Este veşnică „condamnarea veşnică”?

John Nelson Darby

© SoundWords, online seit: 30.08.2018, aktualisiert: 26.09.2018

Înseamnă cuvântul veşnic cu adevărat „veşnic”, şi prin aceasta este veşnică „condamnarea veşnică”?

Împotriva învăţăturii despre condamnarea veşnică s-au adus multe argumente. Ele sunt potrivite să-i facă să se clatine aceia care au cunoştinţe puţine despre Cuvântul lui Dumnezeu şi să răstoarne credinţa unora.

Cu toate că eu m-am ocupat de mult timp cu această temă cu intenţia să scriu detaliat despre ea, am considerat bine să prezint mai întâi acest studiu scurt, ca să slujesc sufletelor neconsolidate. Sunt persoane care cu cunoştinţele lor de limbă greacă vor să strălucească înaintea acelora care nu înţeleg această limbă. Doresc fierbinte să pun pe inima cititorilor să nu aibă încredere în aceştia, mai ales că este uşor să faci impresie asupra cuiva prin cunoştinţa dobândită, deseori cu gândul ascuns de a înşela.

Fără îndoială este folositor să stăpâneşti limba greacă pentru un studiu mai bun al Noului Testament, deoarece acesta a fost scris iniţial în această limbă. De asemenea este foarte raţional să discuţi despre textul grecesc cu aceia care pot vorbi limba greacă, căci aceştia pot judeca cele discutate. Însă nicidecum nu este bine să prezinţi texte din Scriptură în limba greacă acelora care nu înţeleg limba. Cum să poată înţelege aceştia din urmă locurile din Biblie pe baza citatelor pe care ei nu le înţeleg? Se afirmă de exemplu, că cuvântul „veşnic” în limba greacă nu ar însemna „veşnic”. O astfel de afirmaţie pare înţeleaptă, dar cine poate aprecia care este realitatea? În afară de aceasta am observat mereu că aceia care fac uz de limba greacă în cercul neştiutorilor de limbă greacă leagă cu aceasta o anumită viclenie.

Am mai constat că ei cu greaca lor nu sunt aşa departe, de îndată ce sunt puşi la probă de aceia care stăpânesc această limbă. Fără a avea pretenţia de a fi foarte erudit, pot totuşi spune că eu cunosc limba greacă şi am studiat foarte amănunţit Noul Testament cu textul grecesc. Însă niciodată nu m-am lăsat ademenit să acord o câtuşi de puţină încredere în afirmaţiile pe care acei oameni le atribuie pe nedrept textului grecesc.

Dimpotrivă. Numai Duhul lui Dumnezeu este singurul conducător sigur cu privire la adevărurile de bază ale Scripturii, pentru fiecare om care nu dispune de erudiţia numită, sub premisa că el este smerit faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. O astfel de atitudine este mai folositoare decât încrederea de sine în cunoştinţa dobândită.

Deci: Afirmaţiile Bibliei nu lasă nici cea mai mică îndoială pentru cel mai simplu credincios cu privire la tema numită la început. El ştie: suferinţa păcătoşilor este veşnică.

Scriptura vorbeşte în privinţa aceasta cu cele mai mici amănunte. Recunoaştem că traducerile nu sunt desăvârşite şi sunt lucrare omenească. Părerile şi sentimentele fiecărui traducător ascund în ele pericolul să se strecoare uşor lipsuri. Cu toate acestea rămâne valabil, că textul traducerilor Bibliei general cunoscute corespunde învăţăturii sănătoase. Credinţa, care ia naştere prin Cuvânt în credinciosul cel mai simplu, primeşte de la Dumnezeu Însuşi învăţături, cu toate că este posibil ca ici-colo textul original nu a fost tradus exact, aşa cum ar fi de dorit.

Totuşi: după câte ştiu, nu este nici un loc referitor la adevărurile de bază ale Sfintei Scripturi şi cu care ne ocupăm aici, care să fi fost tradus aşa fel, că prin aceasta sensul propriu-zis a fost denaturat. Pentru mine ca şi pentru fiecare alt om simplu şi care gândeşte corect este de mare importanţă faptul că intenţia lui Dumnezeu era să trezească convingerea în inima cititorului Bibliei, că partea celor răi este condamnarea veşnică. Eu deci sunt sigur, că Dumnezeu nu a avut nici intenţia să trezească convingerea că prin această afirmaţie a spus neadevărul, şi nici nu a vrut să îngrozească sufletele prin prezentări care nu corespund realităţii.

Doresc acum să prezint mai multe locuri din Scriptură, care fac afirmaţii clare cu privire la tema noastră. Mai înainte asigur din nou, că este convingerea mea fermă, că toate eforturile care urmăresc să submineze acest adevăr de bază al Bibliei, au fost nimicite (şi eu m-am văzut constrâns, să cercetez exact multe locuri). Argumentele aduse sunt caracterizate prin lipsă de sinceritate, da, deseori ele revelează necredinţă, în orice caz ele sunt contradictorii şi înşelătoare. În cele din urmă aşa-zisele dovezi aduse răstoarnă alte adevăruri fundamentale. Dar se mai poate constata şi că o cunoaştere sănătoasă a limbii greacă poate întări credinţa potrivit Scripturii a omului simplu. La sfârşitul expunerilor mele voi justifica încă o dată clar această afirmaţie.

Pe parcursul studiului voi cita un număr de locuri din Scriptură (unele din ele, dacă sunt studiate în sine însăşi, ar putea să nu slujească ca dovezi ale subiectului studiat), pentru ca efectul urmărit de Duhul Sfânt să rezulte din plinătatea comunicărilor pe care El le-a făcut. Doresc să rog pe cititor, să acorde toată atenţia acestor locuri. Unele combat cu toată claritatea învăţătura că toţi oamenii vor fi odată mântuiţi, altele combat afirmaţia, că cei răi îşi vor avea sfârşitul în aceea că existenţa lor va înceta. Alte locuri ne arată cât de nebiblic este gândul despre un Dumnezeu „iubitor”. Această concepţie conduce ca maiestatea şi sfinţenia lui Dumnezeu, care se menţin prin judecata asupra păcatului, să fie negate; ea conduce şi la tăgăduirea faptului real, că niciodată nu a existat şi nu va exista părtăşie între lumină şi întuneric. Astfel de gânduri sunt păcătoase şi nebiblice. Alte locuri din Scriptură combat aşa-numitele dovezi, care trebuie să confirme toate aceste rătăciri. Dacă cititorul atent ajunge să înţeleagă profund aceste locuri, atunci el va recunoaşte clar rătăcirea. Unele din locurile citate arată clar învăţătura Sfintei Scripturi, şi anume că mânia lui Dumnezeu este o realitate şi că partea necredincioşilor şi a păcătoşilor răzvrătiţi împotriva lui Dumnezeu este chinul veşnic şi suferinţa veşnică. În final vom vedea pe baza locurilor din Scriptură, că Cuvântul se adresează tuturor categoriilor de păcătoşi – la cei care au păcătuit fără Lege, la cei care au păcătuit sub Lege, şi la aceia care nu au crezut Evanghelia.

Voi cita locuri cu vorbire simbolică şi locuri care tratează direct subiectul. Era intenţia lui Dumnezeu, să dea atât imagini, care pot convinge, precum şi afirmaţii clare şi precise ca să excludă orice îndoială cu privire la învăţătura pe care El voia s-o dea.

Acum urmează locurile din Scriptură:

Matei 3.10,12: [10] Şi securea este deja înfiptă chiar la rădăcina pomilor; deci orice pom care nu face rod bun este tăiat şi aruncat în foc. … [12] Cel a cărui vânturătoare este în mâna Sa; şi Îşi va curăţa în întregime aria şi Îşi va aduna grâul în grânar, iar pleava o va arde cu foc de nestins.

Matei 5.22,29,30: [22] dar Eu vă spun că oricine se mânie pe fratele său va fi supus judecăţii; iar oricine va spune fratelui său „Raca”, va fi supus judecăţii sinedriului; iar oricine va spune: „nebunule”, va fi supus focului gheenei. … [29] Iar dacă ochiul tău cel drept te face să te poticneşti, scoate-l şi aruncă-l de la tine; pentru că îţi este de folos să piară unul din mădularele tale şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă. [30] Şi, dacă mâna ta cea dreaptă te face să te poticneşti, tai-o şi arunc-o de la tine; pentru că îţi este de folos să piară unul din mădularele tale, şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă.

