Taina (3)
Adunarea – o intercalare în căile lui Dumnezeu pe pământ

Edward Dennett

© SoundWords, online seit: 16.09.2019, aktualisiert: 16.09.2019

Versete călăuzitoare: Efeseni 3

Israel putea să primească pe Mesia al lui

Dacă deci un creştin astăzi citeşte scrierile profetice simplu şi numai în lumina ordinii universale existente şi încearcă să armonizeze totul cu ea, fără să ţină seama de tema tratată cu privire la comportarea responsabilă a lui Israel ca atare, va fi în mod necesar dus în rătăcire. Cu cât se studiază mai detaliat profeţiile, cu atât mai clar devine cu câtă iscusinţă au fost ele formulate ca să se acorde spaţiu alternativei credincioşiei lui Israel, dacă ea s-ar fi găsit la el. La venirea lui Mesia a existat pentru Israel o ofertă reală şi în absolută concordanţă cu Împărăţia lui Dumnezeu prorocită cu mult timp în urmă; o ofertă, care –dacă ar fi fost primită – ar fi condus la împlinirea imediată a făgăduinţelor, la instaurarea unei domnii plină de glorie. Să se spună cum ea ar fi fost introdusă este fără îndoială în afara capacităţilor noastre, dar să recunoşti cum ea ar fi putut fi introdusă este în domeniul nostru de competenţă şi în limitele priceperii noastre.

Dacă o parte din Israel, suficient de mare, ca să-I ofere un caracter reprezentativ, ar fi primit pe Mesia, atunci când El a venit, atunci desigur nu este o suprasolicitare zadarnică a posibilităţilor de imaginare cum partea politică majoritară ar fi făcut cu toate acestea o chestiune comună cu romanii şi profeţiile ar fi fost împlinite prin moartea Sa, aşa cum ea a avut realmente loc. În acest caz învierea Lui, în loc să fie urmată de o amânare a Împărăţiei lui Dumnezeu, ar fi fost urmată de o judecată imediată a vrăjmaşilor Săi; de eliberarea adepţilor Lui, care prin intervenirea lor pentru chestiunea Lui ar fi atras mânia prigoanelor asupra lor. A şaptezecea săptămână-an a lui Daniel cu evenimentele ei multe, care se vor desfăşura cu viteză mare (aşa cum de fapt va fi), ar fi putut începe imediat şi profeţiile s-ar fi putut împlini cu exactitate conform literei, fără să lase loc pentru un interregn ca cel de astăzi.

Taina nu este o rezolvare impusă de necesitate ci este planul veşnic al lui Dumnezeu

Lui satan, căruia planurile lui Dumnezeu – să nu uităm aceasta – îi sunt la fel de ascunse ca şi copiilor oamenilor, până când ele vor fi dezvelite, trebuie să i se fi părut ca un triumf minunat al genialităţii lui şi al vicleniei lui diabolice, atunci când aparent i-a reuşit să răstoarne planurile lui Dumnezeu şi învăţăturile Lui profetice să le declare minciuni, prin aceea că el a purtat de grijă ca lepădarea şi răstignirea Împăratului lui Dumnezeu să aibă loc. Din Cuvânt rezultă foarte clar că Mesia va ţine în mână frânele guvernării şi va instaura pe pământ o Împărăţie cerească. De asemenea era la fel de clar pe baza faptelor că Mesia a venit şi nu a instaurat o astfel de Împărăţie. Fără îndoială în felul acesta lui satan i s-a părut imposibil ca profeţiile să poată fi împlinite vreodată literalmente ca în felul acesta să confirme veridicitatea lui Dumnezeu şi a Cuvântului Său, aşa cum şi la mii de copii ai lui Dumnezeu li se pare imposibil, şi care din această cauză au renunţat demult la aşteptarea lor şi au schimbat-o cu eforturile neroditoare în a spiritualiza profeţiile, ca să le aducă într-o armonie constrânsă şi nenaturală cu evenimentele şi stările de lucruri existente. În timp ce aceştia din urmă ţin cu tărie la rătăcirea lor, cu siguranţă satan a recunoscut demult că s-a înşelat. El a înţeles mult mai bine descoperirea „tainei”, care zadarnic a fost dezvelită înaintea ochilor copiilor lui Dumnezeu.

