Hristos şi Adunarea Sa (7)
Adunarea aflată în decădere şi dezordine

William John Hocking

© SoundWords, online seit: 10.07.2019, aktualisiert: 10.07.2019

Versete călăuzitoare: Matei 13.24-43; Faptele apostolilor 20.28-32; 2 Timotei 2.19-22

Introducere

Locurile din Scriptură citate mai sus stau toate în context cu tema pe care o avem în seara aceasta înaintea noastră, în care este vorba despre decăderea şi dezordinea în Adunarea lui Dumnezeu. Este decăderea, în ceea ce priveşte învăţătura, şi dezordinea, în măsura în care este vorba de lucrurile morale şi spirituale din practică.

Într-o ocazie avută mai înainte am studiat pe scurt întemeierea Adunării lui Dumnezeu la coborârea Duhului Sfânt la Rusalii, şi atunci am văzut un tablou minunat şi copleşitor al noii părtăşii din Ierusalim, care era constituită în Numele Domnului. Am mai văzut, că nucleul mic, alcătuit din ucenicii care la Rusalii au fost botezaţi prin Duhul Sfânt să alcătuiască un trup, a început să crească la număr foarte repede, chiar din prima zi. Puterea Duhului Sfânt, care coborâse, era aşa de mare, că ea lucra puternic prin ei spre binecuvântarea celorlalţi din cetate, şi oameni, care au fost trădători şi ucigaşi ai Domnului Isus, au fost născuţi din nou prin cuvântul predicat. Ei au mărturisit că cred în Numele Lui, şi ei au fost adăugaţi la aceia care erau deja în Ierusalim.

Răspândirea în afara graniţelor Ierusalimului

Şi Cuvântul lui Dumnezeu a crescut şi s-a înmulţit mai departe, nu numai în Ierusalim, ci prin toată Iudeea, Samaria şi Galileea, şi în continuare până la marginile lumii cunoscute atunci. În primii câţiva ani ai istoriei Adunării răspândirea Evangheliei era fără îndoială deosebit de mare, dar chiar dacă comunitatea credincioşilor a crescut aşa de repede, chiar dacă numărul sfinţilor a crescut aşa de repede, totuşi ei erau una, având acelaşi ţel, chiar dacă nu erau în acelaşi loc; între ei era unitate; ei erau una în chestiunea Domnului. Umblau împreună în adevăr şi acţionau împreună în credinţă şi dragoste; şi prin toate ţinuturile îndepărtate era numai o singură Biserică, chiar dacă erau multe adunări locale.

În privinţa acestei dezvoltări minunate ne-am putea întreba singuri: De ce această lucrare minunată nu a continuat să crească la fel? Dacă Biserica în primii treizeci sau patruzeci de ani ai existenţei ei s-a răspândit aşa de repede şi până acum au trecut mai mult de optsprezece secole, cum se face că nu toată lumea mărturiseşte Numele Domnului Isus Hristos? Dacă Biserica în acele zile de început era una şi creştea văzând cu ochii, de ce astăzi lucrurile sunt aşa de diferite? În loc să se vadă că cei care rostesc Numele Domnului Isus umblă toţi împreună în temere de Domnul şi în mângâierea Duhului Sfânt, vedem că ei sunt în mod trist sfărâmiţaţi şi împrăştiaţi şi că sfinţii lui Dumnezeu îşi permit lucruri şi încurajează la ele în Numele Domnului, pe care le ştim că sunt de la satan şi nu de la Dumnezeu. Multe învăţături populare şi acţiuni sunt absolut străine de caracterul Domnului şi Stăpânului nostru, şi cu toate acestea sunt după cât se pare autorizate în Numele Său.

Dacă închidem Biblia noastră, această mare taină ne va rămâne de neînţeles, căci fără Cuvântul lui Dumnezeu nu se poate explica decăderea. Nu este nici o ipoteză, ca să se explice contrastul dintre timpul de acum şi zilele de demult ale Adunării, decât numai ceea ce găsim, dacă privim în Scriptură. Găsim acolo, că Dumnezeu a ştiut dinainte despre toată istoria ruşinoasă şi prin Duhul Sfânt a făcut-o cunoscut dinainte. În afară de aceasta învăţăm că motivul pentru care s-a ajuns la acest eşec în Adunare este acelaşi ca pentru eşecul relatat despre timpurile vechi-testamentale. În timpul în care poporul Israel a fost condus din Egipt spre Canaan şi chemat să mărturisească pe singurul Dumnezeu înaintea idolatriei dominante, poporul a început curând să se închine idolilor, aşa cum făceau celelalte naţiuni. Dumnezeu i-a tras la răspundere pentru acest păcat făcut împotriva luminii, şi drept urmare au fost pedepsiţi. Adunarea a eşuat în responsabilitatea ei, exact aşa ca poporul Israel, aşa cum omul întotdeauna eşuează şi dezonorează pe Dumnezeu în lucrurile care i-au fost încredinţate. Consideri ciudată înşelarea încrederii din partea lui Israel şi a Adunării? Dacă da, atunci probabil nu ai privit corect propria ta istorie; căci sunt aşa de liber să afirm, că niciunul dintre cei care sunt aici în seara aceasta nu a fost absolut fără greşeală în viaţa particulară. Este cineva aici, care doreşte să se ridice şi cu îndrăzneală să explice în prezenţa lui Dumnezeu că el a fost absolut credincios şi de încredere în tot ce i-a fost încredinţat odată lui, şi că el, când va fi chemat să dea socoteală înaintea Domnului pentru faptele lui nu va trebui să se scuze şi să recunoască vreun eşec şi nu va avea nimic de regretat?

Chiar de la început, tot ce a fost încredinţat omului a condus la eşec public şi deseori a fost folosit abuziv. Şi drept urmare citim în comunicările Scripturii despre planul lui Dumnezeu de introducere a celui de-al doilea Om, pe Domnul din cer, propriul Său Fiu preaiubit. Ultimul Adam niciodată nu va rata în ceea ce Îi este încredinţat. Ceea ce face Domnul nostru Isus Hristos rămâne în veşnicie, niciodată nu îşi va pierde valoarea, nu se degradează, niciodată nu va deveni dezordonat şi în nici un caz nu va aduce dezonoare lui Dumnezeu Tatăl. Lucrarea Domnului Isus este absolut desăvârşită şi minunată înaintea lui Dumnezeu, şi adevărul acesta este o mângâiere enormă pentru fiecare din noi, care suntem în seara aceasta aici. Omul a ratat, a ratat în chip nenorocit şi rău; şi el este răspunzător faţă de Dumnezeu pentru necredincioşia lui; însă noi putem privi cu deplină încredere la Domnul nostru Isus Hristos şi Îl putem lăuda, care niciodată nu L-a părăsit pe Dumnezeu, fiind ca robul credincios în lucrarea care i-a fost dată s-o facă. El a făcut totul bine şi spre slava lui Dumnezeu.