Matei 6.15: dar dacă nu iertaţi oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nuva ierta greşelile voastre.

Matei 7.13,23: [13] Intraţi pe poarta cea strâmtă! Pentru că lată este poarta şi largă este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care intră pe ea; … [23] Şi atunci le voi spune deschis: „Niciodată nu v-am cunoscut; plecaţi de la Mine, lucrători ai fărădelegii!”

Matei 10.33: Dar pe oricine Mă va tăgădui înaintea oamenilor, pe acela îl voi tăgădui şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri.

În Matei 7.13,23; 10.33 este imposibil să se presupună că Hristos ar fi putut spune aceasta atât despre persoane mântuite şi salvate, cât şi pentru aceia care vor fi pedepsiţi „un timp”.

Matei 8.12: iar fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară; acolo vor fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.

Matei 10.28,33: [28] Şi nu vă temeţi de cei care ucid trupul, dar nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai degrabă de Acela care poate să omoare şi sufletul şi trupul în gheenă. … [33] Dar oricine Mă va tăgădui înaintea oamenilor, pe acela îl voi tăgădui şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri.

Matei 11.22,24:[22] Dar vă spun că mai uşor va fi pentru Tir şi Sidon în ziua judecăţii decât pentru voi. … [24] Dar vă spun că mai uşor va fi pentru pământul Sodomei în ziua judecăţii, decât pentru tine.

Matei 12.31,32: [31] De aceea vă spun; orice păcat şi orice hulă vor fi iertate oamenilor; dar hula împotriva Duhului nu va fi iertată oamenilor. [32] Şi oricui va rosti un cuvânt împotriva Fiului Omului, i se va ierta; dar oricui va vorbi împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta nici în veacul acesta, nici în cel viitor.

Matei 13.40-42,49,50: [40] Deci, după cum se adună neghina şi se arde în foc, aşa va fi la sfârşitul veacului. [41] Fiul Omului va trimite pe îngerii Săi şi ei vor aduna din Împărăţia Sa toate prilejurile de poticnire şi pe cei care practică nelegiuirea [42] şi îi va arunca în cuptorul de foc; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor. … [49] Aşa va fi la sfârşitul veacului: îngerii vor ieşi şi vor despărţi pe cei răi din mijlocul celor drepţi; [50] şi îi va arunca în cuptorul de foc: acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.

Se spune, că în Matei 13.40 şi 49 cuvântul, care este tradus frecvent prin „lumea” înseamnă de fapt „veac” sau „perioadă de timp” sau „un anumit timp”. Şi eu cred, că aceasta este traducerea mai bună, dar aceasta nu schimbă cu nimic faptul că după aceasta urmează judecata anunţată.

Matei 18.8,9: [8] Şi, dacă mâna ta sau piciorul tău te fac să te poticneşti, taie-le şi aruncă-le de la tine; este mai bine pentru tine să intri în viaţă ciung sau şchiop, decât, având două mâini sau două picioare, să fii aruncat în focul etern. [9] Şi, dacă ochiul tău te face să te poticneşti, scoate-l şi aruncă-l de la tine; este mai bine pentru tine să intri în viaţă cu un singur ochi, decât, având doi ochi, să fii aruncat în gheena focului.

Aici se vorbeşte despre „focul veşnic” sau „gheenă” în contrast cu „viaţa”. Cine merge într-un loc, acela nu va merge în alt loc. De altfel: niciuna din expresiile numite nu se poate înţelege aşa fel ca ea să se aplice la o anumită perioadă de timp de fericire, precum se învaţă. „Viaţa” şi „focul gheenei” sunt puse faţă în faţă.

Matei 22.13: Atunci împăratul le-a spus slujitorilor: „Legaţi-i picioarele şi mâinile şi luaţi-l şi aruncaţi-l în întunericul cel mai de afară. Acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.

Matei 23.33: Şerpi, pui de năpârci! Cum veţi scăpa de judecata gheenei?

Matei 25.46: Şi aceştia vor merge la pedeapsa eternă, iar cei drepţi la viaţa eternă.

Matei 26.24: Fiul Omului Se duce, în adevăr, după cum este scris despre El; dar vai de omul acela prin care este vândut Fiul Omului! Mai bine ar fi fost pentru omul acela dacă nu s-ar fi născut.

Aici în Matei 25.46 în limba greacă se foloseşte cuvântul „veşnic” atât cu privire la viaţă cât şi cu privire la pedeapsă.

Marcu 3.29: … dar oricine va huli împotriva Duhului Sfânt nu va avea iertare în veci, ci este vinovat de un păcat veşnic.

Marcu 8.36:Pentru că, ce i-ar folosi unui om dacă ar câştiga toată lumea, şi şi-ar pierde sufletul?

Marcu 9.43-49: [43] Şi dacă mâna ta te face să te poticneşti, taie-o; este mai bine pentru tine să intri în viaţă ciung, decât, având cele două mâini, să te duci în gheenă, în focul nestins, [44] unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge. [45] Şi dacă piciorul tău te face să te poticneşti, taie-l; este mai bine pentru tine să intri în viaţă şchiop, decât, având cele două picioare, să fii aruncat în gheenă, în focul nestins [46] unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge. [47] Şi dacă ochiul tău te face să te poticneşti, scoate-l; este mai bine pentru tine să intri în Împărăţia lui Dumnezeu cu un singur ochi, decât, având doi ochi, să fii aruncat în gheena focului, [48] unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge. [49] Pentru că fiecare va fi sărat cu foc şi orice jertfă va fi sărată cu sare.

Luca 12.4,5,9,10: [4] Dar vă spun vouă, prietenii Mei: Nu vă temeţi de cei care ucid trupul şi, după aceasta, altceva nu mai pot face. [5] Vă voi arăta însă de cine să vă temeţi: Temeţi-vă de Acela care, după ce a ucis, are autoritate să arunce în gheenă: da, vă spun, de El temeţi-vă! … [9] dar cine Mă va tăgădui înaintea oamenilor, va fi tăgăduit înaintea îngerilor lui Dumnezeu; [10] şi oricine va spune un cuvânt împotriva Fiului Omului, i se va ierta; dar celui care va huli împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta.

Luca 16.19-31: [19] „Şi era un om bogat care se îmbrăca în purpură şi in subţire, veselindu-se zilnic în lux. [20] Iar un om sărac, numit Lazăr, era pus la poarta lui, plin de răni, [21] şi dorea mult să se sature cu firimiturile care cădeau de la masa bogatului; chiar şi câinii veneau şi-i lingeau rănile. [22] Şi a fost că săracul a murit şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. Şi a murit şi bogatul şi a fost înmormântat. [23] Şi, în Locuinţa morţilor, fiind în chinuri, ridicându-şi ochii, i-a văzut de departe pe Avraam, şi pe Lazăr în sânul lui. [24] Şi, strigând, a spus: „Părinte Avraame, ai milă de mine şi trimite-l pe Lazăr ca să-şi înmoaie vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, pentru că sunt chinuit în văpaia aceasta”. [25] Dar Avraam a spus: „Copile, adu-ţi aminte că tu ţi-ai primit deplin cele bune în timpul vieţii tale şi Lazăr, la fel, pe cele rele; iar acum, el este mângâiat aici şi tu eşti chinuit. [26] Şi, pe lângă toate acestea, între noi şi voi este întărită o prăpastie mare, astfel încât cei care vor să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi”. [27] Şi el a spus: „Te rog atunci, părinte, să-l trimiţi în casa tatălui meu, [28] pentru că am cinci fraţi, ca să-i înştiinţeze, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin”. [29] Dar Avraam i-a spus: „Au pe Moise şi pe profeţi; să asculte de ei”. [30] Dar el a spus: „Nu, părinte Avraame, ci, dacă va merge la ei cineva dintre cei morţi, se vor pocăi”. [31] Şi el i-a spus: „Dacă nu ascultă de Moise şi de profeţi, nu se vor lăsa convinşi nici dacă ar învia cineva dintre morţi”.