Cititorul să nu considere aceasta ca fiind o simplă presupunere; este învăţătura Cuvântului Însuşi. Apostolul prezintă în Efeseni 3.9 şi 10 că el are misiunea „să pună în lumină înaintea tuturor care este administrarea tainei ascunse din veacuri în Dumnezeu”, şi adaugă: „care a creat toate, pentru ca înţelepciunea atât de felurită a lui Dumnezeu să fie făcută cunoscut acum, prin Adunare, stăpânirilor şi autorităţilor din locurile cereşti”. Aici avem faptul că arătarea înţelepciunii atât de felurite a lui Dumnezeu prin Adunare era un ţel al creaţiei planificat dinainte, şi anume categoric cu privire la „stăpânirile şi autorităţile din locurile cereşti”. În timp ce în Efeseni 1.21 şi Coloseni 2.10 pare să fie folosită noţiunea „stăpâniri şi autorităţi” ca să exprime pe locuitorii cerului aflaţi în protecţia [având favoarea] lui Dumnezeu, în Efeseni 6.12 se foloseşte aceeaşi noţiune pentru vrăjmaşii de moarte ai lui Dumnezeu şi ai oamenilor, duhurile rele, cunoscute în alte locuri sub denumirea „diavolul şi îngerii lui”. Ei vor cunoaşte această înţelepciune atât de felurită spre pierzarea şi uimirea lor, aşa cum ceilalţi o vor cunoaşte spre zidirea şi bucuria lor, prin aceea că Dumnezeu dovedeşte capacitatea Sa să obţină rezultatele cele mai înalte şi mai binecuvântate tocmai cu ajutorul elementelor care par cel mai mult să anihileze şi să zădărnicească planurile Sale.

Împărăţia de o mie de ani va veni; Adunarea este o intercalare în planul timpului lui Dumnezeu

Este cititorul unul din aceia care visează zadarnic despre o evanghelie care se extinde treptat, că prin mijlocirea Duhului Sfânt lumea se va întoarce la Dumnezeu şi se va introduce un mileniu al binecuvântării spirituale, fără prezenţa în trup a lui Mesia, care stă în glorie evidentă pe tronul tatălui Său David? Dacă este aşa, el va trebui să-şi revizuiască părerea, înainte ca el să fie în stare să vadă „ce este taina administrării tainei”. Poate un copil al lui Dumnezeu să fie mulţumit că satan câştigă o astfel de biruinţă permanentă? Şi anume că el ar fi zădărnicit împlinirea cuvânt cu cuvânt a profeţiei şi că el ar fi constrâns pe Dumnezeu ca El să realizeze numai o aşa-numită împlinire spirituală a acesteia, despre care nici un cititor simplu al Cuvântului nu ar fi putut presupune vreodată că acesta ar fi înţelesul profeţiei?

Nu, satan nu a triumfat. Dumnezeu nu renunţă la planurile Lui. Planurile Lui nu au suferit nici o înfrângere. O intercalare, dar una prevăzută dinainte, a amânat împlinirea imediată a lor; însă în aparenta sa biruinţă căpetenia întunericului s-a înşelat pe sine însuşi, a împlinit planurile ascunse ale lui Dumnezeu, şi anume amânarea pentru un timp a instaurării scaunului de domnie, ca să pregătească o mireasă pentru Împăratul Său, care va fi asociată cu domnia Lui – Adunarea/Biserica Dumnezeului cel viu – ceva necunoscut în altă parte; un popor, care este foarte aproape de El, care Îl recunoaşte şi ia parte la smerirea şi lepădarea Lui şi care va avea parte de înălţarea şi onoarea Lui; oameni, care, pentru că ei suferă împreună cu El, vor trebui şi să domnească împreună cu El; care pe drept vor trebui să ocupe în cer locul pe care satan şi îngerii lui îl ocupă acum – aceste puteri ale văzduhului, a căror căpetenie este el, „duhurile răutăţii din locurile cereşti”, adversarii binecuvântării Adunării, împotriva cărora Adunarea trebuie acum să lupte spiritual prin fiecare mădular al ei (Efeseni 6.12[[1]]).

Nu, profeţiile au vorbit numai despre pământ; în ele nu era nici o aluzie despre un popor care ar trebui să ocupe locul puterilor satanice, nici un cuvânt despre faptul că acestea vor fi deposedate în favoarea unui popor care va fi răscumpărat de pe pământ. Aceasta era o taină, un mister, ascuns în Dumnezeu, şi triumful aparent al lui satan a dat prilej pentru dezvăluirea şi împlinirea ei, spre pierzarea totală şi veşnică a lui satan şi pentru demonstrarea înţelepciunii nespus de felurite a lui Dumnezeu, a harului Său şi a onoarei Sale. Împărăţia lui Dumnezeu, Împărăţia pe care satan credea că o va nimici, va fi instaurată pe pământ – Împărăţia de o mie de ani din profeţia nou-testamentală – spre împlinirea cuvânt cu cuvânt a fiecărui detaliu al Cuvântului lui Dumnezeu şi spre confirmarea deplină a credincioşiei lui Dumnezeu şi a veridicităţii profeţilor Lui.