Terminarea lucrării Domnului

Deci în timp ce noi ne privim pe noi înşine cu neîncredere şi nemulţumire, privim cu mulţumire şi satisfacţie pe Domnul nostru Isus Hristos. Ne bucurăm nespus de mult de lucrarea Lui la cruce şi de desăvârşirea Lui şi de plinătatea Lui. Ne bucurăm de Isus Hristos şi nu ne încredem în carne. Acum, în contextul temei despre Adunare, Scriptura arată desăvârşit de clar, că, orice ar face Domnul nostru Isus Hristos în legătură cu Adunarea Sa, este desăvârşit şi întotdeauna va fi desăvârşit. Dacă se vorbeşte despre Adunare ca lucrare a lui Hristos, nu este nici un eşec şi nici cea mai mică nedesăvârşire legată cu ea. Domnul Isus Hristos a spus la început: „Pe această stâncă vreau să zidesc Adunarea Mea”. El zideşte în continuare la această construcţie, şi fiecare piatră vie, pe care El o introduce în această clădire spirituală, este desăvârşită. Clădirea creşte, piatră peste piatră este adăugată, şi întreaga clădire creşte spre a fi o locuinţă pentru Dumnezeu, care va fi fără greşeală şi se va arăta absolut desăvârşită.

Hristos a iubit Adunarea – aici este motivul real; întreaga Adunare stă înaintea duhului şi inimii Lui. Domnul cunoaşte pe fiecare în parte, care este al Lui şi aparţine Adunării Sale. Dar El a iubit Adunarea şi în unitatea şi plinătatea ei, şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea; El trăieşte pentru Adunarea Lui; El îi slujeşte în înălţime; El o curăţă prin spălarea cu apă prin Cuvânt. Apoi, mai târziu, când ea va fi completă, El Îşi va prezenta Lui Însuşi Adunarea, fără pată, fără zbârcitură sau ceva de felul acesta. Va veni ziua când ultimul mădular va fi adăugat trupului lui Hristos şi când întreaga Adunare va fi terminată. Atunci Hristos va lua Adunarea, pentru ca ea să fie la El în veşnicie.

Apoi, mai târziu, când Domnul Isus va veni în glorie pentru lumea aceasta, Adunarea Îl va însoţi în glorie, prin harul şi credincioşia Mântuitorului ei. Lumea se va mira de aceia pe care Dumnezeu îi va aduce cu Sine. Ea va spune: aceştia sunt păcătoşii care au fost salvaţi prin har, şi acum ei sunt drepţi în gloria lui Dumnezeu, absolut desăvârşiţi şi fără nici un cusur. – Unde poţi tu găsi ceva în lumea aceasta, care să fie asemenea acestei lucrări triumfale a harului? Lumea nu poate descoperi astăzi în Adunare nici o desăvârşire şi nici o glorie. Poţi căuta în toată lumea, însă niciodată nu vei găsi o adunare pe pământ, care s-ar putea compara cu acea Adunare desăvârşită, ideală, aşa cum o descrie Scriptura, cu Adunarea care este trupul lui Hristos, plinătatea Aceluia care umple totul în toate.

Mulţimea de pete la Adunare

Nu! Am spus tocmai, că noi nu putem găsi acel ideal, dacă privim în lumea întreagă: o Adunare desăvârşită, fără cusur. Şi dacă ne îndreptăm spre Scriptură, vom găsi o plinătate de eşecuri chiar şi în acele zile de început. Cine erau scriitorii epistolelor, pe care le avem în Noul Testament? Nu erau apostolii şi profeţii, temelia Adunării? Şi ei au scris scrisori la diferite adunări. Au scris la Roma, la Efes şi la alte locuri. Ce găsim în fiecare scrisoare? Găsim că apostolii îşi dau osteneala să îmbunătăţească neajunsurile, care erau deja atunci în Adunarea lui Dumnezeu. Pavel a scris sfinţilor din Roma, o cetate în care el nu fusese încă până atunci; el le-a prezentat foarte detaliat Evanghelia, dar el a trebuit să corecteze comportarea lor. Duhul unităţii în adevăr, duhul unităţii trupului lui Hristos, duhul purtării de grijă unul pentru altul în dragoste, deoarece aparţineau lui Hristos, le lipsea. Aceia care gândeau că în mod corect s-au desprins de prescrierile Legii, dispreţuiau pe aceia care nu au fost în stare să se ridice în aceeaşi măsură la libertatea în Hristos Isus.

Dacă citim scrisorile către credincioşii din Corint, găsim un potop de rătăciri în această adunare. Cei care erau numiţi după Numele Domnului Isus tolerau tot felul de lucruri rele în mijlocul Adunării sfinte; imoralitatea a fost scuzată în mijlocul Adunării lui Dumnezeu; lucrarea Duhului Sfânt al Domnului în mijlocul lor a fost făcută o ocazie pentru om să promoveze mândria inimii lui şi propria deşertăciune; cei bogaţi s-au depărtat de cei săraci la Masa Domnului; unii tăgăduiau învierea trupului. Apostolul avea de corectat toate acestea şi chiar mai multe în adunarea din Corint; şi aceasta la numai trei sau patru ani după ce el a întemeiat această adunare; şi satan a găsit deja intrare acolo şi aceste lucruri carnale şi lumeşti au fost aduse în Adunare.

Pildele despre Împărăţie

Dacă se parcurg cu băgare de seamă toate epistolele, se va găsi că lucrarea apostolilor nu a constat numai în întemeierea adunării şi s-o pună pe o temelie tare în ce priveşte învăţătura şi practica, ci şi în a corecta ce era rău şi fals şi care a fost deja atunci primit în mijlocul lor. Răul a pătruns în Adunarea lui Dumnezeu pe când apostolii trăiau încă.

Ce a însemnat pentru Domnul nostru Isus Hristos să vadă cum această casă frumoasă a lui Dumnezeu a fost aşa de repede degradată din punct de vedere estetic? Însă Domnul Isus Hristos a ştiut aceasta dinainte, şi eu v-am citit parabola din evanghelia după Matei 13, în care El vorbeşte foarte clar despre această dezordine. Voi aţi putea spune, că voi nu vedeţi aici Adunarea, că Adunarea nu este amintită în Matei 13 şi că Domnul Isus vorbeşte despre Împărăţia cerurilor. Este adevărat că Adunarea este amintită pentru prima dată în Matei 16. Şi înainte ca Domnul să spună ceva despre Adunare, El vorbeşte despre Împărăţia cerurilor. Domnul Isus a venit de la Dumnezeu, ca să întemeieze acea Împărăţie, care trebuia să fie la fel ca împărăţia tatălui Său David, însă mai de durată şi mai bună decât cea a fiului lui Isai, dar poporul nu a vrut să-L primească. El era între iudei un Om mai mare decât Solomon, şi El voia să le dea o Împărăţie mai mare decât cea a lui Solomon şi înţelepciune mai mare decât a lui Solomon şi putere mai mare şi bogăţii mai mari decât puterea şi bogăţia lui Solomon; dar ei nu au vrut să-L primească. S-a auzit vreodată de o împărăţie sau împărat care rămâne? Unde este împărăţia unui împărat, atunci când el nu este recunoscut de supuşii lui? El trebuie să rămână fără oştire.

