Hristos şi Adunarea Sa (6)
Creşterea şi întărirea Adunării

William John Hocking

© SoundWords, online seit: 22.06.2019, aktualisiert: 22.06.2019

Versete călăuzitoare: Faptele apostolilor 2.41,47; 9.31; Efeseni 4.7,8,11-16

Introducere

Am studiat săptămâna trecută întemeierea Adunării lui Dumnezeu la Rusalii prin lucrarea Duhului Sfânt, care a fost trimis din cer jos de către Domnul şi Hristosul înălţat. Adunarea a fost constituită atunci, însă potrivit planului lui Dumnezeu era necesar ca Adunarea să se extindă pe plan local, ca ea să crească la număr şi să se întărească, ca ea să se dezvolte potenţial şi ca ea să devină în lumea întreagă o mărturie mare pentru Domnul absent. Tema, pe care o avem acum înaintea noastră, este aceea referitoare la felul cum a avut loc această dezvoltare. Dacă tratăm această temă, am putea, privit istoric, să ne folosim de toată cartea Faptele apostolilor, care descrie drumul pe care s-a răspândit cunoaşterea Domnului nostru Isus Hristos şi credinţa în acele zile de început; şi am putea să studiem restul Noului Testament după Faptele apostolilor, căci epistolele, în mod deosebit cele ale lui Pavel, ne redau acea învăţătură sfântă, prin care este asigurată permanent creşterea Adunării. Însă în timpul care ne stă la dispoziţie putem privi chestiunea numai dintr-un punct de vedere general, la care să ne ajute Domnul.

Ce înseamnă creşterea şi întărirea

Gândesc că creşterea Adunării – la care prin cuvântul Adunare este vorba de Adunarea poporului lui Dumnezeu şi nu o clădire materială – este creşterea ei în dragoste, acea dragoste deosebită, care este de la Dumnezeu, şi în sfinţenie şi în dreptate şi în credinţă şi în mărturie credincioasă pentru Domnul Isus Însuşi şi de asemenea în cunoaşterea a ceea ce I-a plăcut lui Dumnezeu să descopere în Cuvântul Său sfânt. Toate aceste puncte individuale sunt rezumate în creşterea Adunării, care în mod necesar include creşterea fiecăruia în parte.

Este însă în legătură cu Adunarea şi o creştere în sensul de înmulţire. Adunarea a fost iniţial întemeiată într-un loc, în Ierusalim şi probabil şi în alte cetăţi şi sate, în timp ce în Galileea şi Iudeea trebuie să fi fost din aceia care au crezut în Domnul Isus Hristos în timpul slujirii Sale, şi de asemenea şi aceştia au fost botezaţi împreună cu cei din Ierusalim printr-un Duh ca să alcătuiască trupul lui Hristos. Însă în timp ce mai întâi a fost întemeiată o Biserică locală, planul lui Dumnezeu era ca ea să se extindă în toată lumea, ca grupurile ei să se înmulţească şi să crească numărul persoanelor din ele. Şi noi ştim din istorie, că acest rezultat a fost obţinut prin răspândirea Evangheliei depline despre Domnul nostru Isus Hristos.

Cu siguranţă aţi observat că aceste două cuvinte „creştere” şi „înmulţire” (întărire) le găsim folosite cu privire la copiii lui Israel. Ele se întâlnesc în vorbirea lui Ştefan înaintea sinedriului (Faptele apostolilor 7.17). Fiii lui Iacov s-au coborât în Egipt în număr de 75 de suflete şi în timp scurt au crescut şi s-au înmulţit în număr mare. Această înmulţire era aşa de evidentă, că a atras atenţia faraonului, împăratul Egiptului. El a devenit neliniştit şi a luat măsuri drastice ca să oprească înmulţirea minunată, pe care Dumnezeu a dat-o aleşilor Lui ca sămânţă a lui Avraam; căci acesta trebuia să fie, aşa cum El i-a făgăduit, numeros ca stelele pe cer şi ca nisipul mării.

Însă creşterea şi înmulţirea în Egipt era ceva natural. Aici în Faptele apostolilor avem istoria creşterii numerice, care este cu totul altfel decât creşterea numerică obişnuită a familiilor şi naţiunilor. Citim despre puţine persoane din Ierusalim, care aveau însemnătate mică după etaloanele lumii, dar care credeau în Domnul Isus Hristos şi mărturiseau Numele Lui, şi din ei ieşea o putere care într-o singură zi s-a răspândit între aceştia în cetate într-o măsură minunată şi de necrezut.

Creşterea Adunării din Ierusalim

Faptele apostolilor 2.41,47: Aceia care au primit cuvântul lui au fost botezaţi; şi în ziua aceea s-au adăugat trei mii de suflete. … Iar Domnul adăuga în fiecare zi pe cei care erau mântuiţi.

Un om din Galileea se ridică şi vorbeşte despre ceea ce Dumnezeu a făcut lui Isus Cel răstignit, şi puterea cuvintelor lui pătrunde în inima şi conştiinţa acelora care îl ascultau. Urmare acestui fapt, trei mii de suflete sunt născute din nou prin puterea cuvintelor arzătoare ale lui Petru. Era ceva necunoscut până în timpul acela în istoria lumii. Un om vorbeşte, şi trei mii de persoane trec din moarte la viaţă – ce înseamnă acest rezultat uimitor? Înseamnă că puterea lui Dumnezeu a coborât. Dovedeşte că Duhul Sfânt este aici, aşa cum a fost făgăduit, că Petru era plin de Duhul Sfânt, că el rostea cuvinte, care nu veneau din propriul lui duh, ci erau cuvinte care i-au fost date cu putere vie şi divină prin acelaşi Duh.

Prin această mărturie lucrată de Duhul, o ceată mare de oameni încărcaţi cu păcat au fost conduşi să se declare pentru Hristos şi să fie botezaţi în Numele Lui, ca să părăsească societatea perversă, care L-a răstignit pe Domnul Isus, şi să se alăture grupei care purta Numele Lui. Aceste trei mii de suflete au fost adăugate la cei care erau credincioşi; şi în felul acesta Adunarea a crescut şi s-a înmulţit chiar în ziua înfiinţării ei la Rusalii. Creşterea avea loc în fiecare zi. Adunarea se mărea în fiecare zi. Aşa citim: „Domnul adăuga în fiecare zi”. Aici bărbaţi, acolo femei şi copii auzeau aceleaşi cuvinte ale harului şi puterii; şi în ei era lucrat acelaşi rezultat plin de putere. Ei au fost conduşi să recunoască Numele Aceluia care nu demult a fost răstignit în mijlocul lor. Au trecut aproximativ cincizeci de zile, aceasta era totul, de la acel eveniment îngrozitor.