Ioan 3.3,15,36: [3] Isus a răspuns şi a zis: „Adevărat, adevărat îţi spun: Dacă cineva nu este născut din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu. … [15] pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă eternă. … [36] Cine crede în Fiul are viaţă eternă; şi cine nu crede în Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el.

Ioan 5.29: şi vor ieşi: cei care au făcut cele bune, spre învierea vieţii, şi cei care au făcut cele rele, spre învierea judecăţii.

 În legătură cu acest ultim loc se spune pe drept, că aici trebuie tradus cu „judecată” şi nu „condamnare”, aşa cum parţial a avut loc. Însă aceasta este totuşi pusă în contrast cu „posedarea vieţii”. Cu privire la judecată este valabil că prin aceasta „nici un suflet viu nu va fi îndreptăţit”. Această judecată va avea loc la sfârşitul tuturor lucrurilor.

Ioan 6.53: Isus deci le-a spus: „Adevărat, adevărat vă spun, dacă nu mâncaţi carnea Fiului Omului şi nu beţi sângele Lui, nu aveţi viaţă în voi înşivă.

Ioan 8.24: V-am spus deci că veţi muri în păcatele voastre; pentru că, dacă nu credeţi că Eu sunt, veţi muri în păcatele voastre.

Faptele Apostolilor 1.25: ca să primească sorţul acestei slujbe şi al apostoliei de la care Iuda s-a abătut, ca să meargă la locul lui.

Romani 1.18: Pentru că mânia lui Dumnezeu se descopere din cer împotriva oricărei neevlavii şi nedreptăţi a oamenilor, care înăbuşă adevărul în nedreptate.

Romani 2.5-16:[5] Dar, după împietrirea ta şi după inima ta nepocăită, îţi aduni mânie, pentru ziua de mânie şi de descoperire a dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, [6] care va răsplăti fiecăruia după lucrările lui: [7] celor care, prin stăruinţă în lucrare bună, caută glorie şi onoare şi neputrezire: [8] viaţă eternă; dar celor care sunt certăreţi şi nu se supun adevărului, ci ascultă de nedreptate: mânie şi indignare; [9] necaz şi strâmtorare peste orice suflet de om care lucrează răul, şi al iudeului, întâi, şi al grecului; [10] dar glorie şi onoare şi pace oricui face binele, şi iudeului, întâi, şi grecului; [11] pentru că înaintea lui Dumnezeu nu se are în vedere faţa omului. [12] Pentru că toţi câţi au păcătuit fără lege vor şi pieri fără lege; [13] şi toţi câţi au păcătuit sub lege vor fi judecaţi prin lege (pentru că nu cei care aud legea sunt drepţi înaintea lui Dumnezeu, ci cei care împlinesc legea vor fi îndreptăţiţi. [14] Deoarece, când naţiunile, care nu au lege, practică din fire cele ale legii, aceştia, neavând lege, îşi sunt lor înşişi lege, [15] ca unii care arată lucrarea legii scrisă în inimile lor, conştiinţa lor mărturisind şi gândurile lor acuzându-se sau apărându-se între ele), [16] în ziua când Dumnezeu va judeca lucrurile ascunse ale oamenilor, după Evanghelia mea, prin Isus Hristos.

Romani 9.22: Şi ce să spunem dacă Dumnezeu, voind să-Şi arate mânia şi să-Şi descopere puterea, a îngăduit cu multă îndelungă-răbdare nişte vase ale mâniei, pregătite pentru distrugere;

Romani 9.22 arată că Dumnezeu voieşte „să-Şi arate mânia şi să-Şi descopere puterea”. Dumnezeu este dragoste, dar El este Dumnezeu; şi drepturile maiestăţii Sale trebuie respectate împotriva oricărei împotriviri şi oricărui păcat.

Marcu 16.16: Cine va crede şi va fi botezat va fi mântuit; şi cine nu va crede va fi condamnat.

1 Corinteni 1.18:Deoarece cuvântul crucii este nebunie pentru cei care pier; dar pentru noi, care suntem mântuiţi, este puterea lui Dumnezeu.

1 Corinteni 3.15:Dacă lucrarea cuiva va fi mistuită, el va suferi pierdere; însă el va fi mântuit, dar aşa, ca prin foc.

Filipeni 1.28: neînfricoşaţi în nimic de adversari: ceea ce pentru ei este o dovadă de pieire, iar pentru voi de mântuire, şi aceasta de la Dumnezeu.

Filipeni 3.18,19: … pentru că mulţi, despre care v-am spus deseori şi spun şi acum plângând, umblă ca vrăjmaşii crucii lui Hristos, [19] al căror sfârşit este pieirea, al căror dumnezeu este pântecele, şi gloria le este în ruşinea lor, care gândesc cele pământeşti.

2 Tesaloniceni 1.8-10: [8]… într-o flacără de foc, aducând răzbunare peste cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu şi peste cei care nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos; [9] care vor suferi pedeapsă, pieirea eternă de la faţa Domnului şi de la gloria puterii Sale, [10] când va veni ca să fie glorificat în sfinţii Săi şi să fie privit cu uimire, în ziua aceea, în toţi cei care au crezut (pentru că mărturia noastră faţă de voi a fost crezută).

2 Tesaloniceni 2.10-12: [10]… şi în orice amăgire a nedreptăţii pentru cei care pier, pentru că ei n-au primit dragostea pentru adevăr, ca să fie mântuiţi. [11] Şi de aceea Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca ei să creadă minciuna, [12] ca să fie judecaţi toţi cei care nu au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nedreptate.

1 Timotei 6.9: Dar cei care vor să fie bogaţi cad în ispită şi în cursă şi în multe pofte nebune şi vătămătoare, care îi afundă pe oameni în ruină şi în pieire.

Evrei 6.4-6: [4] Pentru că este imposibil ca cei odată luminaţi, şi care au gustat darul ceresc, şi s-au făcut părtaşi ai Duhului Sfânt, [5] şi au gustat Cuvântul bun al lui Dumnezeu şi lucrările de putere ale veacului viitor, [6] şi au căzut, să fie reînnoiţi, spre pocăinţă, răstignindu-L pentru ei înşişi pe Fiul lui Dumnezeu şi dându-L batjocuri.

Evrei 10.4,26-31: [4] Pentru că este imposibil ca sângele de tauri şi de ţapi să înlăture păcatele. [26] Pentru că, dacă noi păcătuim voit, după primirea cunoştinţei adevărului, nu mai rămâne jertfă pentru păcate, [27] ci o înfricoşătoare aşteptare sigură a judecăţii şi văpaie de foc care-i va mistui pe cei împotrivitori. [28] Cine a dispreţuit legea lui Moise moare fără milă, pe mărturia a doi sau trei martori; [29] de cât mai rea pedeapsă gândiţi că va fi socotit vrednic cel care L-a călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu şi a socotit necurat sângele legământului prin care a fost sfinţit şi L-a insultat pe Duhul harului? [30] Pentru că-L ştim pe Cel care a spus: „A Mea este răzbunarea, Eu voi răsplăti, zice Domnul!”, şi din nou: „Domnul va judeca pe poporul Său”. [31] Este înfricoşător să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu!

Iacov 5.20: să ştie că cel care-l întoarce pe un păcătos din rătăcirea căii lui va mântui un suflet din moarte şi va acoperi o mulţime de păcate.

2 Petru 2.9,17,21: [9] Domnul ştie să-i salveze din încercare pe cei evlavioşi şi să-i păstreze pe cei nedrepţi pentru o zi a judecăţii, … [17] Aceştia sunt fântâni fără apă şi nori duşi de furtună, cărora le este păstrată negura întunericului [pentru totdeauna]. [21] Pentru că ar fi fost mai bine pentru ei să nu fi cunoscut calea dreptăţii, decât, după ce au cunoscut-o, să se întoarcă de la porunca sfântă dată lor.

2 Petru 3.7: Dar cerurile şi pământul de acum sunt păstrate prin Cuvântul Său, pentru foc, ţinute pentru o zi a judecăţii şi a pieirii oamenilor neevlavioşi.

1 Ioan 5.12: Cine Îl are pe Fiul are viaţa; cine nu Îl are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viaţa.

Iuda 13: valuri înfuriate ale mării, spumegându-şi ruşinile lor, stele rătăcitoare cărora le este păstrată negura întunericului pentru eternitate.