În domeniul domniei pământeşti împărăţia este legată de o persoană, care domneşte. Adevărul era, că poporul Israel nu voia să aibă pe Omul acela, ca El să domnească peste ei. „Noi nu avem alt împărat decât pe Cezar”, au zis ei lui Pilat, „iar în ceea ce priveşte pe acest Isus din Nazaret, răstigneşte-L. Noi nu vrem ca Acesta să domnească peste noi.” Domnul ştia dinainte că se va ajunge la această respingere, şi a spus aceasta ucenicilor Săi. El a spus realmente, că Împărăţia cerurilor va lua o formă deosebit de ciudată şi particulară ca urmare a acestei lepădări. El a spus, ca să zicem aşa: Eu merg în cer, şi în timpul absenţei Mele Împărăţia cerurilor va fi formată din aceia din toată lumea care Îmi sunt daţi. Eu nu voi fi acolo, ca să domnesc peste ei; ei nu Mă vor vedea. Aceia, care Mă vor chema, care recunosc Numele Meu, vor alcătui această Împărăţie. Însă ea nu va fi cum va fi împărăţia viitoare Israel, când voi şedea pe tronul tatălui Meu David şi voi domni peste Ierusalim. Ca Împărăţie ea va fi unică în istoria lumii. – Astfel a dat Domnul aceste parabole, pe care le găsim în evanghelia după Matei 13 şi care toate vorbesc despre Împărăţia cerurilor, prima fiind introducerea. Ele prezintă însuşirile noi şi deosebite ale ei în comparaţie cu învăţătura Vechiului Testament.

Neghina şi grâul

Matei 13.24-30: Le-a pus înainte altă parabolă, spunând: „Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un om care seamănă sămânţă bună în ogorul lui; dar, în timp ce oamenii dormeau, vrăjmaşul lui a venit şi a semănat neghină printre grâu şi a plecat. Iar când a crescut firul şi a făcut rod, atunci s-a arătat şi neghina. Şi robii stăpânului casei au venit şi i-au spus: «Domnule, n-ai semănat sămânţă bună în ogorul tău? De unde are atunci neghină?» Şi el le-a spus: «Un vrăjmaş a făcut aceasta». Şi robii i-au spus: «Vrei deci să mergem şi să o adunăm?» Dar el a spus: «Nu, ca nu cumva, adunând neghina, să smulgeţi şi grâul odată cu ea. Lăsaţi-le să crească amândouă împreună până la seceriş; şi, la timpul secerişului, voi spune secerătorilor: culegeţi întâi neghina şi legaţi-o în snopi, ca să fie arsă; iar grâul adunaţi-l în grânarul meu»“.

În parabola despre câmpul de grâu un om a semănat sămânţă bună în ogorul său, însă un vrăjmaş a venit şi a semănat neghină pe acelaşi ogor. Şi când sămânţa a crescut şi a adus rod, a apărut şi neghina. Robul a zis stăpânului casei: Ce să facem? Să smulgem neghina? Nu, a spus posesorul, lăsaţi-le să crească împreună până la seceriş. – Aici deci ne este prezentată Împărăţia cerurilor în această formă de constituire. Binele şi răul stau unul lângă altul; este un pai de grâu şi neghina; ambele cresc unul lângă altul. La înfăţişare ele se aseamănă; ele se aseamănă în exterior, însă de la o plantă de neghină niciodată nu se va obţine rod. Grâul bun va da la iveală ceea ce înseamnă viaţă, însă neghina nu, chiar dacă, făcând excepţie de rodire, între ele este o mare asemănare.

După aceea Domnul explică, că neghina sunt fiii răului şi că sămânţa bună sunt fiii Împărăţiei. Domnul Isus Hristos a venit ca să nimicească lucrările diavolului, şi de aceea satan este marele vrăjmaş al lui Hristos; şi ca să producă pagubă acelora care poartă Numele lui Hristos, răul îşi aşează fiii în Adunarea poporului lui Dumnezeu. Chiar dacă în ceea ce priveşte natura lor ei nu se aseamănă, totuşi ei au voie să se adune împreună. În timpul în care ei cresc în mijlocul părtăşiei, Domnul Isus Hristos nu aruncă afară din Împărăţia Lui tot ce este împotriva Lui, aşa cum El va face când va veni recoltatul, sfârşitul veacului. Acum Domnul Isus Hristos nu şade pe tronul lui David. El şade pe tronul gloriei, dar nu pe tronul Lui propriu, ca să domnească cu dreptate peste pământ. De aceea El nu Se amestecă în exterior în constituţia Împărăţiei Sale. Aceia, care poartă cu adevărat Numele Domnului, se află unul lângă altul cu aceia care stau sub domnia lui satan. Şi această alcătuire amestecată va ţine până va veni timpul judecăţii de diferenţiere, când neghina va fi adunată şi arsă şi grâul va fi adunat în grânar.

În cartea Faptele apostolilor şi în epistole găsim că alcătuirea amestecată, care este prezentată în această parabolă, a devenit o realitate şi că în Adunarea lui Dumnezeu s-au strecurat persoane rele. Ele erau acolo alături de credincioşii adevăraţi. Ele şedeau împreună în adunări, au ascultat împreună învăţătura Duhului Sfânt; dar ele lucrau cu răutate la nimicirea a ceea ce era sfânt şi adevărat, căci fiii răului pot exercita numai o influenţă rea.

Mă voi strădui să prezint foarte clar această diferenţă. Această parabolă nu a fost dată ca imagine pentru constituirea Adunării şi a relaţiei Adunării. Era o parabolă despre Împărăţia cerurilor, care constă din aceia care conform numelui pe care îl poartă recunosc pe Domnul nostru Isus Hristos. Sunt unii alături, care nu gândesc din toată inima ce spun şi mărturisesc, însă aceşti falşi sunt amestecaţi cu copiii lui Dumnezeu, căci se adună împreună laolaltă. Şi această răsărire a neghinei printre grâu este relatată din istoria Bisericii de la început, aşa cum o găsim scrisă în cartea Faptele apostolilor şi în epistole. Deja atunci pătrunseseră lupii în turma de oi (Faptele apostolilor 20.29).

Păsările cerului în copacul mare

Matei 13.31,32: Le-a pus înainte altă parabolă, spunând: „Împărăţia cerurilor este asemenea unui grăunte de muştar, pe care l-a luat un om şi l-a semănat în ogorul lui: el este, în adevăr, mai mic decât toate seminţele, dar, după ce a crescut, este mai mare decât verdeţurile şi se face un copac, astfel încât păsările cerului vin şi se cuibăresc în ramurile lui“.