Însă predicarea a continuat, şi numărul celor convertiţi a devenit într-o măsură uimitoare tot mai mare. Devotament sincer umplea inimile ucenicilor. Ei erau pregătiţi să-şi dea viaţa pentru El, Cel care a suferit pentru ei. Schimbarea uriaşă a fost lucrată prin puterea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. Să privim acţiunea, aşa cum ea s-a arătat în Ierusalim în toată simplitatea şi puterea ei, căci este o învăţătură pe care noi, ca aceia care aparţin Adunării lui Dumnezeu, niciodată nu ar trebui s-o uităm. Puterea pentru creştere în har, puterea pentru creşterea numerică este acum aceeaşi ca atunci; acelaşi Duh Sfânt al lui Dumnezeu, neschimbător, este încă aici, ca să poarte de grijă, ca Adunarea să aibă creşterea ei specifică şi pentru ca ea să facă lucrarea ei, şi anume să vestească pretutindeni în toată lumea vestea bună.

Adunarea din Ierusalim a crescut repede, aşa că noi citim despre o mulţime, care erau adunaţi, despre o mulţime de popor, care credea (Faptele apostolilor 4.32; 5.14; 6.2). Ierusalimul era foarte populat în această perioadă de timp, ceata mare de vizitatori, care venise la sărbătoarea anuală, erau găzduiţi şi în vecinătatea apropiată; însă acolo era aşa, că harul lucra cu putere între iudeii din alte ţări şi între trădătorii pătaţi de sânge şi ucigaşii Domului Isus Hristos din Nazaret; sămânţa bună a răsărit şi a adus rod bogat. Dumnezeu S-a îndurat de acea cetate vinovată, care a omorât pe Cel drept, Cel sfânt. Păcatul ei era direct înaintea uşii ei, dar „acolo unde păcatul s-a înmulţit, harul s-a înmulţit şi mai mult”, şi astfel cete mari au venit la credinţa în Domnul Isus Hristos. Şi un număr mare de preoţi au venit la credinţă.

Extinderea în afară

Însă în timp ce mărturia pentru Hristos înălţat trebuia să înceapă în Ierusalim, totuşi ea nu trebuia să rămână acolo. Dumnezeu voia ca cuvântul Evangheliei să se extindă de acolo şi în altă parte. Corespunzător găsim, că a apărut prigoana, ca să împrăştie pe ucenici. Un martor curajos pentru Domnul Isus Hristos trebuia să-şi dea viaţa pentru Stăpânul lui. Ştefan a murit şi a primit cununa de martir; dar prigoana, care a început cu el, s-a răspândit prin Ierusalim cu autoritate intransigentă. Când conducătorii iudei din Ierusalim au observat că ei puteau jigni gloria Domnului Isus Hristos în persoana martorilor Lui, şi-au pus toată puterea în această lucrare. Incitaţi de satan, au pornit să şteargă Numele Domnului Isus Hristos din Ierusalim prin prigonirea urmaşilor Lui.

Însă Domnul a prevăzut că va veni prigoana peste ucenicii Lui, aşa cum El a trebuit să fie primul care a avut parte de ea. El le-a spus: „Când vă vor prigoni în cetatea aceasta, să fugiţi în alta”. În felul acesta toţi credincioşii din Ierusalim, cu excepţia apostolilor, au fost împrăştiaţi în împrejurimi. Însă în celelalte localităţi nu au încetat cu lucrarea lor de mărturie pentru Hristos. Ei au mers în alte locuri şi au vestit Cuvântul. Şi pretutindeni, unde ei vesteau Cuvântul, acelaşi Duh Sfânt stătea înapoia propovăduirii, şi propovăduirea era plină de putere, aşa că oamenii au fost călăuziţi să vestească Numele Domnului Isus Hristos. Prin toată Iudeea, Galileea şi Samaria, oamenii auzeau de moartea, învierea şi glorificarea în cer a Aceluia, de ale cărui cuvinte mulţi îşi aminteau, ale cărui minuni ei le-au văzut, a cărui prezenţă miloasă pe străzile lor au pierdut-o. Acum ei auzeau, că El Şi-a vărsat sângele preţios ca preţ de răscumpărare pentru suflete şi că Dumnezeu L-a luat în glorie în înălţime.

Duhul Sfânt era cu predicatorii, şi Cuvântul lui Dumnezeu îşi făcea lucrarea, prin aceea că multe suflete au fost mântuite. Însă noi găsim că persoanele, care au crezut Evanghelia, erau toate unite într-o părtăşie nouă, care a fost constituită la Rusalii. Aceia, care credeau, noii convertiţi, erau adăugaţi la cei care erau deja credincioşi, şi noi citim, că prin toată Iudeea şi Galileea şi Samaria Adunarea (căci probabil acesta este felul corect de citire în Faptele apostolilor 9.31) avea pace şi se zidea. Era o Biserică, o Adunare. De ce ei toţi erau o Adunare? Pentru că un Duh coborâse ca să alcătuiască un trup. Deoarece este numai un Duh Sfânt, poate fi numai o Adunare, şi pentru că este numai un Cap, poate fi numai un trup.

De aceea citim că întreaga Adunare din toate aceste ţinuturi avea pace. Ea era zidită, ea umbla în frica Domnului şi prin mângâierea Duhului Sfânt, şi astfel Adunarea creştea. Până în momentul acesta a fost creştere, şi pe tot parcursul acestei cărţi citim despre înaintarea Cuvântului lui Dumnezeu la creşterea Adunării. Nu numai în Samaria şi în ţinuturile aflate imediat în spatele graniţelor Palestinei, ci prin toată Asia Mică şi până în Europa şi Africa s-a răspândit Cuvântul, şi pretutindeni oamenii au fost conduşi să recunoască pe Domnul nostru Isus Hristos. Însă punctul remarcabil era, că, chiar dacă aşa de mulţi şi în aşa de multe locuri mărturiseau pe Hristos, nu erau mai mult decât o singură Adunare, unită cu un singur Hristos în înălţime şi în care locuia un singur Duh Sfânt, care coborâse ca să zidească Domnului acel templu sfânt.

Deci chiar dacă noi nicidecum nu luăm mai departe această carte ca dovadă, putem cu siguranţă ajunge la concluzia că înmulţirea şi creşterea mădularelor trupului lui Hristos a continuat mereu începând de la Rusalii. Şi tot timpul, despre care citim în Noul Testament, creşterea a continuat. Nu a fost nici un moment de stagnare; Biserica a fost ceva permanent crescând, căci înapoia ei stătea puterea inepuizabilă şi neobosită a Duhului Sfânt.