Apocalipsa 14.9-11: [9] Şi un alt înger, al treilea, le-a urmat, spunând cu glas tare: „Dacă se închină cineva fiarei şi chipului ei şi primeşte un semn pe fruntea sa sau pe mâna sa, [10] va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, care este pregătit neamestecat în paharul mâniei Lui, şi va fi chinuit în foc şi pucioasă înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului. [11] Şi fumul chinului lor se înalţă în vecii vecilor; şi nu vor avea nicidecum odihnă, nici zi, nici noapte, cei care se închină fiarei şi chipului ei şi cine primeşte semnul numelui ei.

Apocalipsa 20.10-15: [10] Şi diavolul, care i-a amăgit, a fost aruncat în iazul de foc şi pucioasă, unde sunt şi fiara şi falsul profet; şi vor fi chinuiţi zi şi noapte, în vecii vecilor. [11] Şi am văzut un mare tron alb, şi pe Cel care şedea pe el, dinaintea căruia pământul şi cerul au fugit şi nu s-a mai găsit loc pentru ele. [12] Şi i-am văzut pe cei morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea tronului; şi au fost deschise nişte cărţi. Şi a fost deschisă altă carte, care este a vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după cele scrise în cărţi, potrivit faptelor lor. [13] Şi marea a dat înapoi pe morţii care erau în ea; şi Moartea şi Locuinţa morţilor au dat pe morţii care erau în ele; şi au fost judecaţi fiecare potrivit faptelor lor. [14] Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Aceasta este a doua moarte: iazul de foc. [15] Şi dacă cineva nu a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de foc.

Apocalipsa 21.5-8: [5] Şi Cel care şedea pe tron a spus: „Iată, Eu fac toate noi”. Şi a spus: „Scrie, pentru că aceste cuvinte sunt sigure şi adevărate”. [6] Şi mi-a spus: „S-a împlinit! Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul. Eu îi voi da celui care însetează din izvorul apei vieţii, fără plată. [7] Cel care învinge va moşteni acestea. Şi Eu îi voi fi Dumnezeu şi el Îmi va fi fiu. [8] Dar cât despre fricoşi şi necredincioşi şi păcătoşi şi urâcioşi şi ucigaşi şi curvari şi vrăjitori şi idolatri şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul care arde cu foc şi pucioasă, care este a doua moarte”.

În 1 Corinteni 1.18 precum şi în Marcu 16.16 găsim contrastul a două stări. Sunt din aceia care merg în pierzare şi sunt condamnaţi, şi sunt din aceia care vor fi mântuiţi. Chiar şi pentru cel mai simplu cititor nu este greu să deducă din aceste locuri că primii nu pot fi mântuiţi. Unii vor fi mântuiţi şi ceilalţi merg la pierzare deoarece au respins crucea lui Hristos.

Aceste multe locuri ne arată foarte clar: pe de o parte mânia lui Dumnezeu este păstrată pentru orice nelegiuire, pe de altă parte dragostea Sa a fost revelată în Hristos. Nu este deloc greu de înţeles că urmarea inevitabilă a dispreţuirii unei astfel de dragoste şi a neascultării de Evanghelie trebuie să fie osânda. La aceia care stau sub mânia lui Dumnezeu, „viermele lor nu va muri şi focul nu se va stinge”. Niciodată ei nu vor putea avea parte de iertare. Ei nu sunt mântuiţi, ci pierduţi şi vor fi chinuiţi din veşnicie în veşnicie în iazul care arde cu foc şi pucioasă. Deoarece ei au dispreţuit jertfa de pe Golgota, pentru păcatele lor nu mai este o altă jertfă. Oamenii caută să ocolească aceste mărturii clare, aducând împotriva lor ideile lor şi împingând pe prim plan cunoştinţele lor de limbă greacă.

S-au dezvoltat două sisteme prin care se încearcă să se dea la o parte aceste locuri din Scriptură demne de încredere. Unul spune, că toţi vor fi mântuiţi cândva, toţi, inclusiv diavolul, la care unii oameni ai acestei aberaţii nu iubesc să se explice destul de clar pe ei înşişi cu privire la gândurile lor. După alţii, sufletul nicidecum nu este nemuritor. Cei răi, aşa se învaţă, nu vor fi mântuiţi şi cu timpul vor fi mistuiţi de focul iadului.

Însă aceste două sisteme se distrug reciproc. Cel de-al doilea este răspândit în mod deosebit în Anglia, primul fiind în alte ţări. Aceia, care sprijină sistemul al doilea, spun despre primul sistem că ar fi monstruos şi contrar Scripturii. Ei se referă în primul rând la acele locuri care spun că vor fi oameni condamnaţi şi din aceia care vor fi mântuiţi. După aceea îndreaptă atenţia spre o mulţime de locuri din Scriptură care vorbesc că „sufletul şi trupul va fi nimicit în iad” sau care conţin expresii asemănătoare. Ei mai spun şi următoarele: dacă toţi vor fi mântuiţi, totuşi sunt unii fără împăcare şi fără naştere din nou, sunt din aceia care au lepădat una şi au dispreţuit alta şi de aceea pentru ei „nu mai este nici o jertfă pentru păcate”. Realmente nu pare să fie ceva mai clar decât aceasta. Cu privire la diavol şi îngerii lui se comportă la fel, căci dacă se au astfel de păreri şi se vrea să fie consecvent, trebuie să se spună şi despre diavol şi îngerii lui că vor fi mântuiţi. În final se mai spune, că Dumnezeu va fi totul în toţi, şi pentru că El este dragoste, El nu poate lăsa suferinţa să continue veşnic. Dacă ar fi aşa, atunci chiar şi demonii vor fi salvaţi. Însă ei nu au nici un Hristos, nici un mântuitor, aşa că dacă eu aş aplica această învăţătură la un om, că el ar putea fi mântuit fără Domnul Isus, nu i-aş spune adevărul, căci conform acestei învăţături oamenii pot fi mântuiţi şi fără El. Aceasta înseamnă deci, că întreaga Evanghelie este total dată peste cap în toate afirmaţiile ei.

Pentru orice om sincer este însă realmente clar, că dacă Biblia spune: „Cine crede va fi mântuit, cine nu crede va fi osândit”, aceasta nu poate însemna că „cel care nu crede” va fi totuşi mântuit ca şi cel „care crede”, chiar dacă se face limitarea că acesta trebuie să sufere un timp pedeapsa. Toate acestea sunt învăţătura primei grupe numite mai înainte, a celor care susţin împăcarea generală, aşa cum sunt numiţi. Şi dacă Biblia spune că oricine care crede în El nu piere, ci are viaţa veşnică (Ioan 3.16), prin aceasta este exprimat suficient de clar, că aceasta nu poate însemna că şi aceia care nu au crezut, vor avea viaţa veşnică şi nu se vor pierde. Dacă stă scris: „Sfârşitul lor este pierzarea”, este pe deplin clar, că aceasta nu poate însemna că sfârşitul lor este la fel de fericit ca şi al celorlalţi, chiar dacă această fericire va fi obţinută puţin mai târziu. Dacă stă scris şi: „Nu li se va ierta”, cu siguranţă aceasta nu înseamnă că aceştia vor primi totuşi cândva iertarea. Cu toate că se spune: „Unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge”, unii doresc totuşi să înveţe, că se va ieşi nevătămat din aceasta, ca să intre în glorie, împreună cu aceia care vor fi mântuiţi.

Dumnezeu a spus: „Aceştia vor merge în chinul veşnic, iar cei drepţi în viaţa veşnică”. Cum se poate crede în privinţa aceasta că aceste cuvinte ar însemna că ei, cei care sunt condamnaţi, ar fi în chinuri numai un timp scurt şi vor avea sau vor primi viaţa veşnică, ca ceilalţi? Viaţa veşnică şi suferinţa veşnică – deci ambele sunt veşnice – sunt expresii concordante şi cuvântul „veşnic” are în ambele cazuri acelaşi înţeles. Se mai predică şi că „veşnic” nu ar însemna în ambele cazuri veşnic. Dar cine poate crede, că „viaţa veşnică” nu ar fi acelaşi lucru cu viaţa din veşnicie în veşnicie? Dacă durata ei veşnică ar fi dedusă numai din cuvântul „viaţă” (căci ea este viaţa lui Hristos”), pentru ce adăugarea cuvântului „veşnic”? Chiar şi celui mai simplu cititor îi va fi greu să creadă, că cuvântul „veşnic” – şi aceasta este frecvent predicat – ar fi o adăugare, ca să delimiteze viaţa la veacul viitor, exact spus, la Împărăţia de o mie de ani. (Ei sprijină această afirmaţie pe cunoştinţele lor de „limba greacă”, la care mai trebuie adăugat ceva.)