Deci administrarea actuală este un interregnum, o perioadă de timp intercalată, planificată realmente mai dinainte de planul lui Dumnezeu, dar nedescoperită, până în momentul când lui Pavel i-a fost încredinţată, cum s-a spus deja (vezi graficul). Abia atunci când adevărul acesta va fi cunoscut, el va deveni cheia pentru interpretarea Sfintei Scripturi şi pentru „împărţirea dreaptă a Cuvântului adevărului”, pentru despărţirea stării de lucruri iudaice şi creştine. Niciunul din cele două Testamente nu poate fi înţeles corect până când nu se cunoaşte acest adevăr, şi creştinismul devine un fel de iudaism născut nelegitim, în loc să primească caracterul lui legitim şi unic în felul lui. Pentru felul în care are loc aceasta, traducătorii Bibliei King-James oferă un exemplu bun.

Confundarea Împărăţiei lui Dumnezeu cu Adunarea lui Dumnezeu

Departe de mine să diminuez meritele acestor bărbaţi preaiubiţi ai lui Dumnezeu, a căror lucrare îi datorăm împreună cu toate generaţiile recunoştinţa noastră cea mai mare. Lucrarea lor este un monument al hărniciei credincioase şi scrupuloase şi o realizare deosebită pentru timpul lor. Însă ei nu au văzut ce „este administrarea tainei”, şi pentru că nu au văzut ne-au lăsat în titlurile capitolelor lor un monument al urmărilor de neevitat ale necunoaşterii acestui adevăr deosebit de important. În armonie cu toţi teologii timpurilor lor au preluat concepţia bazată pe o greşeală, că creştinismul al fi (în loc să fie o chestiune de sine stătătoare şi până atunci o taină necunoscută, aşa cum învaţă Pavel) numai rezultatul profeţit, dezvoltarea normală şi de aşteptat a ceea ce s-a petrecut înainte – florile depline din bobocii iudaismului. Ei nu aveau nici o idee despre caracterul administrării intercalate şi interregnum. Gândul că Adunarea/Biserica lui Dumnezeu era aşa de diferită şi unică în felul ei în comparaţie cu tot ce a fost înainte, că ea era total necunoscută profeţiei, era un gând total străin; aşa de străin (necunoscut) că ei au considerat ca de la sine înţeles că Adunarea şi creştinismul ar fi trebuit să se găsească acolo şi ei au aplicat conştient scrierile vechi-testamentale în scopul de a o descoperi în ele. Este uşor de prevăzut rezultatul logic al unei căutări după ceva care nu există sub călăuzirea învăţăturii dinainte bine stabilite, că ar exista. Traducătorii au trebuit să se refere inevitabil fals la Adunarea lui Dumnezeu, care în realitate ea aparţinea la cu totul altceva. Drept urmare ei au interpretat greşit înştiinţările profetice, care se refereau la Israel şi la Împărăţia lui Dumnezeu, şi le-au aplicat la Adunarea lui Dumnezeu. Consecinţa logică a acestui fapt era înţelegerea total greşită a administrării creştine şi la fel a Împărăţiei de o mie de ani, care urmează dă vină, în capetele lor şi în capetele tuturor celor care i-au urmat; o amestecătură a ceea ce este iudaic şi ce este creştin sub degradarea caracterului întreg al „chemării cereşti” şi o aplicare greşită a adevărului lui Dumnezeu.

Cititorul poate lua o Biblie King-James cu titluri la capitole şi poate vedea orice titlu în care este vorba de profeţii despre viitor, şi el va putea imediat să înţeleagă afirmaţia mea. El va găsi „Adunarea/Biserica” [church] cu grămada în titluri, însă o va căuta zadarnic în text. În text el va găsi numai Israel, Sion, Ierusalim sau ceva asemănător.[2]

Un singur exemplu va arăta clar aceasta. Titlul la Isaia 52 începe cu: „(1) Hristos convinge Biserica să creadă în răscumpărarea ei liberă.” Dar dacă cititorul citeşte capitolul, el va vedea că este vorba de Sion, care este atenţionat să se trezească şi să îmbrace puterea lui; de Ierusalim, cetatea sfântă, care este solicitată să se împodobească în chip minunat şi să scuture praful; de popor, care odinioară s-a coborât în Egipt, pentru ca acolo să locuiască ca străin; de poporul asirian, care i-a asuprit; şi la fel pe tot parcursul capitolului. Ultima privire fugitivă asupra adevărului (prezentată ca titlu) este în ultima propoziţie: „(13) Împărăţia lui Hristos va trebui înălţată.” Fără îndoială în locul acesta este vorba de Împărăţie, dar în cele din urmă „Împărăţia” este în titlurile capitolelor numai o altă denumire pentru „Adunare/Biserică” [church], cu care este mereu confundată.