Lucrarea lui Dumnezeu la zidire

Adunarea este numită Adunarea lui Dumnezeu, deoarece originea ei este la Dumnezeu; şi este puterea lui Dumnezeu prin Duhul Său, care justifică prezenţa şi dăinuirea Adunării în lumea aceasta până în zilele actuale. Chiar dacă ea este slăbită aşa de puternic, ea este totuşi Adunarea lui Dumnezeu. Noi suntem înclinaţi să evaluăm un lucru numai după cum îl vedem, însă Scriptura ne arată ce stă înapoia evenimentelor din istoria Adunării. Şi acolo vedem puterea măreaţă a lui Dumnezeu, în contrast cu eşecul exterior al omului. Vă încredinţez lui Dumnezeu şi Cuvântului harului Său, a spus apostolul Pavel când a vorbit cu bătrânii din Efes despre decăderea Adunării. Eu sunt pe punctul de a vă părăsi. Însă gândiţi-vă că Dumnezeu este la voi: „voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu”, aşa a scris acelaşi apostol credincioşilor din Corint (1 Corinteni 3.9). Dumnezeu cheamă afară din lumea aceasta o comunitate deosebită, care este cunoscută ca Adunare a Sa, şi când El a terminat aceasta, ea va fi spre lauda harului Său minunat.

Este prezentă şi lucrarea actuală a Domnului Isus Hristos în legătură cu formarea Adunării Sale. Gândesc că ar fi o temă foarte înviorătoare, ca pe baza studiului cărţii Faptele apostolilor să se scoată în evidenţă referirile diferite la activitatea Domnului Isus Hristos. Noi suntem înclinaţi să gândim despre Domnul Isus numai ca la Acela care a părăsit pentru totdeauna această lume chinuită, care a făcut aici aşa de desăvârşit lucrarea plină de putere a răscumpărării veşnice, că nu mai trebuie adăugat nimic la ea. Este realmente un adevăr binecuvântat, că El a terminat lucrarea Sa, că El a glorificat aici pe pământ pe Tatăl Său şi că El şade acum la dreapta lui Dumnezeu, după ce a terminat lucrarea, şi că drept urmare El Se odihneşte acolo! Şi este realmente deosebit de necesar să se cunoască această parte a adevărului. Ea arată inimii şi conştiinţei, că trebuie să fie convinse că marea lucrare de împăcare a fost făcută şi că un Hristos care şade este dovada permanentă pentru aceasta.

Dar trebuie să ne gândim şi la un alt aspect al adevărului revelat. Noi ar trebui să ştim că Domnul Isus Hristos este încă activ. Când Petru, învăţat de Tatăl, a făcut cunoscuta lui mărturisire: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului cel viu”, Domnul Isus Hristos a spus: „Tu eşti Petru; şi pe această stâncă vreau să zidesc Adunarea Mea.” Când este făcută acea lucrarea a zidirii Adunării Sale? Când El a plecat la cer, El a început să zidească. Cine era Acela care adăuga pe cei care trebuiau să fie mântuiţi? Ni se spune, că „Domnul adăuga în fiecare zi pe cei care erau mântuiţi”. Cele trei mii de suflete de la Rusalii erau aceia pe care El i-a adus în Adunarea Sa. Erau pietre vii, pe care Ziditorul le-a introdus în acea clădire nouă, în acea casă spirituală, care trebuia să crească prin lucrarea Sa măreaţă până la terminare.

Chiar dacă El este înălţat la cer, totuşi se spune despre Domnul Isus că El este activ pe pământ, că El lucrează împreună cu ai Săi (Marcu 16.20). Dacă parcurgem cartea Faptele apostolilor, vom găsi că aceasta aşa este. Cine era Cel care a privit din cer în jos şi a vorbit lui Saul din Tars şi l-a oprit din prigonirile pe care le făcea? Era Domnul, care în legătură cu Adunarea avea un plan deosebit în privinţa aceasta: Eu vreau să-i arăt în mod deosebit că Hristos şi Adunarea sunt una şi că Adunarea are o chemare cerească şi minunată. Lui vreau să-i fac cunoscută taina despre Hristos şi Adunare, care până acum nu a fost făcută cunoscut fiilor oamenilor. Domnul Isus Însuşi a vorbit direct cu omul: „Saul, Saul, pentru ce Mă prigoneşti?” Era cu adevărat un strigăt verbal; o Persoană reală a vorbit cuvinte reale conştiinţei şi inimii omului. Nu era un vis de noapte; el a fost aruncat la pământ, şi persoanele din jurul lui auzeau timbrul glasului. Era o viziune reală în lumea aceasta şi rezultatul acţionării deosebite a Domnului Isus în lucrarea Sa, şi anume formarea Adunării Sale.

Noi putem scoate mângâiere din această realitate mare. Domnul a spus: Tatăl Meu lucrează până acum, şi Eu lucrez. Tu şi eu suntem probabil din aceia care nu fac nimic pe câmpul de lucru al Domnului, însă Domnul nu este niciodată inactiv. El este permanent la lucru; El zideşte Adunarea Sa, El adaugă piatră pe piatră, zi de zi, aşa cum Îi place. Domnul are un plan înaintea Lui, cum trebuie să fie terminată Adunarea, şi până când Adunarea Sa este terminată El nu va înceta lucrul Său. El are lucru şi pentru fiecare din noi, pe care noi trebuie să-l facem, dar la aceasta vom reveni mai târziu.

Lucrarea personală a Duhului Sfânt

Trebuie să păstrăm înaintea ochilor noştri, că aceşti Lucrători divini, Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt, sunt preocupaţi toţi cu zidirea şi păstrarea Adunării; însă oamenii dispreţuiesc Adunarea din cauza propriei lor ratări exterioare. Dumnezeu a revelat în Cuvântul Său adevărul referitor la natura esenţială a Adunării Sale, şi El a legat instituirea ei pe pământ cu lucrarea deosebită a Dumnezeirii: Dumnezeu Tatăl făgăduieşte Duhul, Dumnezeu Fiul toarnă Duhul la Rusalii, şi Duhul Sfânt înfiinţează şi formează Adunarea.

Un titlu corect al acestei cărţi, care conţine istoria Bisericii de la început, ar fi „Istoria Duhului Sfânt”, nu „Istoria apostolilor”. Pe tot parcursul cărţii se relatează lucrarea Duhului Sfânt. Indiferent ce au făcut diferiţii slujitori ai lui Dumnezeu prin predicile şi învăţăturile lor, ei au făcut deoarece au fost însufleţiţi prin Duhul Sfânt. Duhul Sfânt îl însoţea pe Petru, pe Ştefan, pe Filip şi pe alţii, şi El i-a condus şi i-a controlat în lucrarea lor. De exemplu, slujitorii Domnului au vrut într-o zi să meargă la Bitinia, dar Duhul nu le-a permis; nu era voia lui Dumnezeu ca ei să meargă în momentul acela acolo (Faptele apostolilor 16.7).

