Darul împăcării
2 Corinteni 5.14-21

SoundWords

© SoundWords, online seit: 20.09.2018, aktualisiert: 20.09.2018

Versete călăuzitoare: 2 Corinteni 5.14-21

Introducere

Crăciunul ne aminteşte cum a venit Dumnezeu la oameni. El nu a venit cu judecată, aşa cum am meritat noi. El a venit în Hristos cu mâna întinsă pentru împăcarea oamenilor. Domnul Isus nu vine pe pământ „ca să judece lumea” (Ioan 3.17). El vine la femeia păcătoasă şi spune: „Iertate sunt păcatele tale” (Luca 7.48). Femeii adultere îi cade o piatră de pe inimă, când El îi spune: „Nici Eu nu te condamn” (Ioan 8.11). Domnul Isus vine în har, „nesocotindu-le greşelile lor” (2 Corinteni 5.19). Lumea niciodată nu a văzut un aşa început nou! În evanghelia după Ioan găsim o privire în planurile lui Dumnezeu: „Dumnezeu nu L-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El” (Ioan 3.17). Dumnezeu are un mesaj pentru om, adus prin Hristos: Am venit să te aduc iarăşi înapoi la Mine. Nu doresc să fie această depărtare între tine şi Mine. Vreau să te am în apropierea Mea. Nu doresc ca tu să fi duşmanul Meu, ci tu să fi prietenul Meu. – Putea dragostea lui Dumnezeu să fie mai mare?

Atitudinea lui Dumnezeu

2 Corinteni 5.14-21: 14 Pentru că dragostea lui Hristos ne constrânge, noi judecând aceasta: că, dacă Unul a murit pentru toţi, toţi deci au murit; 15 şi El a murit pentru toţi, pentru ca cei care trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel care pentru ei a murit şi a înviat. 16 Astfel încât noi, de acum, nu cunoaştem pe nimeni potrivit cărnii; şi chiar dacă L-am cunoscut pe Hristos potrivit cărnii, totuşi acum nu-L mai cunoaştem astfel. 17 Încât, dacă este cineva în Hristos, este o creaţie nouă; cele vechi s-au dus; iată, toate s-au făcut noi. 18 Şi toate sunt de la Dumnezeul care ne-a împăcat cu Sine prin Isus Hristos şi ne-a dat slujba împăcării: 19 anume că Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, nesocotindu-le greşelile lor şi punând în noi cuvântul împăcării. 20 Suntem deci ambasadori pentru Hristos; ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm, pentru Hristos: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu! 21 Pe Cel care n-a cunoscut păcat, L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să devenim dreptate a lui Dumnezeu în El.

Nimic din ce rezultă din natura noastră veche, păcătoasă, oricât de bună ar fi ea, are valoare înaintea lui Dumnezeu. Numai ceea ce Dumnezeu a arătat din Sine Însuşi în Hristos are valoare înaintea lui Dumnezeu. De asemenea omul nu avea nimic cu care să poată reface relaţia cu Dumnezeu, da, el nu are nici măcar voia să refacă această relaţie. De aceea se spune în 2 Corinteni 5.18 în context cu împăcarea: „Şi toate sunt de la Dumnezeul care ne-a împăcat cu Sine …”

Ca să cunoaştem măreţia împăcării, pe care Dumnezeu ne-o oferă, ar trebui să ne amintim încă o dată, că nu Dumnezeu trebuia împăcat cu omul, ci omul cu Dumnezeu. S-ar putea gândi, că omul vine la Dumnezeu implorând şi plângând ca să ceară această împăcare, dar aceasta nu este nicidecum aşa. Exact opusul este valabil: omul nici măcar nu are dorinţa să se împace cu Dumnezeu! Însă Dumnezeu iese în întâmpinarea omului şi îi oferă împăcarea.

Când ne gândim la împăcare, noi trebuie mai întâi să ne eliberăm de gândul că împăcarea este în primul rând un rezultat. Împăcarea este în primul rând o atitudine a lui Dumnezeu. Chiar dacă nici măcar un singur om nu ar fi adus înapoi la Dumnezeu prin slujba împăcării, totuşi Dumnezeu a fost pe pământ în Hristos într-un duh de împăcare („împăcând lumea cu Sine”; 2 Corinteni 5.19). Să ne imaginăm că relaţia între doi oameni nu este în ordine şi că unul din ei întinde permanent mâna împăciuitoare spre celălalt, însă acesta nu apucă mâna. Şi aici important este nu rezultatul, ci atitudinea împăciuitoare, pe care o ocupă unul faţă de celălalt.

Dumnezeu era în Hristos

Israel s-a stricat aşa de mult, că Dumnezeu a renunţat la locuinţa Sa în mijlocul lor (Ezechiel capitolele 10 şi 11). După aceea poporul a fost alungat din țară, și domnia a fost încredințată succesiv celor patru imperii mondiale (Daniel 2). După ce și aceste imperii s-au dovedit a fi total stricate, Dumnezeu începe încă o dată să acţioneze cu oamenii de pe pământ. Însă de data aceasta Dumnezeu nu acţionează prin judecată ca în timpul lui Noe, ci El Însuşi vine în Hristos în lume şi oferă omului mâna Sa împăciuitoare. Acum omul nu este condamnat. Domnul Isus nu a venit pe pământ „să judece lumea” (Ioan 12.47). Mai târziu Petru va lega pe Anania şi Safira de păcatele lor şi îi va judeca (Faptele apostolilor 5.1-5), şi Pavel va da pe unii lui satan (1 Corinteni 5.5), dar Domnul Isus nu a făcut nimic de felul acesta, căci El a venit în har, „nesocotindu-le greşelile” (2 Corinteni 5.19). De aceea El putea spune femeii păcătoase: „Păcatele tale sunt iertate” (Luca 7.48), şi femeii adultere: „Nici Eu nu te condamn” (Ioan 8.11). „Nesocotindu-le greşelile” este exprimat de Ioan în felul următor: „Pentru că Dumnezeu nu L-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El.” (Ioan 3.17).