Însă aceasta nu este altceva decât o concluzie falsă îngrozitoare; căci nouă ni se spune concret, că noi posedăm această viaţă deja acum şi anume, înainte să vină Împărăţia de o mie de ani. „Cine crede în Fiul are viaţa veşnică”. Deci s-a spus foarte clar, că suferinţa celor păcătoşi are aceeaşi durată ca şi viaţa celor mântuiţi. În afară de aceasta stă scris, că durata ei este aceeaşi ca a vieţii lui Dumnezeu. În Apocalipsa 4.10 se spune despre bătrâni, că ei „adoră pe Cel ce este viu în vecii vecilor”. În Apocalipsa 14.11 se spune: „Şi fumul chinului lor se înalţă în vecii vecilor” (vezi Apocalipsa 20.10 şi alte locuri).

Deci dacă se spune clar că suferinţa celor răi durează cât viaţa celor fericiţi, da, cât viaţa lui Dumnezeu Însuşi, atunci întreb: Ar fi putut Dumnezeu să arate mai clar celor în viaţă durata veşnică a acestor suferinţe? Dumnezeu a spus cu privire la cei răi: „Viermele lor nu moare.” Ar fi putut El adăuga unor astfel de afirmaţii ceva mai convingător, ca să dea oamenilor o imagine clară despre suferinţa veşnică? Este bine să se ţină seama de Apocalipsa 20.15. Acolo se spune că cei răi vor fi aruncaţi în iazul de foc. Aceasta se referă fără echivoc la timpul de după Împărăţia de o mie de ani, când totul a ajuns la sfârşit şi „Dumnezeu va fi totul în toate”.

Adepţii celei de-a doua învăţătură greşită au explicat, că s-a dovedit demult cât de absurdă şi inconsistentă este prima învăţătură. Şi de aceea s-a ajuns la a doua. Conform acesteia, sufletul nicidecum nu este nemuritor; moartea înseamnă simplu încetarea existenţei şi drept urmare viaţa se găseşte numai în Hristos. Aceasta conduce la gândul că cei răi vor înceta să existe, şi anume fără să fie chinuiţi un anumit timp şi fără să primească pedeapsă, pentru ca apoi să fie mistuiţi de focul gheenei; în cele din urmă – aşa cum s-a spus – ei ar înceta să existe. Această învăţătură este foarte răspândită în Anglia.

Dar chiar de la începutul apariţiei ei s-a arătat lipsa ei de soliditate. Dacă prin moarte se stinge existenţa – deci sufletul nu este nemuritor – şi de partea cealaltă toţi trăiesc numai în Hristos, cum este atunci posibil, ca cei răi să trăiască şi după moarte, chiar dacă numai pentru a fi pedepsiţi? De unde primesc ei această viaţă? Căci pentru a fi pedepsit, ei trebuie să aibă viaţă. Se citează versetul: „Cine are pe Fiul are viaţa, cine nu are pe Fiul nu are viaţa.” Dacă ultima propoziţie trebuie să însemne textual, că cei răi au încetat să mai existe după moarte, atunci ei nu pot nici să aibă viaţă, ca să fie pedepsiţi. Însă oricărui creştin adevărat îi este clar, că cuvântul „viaţă” din pasajul biblic de mai sus este folosit în sensul, că cei mântuiţi vor trăi în fericire la Dumnezeu. Dimpotrivă, cuvintele „nu au viaţă” se referă la aceia care „au” viaţa naturală, dar sunt morţi în păcatele şi fărădelegile lor. Ei nu au viaţă divină, nu au binecuvântări din partea lui Dumnezeu, deoarece ei încă nu au murit faţă de păcat şi nu trăiesc pentru Dumnezeu.

Pe de altă parte Biblia spune foarte clar şi demn de încredere, că după moarte este mânie, chin, judecată şi suferinţă pentru toţi care nu au fost salvaţi. Dacă vrea să se nege aceasta, atunci ar trebui să se tăgăduiască toată mărturia lui Dumnezeu. Adevărul este mai degrabă, că există o viaţă după moarte, şi moartea nicidecum nu înseamnă încetarea existenţei, ci sfârşitul existenţei cu privire la unirea sufletului cu trupul, aşa cum ea este aici pe pământ. Biblia spune foarte clar aceasta în epistola către Evrei 9.27: „Oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata.” Această judecată, care va lovi pe om, are loc după moarte. Ea este mânia lui Dumnezeu şi loveşte tot ce este pătruns de urmările păcatului. Este adevărat, că păcatul duce totdeauna la suferinţă. Însă departe este gândul, că moartea ar fi sfârşitul omului. Cuvântul lui Dumnezeu spune mai degrabă în adevăr şi drept consecinţă logică, că efectele mâniei lui Dumnezeu se arată abia după moarte, şi anume prin intermediul judecăţii. Reţineţi bine: locul acesta nu se adresează în mod deosebit la aceia care au auzit despre Hristos, cu toate că fără îndoială aceştia s-au făcut vinovaţi în cea mai mare măsură şi trebuie loviţi „cu multe lovituri”. „Oamenilor le este rânduit …”, şi aşa mai departe. Deci moartea şi judecata sunt partea tuturor oamenilor, deoarece ei prin natura lor sunt păcătoşi. În Evrei 9.27,28 găsim efectele morţii Aceluia care a purtat păcatele multora şi efectele morţii asupra acelora care au fost mântuiţi şi în contrast cu aceasta, ce este rânduit oamenilor.

Biblia spune în continuare: „Nu vă temeţi de cei care ucid trupul şi, după aceasta, altceva nu mai pot face. Temeţi-vă de Acela care, după ce a ucis, are autoritate să arunce în gheenă” (Luca 12.4,5). Plata păcatului este moartea. Pasajul biblic citat spune însă că moartea, privită în ea însăşi, este de mică importanţă în comparaţie cu ceea ce „vine după aceea”. Anume, după aceea se va primi plata deplină a păcatului, atât pentru trup cât şi pentru suflet, şi anume în gheenă. Aceasta este de temut.

Aici mai trebuie observat, că nimic nu justifică gândul, că sufletul unui om moare odată cu trupul său. Aşa se afirmă în mod fals de aceia care învaţă, că moartea reprezintă exclusiv plata păcatului. În privinţa aceasta se face referire la locul din Biblie: „Pentru că în ziua când vei mânca din el, vei muri negreşit”. Ameninţarea, pe care o conţine această afirmaţie a lui Dumnezeu, ar prezenta dovada că omul nu ar fi creat nemuritor. (Alţii la rândul lor învaţă, că omul ar fi fost de la început nemuritor; deci ei nu sunt în concordanţă în învăţătura lor.) Căci, aşa spun ei, de ce atunci s-ar putea spune: „Tu vei muri”, dacă omul este nemuritor? În contrast cu aceasta, eu gândesc, că tocmai prin acest pasaj din Scriptură ne este dată o dovadă clară, că omul este nemuritor. Dacă eu aş spune unui copil: „Dacă faci aceasta sau aceea vei fi pedepsit”, atunci cu siguranţă aceasta nu înseamnă că el va fi pedepsit în toate situaţiile. La fel şi cuvintele: „dacă mănânci, vei muri.” Ele arată clar: dacă omul va mânca din pomul cunoştinţei binelui şi răului, urmarea va fi moartea. Tot aşa prezintă şi apostolul şi spune: „După cum printr-un singur om păcatul a intrat în lume, şi prin păcat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, pentru că toţi au păcătuit.” Este evident, că moartea, care a pătruns, nu era sfârşitul existenţei, căci „oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata.” Şi repet: „Nu vă temeţi de cei care ucid trupul şi, după aceasta, altceva nu mai pot face. Temeţi-vă de Acela care, după ce a ucis, are autoritate să arunce în gheenă”.