Este această domnie călăuzitoare pentru lucrarea creştinilor numai ceva care aparţine trecutului? S-a îndepărtat Duhul Sfânt de Biserică? Este Biserica un vrac pustiu, gol şi o ruină? Nu, Duhul Sfânt este încă aici, ca să cuprindă pe cei care vor să se lase cuprinşi de El, pentru ca ei să fie folosiţi de El şi El să-i folosească în lucrarea minunată de zidire şi evanghelizare, aşa că Adunarea poate să crească şi să se întărească. Înainte să ne gândim ce ar trebui să fie slujba noastră, să ne gândim la preamărita Persoană sfântă, care este la lucru în legătură cu înfiinţarea şi extinderea Adunării, care în final va sta cu Hristos pe tronul Lui şi în Numele Lui va domni pe pământ.

Zidirea făcută de Duhul Sfânt

Lucrarea Duhului Sfânt nu încetează din cauza eşecului omenesc, chiar dacă prin aceasta este împiedicată. În cartea Faptele apostolilor citim exemple istorice despre lucrarea Lui în afara şi în interiorul Adunării. Dacă mergem la 1 Corinteni 12, vom găsi natura lucrării Sale în Adunare. Duhul Sfânt dă darurile Sale, ca să întărească viaţa spirituală a persoanelor din Adunare. El dă unuia un cuvânt de înţelepciune, altuia un cuvânt de cunoaştere spre folosul întregii comunităţi. El poartă grijă de ceea ce este necesar pentru creşterea şi dezvoltarea fiecărei adunări, aşa ca ele să nu ducă lipsă de vreun dar spiritual.

Care este ţelul mare al acestei diversităţi de daruri, pe care „le lucrează unul şi acelaşi Duh”? Capitolul 12 şi 14 al acestei epistole arată că ele sunt exercitate pentru zidirea sfinţilor, cu scopul precis să zidească în credinţă Adunarea aleşilor lui Dumnezeu. Zidirea înseamnă un proces de construire. Hristos a spus: „Eu vreau să zidesc Adunarea Mea”, ceea ce include în sine că El va adăuga mereu pietre vii la Adunarea Sa, pe care El a întemeiat-o pe stâncă. El poate ridica pietre, ca ele să fie martori pentru El, căci El dă viaţă pietrelor moarte, aşa că ele devin pietre vii şi imediat sunt folosite pentru casa spirituală şi devin o parte a acelei case. Aceasta este lucrarea Domnului la zidirea Adunării Sale. Dar există şi zidirea sau întărirea spirituală a sfinţilor pe credinţa lor preasfântă, care măreşte cunoaşterea lor despre adevăr, aprofundează dragostea lor pentru Hristos, trezeşte activitatea lor în adorare şi în slujire. Cine face aceasta? Este Duhul Sfânt, care lucrează în mijlocul Adunării şi mijloceşte prin unul sau altul slujba necesară pentru zidirea fiecăruia în parte şi a tuturor laolaltă.

Niciunul din noi nu este desăvârşit, fiecăruia din noi îi lipseşte ceva într-o oarecare privinţă. Este prezent Unul care ştie ce ne lipseşte, şi este prezent Unul care poate da, Unul care este gata să dea. Dumnezeu Duhul Sfânt locuieşte în acest scop în mijlocul Adunării, El vede un mădular care slăbeşte în aducerea de adorare a lui Hristos, şi El lasă Cuvântul Său să lucreze la inima şi conştiinţa acestei persoane. El îl face să se ruşineze, îl face să simtă că el a primit aşa de mult şi a dat aşa de puţin, că el trăieşte pentru sine însuşi, în loc să trăiască pentru Domnul său. El îl face pe cel răzvrătit să simtă că a fost neascultător de învăţătura clară şi de poruncile sfinte, care au fost date în Sfânta Scriptură. Prin lucrarea Cuvântului Duhul trezeşte forţele leneşe la activităţi mari.

În multe feluri asemănătoare Duhul Sfânt Îşi face lucrarea printre sfinţi. Deoarece tu aparţii Adunării, Adunarea este locul unde Duhul Sfânt îţi slujeşte prin alţii, prin aceea că El îţi vorbeşte, ceea ce contribuie la înaintarea ta spirituală şi spre binecuvântare. Corectarea nu este un eveniment plăcut. Nu primeşti cu plăcere lucrurile care rănesc, însă foarte des ceea ce doare cel mai mult face cel mai bine. Un medic iscusit maschează deseori medicamentele lui amare, cu toate acestea medicamentele amare sunt cele care fac bine pacientului. În învelitoarea de zahăr nu este mijlocul de vindecare. Însă Duhul Sfânt nu camuflează Cuvântul adevărului. El nu foloseşte sabia prin aceea că o ascunde în teacă. Adevărul îl nimereşte pe unul cu vârful lui pătrunzător şi cu tăişul lui ascuţit, despărţitor, şi se ştie că este adevărul despre căile proprii nedrepte; cu toate acestea se spune: nu pot suferi pe omul care mi-a spus aceasta. Nu pot suferi vorbirea lui. Gândesc că el ar trebui să-şi corecteze umblarea proprie şi să nu vorbească despre mine. Ar trebui mai bine să se spună: Vorbeşte el adevărul lui Dumnezeu, şi are acest adevăr să-mi spună ceva şi mă condamnă el? Dacă atenţionarea este lucrată de Duhul Sfânt, va fi spre paguba noastră dacă refuzăm s-o primim şi s-o aplicăm la noi înşine.

Fiecare mădular al trupului lui Hristos are nevoie din când în când de o atenţionare, de îmbunătăţire şi de instruire, şi aceste cerinţe diferite ale Adunării sunt satisfăcute prin Cuvântul care ne este adus prin Duhul Sfânt prin gura unuia sau altuia din mădulare. Poate să fie simplu vorbirea de neauzit a Duhului Sfânt în noi. Mulţi dintre noi pot adeveri că unele din gândurile cele mai minunate despre lucrurile lui Dumnezeu în legătură cu Sfânta Scriptură s-au ridicat în noi în Adunare, fără să se fi auzit vreun ton. Deseori, foarte des, El vorbeşte foarte încet inimilor noastre în timpul acelei linişti dulce din strângerile laolaltă, care este lucrată de Duhul. Ah, de am avea urechi să auzim, inimi să primim ce vrea să ne arate Duhul Sfânt în astfel de momente! El este cu adevărat Învăţătorul mare şi capabil. El ne va conduce în tot adevărul; şi El ne va călăuzi mereu, dacă Îi permitem. El este aici la noi în Adunare spre zidirea tuturor prin darurile pe care El Însuşi le-a dat.