Dar trebuie să se ţină seama şi de o altă parabolă despre Împărăţia cerurilor. Parabola a doua relatează despre grăuntele de muştar, care este mai mic decât toate seminţele, dar după ce a crescut el este mai mare decât verdeţurile, aşa că păsările cerului vin şi îşi fac cuiburi în ramurile lui. Am văzut grăuntele de muştar, cel mai mic dintre toate seminţele, atunci când am studiat Faptele apostolilor 2. Acolo în Ierusalim erau împreună aproximativ o sută două zeci de ucenici ai Domnului, pescari, oameni simplu; ce putea face o grupă aşa de mică în lume? Dar chiar dacă în ochii oamenilor ei erau „mai mici decât toate seminţele”, ei au început imediat să se întărească şi să crească numeric, şi ei au continuat să se înmulţească până ce treptat au devenit un copac mare.

În epistola sa adresată credincioşilor din Colose, apostolul vorbeşte despre faptul că în timpul acela Evanghelia era propovăduită în lumea întreagă; un astfel de progres rapid era o minune mare şi neaşteptată şi era ceva bun pentru aceia care au primit Evanghelia. Desigur creşterea uimitoare a creştinismului a fost privită curând ca ceva demn de luat în seamă şi să fie folosit de lume. Vă amintiţi că în prima parabolă a Domnului, sămânţa căzută lângă drum a fost mâncată de păsările cerului. Ele puteau duce uşor şi sămânţa de muştar, deoarece ea era mai mică decât toate celelalte seminţe, dar când sămânţa a devenit un copac mare, ele nu au putut duce copacul, dar puteau să se aşeze în ramurile lui. Astfel au încercat oamenii din lume, atunci când grupa credincioşilor a devenit prea mare şi prea puternică ca să fie ignorată şi desconsiderată, să folosească noua credinţă pe cât posibil de mult spre avantajul propriu şi pentru nevoile lor proprii. Ştim că aşa a fost în istoria Bisericii. La începutul secolului 4 cezarul din Roma a constat că foarte mulţi dintre soldaţii lui erau creştini şi că în toate părţile imperiului lui erau creştini. După chibzuinţe politice lumeşti şi-a zis: eu însumi vreau să devin creştin, ca astfel să pot avea sprijinul lor. Atunci s-a petrecut, că lumea şi Adunarea s-au unit. Lumea a încetat să mai prigonească Adunarea şi a ocupat un loc de prestigiu ca să dirijeze interesele exterioare ale Adunării lui Hristos. Păsările cerului au găsit un adăpost împreună cu aceia care au mărturisit Numele Domnului Isus Hristos.

Această contopire a alcătuit o epocă în istoria Bisericii, şi noi ştim că lumea şi-a păstrat până în zilele de astăzi punctul de sprijin în Biserică. Lumea ţine în mâna ei nu numai sceptrul controlului direct, ci şi influenţa ei indirectă pătrunde pretutindeni în creştinătate. Ea apucă lucrurile lui Hristos, ca să le folosească în scopuri proprii. Oameni cu felul de gândire lumesc nu vor găsi nimic rău să folosească Numele lui Hristos într-o reclamă pentru o piesă de teatru sau un film sau ceva asemănător. Ei argumentează, că unii vor fi atraşi prin aceasta, deoarece Numele lui Hristos este legat cu distracţiile lor. Acesta este numai un singur exemplu al felului în care lumea se foloseşte de Numele Domnului Isus Hristos, ca să popularizeze plăcerile ei. Domnul a atenţionat în acele zile de început, înainte chiar ca Adunarea să fie întemeiată, cu privire la aceste viclenii ale lui satan.

Aluatul

Matei 13.33: Le-a spus altă parabolă: „Împărăţia cerurilor este asemenea unui aluat pe care l-a luat o femeie şi l-a ascuns în trei măsuri de făină, până s-a dospit tot“.

Parabola următoare este foarte scurtă, dar foarte semnificativă. Mai întâi un om a semănat sămânţa pe câmpul lui, după aceea un om a semănat un grăunte de muştar, dar acum citim despre o femeie, care a luat aluat şi l-a ascuns sub făină. Cuvântul Domnul dă impresia unei acţiuni secrete din partea femeii: puţinul aluat a fost ascuns sub trei măsuri de făină, şi voi ştiţi că efectul aluatului este, că el se extinde în toată cantitatea de făină în care se află. Cele trei măsuri de făină au fost pătrunse de aluat. Nu a fost nevoie de nici un alt efort din partea femeii; procesul de dospire s-a desfăşurat de la sine. Femeia a trebuit numai să pună aluatul, şi rezultatul a fost sigur; întreaga cantitate de făină a fost dospită.

Aluatul este o imagine a răului. „Păziţi-vă de aluatul fariseilor”, a spus Domnul mai târziu ucenicilor Săi. Învăţătura lor era stricată şi producea stricăciune. Nimic nu se înmulţeşte aşa de rapid printre copiii lui Dumnezeu precum aluatul. Dacă el pătrunde într-o grupă, el se răspândeşte în toată grupa: „Puţin aluat dospeşte toată plămădeala”, a spus apostolul corintenilor (1 Corinteni 5.6) şi de asemenea şi galatenilor (Galateni 5.9). El voia să spună nu numai că aluatul va continua să dospească, dacă nu este scos, ci expresia include în sine şi faptul că efectul prezenţei aluatului este aşa fel că întreaga cantitate devine infectată şi rezultatul corespunde naturii infecţioase a aluatului însuşi. Răul nestăvilit are efect inducător în eroare şi distruge ce este bun. Nu ar trebui noi să ştim din experienţă că păcatul are acest caracter aducător de stricăciune? Nu am avut noi cunoaşterea tristă, umilitoare a afectului otrăvitor a unui gând sau plan rău? Chiar dacă la început este numai un germen, totuşi el este capabil să crească şi să se extindă în noi. S-ar putea să nu dorim prezenţa lui, dar dacă el este acolo, răul lucrează, otrăveşte puterile acţiunii noastre, se extinde în viaţa toată.

Aşa cum aceasta este adevărat în cazul unui singur om, la fel este de adevărat şi pentru o părtăşie a poporului lui Dumnezeu. Nici o adunare nu este absolut liberă de prezenţa şi de influenţa nimicitoare a răului, care se creează în cuvânt sau umblare. În cazul adunărilor din Galatia era vorba de învăţătură rea (Galateni 5.9), căci ea adăuga Legea la har, şi aceia care au fost luaţi cu forţa de această învăţătură au căzut din har. Hristos a devenit fără efect pentru ei. În Corint era aluatul umblării corupte în fapte; era permisă imoralitate mare; şi prezenţa acesteia a avut efect murdăritor asupra întregii adunări.