Deci noi avem din partea lui Dumnezeu o descoperire demnă de încredere, care dă pe faţă afirmaţiile contrare Scripturii ale învăţătorilor falşi şi dovedeşte: moartea nu este numai plata păcatului, ci după moarte urmează judecata. Pentru a ieşi din încurcătură, ei spun deci că moartea era plata păcatului pentru Adam, dar suferinţa ar fi plata păcatelor noastre proprii. Însă apostolul nu prezintă lucrurile în felul acesta. El spune: „şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, pentru că toţi au păcătuit”, ceea ce înseamnă, că păcatul tuturor oamenilor este legat de păcatul lui Adam şi prin aceasta toţi sunt supuşi morţii. Prin aceasta acei învăţători sunt dovediţi cine sunt.

Chiar dacă afirmaţia lor nu este dusă la cădere prin această explicaţie a apostolului, rămâne totuşi să spunem: dacă păcatul lui Adam a atras după sine moartea urmaşilor lui şi dacă omul nu este nemuritor, aşa cum învaţă ei, de unde primesc păcătoşii viaţă după moarte, în orice caz conform acestei învăţături, dacă ei nu mai există? Căci păcatele lor nu le pot da viaţa. Se caută să ne înveţe, că nu este nemurire, deoarece sentinţa de moarte ar fi fost rostită asupra omului şi în afară de aceasta, în afară de Hristos nu este viaţă. Vedeţi încotro conduc aceste expuneri de idei: păcătoşii au viaţă în Hristos, ca să fie pedepsiţi pentru păcatele lor, dar această viaţă, pe care o au în Hristos, nu este viaţa veşnică. Dacă ar fi, atunci ei ar trebui să fie veşnic nefericiţi, deoarece fericirea veşnică sau mântuirea nu este partea lor. În afară de aceasta, această viaţă, pe care ei o au în Hristos, pentru a fi pedepsiţi, este destinată să fie mistuită prin mânia şi judecata lui Dumnezeu. Dar pentru că această viaţă nu este în Hristos, o viaţă care vine de la El Însuşi, moartea nu pune capăt existenţei omului; moartea nicidecum nu are efectul, care în mod fals i se atribuie, cu un cuvânt: omul este o fiinţă nemuritoare.

Dar sunt şi alte dovezi: Pentru ce era necesară moartea Domnului Isus? Unii învăţători falşi spun, că această moarte era foarte simplu moartea ca plată a păcatului, nimic mai mult. Dar „El Însuşi a purtat păcatele noastre”. Deci dacă păcatele noastre, aşa cum spun aceia, au atras după sine numai o anumită pedeapsă, atunci Hristos nu ar fi avut nevoie să înlăture mânia lui Dumnezeu, care trebuie să ne lovească ca păcătoşi pierduţi, ci numai de o suferinţă parţială. Dar în afară de aceasta ei spun că moartea lui Hristos pentru cei răi a îndepărtat moartea, pentru ca ei să poată fi pedepsiţi. Deci El nu a purtat păcatele lor – rezultă clar aceasta –, deoarece ei mai trebuie pedepsiţi pentru păcatele lor. Ei socotesc aşa, că moartea lui Hristos era necesară, ca să menţină viaţa celor răi, pentru ca ei să poată fi pedepsiţi şi în cele din urmă nimiciţi şi că moartea lui Hristos era hotărâtă de Dumnezeu în acest scop.

Observaţi că aceşti învăţători falşi folosesc tot felul de expresii, numai aceea nu, despre „suferinţa veşnică”, de exemplu:

  • Sfârşitul lor este pierzarea
  • Ei nu vor vedea viaţa
  • Lor nu li se va ierta
  • Ei nu au viaţa în ei înşişi
  • Hristos îi va tăgădui
  • El niciodată nu i-a cunoscut

Cu ajutorul unor astfel de formulări se încearcă să se ocolească înţelesul adevărat al cuvântului „veşnic” din limba greacă şi nu se iau în seamă locurile din Scriptură referitoare la aceasta. Ei pretind că cuvântul „veşnic” trebuie înţeles numai în legătură cu gloria Împărăţiei de o mie de ani care va veni. Eu cred în gloria timpului acela, dar repet, în greacă cuvântul „veşnic” nicidecum nu se înţelege în sensul fals afirmat de ei. Solicit pe fiecare, care cunoaşte limba greacă, să-mi arate măcar un singur loc din Scriptură, care ar putea avea acest înţeles. Cuvântul „veşnic” este folosit de 68 de ori în Noul Testament (şi anume cuvânt grecesc), la care eu nu socotesc trei locuri din Scriptură, în care se referă la trecut; în nici un caz nu se poate dovedi, că acesta s-a folosit cu referire la Împărăţia de o mie de ani. În multe cazuri este evident că „veşnic” înseamnă veşnic, celelalte locuri nu permit legătura cu Împărăţia, chiar dacă se spune că trebuie aplicat la ea. Citez unele locuri clare cu privire la cele două puncte: Următoarele locuri arată fără echivoc înţelesul de „veşnic”:

  • 2 Corinteni 4.18: „cele văzute sunt trecătoare, dar cele nevăzute sunt eterne.”
  • 2 Corinteni 5.1: „o casă nefăcută de mâini, eternă, în ceruri.”
  • 1 Timotei 6.16: „Lui fie onoare şi putere eternă!”
  • 1 Petru 5.10: „care v-a chemat la gloria Lui eternă”.
  • Evrei 5.9: „a devenit, pentru toţi cei care ascultă de El, autor al mântuirii eterne”.
  • Evrei 9.12: „după ce a obţinut o răscumpărare eternă
  • Evrei 9.14: „care prin Duhul etern S-a oferit pe Sine Însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu”.

Aceste locuri arată clar, care este înţelesul propriu-zis al cuvântului „veşnic”, în contrast cu înţelesul temporal.

În continuare cititorul va constata, că şi al doilea punct al învăţăturii false, şi anume acela că prin „veşnic” este vorba de Împărăţia de o mie de ani, nicidecum nu corespunde învăţăturii Bibliei. Căci expresia „viaţa veşnică” îşi găseşte aplicarea la fel de des la viaţa în Hristos, pe care o posedăm deja aici pe pământ, precum şi la viaţa care va fi partea noastră în lumea viitoare. Căci este vorba de viaţa din Dumnezeu, care realmente ne-a fost dată, deci de o realitate pentru timpul de acum cât şi pentru veşnicie. Fără îndoială viaţa veşnică va fi pe deplin revelată abia în veşnicie, dar desigur noi o posedăm deja acum şi la fel spune şi Scriptura, aşa că expresia nu desemnează o stare în Împărăţie, cu toate că noi vom poseda atunci viaţa la fel cum ea este deja acum partea noastră.

Cuvântul tradus cu „veşnic” sau „pentru totdeauna” înseamnă uneori ceva care nu este veşnic, la care însă trebuie să se ţină seama de context. Este folosit ca să exprime durata unei chestiuni, care se continuă permanent fără să fie întreruptă, cu toate că potrivit naturii sale chestiunea nu poate continua. Drept urmare el denumeşte toată durata unei anumite perioade de timp – aşa cum este viaţa unui om sau derularea completă a veacului acesta rău respectiv o perioadă de timp încheiată. Dar dacă este folosit în legătură cu tema cu care ne ocupăm, atunci nu este nici cea mai mică îndoială că înseamnă „veşnic”, ca pretutindeni acolo unde nu este folosit într-un context deosebit, care îngrădeşte înţelesul. Când însă pe de altă parte este tradus cu „veşnic” sau „pentru totdeauna”, niciodată nu înseamnă Împărăţia de o mie de ani, aşa cum se afirmă. Aş putea aduce alte argumente, care se sprijină pe folosirea cuvântului în greacă. Dar nu doresc să spun mai mult aici, căci trebuie să mă tem, să pun în încurcătură pe aceia care nu înţeleg această limbă. Cu toate acestea găsim într-un loc din Scriptură, care are legătură cu subiectul nostru, o dovadă clară că cuvântul „veşnic” nu se referă la Împărăţia de o mie de ani. Locul acesta spune: „Plecaţi de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui.” Aşa cum pasajul spune, diavolul şi îngerii lui nu vor fi acolo înainte de Împărăţia de o mie de ani, aşa că este imposibil ca cuvântul să poată însemna „Împărăţia de o mie de ani”.