Domnul dă oameni în Adunarea Sa

Efeseni 4.7,8,11-16: 7 Iar fiecăruia dintre noi i s-a dat harul după măsura darului lui Hristos. 8. De aceea El spune: „Suindu-Se în înălţime, a robit robia şi a dat daruri oamenilor“. … 11. Şi El a dat pe unii apostoli şi pe unii profeţi şi pe unii evanghelişti şi pe unii păstori şi învăţători, 12. Pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, 13. până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoştinţei depline a Fiului lui Dumnezeu, la starea de om matur, la măsura staturii plinătăţii lui Hristos; 14. ca să nu mai fim prunci, bătuţi de valuri şi purtaţi încoace şi încolo de orice vânt de învăţătură prin înşelăciunea oamenilor, prin viclenia lor în uneltirea rătăcirii; 15. ci, ţinând adevărul în dragoste, să creştem în toate până la Cel care este Capul, Hristos; 16. din care tot trupul, îmbinat împreună şi strâns legat prin ceea ce dă fiecare încheietură de întărire, după lucrarea fiecărei părţi în măsura ei, făcând creşterea trupului, spre zidirea sa în dragoste.

Însă din Efeseni 4 deducem o altă latură a acestei teme. Acolo citim iarăşi despre daruri, însă este vorba despre daruri în legătură cu Capul Adunării, cu Acela care a plecat la cer, şi nu ca în epistola către Corinteni, cu Duhul, care a coborât din cer. Capul înălţat este Acela care dă daruri oamenilor; şi ni se spune, că „El a dat pe unii apostoli şi pe unii profeţi şi pe unii evanghelişti şi pe unii păstori şi învăţători”. El dă persoanele; oamenii înşişi sunt darurile Lui date Adunării Sale. De aceea există o diferenţă mică între darurile, despre care citim aici, şi despre acelea, despre care citim în epistola către Corinteni. În epistola către Corinteni citim despre Duhul Sfânt, cum El dă printr-o persoană sau alta un cuvânt de cunoaştere, un cuvânt de înţelepciune sau ceva asemănător. El constrânge o persoană să se roage, şi o altă persoană să prorocească, şi aşa mai departe. Acolo darul este chestiunea care va fi făcută, este acţiunea, este folosirea organului de vorbire în Adunare; dar aici în epistola către Efeseni, Domnul ca şi Cap al Adunării dă anumite persoane spre binele Adunării. El a dat apostoli; Pavel şi alţii erau persoane reale, care au fost date ca să asigure construirea şi creşterea Adunării.

În epistola către Efeseni nu ni se arată cum Duhul nevăzut lucrează sub diferite forme prin unul sau altul spre binele tuturor. Aici învăţăm că o persoană deosebită primeşte de la Domnul un dar deosebit, şi acest dar include responsabilitatea să fie folosit spre binele spiritual al întregii Adunări. Dacă Domnul, care a plecat din lumea aceasta, a dăruit unuia din noi un dar, atunci suntem răspunzători Lui, Celui care a dat darul acesta, direct de felul cum folosim acest dar. Va trebui să-I dăm socoteală, şi acesta este motivul pentru care aici se vorbeşte despre Domnul ca şi Cap. Apostolii, profeţii şi alţii stăteau toţi în legătură cu Capul, de la care ei îşi primeau utilitatea lor pentru Adunare. Mai târziu va trebui ca fiecare din ei să stea înaintea Domnului şi Capului lor, ca să dea socoteală de ceea ce au făcut.

Noi nu suntem răspunzători faţă de Duhul Sfânt exact în acelaşi fel. Duhul Sfânt nu Şi-a ocupat locul în Adunarea de pe pământ ca să exercite domnia şi autoritatea supremă, în afară de faptul că El are autoritatea proprie, deoarece El a ieşit de la Tatăl şi de la Fiul. Aşa cum Isaac prezenta simbolic pe Fiul, la fel robul lui Avraam simboliza pe Duhul. Însă Domnul Isus are autoritatea şi puterea şi domnia supremă peste toate, cele referitoare la Adunare, şi El a oferit darurile Adunării, persoanele, care sunt responsabile faţă de El, ca ele [darurile] să facă desăvârşiţi pe sfinţi, ca ele să exercite slujba şi ca ele să zidească trupul lui Hristos.

Astăzi noi nu mai avem apostoli. Apostolii de odinioară au murit toţi, dar noi avem scrierile apostolice. Noi posedăm în scrieri tot ce trebuie ştiut şi este necesar, căci apostolii şi profeţii au pus o dată pentru totdeauna fundamentul Adunării. Noi avem scrierile profeţilor şi apostolilor. Luca era un profet; Marcu nu era apostol, dar era un profet. Aceşti doi profeţi au scris părerea lui Dumnezeu despre viaţa lui Hristos, fiecare într-un scop deosebit în schema instruirii divine pentru Adunare. Astfel noi avem scrierile apostolilor şi profeţilor ca bază pe care se sprijină Adunarea.

Evangheliştii

Nici evangheliştii nu lipsesc – mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu – printre darurile actuale ale lui Hristos date Adunării. Ei sunt aceia, care merg undeva şi pretutindeni, ca să vestească Cuvântul. Filip era un evanghelist, şi el a plecat din Ierusalim ca să vestească pe Hristos în cetatea Samaria, şi după aceea a coborât spre pustie ca să vestească eunucului etiopian pe Isus. El era un om care stătea sub influenţa şi călăuzirea Duhului lui Dumnezeu, ca să facă pe Hristos cunoscut acolo unde Numele Lui nu era cunoscut. El era un dar, pe care l-a dat Capul, ca să plece în lucrarea în lume, prin care Hristos putea să zidească Adunarea Sa. Filip trebuia să caute pietrele pentru Stăpânul său, aşa că ele puteau fi introduse în casa spirituală. El a căutat în cariera stricăciunii şi ocării suflete moarte pentru Stăpânul său în scopul formării Adunării. În felul acesta evanghelistul aparţine Adunării; el este un dar dat Adunării de către Capul ei; lucrarea lui este strâns legată cu creşterea Adunării. Dacă pe el îl interesează numai să primească de pe buzele unui om mărturisirea că el crede în Domnul Isus Hristos, şi dacă apoi îl părăseşte pe cel convertit şi acesta trebuie să se descurce singur, atunci el nu-şi face lucrarea pe deplin. Misiunea lui este să poarte grijă ca cel convertit să devină parte a trupului mărturisitor alcătuit din persoane pe pământ, care recunoaşte Numele Domnului Isus Hristos. Evanghelistul nu ar trebui să neglijeze să-l instruiască pe cel câştigat în ceea ce Cuvântul lui Dumnezeu a revelat ca adevăr despre Adunare.