Taina este cheia pentru înţelegerea Cuvântului lui Dumnezeu

Nu trebuie să ne mirăm de încurcătura mult răspândită, care domină în interpretarea Cuvântului, dacă acceptăm corectura criticilor[3] referitoare la Coloseni 2.2, care elimină unele cuvinte din verset ca fiind adăugare. Şi într-adevăr la King James se spune: „pentru toată bogăţia siguranţei depline a înţelegerii pentru cunoaşterea tainei lui Dumnezeu şi a Tatălui şi a lui Hristos”. În loc de aceasta citim la criticii amintiţi împreună cu versetul care urmează: „pentru cunoaşterea tainei lui Dumnezeu, în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale cunoştinţei”. Dacă toate comorile înţelepciunii şi ale cunoaşterii sunt ascunse în „taină”, aşa că administrarea ei, aşa cum ea i-a fost dată lui Pavel, este completare sau întregire a Cuvântului lui Dumnezeu, aşa cum se constată din versetul 25 al capitolului anterior (Coloseni 1.25), atunci este de la sine înţeles că acolo unde „taina” nu este înţeleasă lipseşte cheia pentru înţelegerea Cuvântului lui Dumnezeu şi „comorile înţelepciunii şi ale cunoaşterii” trebuie să rămână încuiate, cu toate că ele au fost dezvelite complet de Dumnezeu. Prin această funcţie a lui Pavel (Coloseni 1.27) „Dumnezeu a vrut să facă cunoscut sfinţilor Săi care este bogăţia minunată a acestei taine”, şi din păcate dobândirea acestei cunoaşteri este indiferentă pentru o parte mare dintre ei.

Hristos şi Adunarea/Biserica constituie o unitate

Hristos este centrul adevărului şi căilor lui Dumnezeu, dar Hristosul din planurile lui Dumnezeu nu este simplu Omul Isus Hristos, ci „după cum trupul este unul singur şi are multe mădulare, aşa este şi Hristosul”. Este „Hristos şi Adunarea” – taina; al doilea (ultimul) Adam, nu singur, ci cu Eva a Lui; unită cu El, chiar purtând acelaşi nume; aşa cum prima Eva era unită cu primul Adam, căci ea era os din oasele lui şi carne din carnea lui, aşa că în Geneza 5.2 se spune: „El i-a creat parte bărbătească şi parte femeiască; şi i-a binecuvântat şi le-a pus numele Adam (= om).” Aşa după cum Adam era incomplet fără Eva, la fel este Hristosul în planurile şi intenţiile lui Dumnezeu, incomplet fără „Adunarea, care este Trupul Său, plinătatea (sau întregirea) Celui care umple totul în toţi” (Efeseni 1.23).

Gloria pământească a lui Israel şi gloria cerească a Adunării

Speranţa Adunării este „speranţa gloriei”. Speranţa lui Israel în pustiu era speranţa în ţara făgăduită (Deuteronomul 12.9). Speranţa lui pentru viitor este încă ţara (pământul) sub domnia lui Dumnezeu şi sub binecuvântarea din Împărăţia de o mie de ani. Dacă cu aceasta este legată gloria – aşa cum de fapt este (vezi Isaia 4, etc.) -, este numai glorie pământească, glorie pe pământ. Gloria Adunării dimpotrivă este glorie cerească, gloria lui Dumnezeu şi a lui Hristos. „Eu le-am dat gloria pe care Mi-ai dat-o Tu.” – „Vreau ca aceia pe care Mi i-ai dat Tu să fie şi ei cu Mine unde sunt Eu, ca să privească gloria Mea” (Ioan 17.22,24).

Speranţa lui Israel în binecuvântarea făgăduită se baza pe prezenţa Domnului la ei în stâlpul de nor şi stâlpul de foc. „Faţa Mea va merge cu tine [sau: înaintea ta] şi îţi voi da odihnă” (Exodul 33.14). „Pentru că prin ce se va cunoaşte atunci că am căpătat favoare în ochii Tăi, eu şi poporul Tău? Nu prin aceasta, că vei merge cu noi? Aşa vom fi deosebiţi, eu şi poporul Tău, dintre toate popoarele care sunt pe faţa pământului” (Exodul 33.16). „Pentru că norul Domnului era deasupra cortului ziua şi era un foc în el noaptea, înaintea ochilor întregii case a lui Israel, în toate călătoriile lor” (Exodul 40.38). „Au auzit că Tu, Doamne, eşti în mijlocul acestui popor, că Tu, Doamne, eşti văzut faţă către faţă şi că norul Tău stă deasupra lor, şi că Tu mergi înaintea lor, ziua într-un stâlp de nor şi noaptea într-un stâlp de foc” (Numeri 14.14). „Într-adevăr, ce naţiune mare are dumnezeu atât de aproape de ei, cum este Domnul Dumnezeul nostru?” (Deuteronomul 4.7).

Domnul, la ei şi în mijlocul lor în prezenţă simbolică, era deci gloria poziţiei lui Israel în mijlocul popoarelor pământului şi era garanţia pe care se baza speranţa lor în moştenirea făgăduită. Bogăţia gloriei „tainei” este Hristos în poporul Său, speranţa gloriei (Coloseni 1.27).