Nu ar trebui să permitem acestor parabole ale Domnului nostru să ne atenţioneze cu privire la puterea de infectare a răului printre duhurile sfinţilor? Ar trebui să fim veghetori în fiecare zi  cu privire la pericolul murdăririi. Dacă nu o luăm în seamă, există posibilitatea să fim prinşi în mrejele ei şi să fim luaţi cu forţa. Ştiţi cât de repede se transmite o boală de la unul la alţii; infectarea se face uşor şi repede şi se răspândeşte prin părtăşii mari. Oamenii ajung pe neobservate să fie prinşi de epidemie; şi la fel este şi cu răul printre sfinţi.

Atenţionarea personală din partea lui Pavel

De la început Biserica a fost supusă influenţelor murdăritoare venite dinăuntru şi din afară, şi noi nu avem voie să ne închidem ochii înaintea faptelor. Le găsim scrise aici în Scriptură. Fără a ne ocupa mai departe cu aceste parabole, vrem să studiem vorbirea apostolului Pavel către bătrânii adunării din Efes (Faptele apostolilor 20). Pavel era o unealtă mare, pe care Hristos a folosit-o, ca să răspândească cunoştinţa despre Adunare printre sfinţi; şi această cunoaştere i-a fost descoperită în mod deosebit din cer. Domnul înviat şi glorificat i-a descoperit lui Pavel taina referitoare la El Însuşi şi Adunare. Ceilalţi apostoli cunoşteau adevărul, însă el a fost încredinţat în mod deosebit lui Pavel de către Domnul, de la care el l-a primit.

Faptele apostolilor: 20.28-32: Luaţi seama deci la voi înşivă şi la toată turma în care v-a pus Duhul Sfânt supraveghetori, ca să păstoriţi Adunarea lui Dumnezeu, pe care a cumpărat-o cu sângele Propriului Său Fiu. Eu ştiu aceasta, că, după plecarea mea, vor intra între voi lupi îngrozitori, care nu cruţă turma; şi dintre voi înşivă se vor ridica oameni vorbind lucruri stricate, ca să-i tragă pe ucenici după ei. De aceea vegheaţi, amintindu-vă că trei ani, noapte şi zi, n-am încetat îndemnând cu lacrimi pe fiecare. Şi acum vă încredinţez lui Dumnezeu şi Cuvântului harului Său, care poate să vă zidească şi să vă dea o moştenire între toţi cei sfinţiţi.

Aici Pavel îşi ia rămas bun de la bătrâni; el este în momentul când să meargă la Ierusalim, şi are în mod deosebit pe inimă să vorbească cu cei care purtau responsabilitatea în adunarea din Efes. El şi-a pus tot sufletul în această lucrare, atunci când a lucrat acolo; cu lacrimi a lucrat ziua şi noaptea în mijlocul lor. El nu era un om care obişnuia să vorbească despre slujba lui, dar dacă vorbea în felul acesta, atunci aceasta avea un sens deosebit, şi noi ar trebui să fim atenţi la ceea ce spune. Pavel simţea lăuntric că el niciodată nu le va mai vedea feţele, şi îl apăsa că în lipsa lui va pătrunde dezordine îngrozitoare şi decădere în adunare. Ceea ce Domnul a profeţit în parabolele Lui, va avea loc; răul va pătrunde şi va strica frumuseţea şi curăţia Adunării lui Dumnezeu. În mod corespunzător îndeamnă pe bătrâni, pe aceia care au fost numiţi în mod deosebit ca să vegheze asupra sfinţilor din Efes şi să îngrijească de ei. Având în vedere ce plutea peste capetele lor, el vorbeşte din dragoste pentru ei şi pentru Adunare. El a spus: „Luaţi seama deci la voi înşivă şi la toată turma în care v-a pus Duhul Sfânt supraveghetori, ca să păstoriţi Adunarea lui Dumnezeu, pe care a cumpărat-o cu sângele Propriului Său Fiu.”

Lupi, care nu vor cruţa turma

Ce ar trebui să facă bătrânii, ţinând seama de această nenorocire ameninţătoare? Ei trebuiau să păstorească turma lui Dumnezeu. Care este mijlocul cel mai mare, care împiedică răspândirea răului? Păstorirea având ca bază Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă inimile şi sufletele noastre sunt întărite prin Cuvântul lui Dumnezeu, noi vom fi protejaţi împotriva răului care este în jurul nostru şi caută să pătrundă. Dacă cunoaştem adevărul, ştim şi că ceea ce nu este din adevăr este minciună. Dacă avem adevărul, nu mai avem nevoie de nimic altceva. Noi nu trebuie să analizăm specificul celor mai mult de cinci sute de grupe diferite din creştinătate, ca să constatăm ce este corect şi ce este neadevărat. Dacă avem adevărul, dacă cunoaştem glasul Păstorului cel bun, suntem în siguranţă faţă de glasurile înşelătoare ale străinilor.

Să păstoreşti Adunarea lui Dumnezeu! Acesta era motivul lui: „Eu ştiu aceasta, că, după plecarea mea, vor intra între voi lupi îngrozitori, care nu cruţă turma.” Ce trebuia să mai vină în copacul cel mare, potrivit cuvintelor Domnului din parabolă? El a spus, că vor veni păsările cerului şi se vor aşeza pe ramurile copacului. Apostolul a spus că vor intra lupi răpitori, care nu vor cruţa turma. De ce vin lupii în turmă? Ei vin ca să omoare, să împrăştie şi să strice – ca să producă cât mai multă pagubă posibilă. Este profeţit aşa de clar de către apostol, că agenţi ai lui satan vor pătrunde în Adunarea lui Dumnezeu. Ei sunt acolo cu intenţii rele. Protecţia împotriva acestui pericol constă în păstorirea oilor; păstoriţi-le bine, pentru ca ele să devină tari în Domnul şi în tăria puterii Lui. Faceţi cunoscut adevărul, întreg adevărul şi nimic altceva decât adevărul, şi ele vor rămâne păzite de acei vrăjmaşi îngrozitori, care au pătruns în Biserică din domeniul de stăpânire al lui satan. Desigur lupii puteau arăta îmbrăcaţi în haine de oaie, ca să înşele, înainte de a le nimici. Prezenţa lor este un pericol permanent, şi singura protecţie este să îngrijeşti de Adunarea lui Dumnezeu ca păstor şi s-o păzeşti.

Naşterea duhului de partidă

Dar acesta nu era singurul pericol, pe care Pavel l-a prevăzut. Era nu numai necesar să se supravegheze uşile şi să se vadă că nu intrau lupi răpitori, ci el mai spune şi: „dintre voi înşivă se vor ridica oameni vorbind lucruri stricate, ca să-i tragă pe ucenici după ei.” Se va produce nelinişte provenită din surse interioare. Unii dintre sfinţii însăşi se vor ridica şi vor vesti lucruri care nu corespund adevărului lui Dumnezeu, la care scopul lor ar fi să atragă oameni după ei şi să formeze o grupare. Un om, care poate vorbi fluent, care poate spune lucruri plăcute, care cunoaşte puterea lui de a se face plăcut oamenilor, deseori speră foarte zelos ca ascultătorii lui să se strângă în jurul lui ca grupă. În Corint era o partidă a acelora care spuneau: Eu sunt al lui Pavel. Alţii spuneau: Nu, eu sunt al lui Petru. Petru este bărbatul pentru mine. O a treia grupă spunea: Eu sunt al lui Apollo. – S-au format grupe mici în Adunare, fiecare s-a numit cu numele conducătorului lui plăcut, şi aceasta nu întotdeauna este cu aprobarea conducătorului însuşi.