Păstori şi învăţători

Păstorii şi învăţătorii sunt necesari şi pentru creşterea Adunării, şi în enumerarea făcută aici se întâlnesc păstorii înainte de învăţători. Probabil darul de păstor şi preot era deseori un dar dublu, care era unit într-o singură persoană, dar nu întotdeauna era aşa. Păstorul este unul care păstoreşte oile lui Hristos, nu unul care se ridică şi povesteşte multe lucruri banale despre înalta critică a bibliei şi de obicei conduce pe ascultătorii lui într-un întuneric de ceaţă, unde ei nu-l pot înţelege. Sunt persoane care nu înţeleg nici ce spun şi nici ce afirmă. Un om, care este un astfel de învăţător, cu siguranţă nu este păstor.

Păstorul, pe care îl dă Hristos, este unul care hrăneşte inimile sfinţilor Săi cu pâinea şi apa vieţii. Noi, cei care iubim pe Domnul Isus Hristos, înfometăm să învăţăm ceva mai mult despre El. Nu este nimic pe care să-l preţuim mai mult decât un gând nou sau un punct de vedere nou despre harul Domnului Isus Hristos. Este dulce pentru noi, pentru că este vorba de El. Şi păstorul ştie şi ne arată cum noi putem aduce pe Hristos în lucrurile vieţii zilnice, în atelier, pe străzile aglomerate, în cămin, în diverse împrejurări, în care ne aflăm. Noi avem nevoie de indicaţii şi de sfaturi referitoare la lucrurile practice, deoarece uneori creştinii tineri nu sunt aşa de înţelepţi cum ar putea fi, chiar dacă au intenţii bune. Uneori, de exemplu, ei vorbesc despre Hristos în birou, în loc să-şi îndeplinească obligaţia faţă de superiorul lor, şi aceasta nu este nici înţelept şi nici corect. Alteori vorbim cu oameni pentru a-i ajuta, şi în loc să facem aceasta îi îndepărtăm de adevăr prin remarcile noastre nebune, şi noi niciodată nu mai avem o ocazie nouă să le spunem ce ar trebui să le spunem. Suntem aşa de neînţelepţi şi avem nevoie să fim învăţaţi cum putem reprezenta pe Hristos în chip demn şi aducător de câştig.

Păstorul este o persoană înţeleaptă, care îmi prezintă adevărul lui Dumnezeu şi îl seamănă în mine aşa fel că eu simt că acesta este tocmai cuvântul pe care mi-l doresc în împrejurările actuale. De exemplu, în seara aceasta noi suntem aici veniţi din diverse împrejurări. Eu nu pot spune care adevăr ţi se potriveşte, şi tu nu poţi spune care adevăr mi se potriveşte cel mai bine. Însă Duhul Sfânt al lui Dumnezeu cunoaşte nevoia mea şi îmi aduce cuvântul potrivit cu ajutorul discuţiilor înţelepte avute cu alţii, aşa că eu recunosc imediat adevărul de care am nevoie. El îşi aruncă lumina pe cărarea mea. Darul de păstor este ceva de dorit.

Cum putem noi deveni păstori în Adunarea lui Hristos? Mă refer desigur într-o formă foarte simplă. Noi putem fi folositori în această lucrare dacă mai întâi dovedim că putem aplica la noi înşine adevărul lui Hristos, aşa cum el este revelat în Cuvânt. Dacă am testat la noi înşine valoarea unui lucru, atunci îl putem recomanda cu toată încrederea şi altora. Dacă găsim un pasaj în Scriptură, care ne ajută la adorare şi în slujba pentru Hristos, atunci este absolut sigur că putem ajuta altora în acelaşi fel. De aceea putem recomanda cu încredere altora ceea ce am găsit bun pentru sufletul nostru propriu; şi în felul acesta putem păşuna oile lui Hristos într-un fel simplu.

Învăţătorii sunt daruri, pe care Capul Adunării îi foloseşte ca sfinţii să înainteze în cunoaşterea celor descoperite în Cuvântul lui Dumnezeu.

Creşterea trupului întreg

Fără a mai zăbovi la diferite alte daruri, doresc să îndrept atenţia noastră spre referirea directă, care se face în pasajul acesta din Scriptură, la creşterea Adunării. În versetul 16 citim: „din care [acesta este Capul] tot trupul, îmbinat împreună şi strâns legat prin ceea ce dă fiecare încheietură de întărire, după lucrarea fiecărei părţi în măsura ei, făcând creşterea trupului, spre zidirea sa în dragoste”. Aici sunt văzuţi toţi sfinţii în unitatea trupului întreg, care îşi primeşte creşterea din cauza legăturii lui cu Capul din Cer. Aceasta dă o încurajare enormă. Dacă tu eşti cu adevărat un mărturisitor al Domnului Isus Hristos şi aparţii acelui un singur trup al lui Hristos, atunci eşti inclus în acest curent al puterii vii, care este dat prin Capul ceresc spre bunăstarea tuturor.

Ni se spune că legătura între Cap şi trup este aşa de strânsă, aşa de adâncă, aşa de extinsă, că „fiecare încheietură” şi „fiecare parte” sunt incluse. Urmare acestui fapt este asigurată bunăstarea spirituală a întregului şi a fiecărei părţi. Din aceasta rezultă, că în mod normal fiecare mădular ar trebui să contribuie la binele şi activitatea întregului trup al lui Hristos. Noi avem nevoie unii de alţii şi suntem necesari pentru toţi cei care sunt mădulare împreună cu noi.

Când un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună cu el. Cât de important sunt eu deci pentru fraţii mei şi pentru surorile mele! Faptul că sufletul meu stă în contact cu Domnul viu în glorie, va avea efect folositor pentru toţi care sunt în Adunare. Să presupunem de exemplu că eu merg la frângerea pâini cu sentimente rele în inima mea, se poate ca să mă aşez şi nu spun nici un cuvânt, ci în mine este un foc care mocneşte de gânduri rele. Eu sunt pentru fiecare frate şi pentru fiecare soră, care sunt acolo, un obstacol mut la adorare şi la rugăciune. În această stare ar fi trebuit mai bine să nu vin. Ar fi trebuit să mărturisesc acest păcat. Ar fi trebuit să-l fi adus înaintea Domnului în cămăruţa liniştită. Ar fi trebuit să nu vin necurăţit în Adunarea sfântă. Ce vreau să arăt, este, că fără ca eu să spun un cuvânt este posibil ca prin eşecul personal să deranjez adorarea lui Dumnezeu în toată strângerea laolaltă. Aceasta este din cauză că fiecare parte a trupului contribuie la acţiunea întregului. Această constatare se referă la surori şi la fraţi, la tineri şi bătrâni, la fiecare parte a acestei construcţii minunate, pe care Domnul o ridică şi o întăreşte. Noi toţi suntem legaţi unul de altul aşa fel că dacă la o persoană ceva nu este în ordine, aceasta are influenţă rea asupra altora.