Oricât de mare era privilegiul lui Israel, de a avea pe Domnul aşa de aproape de el, cum El niciodată nu era faţă de nici un alt popor, şi de a avea făgăduinţa unei ţări, în care curgea lapte şi miere – această glorie păleşte faţă de belşugul, de bogăţia în glorie care aparţine Bisericii lui Dumnezeu călătoare în administrarea tainei. Această glorie este legătura personală cu Capul divin înviat şi înălţat, care este pentru ea garanţia infailibilă şi baza acelei speranţe la glorie, care este pusă înaintea ei ca ţelul spre care se îndreaptă călătoria ei. Pe deplin îndreptăţit apostolul o poate numi „bogăţie de glorie” – o glorie care realmente este ascunsă de ochiul carnal şi necredincios, aşa că „lumea nu ne cunoaşte, pentru că nici pe El nu L-a cunoscut” – însă cât de reală şi de nespus de preţioasă este pentru aceia care o cunosc prin credinţă şi experienţă! Deplin îndreptăţit el poate spune în comparaţie cu gloria lui Israel: „Ce a fost slăvit nici nu este slăvit, din cauza slavei care o întrece cu mult. Căci dacă ceea ce este desfiinţat a fost introdus cu slavă, cu cât mai mult ceea ce rămâne este în slavă” (2 Corinteni 3.10,11).

„Hristos în voi, nădejdea slavei!” Primesc sufletele noastre aceasta? Apucă credinţa noastră plinătatea bogăţiei ei? Umple gloria privirea noastră şi satisface ea inimile noastre, în aşa fel că gloria pământească îşi pierde puterea de strălucire înaintea ei? Ce moştenire avem – gloria! „O moştenire nestricăcioasă şi neîntinată şi care nu se vestejeşte, păstrată în ceruri pentru voi, care sunteţi păziţi prin puterea lui Dumnezeu” (1 Petru 1.4). Aceasta este mult. Să fi păzit cu putere, şi anume cu puterea lui Dumnezeu, este tărie şi siguranţă şi scumpătate, dar este şi mai mult. Gândul dinaintea noastră merge mai departe. Este mai mult decât păzire, este legătură, unitate cu Cel care păzeşte. „Cel care se lipeşte de Domnul este un duh cu El” (1 Corinteni 6.17); „am fost botezaţi de un singur Duh într-un singur trup” (1 Corinteni 12.13); „Mădulare ale trupului Său, din carnea Sa şi din oasele Sale”. Şi aceasta este gloria deosebită, nespus de mare a „tainei”, şi prin har noi avem cotă-parte la ea. Desigur pentru această parte ar trebui să lăudăm şi să preamărim pe „Dumnezeul oricărui har, care ne-a chemat la gloria Lui eternă în Hristos Isus” (1 Petru 5.10).

Adunarea împreună a tuturor lucrurilor în Hristos

Gândurile acestea ne conduc în sus, la ceea ce ar putea fi numită partea cerească a tainei, care ne este prezentată în Efeseni 1.9,10: „El ne-a făcut cunoscut taina voii Sale, după buna Sa plăcere pe care Şi-a propus-o în Sine Însuşi, pentru administrarea împlinirii timpurilor, ca să adune împreună toate în Hristos, cele din ceruri şi cele de pe pământ.” Aceasta nu este o altă taină, ci o altă fază, respectiv o etapă viitoare ale aceleiaşi taine mari.

Ceea ce până acum ne-a prezentat în principal epistola către Coloseni ne prezintă capitolul al treilea al epistolei către Efeseni ca latura actuală sau pământească a tainei: Adunarea în poziţia ei de pelerinaj, în călătorie spre moştenirea ei în administrarea pe care Duhul Sfânt o numeşte „administrarea tainei”; şi aceasta conţine lumini şi umbre prin desfăşurarea şi dezvoltarea adevărurilor tainei.

Aici în Efeseni 1.10 ne este prezentată o altă administrare, încă de viitor, de asemenea o taină pentru veacurile precedente, dar adusă acum ca întregire a tainei descoperite, şi anume unirea celor cereşti cu cele pământeşti într-o Împărăţie a lui Dumnezeu sub sceptrul lui Mesia. Această administrare care va veni este numită împlinirea timpurilor – în care va fi terminată acţiunea lui Dumnezeu cu pământul acesta (căruia îi aparţin timpurile kronoi kai kairoi). Ceea ce o caracterizează este aducerea împreună, textual „să-prevezi-cu-un-cap”, a tuturor lucrurilor din cer şi de pe pământ în Hristos. Felul de exprimare este distins şi impresionant: să prevezi cu un Cap.