Sfinţii, care au fost atraşi, s-au rătăcit la fel ca şi aceia care i-au atras. Însă Pavel vorbeşte despre aceia care în loc să fie pentru Hristos ca Domn al lor, stăteau pentru ei înşişi. Ei nu spuneau: priviţi la Hristos; ei spuneau; priviţi la mine şi urmaţi învăţătura mea, în loc să urmaţi pe Hristos. – Dacă în seara aceasta auzim o persoană spunând aceasta, vom face mai bine dacă nu o vom urma, deoarece ea aparţine acelora care strică Adunarea lui Dumnezeu.

Ştiu că aceste lucruri despre stricăciunea şi eşecul Adunării nu sunt plăcute să fie auzite, dar nu v-am spus nici măcar a zecea parte din ceea ce spune Scriptura referitor la această temă. Sper să fie spus destul, ca să vă determine să cercetaţi tot mai mult Scriptura, ca ea să vă călăuzească cu privire la această problemă importantă. În timp ce Biserica ideală a lui Hristos rămâne curată şi sfântă, că ea constă din credincioşi care au fost curăţiţi şi sfinţiţi prin sângele Său preţios şi niciunul dintre ei nu se va pierde, ci toţi vor face parte din Adunarea Sa în glorie – în timp ce aceasta este adevărat, este de asemenea adevărat că în biserica mărturisitoare de pe pământ a lui Hristos există o stare de decădere generală şi abatere de la adevărul iniţial. Creştinismul include tot ce în exterior recunoaşte Numele Domnului Isus, şi găsim în el învăţături şi feluri de comportare contrare Numelui sfânt al lui Hristos şi care sunt condamnate total prin Cuvântul sfânt. Având în vedere această situaţie confuză a lucrurilor, fiecare, care iubeşte pe Domnul Isus Hristos, este înclinat să dispere şi să spună: „Ce trebuie să fac eu? Care este responsabilitatea mea? Dacă sunt învăţături rele şi fapte rele în stânga şi în dreapta, care este atunci responsabilitatea mea faţă de Stăpânul meu?

Călăuzire pentru cei încurcaţi

Deci, nu este nici un motiv pentru desperare. Putem fi siguri că Domnul nostru Isus Hristos, care înainte de ziua de Rusalii a spus acele parabole, care ilustrează această stare de decădere, a prevăzut şi o călăuzire pentru aceia care doresc să facă voia Sa şi doresc să-I slujească. Desigur eu nu vorbesc cu cineva care nu are dorinţa reală să placă Domnului nostru Isus Hristos. S-ar putea să fi făcut experienţa tristă, că am încercat să fim plăcuţi unui număr de oameni în acelaşi timp; observăm că nu putem aceasta; şi astfel unii cad înapoi într-o atitudine egoistă şi spun: vreau ca pe viitor să-mi fiu plăcut numai mie însumi. – Acesta este un cadru sărăcăcios de gândire. Noi suntem aici ca să fim plăcuţi numai Domnului nostru Isus Hristos, şi în timp ce Îi suntem plăcuţi, vom fi plăcuţi şi vecinului nostru spre binele şi zidirea lui. El este credincios faţă de noi; sunteţi şi voi gata să-I fiţi credincioşi în lucrurile Adunării? Tu spui: Ce să fac, ca să-I fiu plăcut? Să continui să fac lucrurile, aşa cum le apreciez eu? Să le iau aşa cum sunt, deoarece nu pot să le schimb? Eu nu sunt răspunzător pentru eşecul de astăzi. Vreau să fac ce este cel mai bine, pretutindeni unde mă aflu. – Nu, noi suntem răspunzători faţă de Domnul Isus Hristos, după felul cum acţionăm la Cuvântul Său pe care îl avem. Noi ştim, că El iubeşte Adunarea Sa. Ştim că prin har suntem mădulare ale trupului Său şi că noi Îi aparţinem, Lui, Capul viu. De aceea trebuie să fim foarte atenţi, ca să ştim care este voia Lui pentru noi astăzi.

Gândesc, că noi avem călăuzire bogată în a doua epistolă către Timotei. Aceasta este epistola care se ocupă în mod deosebit cu ultimele zile şi cu ultima constituţie a Adunării, în care ea se va afla în acele zile, când Domnul va veni. Nu este bine pentru noi, că decăderea şi neorânduiala în Adunare a pătruns deja în timpurile apostolice? Astfel avem lumina lui Dumnezeu cu privire la Adunare. Noi avem Cuvântul scris, care ne poate lumina în amurgul şi întunericul crescând. Şi noi avem această călăuzire aici în pasajul pe care l-am citit din capitolul 2.

Fundamentul tare

2 Timotei 2.19-22: Totuşi temelia tare a lui Dumnezeu rămâne, având pecetea aceasta: „Domnul îi cunoaşte pe cei care sunt ai Săi“ şi: „Oricine rosteşte Numele Domnului să se depărteze de nedreptate!“ Dar într-o casă mare nu sunt numai vase de aur şi de argint, ci şi de lemn şi de lut; şi unele sunt spre onoare şi altele spre dezonoare. Deci, dacă cineva se va curăţi pe sine însuşi de acestea, va fi un vas spre onoare, sfinţit, folositor Stăpânului, pregătit pentru orice lucrare bună. Dar fugi de poftele tinereţii şi urmăreşte dreptatea, credinţa, dragostea, pacea, cu cei care-L cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată.