Dumnezeu S-a adresat în Hristos omului şi a spus, ca să zicem aşa: Eu am venit ca să te readuc din nou la Mine. Eu nu doresc ca între tine şi Mine să fie această depărtare. Eu doresc să te am în apropierea Mea. Eu nu doresc ca tu să fi duşmanul Meu, ci mai degrabă să fi prietenul Meu.

Putea dragostea lui Dumnezeu să fie mai mare? Şi care era răspunsul omului la oferta lui Dumnezeu de împăcare? „Ia-L, ia-L, răstigneşte-L!” (Ioan 19.15). Cu toate că Dumnezeu a venit în Hristos la om în această atitudine împăciuitoare, răspunsul omului a fost numai: „Răstigneşte-L!” Însă acum vine măreţia: aici s-a arătat că dragostea lui Dumnezeu este mai mare decât ura omului. Dumnezeu foloseşte tocmai răstignirea, ca acolo să facă o lucrare care pune baza legitimă pentru împăcarea omului. Căci tocmai prin moartea lui Hristos la cruce şi în sângele Său vărsat a devenit posibilă împăcarea, pe care noi ca credincioşi o posedăm, şi a fost pusă baza pentru împăcarea universului întreg. Dumnezeu a folosit tocmai momentul când omul a dovedit vrăjmăşia lui cea mai mare, ca să realizeze împăcarea. Nu lumea, care nu voia împăcarea, a fost împăcată, aşa cum se spune câteodată în mod greşit. Însă fiecare om din lume poate acum deveni împăcat. De aceea şi astăzi poate fi propovăduit „cuvântul împăcării”.

Total independent de starea omului Dumnezeu S-a arătat omului, şi anume într-un Om, care pe deplin era plăcut lui Dumnezeu, aşa că El Se putea bucura de Om. Căci la acest singur Om Dumnezeu a găsit numai bucurie.

Să mai observăm că aici nu se spune: „Dumnezeu era împăcând, atunci când Hristos a venit în lume”, ci: „Dumnezeu era în Hristos împăcând”. Dumnezeu Însuşi S-a arătat într-un Om nou, în Hristos, în Omul bunei Sale plăceri, în Hristos, Unsul, despre care El a spus profetic în Psalmul 89.19,20 mai mult decât despre fiul lui Isai: „Am dat ajutor unui Om puternic, am înălţat mult pe unul ales din popor. L-am găsit pe David, robul Meu – l-am uns cu untdelemnul Meu cel sfânt.”

2 Corinteni 5.19-21: 19 Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, nesocotindu-le greşelile lor şi punând în noi cuvântul împăcării. 20 Suntem deci ambasadori pentru Hristos; ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm, pentru Hristos: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu! 21 Pe Cel care n-a cunoscut păcat, L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să devenim dreptate a lui Dumnezeu în El.

În „cuvântul împăcării” Dumnezeu face acum oricărui om oferta: Eu nu mai doresc acum să te văd în starea ta păcătoasă, vrăjmaşă, Eu nu vreau să-ţi atribui păcatele. Pentru Mine este acum un Om nou, Hristos, pe care Îl am înaintea ochilor Mei. Dacă te pocăieşti vei trăi ce înseamnă să fii în Hristos. Când apoi te văd, Îl văd pe El, şi Eu am bună plăcere de El. Şi pentru că tu eşti în El, Eu am bună plăcere şi de tine.

Ce aspect, care merge la inimă, conţine cuvântul împăcare! Într-adevăr Pavel nu spune categoric, că Dumnezeu roagă pe oameni să vină la El şi să se lase împăcaţi, dar în cuvintele „ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi” şi „vă rugăm pentru Hristos” se exprimă cât de aproape a venit Dumnezeu de om. Să ne imaginăm aceasta: Dumnezeul atotputernic, care este din veşnicie şi căruia toate Îi stau la dispoziţie, se coboară atât de mult, că El – avem voie să spunem aceasta o dată aşa cu reverenţă? – „imploră” pe om, ca să zicem aşa, să vină la El şi să se împace cu El. Am fi putut înţelege, dacă oamenii L-ar fi implorat pe Dumnezeu, ca El să-i primească. Însă faptul că nu omul, ci Dumnezeu este Cel care imploră, aceasta este de fapt de neimaginat! Şi Dumnezeu nici măcar nu cere ceva; nu, El doreşte să facă un dar mare, şi pentru aceasta a jertfit pe Fiul Său.


Tradus de la: Das Geschenk der Versöhnung

Traducere: Ion Simionescu

Weitere Artikel zur Bibelstelle 2. Korinther 5 (29)

Weitere Artikel in der Kategorie Feiertage (33)

Weitere Artikel des Autors SoundWords (101)


Hinweis der Redaktion:

Die SoundWords-Redaktion ist für die Veröffentlichung des obenstehenden Artikels verantwortlich. Sie ist dadurch nicht notwendigerweise mit allen geäußerten Gedanken des Autors einverstanden (ausgenommen natürlich Artikel der Redaktion) noch möchte sie auf alle Gedanken und Praktiken verweisen, die der Autor an anderer Stelle vertritt. „Prüft aber alles, das Gute haltet fest“ (1Thes 5,21). – Siehe auch „In eigener Sache ...

Bibeltexte im Artikel anzeigen