Ei insistă la cuvintele „a nimici” şi „nimicire”. Însă noi am dovedit deja, că acestea nu trebuie nicidecum înţelese aici în sensul că existenţa lor ar fi stinsă, deoarece supravieţuirea lor nu ar dura mai puţin decât a celor fericiţi, da, decât viaţa lui Dumnezeu Însuşi. De altfel este clar, că în multe locuri cuvântul acesta nu are înţelesul care i se atribuie. Aceasta o arată chiar şi titlul care a fost dat îngerului Adâncului: el este numit Apollyon, ceea ce înseamnă şi nimicitor. Fără îndoială el nimiceşte o mulţime mare de oameni, însă el nu poate „nimici” în sensul arătat. Acelaşi cuvânt este folosit şi în locul următor: „… prin care lumea de atunci, înecată de apă, a pierit”, şi: „oile pierdute ale casei lui Israel”, şi aceasta este expresia cea mai puternică, care se foloseşte.

Prin aceasta am adus câteva dovezi de încredere, care corespund învăţăturii Scripturii şi care au fost preluate din Cuvântul lui Dumnezeu. De asemenea am dat un răspuns la argumentele principale ale celor două sisteme, întemeiate pe rătăciri. Un creştin atent va găsi, că atât unul cât şi celălalt dăunează lucrării lui Hristos, precum şi drepturilor şi sfinţeniei lui Dumnezeu. Deci omul moare realmente şi el a respins pe Hristos şi Duhul Sfânt – şi pentru astfel de oameni nu mai este nici o jertfă pentru păcate – şi dacă cu toate acestea ar trebui după aceea să fie mântuit, atunci nu ar fi necesar pentru noi să fim mântuiţi printr-un astfel de mijloc. Dacă pe de altă parte numai moartea trupească ar fi toată plata păcatului, atunci omul nu ar fi nemuritor. Prin aceasta suferinţele Fiului lui Dumnezeu, părăsirea Lui de către Dumnezeu şi simţirea nuielei mâniei lui Dumnezeu ar fi desconsiderate. Ele nu mai sunt atunci urmarea sfinţeniei şi maiestăţii lui Dumnezeu, care au trebuit menţinute, ale unui Dumnezeu „ai cărui ochi sunt aşa de curaţi, că nu pot să vadă răul”. Dacă s-ar merge după învăţătorii falşi, Hristos ar fi îndepărtat pentru o grupă de oameni numai o anumită pedeapsă temporară şi ar fi pus-o peste alţii numai un timp, căci fără El oamenii ar înceta să existe, asemenea unui cal sau unui câine. Deci El ar fi dat unora viaţa veşnică, altora viaţa pentru un timp, ca să fie nefericiţi în ea. Eu gândesc că nu este nici măcar un singur creştin, care să nu vadă că Dumnezeu nu ne învaţă aşa ceva. Biblia realmente nu ne oferă nici măcar un singur neînsemnat punct de reper, nici pentru una şi nici pentru cealaltă învăţătură. Se spune că în epistola către Coloseni stă scris: „Întregii plinătăţi a Dumnezeirii i-a plăcut să locuiască în El şi, prin El, să împace toate cu sine.” Însă aici este vorba numai de creaţia vizibilă, deci sunt exceptate creaturile, care sunt amintite în epistola către Filipeni şi care sunt obligate să-şi plece genunchii înaintea Lui. Ele sunt numite ca cei de sub pământ – mai exact spus, ca locuitori ai gheenei. Însă aceştia nu sunt incluşi în împăcare. Dacă se compară locul din epistola către Coloseni 1.19,20 cu Filipeni 2, se dovedeşte exact contrariul a ceea ce se afirmă.

Ca rezultat al cercetării noastre obţinem două afirmaţii doctrinare ale Sfintei Scripturi, cu dimensiune mare:

  1. Suferinţa veşnică ca urmare îngrozitoare a urii din inima omului faţă de Dumnezeu.
  2. Fericirea veşnică, deci urmarea harului lui Dumnezeu liber şi binecuvântat.

Atât unul cât şi celălalt principiu trebuie păstrat neîngrădit potrivit mărturiei clare a Bibliei. Această mărturie, aşa se poate spune în general, va fi crezută de acel creştin a cărui inimă este simplă.

Nu ar trebui să fie necunoscut, că judecata dreaptă, pe care Dumnezeu o face, şi suferinţa, pe care El o dă, corespund dreptăţii Sale, „multe lovituri” sau „puţine lovituri” (Luca 12.47,48). De asemenea trebuie să se ţină seama şi de faptul că este o diferenţă între aceia care se pierd fără să fi avut Legea, şi aceia care sunt judecaţi prin Lege (cu toate că amândoi sunt excluşi din prezenţa lui Dumnezeu şi sunt supuşi judecăţii, care va lovi pe împotrivitorii Lui). De asemenea nu ar trebui să fie necunoscut faptul că Dumnezeu, care în harul Său liber a chemat pe mulţi la glorie, ştie când şi cum să le dea un loc la dreapta Lui şi la stânga Lui în Împărăţia Sa, şi anume aşa „cum El a pregătit pentru fiecare”, deci prin faptul că El dă plata fiecăruia corespunzător faptelor lui. În privinţa aceasta nu este nici o diferenţă cu privire la partea lor comună, şi anume, la Hristos în fericirea veşnică, da, să fie ca El.

Gândul referitor la suferinţa veşnică este realmente foarte serios. Dar pot spune, că studiul Bibliei referitor la această temă nu a lăsat în duhul meu nici măcar un singur gând neclar referitor la adevărul acestei învăţături. Totodată studiul sistemelor doctrinare, care sunt contrare acestui adevăr, m-a convins pe deplin că ele sunt înşelătoare şi superficiale, că ele nu pot fi nici inspirate de Duhul Sfânt, şi nici nu corespund adevărului Cuvântului lui Dumnezeu şi că un studiu raţional şi detaliat al limbii greacă, la care ele se referă, fac de ruşine afirmaţiile lor.

Dacă sunteţi încă în păcatele dumneavoastră, luaţi bine seama: gândiţi probabil că sunteţi îndreptăţiţi să judecaţi faptele lui Dumnezeu şi sunteţi competent să spuneţi ce măsură de pedeapsă trebuie Dumnezeu să acorde pentru o anumită măsură de păcate. Părerea că El este dragoste şi El ar fi obligat să acţioneze corespunzător acesteia şi drept urmare nu poate fi nici o suferinţă veşnică, este neînţeleaptă, rea şi contrară Bibliei. El este dragoste, dar El este Dumnezeu şi acţionează liber în dragostea Sa potrivit cu sfinţenia Sa. Desigur: Dumnezeu este dragoste, dar Acela care este dragoste, este Dumnezeu. Dragostea este o trăsătură de caracter a lui Dumnezeu, dar întrebarea nu este: „Ce este El?”, ci: „Cine este El?” Dumnezeu este şi lumină şi „El face ce Îi place”.

Ţineţi seama cu toată seriozitatea de următoarele: de îndată ce Duhul lui Dumnezeu v-a atins conştiinţa, ştiţi că aţi meritat să fiţi excluşi pentru totdeauna din prezenţa lui Dumnezeu. Dumneavoastră simţiţi că mânia veşnică a lui Dumnezeu şi suferinţa veşnică sunt soarta dumneavoastră meritată. Atâta timp cât nu simţiţi aceasta, nu ştiţi încă ce este păcatul în sensul în care Dumnezeu ne lasă să ştim. De aceea vă rog foarte cordial să ţineţi seama, că în cadrul acestei întrebări importante nu este vorba nici despre ceea ce El poate fi, şi nici despre ceea ce El ar putea fi. Dumneavoastră sunteţi un păcătos. Deci întrebaţi-vă conştiinţa: Ce merită păcatul? Dacă este vorba de întrebarea, ce merită păcatul, atunci trebuie să se întrebe, ce a luat Hristos asupra Sa, atunci când a făcut lucrarea de ispăşire: căci El Însuşi a purtat păcatele noastre, da, chiar mai mult: El a fost făcut păcat pentru noi.