Primul lucru, pe care îl remarcăm în versetul 19, este un cuvânt care dă o încurajare mare: „Totuşi temelia tare a lui Dumnezeu rămâne”, spune apostolul. El a vorbit despre unele lucruri îngrozitoare, care vor avea loc în ultimele zile. Fapte rele şi învăţători falşi se înmulţeau rapid în timpul acela şi mai târziu se vor înmulţi tot mai mult. Însă Pavel se bucură să-şi amintească lui însuşi şi lui Timotei şi nouă, că temelia tare a lui Dumnezeu rămâne, chiar dacă ceea ce a fost încredinţat omului eşuează. Ceea ce este de la Dumnezeu rămâne tare şi nimic nu-l poate atinge. Şi în timp ce acest caracter de stabilitate cu privire la lucrurile Adunării este adevărat, gândesc că este un principiu foarte sănătos, pe care fiecare credincios ar trebui să-l aibă înaintea ochilor. Ceea ce Duhul lui Dumnezeu îţi descopere cu privire la adevăr, aceasta niciodată nu se schimbă. Asigură-te că ceea ce ai este de la Dumnezeu. Lasă să fie deplin ancorat în sufletul tău precum şi înaintea lui Dumnezeu, că ceea ce ai, ce crezi şi cu ceea ce eşti legat este de la El. Nu primi pentru tine de la alţi oameni convingeri spirituale; să nu ai nici măcar convingerile tatălui tău sau ale mamei tale; ci să le ai de la Dumnezeu şi să ai dovezi din Scriptură pentru ele, şi atunci poţi fi liniştit, având conştiinţa bună şi duhul plin de pace. Temelia tare a lui Dumnezeu stă tare; şi ceea ce a fost tare acum cincizeci de ani, este şi astăzi tare; ceea ce era tare în zilele apostolilor, şi astăzi este încă tare şi sigur.

Principiile credinţei sunt astăzi subminate şi distruse. Sunt oameni care dedică toată viaţa lor pentru nimicirea acestui Cuvânt sfânt şi folosesc toate puterile lor în acest scop; şi ei caută folosindu-se de Numele Domnului să distrugă încrederea copiilor lui Dumnezeu în Biblie. Ei învaţă, că numai părţi mici din această Carte ar fi adevărate. Dar la ce foloseşte Cartea sufletelor simple, dacă ea este valabilă numai parţial? Apostolul spune: „Temelia tare a lui Dumnezeu stă şi are pecetea aceasta: Domnul cunoaşte pe cei care sunt ai Săi.” Domnul îi cunoaşte, şi cu încredere ne putem baza pe această cunoaştere. Ochii Lui, ochii ca para focului, verifică inima şi conştiinţa. El caută după legătură reală cu El. Numai El cunoaşte pe aceia care sunt ai Săi în această Adunare. Eu nu-i cunosc, şi nici tu, dar El îi cunoaşte. Însă marea noastră certitudine în ziua aceasta, în care mărturisirea este pretutindeni aşa de superficială, este legătura noastră personală cu Domnul, care ne cunoaşte şi la sfârşit ne va prezenta public ca fiind ai Săi.

Dar acolo mai este şi o altă notiţă pe fundament: „Oricine rosteşte Numele Domnului, să se depărteze de nedreptate.” Fără voia sau dorinţa noastră se poate întâmpla să ne infectăm trupeşte de vreo boală contagioasă şi nimicitoare, dacă venim în contact cu ea. Ea se lipeşte de noi şi noi suntem aruncaţi pe patul de boală. La fel suntem în pericol cu privire la răul din jurul nostru. Trebuie să ne păzim de efectul lui distrugător: „Oricine rosteşte Numele Domnului să se depărteze de nedreptate“.

Casa dezordinii

După aceea apostolul se foloseşte de imaginea unei case mari. Dacă am avea timp am putea să ne uităm în prima epistolă către Timotei, unde Pavel scrie aceluiaşi om şi îi spune cum trebuie să se comporte el în casa lui Dumnezeu, Adunarea Dumnezeului cel viu (1 Timotei 3.15). Acolo el vorbeşte despre Adunarea adevărată, însă aici este altceva, nu este casa lui Dumnezeu. El o numeşte „casă mare”, deoarece el nu poate lega Numele lui Dumnezeu cu ceva care este adunat la întâmplare, unde răul rămâne alături de bine.

Când Domnul Isus a intrat în Templul din Ierusalim, El a auzit mugetul vacilor, behăitul oilor, uguitul porumbeilor şi zăngănitul monezilor pe mesele schimbătorilor de bani. El i-a scos pe toţi afară şi a spus: „Aţi făcut din Casa Tatălui Meu o casă de comerţ, o peşteră de tâlhari”, căci ei se înşelau unul pe altul direct în curţile din faţă ale Casei lui Dumnezeu şi au folosit Casa lui Dumnezeu pentru scopuri proprii. Aceasta era rău în ochii Domnului; şi aici găsim că Adunarea, Casa lui Dumnezeu, a devenit o „casă mare”, pierzând caracterul ei de sfinţenie.

În casa mare sunt vase de aur şi de argint, de lemn şi de pământ. Vasele din aur şi argint sunt vasele potrivite pentru slujba Casei lui Dumnezeu. Nebucadneţar le-a luat din Templul de la Ierusalim şi le-a dus în Babilon, şi Belşaţar le-a adus la marea lui sărbătoare şi el împreună cu mai marii lui au lăudat pe idolii lor bând din vasele cele mai sfinte ale lui Dumnezeu, care au fost închinate pentru folosirea în Cortul întâlnirii şi în Templu. În noaptea aceea Dumnezeu a judecat nelegiuirea lui. Belşaţar a fost omorât şi Babilonul a fost cucerit. Aici sunt nu numai vase din aur şi argint pentru folosirea exclusivă de către stăpân, ci şi vase din lemn şi pământ, care nu ar trebui să fie acolo. Se poate lua un vas de aur şi folosi pentru dezonoare. Când Belşaţar a folosit vasele sfinte la sărbătoarea idolilor lui, ele au fost folosite spre dezonoare. Asemănător într-o casă mare, unde vasele reprezintă persoane, se poate afla cineva care a crezut cu adevărat în Domnul Isus şi care, probabil la întâmplare, chiar dacă în mod rătăcit, face ceva care dezonorează pe Domnul Isus Hristos. Însă Domnul nu poate aproba această slujbă, deoarece ea este legată cu răul. Vasul de aur conţine un dar de jertfă pentru idoli. Robul bun, care face o slujbă ne-sfântă, este un vas spre dezonoare, nu spre onoare.

Să te curăţi pe tine însuţi, ca să fi de folos

Apostolul spune că sunt vase de aur şi de argint, dar şi vase de lemn şi de pământ, şi unele sunt spre onoare şi altele spre dezonoare. Dacă cineva se curăţeşte de acestea, atunci el va fi un vas spre onoare, sfinţit, folositor stăpânului casei, pregătit pentru orice lucrare bună. Trebuie eu să zăbovesc la acest verset? Nu vorbeşte el de la sine fiecăruia din noi? Stăpânul meu este bun şi prietenos, îndurător şi iubitor, şi El a murit pentru mine; şi acum eu doresc să Îi slujesc; dar dacă doresc să Îi slujesc, atunci trebuie să fiu un vas sfânt şi folositor. Cum pot fi eu gata pentru orice lucrare bună? Dacă eu însumi mă curăţ de vasele care sunt spre dezonoare, atunci voi fi un vas spre cinste, sfinţit şi capabil să fiu folosit de Stăpânul casei. Eu nu pot veni la El în slujba Sa ca şi cum umblarea mea personală nu ar juca nici un rol. Eu nu pot merge la El, dacă sunt legat cu ceva sau cu cineva care este fals în ochii Săi, aşa cum eu bine ştiu. Noi folosim deseori textul acesta, ca şi cum el s-ar referi numai la noi personal şi la fiecare în parte; el ne atenţionează să curăţim slujirea noastră de tot ce este personal şi nu este curat. Aceasta este necesar, însă pasajul merge mai departe. El respinge nu numai ceea ce în mine este întinător, ci şi ceea ce vine din relaţia cu alţii. „Deci, dacă cineva se va curăţi pe sine însuşi de acestea, va fi un vas spre onoare, sfinţit, folositor Stăpânului, pregătit pentru orice lucrare bună.”