A văzut cititorul cum un dogar face un butoi [head up, o expresie care conţine cuvântul „cap”]? El grupează doagele vertical în jurul fundului [head] butoiului, le aşează în nutul sau canelura frezată în fiecare doagă, aşa că ea poate prelua marginea teşită a fundului şi o ţine cu putere. Când toate doagele sunt pe poziţie, el pune un cer la mijloc peste ele, şi apoi peste butoi se montează cerc după cerc, până când fiecare parte componentă se leagă strâns una cu alta şi alcătuiesc un vas. Dacă el ar monta cercurile peste doagele puse una lângă alta fără să aibă un fund, la prima lovitură de ciocan toate doagele ar cădea grămadă. Centrul ţinerii împreună, în jurul căruia toate doagele se grupează, este fundul sau capacul [head] butoiului. Când acesta este pe poziţie, lucrarea devine mai stabilă şi mai bună cu cât presiunea este mai mare.

Hristos este centrul şi Capul, în care toate elementele singulare, cereşti sau pământeşti, trebuie să fie aduse împreună. Unirea lor sub mâna şi sceptrul lui Mesia era în afara domeniului dezvăluirilor vechi-testamentale, la fel cum este unirea iudeilor cu păgânii în administrarea actuală.

La această parte a temei m-am referit pe scurt când am vorbit despre amânarea Împărăţiei şi urmările ei. Această parte este punctul culminant al gloriei Aceluia care a purtat pe capul Lui „multe cununi”, atunci când Ioan L-a văzut în viziunea lui cum El a venit să iniţieze „administrarea împlinirii timpurilor” despre care noi vorbim. „Oştirile din cer Îl urmau” atunci când El S-a coborât să ridice pe pământ tronul gloriei Împărăţiei Sale de o mie de ani (Apocalipsa 19.12,14).

Efectele practice asupra vieţii noastre: Dumnezeu vrea unitatea Adunării/Bisericii

Mă îndrept acum de la doctrina acestei teme la efectele ei practice asupra cursului vieţii noastre şi ale comportării noastre.

Ca unii a căror soartă este în „administrarea tainei” ni se cuvine clar nu numai să ne informăm despre natura ei adevărată şi despre scopul ei, ci şi să formăm comportarea noastră conform rânduielii ei şi a ţelului ei. Niciodată Dumnezeu nu ne descoperă un adevăr numai ca să satisfacă curiozitatea noastră, ci pentru ca el să aibă o influenţă formativă asupra noastră şi să ne aducă în concordanţă cu el.

Dumnezeu ne-a descoperit că ordinea şi planul administrării, în care El ne-a aşezat, este ca Hristos nu numai să salveze sufletele noastre de la moarte prin moartea Sa, ci şi „să-i adune într-unul singur pe copiii lui Dumnezeu cei risipiţi”, aşa că ei ar trebui să fie „o singură turmă şi un singur Păstor” (Ioan 11.52; 10.16). În timp ce în timpurile de demult Dumnezeu a împăcat cu sine oameni dintre iudei şi dintre păgâni ca grupe risipite, voia Lui este ca cei împăcaţi prin cruce să fie găsiţi într-o unitate, într-un „singur trup” (Efeseni 2.16). Potrivit planului Său divin această unitate este formată printr-un singur Duh, cu care au fost botezaţi toţi (1 Corinteni 12.13). El „a întocmit trupul” şi „a pus mădularele, pe fiecare din ele, în trup, după cum a vrut” (1 Corinteni 12.24,18), aşa că „tot trupul, îmbinat împreună şi strâns legat prin ceea ce dă fiecare încheietură de întărire, după lucrarea fiecărei părţi în măsura ei, făcând creşterea trupului, spre zidirea sa în dragoste” (Efeseni 4.16). Din acest motiv voia Lui este „ca să nu fie dezbinare în trup” (1 Corinteni 12.25).

Deci dacă toate acestea sunt voia declarată a lui Dumnezeu în ceea ce priveşte administrarea în care El ne-a aşezat, atunci în mod clar orice acţiune din partea noastră, care nu este în concordanţă cu acest adevăr şi nu are loc pe baza acestui principiu, este o încălcare a planurilor Sale şi împotrivire faţă de voia Sa şi drept urmare este păcat.

Dacă nu am fi avut de la El nici un alt cuvânt în afară de simpla înştiinţare „este un singur trup”, cunoaşterea acestei realităţi comunicată de Dumnezeu ne-ar fi obligat din punct de vedere moral la fel de absolut precum ar putea-o face toate prescrierile doctrinare, căci relaţiile realizate de Dumnezeu sunt o bază la fel de valabilă pentru o obligaţie morală ca şi prescrierile date de Dumnezeu. Un iudeu era la fel de necondiţionat obligat să onoreze pe tatăl său şi pe mama sa pe când locuia în Egipt, deci înainte ca el sau altcineva să fi auzit o poruncă referitoare la această temă, precum el era după ce Dumnezeu a tunat pe Sinai, când porunca i-a acordat mai multă claritate. Dacă el nu o împlinea în Egipt, păcătuia. Dacă el nu o împlinea în Canaan, păcătuia şi făcea o fărădelege.