Dumnezeu vorbeşte foarte clar despre mânie, furie şi răzbunare din cauza păcatului. Căci ce era mânia care se cuvenea păcatului, pe care Hristos a suportat-o, când El a purtat păcatele noastre pe trupul Său pe lemn? Aceasta nu este o întrebare teoretică despre ceva care ar putea fi, ci mai degrabă este vorba de ceva care vă mântuieşte. Desigur dumneavoastră nu credeţi că Hristos, atunci când Şi-a adus sufletul ca jertfă pentru păcat, a suportat numai anumite suferinţe trecătoare şi prin aceasta a îndepărtat pentru totdeauna păcatul din prezenţa lui Dumnezeu? Credeţi cumva, că mânia lui Dumnezeu s-ar fi limitat numai la aceasta? Se încearcă să vă deruteze, prin aceea că se abuzează de acest adevăr preţios pentru afirmaţia că natura divină a lui Hristos a dat jertfei Sale o valoare nelimitată. Aceasta este aşa, pentru aceasta mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu!

Dar „El Însuşi a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn”. „Dumnezeu L-a zdrobit, L-a lăsat să sufere.” El era adânc întristat din cauza fărădelegilor noastre. „Pedeapsa care ne dă pacea era asupra Lui şi prin rănile Lui suntem vindecaţi.” Era ceea ce El a purtat pentru noi numai o anumită sumă de suferinţă temporală sau era mai degrabă mânia sfântă a lui Dumnezeu, grozăviile de a fi părăsit de Dumnezeu, în timp ce El încă trăia şi astfel a devenit jertfa pentru păcatele noastre? Nu am meritat noi această mânie, care ne desparte de Dumnezeu, cu toate că sufletul nostru ar putea cunoaşte prezenţa Sa binecuvântată? Nu este simplu vorba de a fi pedepsit şi în final de a înceta să exişti, cu toate că Hristos ca Persoană divină a dat lucrării Sale o valoare nespus de mare. O creatură, care este dotată cu cea mai mare putere, ar fi putut suporta chinurile unei judecăţi temporale. Însă mânia şi judecata, care au ca urmare suferinţa veşnică, o putea suporta numai cineva divin (şi veşnic) cum este Fiul lui Dumnezeu. Toţi aceia care neagă suferinţa veşnică, se referă uneori la texte din Vechiul Testament, cum ar fi: „Duhul Meu nu Se va lupta întotdeauna cu omul” (Geneza 6.3). „Pentru că nu voi certa pentru totdeauna, nici nu Mă voi mânia mereu, pentru că ar leşina înaintea Mea duhul şi sufletele pe care le-am făcut” (Isaia 57.16). În continuare: „Dar omul pus în cinste nu rămâne; el este asemenea fiarelor care pier” (Psalm 49.12). Orice cititor simplu şi temător de Dumnezeu poate pe baza locurilor din Scriptură, ca cele numite mai sus, să judece ce valoare are o astfel de dovadă. Evident aici este ori o neatenţie deosebit de mare ori o lipsă mare de sinceritate, dacă se afirmă că aceste locuri ar avea vreo legătură cu tema de aici.

  1. În ceea ce priveşte locul din Geneza 6.3, este evident că aici este vorba de răbdarea pe care Dumnezeu a avut-o cu oamenii dinainte de potop, „în timp ce corabia se construia”, „când îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu”, aşa cum scrie Petru, „aştepta în zilele lui Noe”. Duhurile lor au fost aruncate în închisoare, după ce au fost judecate, ceea ce este o dovadă foarte clară, că ele trăiesc după moartea lor.

  2. Cu privire la locul al doilea (Isaia 57.16) se constată că Dumnezeu vorbeşte foarte clar despre oamenii care trăiesc pe pământ. Dacă El ar certa veşnic – deci dacă El nu ar înceta şi nu ar cruţa –, omul viu nu ar putea suporta şi ar trebui să piară. Obstacolele – se spune acolo – ar trebui înlăturate de pe calea poporului Său. Sfântul, care este sublim, va înviora duhul acelora care sunt smeriţi şi inima acelora, care sunt cu inima zdrobită, şi anume de aceea: „… pentru că El nu voia să certe veşnic şi să Se mânie mereu.” – „Pentru nelegiuirea lăcomiei lui M-am mâniat şi l-am lovit … I-am văzut căile şi-l voi vindeca …, şi aşa mai departe”. Dar, de ce toate acestea se pot aplica la gheenă? Imposibil! Să-mi fie permis, să sfătuiesc pe cititorul simplu, totdeauna să citească în context locul citat, înainte de a accepta o învăţătură nouă.

  3. În final vreau să mă ocup şi cu al treilea loc (Psalmul 49): vă rog să citiţi întreg psalmul, şi veţi vedea imediat că este vorba de reputaţia pământească. „Pentru că El vede că înţelepţii mor, nebunul şi prostul pier deopotrivă şi lasă altora averea lor. Gândul lor lăuntric este că eterne le sunt casele … ei dau numele lor ţinuturilor. Dar omul pus în cinste nu rămâne; ele este asemenea fiarelor care pier.” Ar fi greu să afirmi că cuvintele „omul pus în cinste nu rămâne” ar avea legătură cu gheena. „Sunt puşi în Locuinţa morţilor ca oile; moartea îi va paşte.” – Fără echivoc Cuvântul vrea să ne spună, că toată reputaţia pământească a omului păleşte cu moartea. Reputaţia lui nu îl urmează. Oricât de întunecată ar fi perspectiva celor care urmează după moarte, aici nu este vorba nici de nimicirea definitivă şi nici de restabilirea definitivă.

În final vreau să adaug un cuvânt pentru cititorul care cunoaşte cu adevărat limba greacă. Etimologia cunoaşte din timpul lui Aristotel şi prin el următorul cuvânt grecesc (aien on), ceea ce înseamnă „existând tot mereu”. Dacă se voia exprimarea duratei vieţii unui om, gândul acesta se găsea în cuvântul grecesc amintit şi dintotdeauna a fost folosit în sensul acesta. Homer de exemplu l-a folosit foarte frecvent, atunci când el vorbeşte despre moartea vitejilor lui, dar şi în alte cazuri. El este folosit şi de Herodot şi alţi poeţi ai antichităţii, ca să exprime: (anepneusen aiona). Într-o epocă mai târzie a istoriei s-a folosit expresia amintită ca să noteze tot parcursul unei perioade şi întreg contextul lucrurilor dintr-o anumită perioadă de timp. Dacă se folosea acest cuvânt în afara unui context şi în înţelesul pe care l-a avut iniţial, sensul era foarte clar „veşnicia”. Într-o frază, pe care a scris-o Philon, înţelesul este foarte clar:

(en aioni de oute parelelythen ouden oute mellei alla mono hyphesteke). Această frază spune cam aşa: În veşnicie nimic nu este trecut, nimic viitor, ci este numai continuitate.

În final mai spun (aşa cum şi alţii au remarcat deja), că Dumnezeu, atunci când El a avut intenţia să dea o imagine a suferinţei veşnice, nu putea să folosească expresii mai tari decât cele folosite de El. Şi într-adevăr, nu sunt altele.


Tradus de la: Ist die „ewige Verdammnis“ ewig?

Textul original: „Brief Scriptural Evidence on the doctrine of Eternal Punishment, for plain people”
din Collected Writings of J.N. Darby, vol. 7, pag. 1-13

Traducere: Ion Simionescu

Weitere Artikel des Autors John Nelson Darby (68)

Weitere Artikel in der Kategorie Fragen (96)


Hinweis der Redaktion:

Die SoundWords-Redaktion ist für die Veröffentlichung des obenstehenden Artikels verantwortlich. Sie ist dadurch nicht notwendigerweise mit allen geäußerten Gedanken des Autors einverstanden (ausgenommen natürlich Artikel der Redaktion) noch möchte sie auf alle Gedanken und Praktiken verweisen, die der Autor an anderer Stelle vertritt. „Prüfet aber alles, das Gute haltet fest“ (1Thes 5,21). – Siehe auch „In eigener Sache ...