Reciproca este de asemenea adevărată. Dacă eu vin şi sufletul meu este fericit în Domnul, dacă vin şi sunt gol de mine însumi şi plin de Duhul Sfânt, dacă vin şi inima mea este plină de laudă, ca să ador pe Dumnezeu şi să-mi amintesc de Domnul în moartea Sa, atunci strălucirea acestei bucurii lăuntrice se răspândeşte peste ceilalţi. Eu nu trebuie să fac cunoscut aceasta, Duhul Sfânt este prezent ca s-o împlinească şi să facă realitate „după lucrarea fiecărei părţi în măsura ei”. Starea mea corectă este necesară la desăvârşirea întregului; şi în această necesitate constă responsabilitatea fiecăruia.

Responsabilitatea fiecăruia în parte

În 1 Corinteni 3 găsim de asemenea această temă a responsabilităţii prezentată sub aspectul creşterii Adunării. Ar trebui să ne amintim ce responsabilitate stă pe fiecare mădular al trupului lui Hristos în această privinţă. Aceasta se referă la aceia care ajută sau fac o lucrare sub o formă oarecare. În capitolul acesta se găsesc multe îndrumări despre acest punct, însă eu pot să mă ocup numai pe scurt cu aceasta. Voi puteţi studia capitolul într-o oră de linişte. La începutul capitolului apostolul vorbeşte sfinţilor din Corint într-un fel cam ciudat. El spune că el nu le poate scrie aşa cum doreşte. Starea lor spirituală îl împiedica s-o facă. Trecuseră trei sau patru ani de când i-a părăsit, şi ei ajunseseră acum într-o stare tristă de dezordine. Şi în loc să-i hrănească cu carne ca pe creştini maturi, trebuie să le dea lapte, ca sugarilor. Exista un motiv pentru această stare joasă şi pipernicită. El scrie: „N-am putut să vă vorbesc ca unora spirituali, ci ca unora carnali, ca unor prunci în Hristos.”

Carnea împiedică creşterea spirituală

În ce consta motivul pentru aceasta? Ce era fals în Corint? De ce au rămas aşa de în urmă în creştere? Ei au uitat că acum, ca mădulare ale trupului lui Hristos, aparţineau unei clase cu totul noi de persoane. Relaţiile lor unii cu alţii erau noi. În Adunare ei nu mai trebuiau să fie stăpâniţi de responsabilitatea lor lumească de odinioară şi de căile lor lumeşti. Era un etalon nou, căci ei aparţineau acum lui Hristos. Şi cu toate acestea au acţionat ca oamenii din lume. Erau influenţaţi de motive carnale, şi între ei era ceartă şi sciziune. Diferenţele de păreri au luat naştere prin ceva care într-o oarecare măsură părea demn de laudă. Ei nu se puteau uni cu privire la meritele conducătorilor şi învăţătorilor lor. Ei aveau înaintea lor în Adunare diferite persoane excelente. Desigur cunoşteau bine pe apostolul Pavel, care a fost aproape 18 luni între ei, ca să-i înveţe Cuvântul lui Dumnezeu. Acolo era şi Apolo şi Chifa. Sfinţii s-au legat de aceşti conducători într-un duh de preţuire şi devotament, dar care s-a transformat în rivalitate. Unul spunea: „Eu sunt al lui Pavel”, un altul: „Eu sunt al lui Apolo”, şi un al treilea spunea: Eu nu aparţin nici unuia dintre voi, eu aparţin lui Hristos”, şi chiar prin felul acesta s-a format un partid.

Deci în timp ce nu era o sciziune publică, existau totuşi partide în Adunare. Şi acest duh de partidă era tocmai aceea cu care ei erau obişnuiţi în zilele când nu erau întorşi la Dumnezeu. Drept urmare Adunarea din Corint avea cercurile ei de învăţătură; unul stătea cu toată inima de partea învăţătorului lui şi altul de partea învăţătorului lui, şi astfel ei au introdus în Adunare aceste diferite puncte de vedere şi sentimente. Ei urmau pe bărbaţii cu influenţă; ei nu priveau la Hristos ca şi Cap al trupului întreg. Când unul spunea: „Eu sunt al lui Hristos”, aceasta înseamnă: „Eu am primit pe Hristos într-un fel cum voi ceilalţi nu L-aţi primit”, el făcea pe Hristos Cap al unei partide în loc de Cap al Adunării. Râvna lui nu era conform cunoaşterii divine. Adevărul era, că ei au permis caracterului lumesc şi egoismului să ia locul pe care Hristos ar trebui să-l aibă în inimi. Ei erau carnali, şi de aceea ei trebuiau hrăniţi cu lapte. Ei nu puteau înţelege adevărul lui Dumnezeu, pe care apostolul li l-ar fi făcut cunoscut cu plăcere. Şi dacă o persoană nu primeşte adevărul lui Dumnezeu, ea nu creşte „în toate privinţele spre Hristos, care este Capul”. Ea nu face nici un progres în lucrurile spirituale, şi astfel are loc un eşec în responsabilitatea personală.

Creşterea spirituală în particular şi în comun depinde de ascultarea ta faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. Avem un exemplu în Biserica de la început, despre a cărei creştere citim următoarele:

Faptele apostolilor 9.31: Deci toate adunările din toată Iudeea şi Galileea şi Samaria aveau pace, zidindu-se şi umblând în frica Domnului; şi creştea prin mângâierea Duhului Sfânt.

Biserica se înmulţea, şi această creştere era urmarea unei umblări cu credincioşie. Este important să se ţină seama de această interdependenţă între creşterea spirituală şi umblarea cu credincioşie. Umblaţi voi ca mădulare ale trupului lui Hristos în despărţire de lume? Voi ştiţi foarte bine că lumea şi Hristos nu pot merge împreună. Voi ştiţi că dacă vă dedicaţi party-ului, cluburilor şi întrunirilor lumeşti, primiţi imediat o repulsie împotriva Cuvântului lui Hristos şi curând nu veţi mai avea nici o plăcere de Hristos Însuşi. Veţi fi întrebaţi: „Ce s-a întâmplat cu voi?” Voi spuneţi: „Nu ştiu”. Dar voi ştiţi; este rezultatul legăturii voastre; aţi lăsat să se strecoare în inima voastră dragostea pentru practicile lumeşti, şi aceasta distruge părtăşia voastră cu Domnul. Nu mai iubiţi citirea Bibliei; voi înşivă nu mai citiţi Cuvântul lui Dumnezeu şi nu-l citiţi nici împreună cu alţii. Voi nu vegheaţi în har şi adevăr. Care este cauza? Pentru că voi aţi apucat-o pe căile lumeşti şi obiceiuri carnale. Aceasta este starea pentru care apostolul mustra Adunarea din Corint. Şi pasajul cuprinde un cuvânt de atenţionare pentru toţi care au fost instruiţi în adevăr, ca ei să nu trebuiască să împiedice creşterea Adunării şi înmulţirea ei la număr ca întreg prin eşecul lor personal practic.