Deci Dumnezeu ne-a descoperit realitatea şi a stabilit comportarea care rezultă din această realitate şi care drept urmare ni se cuvine. El doreşte „să umblăm într-un chip vrednic de chemarea cu care am fost chemaţi” (Efeseni 4.1); şi în măsura în care noi nu numai am fost chemaţi cu o chemare sfântă şi cerească, ci şi am fost „chemaţi într-un singur trup” (Coloseni 3.15), urmarea este că în cadrul indicaţiilor detaliate se acordă o importanţă deosebită obligaţiei de a ne „strădui să păstrăm unitatea Duhului în legătura păcii” (Efeseni 4.3). Această obligaţie rezultă din adevărul că există un singur trup şi un singur Duh, aşa cum şi speranţa chemării noastre (gloria) este una singură şi unitatea caracterizează tot ce îi aparţine în mod remarcabil: „un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez; un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este peste toţi şi prin toţi şi în noi toţi” (Efeseni 4.4-6).

Să acţionezi într-un sens contrar acestei unităţi lucrate de Dumnezeu este o umblare în chip nevrednic de chemarea cu care am fost chemaţi şi te aşezi în opoziţie cu toată ordinea şi cu tot planul administrării – exact ceea ce Biserica întreagă a lui Dumnezeu a făcut de secole. Pe care doctrină din tot domeniul adevărului s-a călcat în picioare aşa de mult, cum s-a făcut cu unitatea; ce a fost dat la o parte sistematic cu o aşa îndrăzneală, cum s-a procedat cu unitatea? Cine ar presupune, dacă pentru un moment şi-ar arunca privirea peste creştinătate, că unitatea ar fi un adevăr de bază al creştinătăţii? Că aceşti oameni, mărturisitorii unei chemări, ar fi un singur trup? Că Întemeietorul creştinismului s-a bazat pe unitatea lor (Ioan 17.21) ca pe o dovadă permanentă a misiunii Sale divine? Ce mulţime de trupuri sunt prezente pretutindeni cu numele şi însuşirile lor diferite! Poţi căuta pretutindeni după unitate, numai în creştinătate nu. Iudaismul este o unitate, cu toate că naţiunea este împrăştiată. Islamul este o unitate; dar creştinătatea, a cărei însuşire deosebită ar trebui să fie unitatea – o, ce durere, ce durere!

Unitate de partea cealaltă a tuturor sciziunilor

Catolicismul, începutul cel mai timpuriu al sciziunilor, este singura sectă care a păstrat cel puţin umbra unităţii. Protestantismul dimpotrivă a renunţat la cerinţele poziţiei lui şi şi-a adaptat doctrina la ele. Cea mai mare parte din el şi-a revendicat pretenţia la libertatea să ignoreze total obligaţia la unitate, în cel mai bun caz din când în când să ofteze după unitate ca o chestiune a trecutului. Cât de puţini au fost aceia care au avut curajul sau credincioşia să privească în faţă obligaţia să se lovească de rădăcinile răului, să le judece – şi apoi să se reîntoarcă la cărările vechi. Probabil capcana cea mai subtilă, obstacolul cel mai rafinat la care sunt expuşi aceia care caută acest adevăr, este aparenta imposibilitate să se depărteze de sciziuni, fără ca prin aceasta să nu mărească răul pe care îl reclamă, prin aceea că la grupările numeroase existente deja se adaugă altele. Această greutate este deosebit de sofistică, numai superficial ispititoare, şi reţine pe unele suflete să ocupe poziţie pentru Dumnezeu, dar ea este la fel de nereală precum este sofistică. Să te desparţi de sciziuni nu este sciziune. Să te retragi de la ceea ce s-a retras de la ordinea lui Dumnezeu nu înseamnă scindarea Adunării/Bisericii lui Dumnezeu, ci este respingerea a ceea ce a scindat-o.

Să presupunem că echipajul unui vapor s-a răsculat, a luat în stăpânire vaporul şi pe căpitan şi ofiţerii lui i-a pus într-o barcă, aşa cum au făcut răzvrătiţii de pe „Bounty”. Ar fi răzvrătire, dacă unul sau mai mulţi din echipaj s-ar fi căit de participarea lor la infracţiune, ar fi protestat împotriva ei, s-ar fi despărţit de mulţimea cu acţiunile ei şi cu preţul vieţii sau al libertăţii lor ar fi insistat să respecte numai dreptul de proprietate al împăratului şi să-l recunoască şi să încerce să aducă pe ceilalţi înapoi la datorie? Ar putea fi acuzaţi de răzvrătire aceşti puţini fideli? Sau ei ar face numai ce este corect în situaţia existentă? Dar să observăm diferenţa: să presupunem că aceştia nu s-ar retrage dintre ceilalţi, ca în credincioşie faţă de împărat să se retragă, ci s-ar despărţi de ceilalţi numai pe baza părerilor diferite, o diferenţă de idei, de exemplu cu privire la navigarea vaporului. Cât de cu totul altfel ar sta lucrurile! La fel este diferenţa între o revenire la unitate şi sciziunile sectante.