În versetul 22 avem însuşirile morale care sunt demne pentru slujirea Domnului: „Dar fugi de poftele tinereţii şi urmăreşte dreptatea, credinţa, dragostea, pacea, cu cei care-L cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată.” (2 Timotei 2.22). Aici este recomandată legătura cu inimile curate. Vă amintiţi de textul din capitolul 10 al epistolei către Romani: „Acelaşi Domn al tuturor este bogat faţă de toţi care-L cheamă” (Romani 10.12), şi El este aşa. Indiferent dacă noi avem sau nu inimi curate: El este bogat pentru noi. Dacă Îl chemăm în ziua necazului, El ne aude. Nu aţi observat uneori, când aţi fost eliberaţi de un necaz: chiar dacă L-aţi uitat, totuşi El va auzit repede, când L-aţi chemat? Ce bun este El! Dar când este vorba de slujire, de legătură şi să dai mărturie pentru Numele Lui în „casa mare”, atunci trebuie să fiţi de partea acelora care cheamă Numele Domnului din inimă curată, care ei înşişi s-au sfinţit, şi voi trebuie să năzuiţi după dreptate, credinţă, dragoste şi pace.

Prin aceasta vă veţi curăţi de vasele care sunt spre dezonoare; le veţi lăsa înapoia voastră şi nu veţi mai avea nimic a face cu ele. În istoria Adunării au fost timpuri când această curăţire s-a făcut în dimensiuni mari. De exemplu: când în Evul mediu oamenii au venit din biserica romano-catolică şi au lăsat în urma lor slujba divină carnală şi păcătoasă şi s-au sprijinit pe Cuvântul lui Dumnezeu şi pe îndreptăţirea pe baza credinţei, aceasta era o curăţire de vasele de dezonoare, care era foarte importantă. Însă astăzi Domnul ne cheamă să ascultăm Cuvântul Său, să păstrăm acest adevăr, să ne păstrăm pe noi înşine curaţi şi să păstrăm curate legăturile noastre. Şi chemarea Lui este cu atât mai urgentă din motivul că Domnul va veni foarte curând. Mărturia bisericii a devenit foarte rea; copiii lui Dumnezeu şi copiii lumii sunt amestecaţi aşa de mult că Domnul cu siguranţă nu va întârzia mult. Cu siguranţă El Însuşi va veni şi va lua Adunarea Sa din această mulţime a stricăciunii – o va lua la Sine. Cât de mult a aşteptat Domnul după Adunarea Sa! Hristos a iubit Adunarea Sa şi S-a dat pe Sine Însuşi la moarte pentru ea; în toate aceste secole El a adunat cu răbdare suflete, unul după altul, şi le-a adăugat Adunării Sale. El doreşte să completeze această Adunare şi să o prezinte glorificată Lui Însuşi.

Dacă Domnul ar veni în seara aceasta şi te-ar găsi în legături publice cu ceva contrar Numelui Său sfânt, chiar dacă Cuvântul lui Dumnezeu ţi-a arătat că nu este în concordanţă cu adevărul Său – ce scuze ai putea tu să-I aduci? Din pricina Lui renunţă la astfel de legături cu răul, deoarece El cere această jertfă de la tine. Fii dependent de El; Domnul va confirma credincioşia ta şi o va răsplăti. Uneori oamenii se dau înapoi de la un astfel de pas, pentru că ei spun: eu am mai multă influenţă şi putere asupra altora prin ceea ce sunt şi unde sunt. Şi eu gândesc că voi pierde pentru totdeauna această putere, dacă renunţ la legătura actuală. – Această aparentă scuză nu va scuza neascultarea ta faţă de Cuvântul Domnului. Slujba ta trebuie să ocupe locul al doilea, atunci Domnul te va folosi în felul pe care El Îl consideră a fi cel mai bun. Pentru ca aceasta să aibă loc tu trebuie să cauţi să fi un vas spre onoarea Lui, „folositor Stăpânului casei”.

Gândeşte-te că nimeni nu a renunţat vreodată la ceva pentru Domnul Isus Hristos şi după aceea i-a părut rău de jertfa făcută. Domnul nu este dator niciunui om, de multe ori s-a spus aceasta. Dacă în ascultare de Cuvântul Său s-a dăruit ceva, El va da din belşug înlocuitor pentru lucrurile la care s-a renunţat. Şi cât de plăcute Îi sunt Lui astfel de acţiuni! Vă amintiţi că Domnul era în curtea din faţă a Templului în ziua în care femeia săracă a pus cei doi bănuţi ai ei în cutia pentru jertfe. Ah, cât de mult a iubit El acel act al renunţării de sine, şi cu câtă plăcere a privit la femeie cum a dat tot ce avea! Era o înviorare pentru Domnul nostru Isus Hristos să vadă în sufletul ei această lucrare a harului. El urma să meargă în curând la cruce, unde El voia să dea tot ce avea, ca să cumpere perla preţioasă, Adunarea Sa. Şi ea a dat tot ce avea, chiar dacă erau numai doi bănuţi.

Dragi prieteni, Domnul Isus priveşte la noi şi aşteaptă ca noi să renunţăm la noi înşine din pricina Numelui Său. În mijlocul întregii decăderi şi dezordini din Adunare trebuie să avem dorinţa să dăm răspuns la dragostea Sa; şi dacă în căile noastre personale şi în legăturile noastre este ceva contrar Cuvântului Său, să renunţăm la el din pricina Numelui Său!

Vorheriger Teil Nächster Teil


Tradus de la: Christus und seine Versammlung (7)

Prelegerea a 7-a „The Church in Decay and Disorder“ din seria de prelegeri Christ and His Church,
ţinută în anul 1929 în Wildfell Hall, Catford, Londra

Traducere: Ion Simionescu

Weitere Artikel in der Kategorie Gemeinde (109)


Hinweis der Redaktion:

Die SoundWords-Redaktion ist für die Veröffentlichung des obenstehenden Artikels verantwortlich. Sie ist dadurch nicht notwendigerweise mit allen geäußerten Gedanken des Autors einverstanden (ausgenommen natürlich Artikel der Redaktion) noch möchte sie auf alle Gedanken und Praktiken verweisen, die der Autor an anderer Stelle vertritt. „Prüfet aber alles, das Gute haltet fest“ (1Thes 5,21). – Siehe auch „In eigener Sache ...