Lucrări care rezistă la foc

Acum, în ultima parte a capitolului, Pavel vorbeşte despre învăţătură şi slujire în Adunare. El vorbeşte despre faptul, că el a pus temelia (1 Corinteni 3.10). El însuşi a pus temelia în Corint, şi temelia era Isus Hristos. După aceea au venit alte persoane şi au adus diferite învăţături, ele au clădit pe temelia apostolică. Dar unii din lucrători, unii din conlucrătorii lui Dumnezeu din Adunarea din Corint nu au zidit cu înţelepciune. Ei nu au slujit sfinţilor cu credincioşie, ei nu aveau pe Domnul înaintea lor, ca să călăuzească lucrarea lor; şi ei nu au folosit materialul corect, şi anume adevărul lui Dumnezeu, în lucrarea lor! Şi apostolul îi atenţionează cu privire la aceşti lucrători incorecţi şi neveritabili.

Dacă contribuim în Adunare în vreun fel la zidirea sfinţilor, atunci să luăm seama ce zidim, deoarece Hristos doreşte să aibă o Adunare curată, sfântă şi fără pată, pe care vrea s-o prezinte Lui Însuşi. Şi dacă introducem ceva în construcţie, El va verifica lucrarea noastră, ca să constate dacă ea este bună. El o verifică prin foc. Apostolul tratează această temă în vorbire simbolică, unii clădesc pe această temelie aur, argint şi pietre preţioase, alţii lemn, fân şi paie. În ziua lui Hristos El va verifica lucrarea fiecăruia, ca să arate public ce natură are ea. Focul va verifica lucrarea fiecăruia, şi unele din acestea vor dispare, deoarece sunt numai lemn, fân şi paie. Aurul, argintul şi pietrele preţioase vor rezista la foc. Şi numai ceea ce este din Cuvântul lui Dumnezeu va rezista focului judecăţii Sale, a ultimei Lui verificări.

Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu netrecător, şi dacă eu adâncesc în inimile celor care sunt creştini ca şi mine adevărul lui Dumnezeu, pe care îl conţine Cuvântul Său, lucrarea va rămâne în picioare. Dar dacă aduc gândurile şi părerile proprii, lucrarea va dispare în ziua judecăţii. Fiecare să fie atent ce face în Adunarea lui Dumnezeu. Este ceva îngrozitor să pui o piatră de poticnire în calea unuia dintre cei mai mici, care aparţin lui Hristos, ca să cadă peste ea. Unii trăiesc în împrejurări grele, pe care trebuie să le învingă zi de zi, şi în orice moment ei ar putea aluneca şi cădea. Ce fac eu? Le întind eu o mână ajutătoare şi le dau o lovitură? Dacă vreau să le dau un sfat ajutător, atunci trebuie să le dau ceea ce Dumnezeu a scris. Dacă nu ţin seama de acest lucru, probabil le voi produce mai multă pagubă decât le fac bine; şi această lucrare a mea va arde.

Dar acolo sunt şi lucrători buni, despre care apostolul vorbeşte. Lucrarea lor va rezista încercării, atunci când va veni Stăpânul, şi El va spune: „Bine, rob bun şi credincios”. Ah, haideţi să dorim să fim lucrători buni în ochii Domnului Isus, lucrători credincioşi în slujirea Domnului nostru! Dacă încerci să ajuţi unei persoane aflate în nevoi sufleteşti, la ce foloseşte să-i citeşti ceva din Shakespeare sau Milton? O astfel de literatură poate fi bună în anumite lucruri, referitoare la lumea aceasta. Dar folosul Cuvântului sfânt al lui Dumnezeu este acela, că te păstrează credincios faţă de Hristos, despre care vorbeşte Cuvântul. Ajută deci acestui om cu ceea ce este plin de conţinut şi bun, şi tu vei primi răsplata cuvenită. Un om, care doreşte să facă o lucrare bună, alege cel mai bun material pentru această lucrare.

Alături de cea de-a doua grupă de lucrători, ale căror lucrări vor arde, ei înşişi însă vor fi salvaţi, este şi o a treia grupă. Acestea sunt persoanele rele şi îngrozitoare, care pătează Templul sfânt al lui Dumnezeu, care aduc în Adunarea lui Dumnezeu învăţătură falsă şi otrăvită. Nu se spune nimic despre lucrările lor, dar apostolul spune un cuvânt grav despre astfel de oameni: „pe acela îl va distruge Dumnezeu”.

Concluzie

Am schiţat foarte sumar această temă a creşterii Adunării. Dar să ne gândim întotdeauna, că este o lucrare divină, care are loc în legătură cu zidirea Adunării. Această lucrare este infailibilă şi nu poate fi distrusă. Ea va continua, în ciuda eşecului nostru. Dar există şi lucrarea fiecăruia în parte, unde noi toţi avem o responsabilitate. Aşa pe cât este de sigur că noi aparţinem acestei Adunări a lui Dumnezeu, la fel de sigur purtăm responsabilitatea pentru fraţii noştri şi pentru surorile noastre, ca să le ajutăm, să le facem bine, să purtăm grijă ca ei să înainteze în ceea ce este al Domnului Isus Hristos. Domnul aşteaptă aceasta de la fiecare din noi. Din pricina Numelui Său, prin harul Său să facem ce putem.

Vorheriger Teil Nächster Teil


Tradus de la: Christus und seine Versammlung (6)

Prelegerea a 6-a „The Church Growing und Multiplying“ din seria de prelegeri Christ and His Church,
ţinută în anul 1929 în Wildfell Hall, Catford, Londra

Traducere: Ion Simionescu

Weitere Artikel zur Bibelstelle Apostelgeschichte 2 (25)

Weitere Artikel zur Bibelstelle Epheser 4 (45)

Weitere Artikel in der Kategorie Gemeinde (111)


Hinweis der Redaktion:

Die SoundWords-Redaktion ist für die Veröffentlichung des obenstehenden Artikels verantwortlich. Sie ist dadurch nicht notwendigerweise mit allen geäußerten Gedanken des Autors einverstanden (ausgenommen natürlich Artikel der Redaktion) noch möchte sie auf alle Gedanken und Praktiken verweisen, die der Autor an anderer Stelle vertritt. „Prüft aber alles, das Gute haltet fest“ (1Thes 5,21). – Siehe auch „In eigener Sache ...

Bibeltexte im Artikel anzeigen