Originea tuturor sciziunilor sectante era părerile diferite şi intenţiile referitoare la detaliile în principii, doctrină şi obiceiuri. Fără îndoială în multe din aceste cazuri părea să fie un efort conştiincios pentru onoarea lui Dumnezeu, pentru respectarea uneia sau alteia din dogme, dar în nici un caz reformatorii nu au pătruns la rădăcina stării de lucruri. Până nu demult nu a fost nici un caz în care să se fi pătruns la baza problemelor controverse, săpând pentru înlăturarea întregului moloz, ca să se ajungă la fundament, ca să se ajungă din nou la fundamentul lui Dumnezeu şi să se poată clădi pe acesta. Fiecare sectă nouă a modificat sau a îmbunătăţit numai înfăţişarea lucrurilor cu care era obişnuită; şi astfel ea a părăsit o sectă, ca să formeze o altă sectă. Atâta timp cât se ţine cu tărie la un singur punct al stricăciunii omeneşti neconforme Scripturii, se află încă pe terenul sectant, indiferent ce pretenţii se are. Dar dacă s-a ajuns la fundamentul divin şi acesta este primit, aceasta nu este sciziune, orice ar putea spune oamenii, ci este ascultare şi credincioşie faţă de Dumnezeu. Aceasta şi numai aceasta este „umblarea în chip vrednic de chemarea cu care am fost chemaţi”. Numai aceasta este năzuinţa veritabilă pentru „păstrarea unităţii Duhului în legătura păcii”.

„Cum adică?”, va striga un cititor enervat. „Vreţi să numiţi osteneală pentru păstrarea unităţii în Duh prin legătura păcii, dacă dumneavoastră rupeţi pacea şi vă despărţiţi de oricine sau cel puţin de toţi în afară de o mână de oameni, care se rătăcesc în privinţa aceasta ca şi dumneavoastră?” Da, răspund eu, vreau aceasta. Intenţionez să spun fără ezitare că Duhul Sfânt atât în trecut cât şi în prezent nu a făcut nici o unitate pe o altă bază decât aceea a ascultării de Dumnezeu conform Scripturii. Unitatea unei secte nu este unitatea Duhului şi nici atunci nu ar fi dacă mâine toate sectele ar putea fi presate împreună într-o alianţă imensă evanghelică sau catolică. Dacă întregii creştinătăţi i-ar reuşi să stabilească o platformă, pe care ea să se unească din nou şi să poată constitui un singur trup, eu aş dispreţui-o şi m-aş ţine departe de ea, la fel cum eu astăzi mă ţin deoparte de o creştinătate scindată. Orice platformă a unităţii, în afară de aceea care renunţă la tot ce descinde de la om – şi în cele din urmă toate principiile descind din tot felul de legături ale oamenilor şi nu de la Dumnezeu -, este unitatea cărnii, nu a Duhului.

[Dă click pe imagine, pentru mărirea ei.]

Vorheriger Teil

 

Adnotare

[1] Cititorul va înţelege mai bine aceasta dacă compară şi studiază Efeseni 2.2 şi Efeseni 6.12 cu Geneza 1.6-8, cum Dumnezeu numeşte firmamentul respectiv întăritura (văzduhul nostru sau atmosfera noastră), şi apoi să le compare cu 2 Corinteni 12.2. El să ţină seama şi de 1 Împăraţi 22.19-22; Iov 1.6; Luca 10.18; Ioan 12.31; Romani 16.20; 1 Corinteni 6.2-3; Apocalipsa 12.7,8, şi aşa mai departe.

[2] Remarca traducătorului: Cu privire la titlurile paginilor se găsesc versiuni diferite ale Bibliei King-James. Aici este vorba de versiunea cu titluri detaliate ale fiecărui capitol.

[3] Griesbach, Scholtz, Tischendorf şi Alford, (Vezi Textual Criticism pag. 59).


Tradus de la: Das Geheimnis (3)

Tradus din „The Mystery“
din The Christian’s Friend and Instructor, vol. 3, 1876.

Traducere: Ion Simionescu

Weitere Artikel in der Kategorie Gemeinde (109)


Hinweis der Redaktion:

Die SoundWords-Redaktion ist für die Veröffentlichung des obenstehenden Artikels verantwortlich. Sie ist dadurch nicht notwendigerweise mit allen geäußerten Gedanken des Autors einverstanden (ausgenommen natürlich Artikel der Redaktion) noch möchte sie auf alle Gedanken und Praktiken verweisen, die der Autor an anderer Stelle vertritt. „Prüft aber alles, das Gute haltet fest“ (1Thes 5,21). – Siehe auch „In eigener Sache ...