Cum primesc eu un caracter ceresc?
Evrei 2.9

Botschafter

© Soundwords, online seit: 12.09.2018, aktualisiert: 12.09.2018

Verset călăuzitor: Evrei 2.9

Evrei 2.9: Dar Îl vedem pe Isus, care a fost făcut cu puţin mai prejos decât îngerii datorită morţii pe care a suferit-o, încununat cu glorie şi onoare, astfel încât, prin harul lui Dumnezeu, să guste moartea pentru toţi.

Este foarte binecuvântat, să ai permanent gânduri şi sentimente potrivite, cu privire la lucrurile cereşti, însă întrebarea este: Cum le obţinem şi cum le păstrăm? Aşa cum ştim, în privinţa aceasta duhul legalist nu este capabil; el „naşte spre robie”. Legea nu face pe nimeni fericit, căci chiar şi atunci când noi am împlini-o în chip desăvârşit, ne-am făcut numai datoria; dar dacă o încălcăm câtuşi de puţin, am căzut sub pedeapsă. Un suflet, care este preocupat cu sentimentele sale, se află într-o situaţie şi mai gravă, căci el stă sub stăpânirea sentimentelor lui, şi deseori acestea apucă într-o direcţie inacceptabilă, deoarece ele sunt supuse schimbării.

Dar cât de cu totul altfel este când inima este pusă în libertate în prezenţa lui Dumnezeu prin lucrarea lui Hristos! Ea este atunci cu adevărat liberă şi stăpâneşte peste sentimentele ei; ea gustă pentru prima dată dulceaţa unei păci desăvârşite precum şi bucuria care este nespus de mare şi plină de glorie. Dacă recunoaştem pe Hristos ca Cel înviat aflat în cer şi ochii noştri sunt îndreptaţi ţintă spre El, atunci vom avea gânduri şi sentimente care corespund poziţiei Lui acolo sus; şi aceste gânduri şi sentimente vor fi permanente, în măsura în care privirea feţei Sale nu este întreruptă sau neglijată din partea noastră. Atunci vom evalua atât lucrurile cereşti cât şi cele pământeşti aşa cum Hristos Însuşi le evaluează. Dacă ochiul este simplu, atunci totul va fi văzut în lumina Lui adevărată. „Dar acum”, spune apostolul, „încă nu vedem că toate Îi sunt supuse, dar Îl vedem pe Isus, care a fost făcut cu puţin mai prejos decât îngerii datorită morţii pe care a suferit-o, încununat cu glorie şi onoare” (Evrei 2.8-9).

Aici apostolul pune înaintea ochilor noştri două feluri de lucruri: ceea ce vedem, şi ceea ce nu vedem. Noi privim spre pământ şi vedem că nu toate sunt supuse lui Hristos; noi privim spre cer şi Îl vedem acolo în glorie şi putere. Dar având cunoaşterea şi savurarea lui Hristos, Cel înviat, credinţa priveşte permanent scena de pe pământ în raportul ei cu ceea ce este acolo sus. Dacă suntem în prezenţa directă a Domnului Isus, atunci El ne face ochii ageri. Atunci privim lucrurile şi oamenii ca fiind destinaţi pentru El. Numai în felul acesta evaluăm corect lucrurile de pe pământ. Hristos nu Se află pe locul cel mai strălucitor de pe pământ; ochiul nu-L vede acolo. Eu văd în jurul meu preocuparea sârguincioasă, permanentă a oamenilor, care se laudă cu invenţiile şi descoperirile lor şi se dedau plăcerilor lumii; dar totul este deşertăciune şi fără valoare. Chiar dacă s-ar uni într-un singur punct gloriile tuturor naţiunilor, limbilor şi popoarelor, aşa fel ca ochiul să le poată privi deodată pe toate, dar ce ar fi toate acestea, dacă nu-L vedem pe Isus în ele? Cele mai strălucitoare apariţii pălesc pentru ochiul credinţei, căci gândul referitor la absenţa Domnului reduce strălucirea cea mai mare.

Dar simţim noi totdeauna aşa? Cu regret deseori creştinii s-au îndepărtat în inima lor aşa de mult de Hristos, că sunt smulşi de preocupările vieţii acesteia şi unii din ei iau parte la deşertăciunea sclipitoare, pompoasă, dar jalnică a lumii acesteia. Ce ar putea fi mai de deplâns? Ei au uitat că tot ce se află de partea aceasta a învierii poartă amprenta adânc gravată a morţii. O astfel de comportare tristă dovedeşte desigur că inima s-a îndepărtat deja de mult de Hristos şi probabil este murdărită de păcate. Căci o astfel de stare nu apare deodată, ci acest punct culminant al unei umblări rele se atinge pas cu pas; şi prima lipsă de credincioşie cea mai neînsemnată este primul pas în această direcţie.

Chiar şi omul natural va trebui să recunoască, că toată această strălucire a deşertăciunii omeneşti, după care năzuieşte inima, nu este în stare să-i ofere fericire permanentă şi să potolească neliniştea permanentă a sufletului său. Dar conform sentinţei credinţei, totul, în care nu Se găseşte Hristos, este deşertăciune şi goliciune; şi este totuşi evident, că în toate gloriile lumii acesteia nu se găseşte niciunde mâna Sa. Căci toate acestea nu Îi sunt încă supuse şi de aceea ele nu arată nici cea mai mică reflectare a gloriei Sale. De aceea ar trebui să ne punem întrebarea, cu privire la tot ce vrea să ne atragă: cui îi este supusă şi de la cine este strălucirea? Credinţa va avea atunci totdeauna răspunsul pregătit: tot ce nu este de la Tatăl este din lume, şi ce nu este de la Hristos, este de la satan, şi ce nu este de la Duhul este de la firea pământească (de la carne). „Dar acum, încă nu vedem că toate Îi sunt supuse.”

Noi trebuie să mai aşteptăm „puţin” şi „lumea locuită viitoare” va fi supusă Fiului Omului. Prin expresia „lumea viitoare locuită” nu se înţelege, aşa cum se presupune în general, cerul şi iadul, ci mai degrabă perioada viitoare din lumea aceasta sau Împărăţia de o mie de ani. Noi nu putem vorbi de un cer „viitor” şi un iad „viitor”, deoarece ambele există deja astăzi. Însă noi toţi ştim, că Împărăţia de o mie de ani – acel timp în care Hristos va domni peste cer şi pământ, în care toate vor fi unite în El ca şi Cap peste toate – este în viitor. Atunci va fi complet la locul lui faptul că credinciosul se va bucura de lume şi de gloria ei şi cu toată bucuria inimii sale va savura binecuvântările ei. Atunci Numele Domnului va fi minunat pe întreg pământul şi maiestatea Lui va fi mai presus de ceruri (Psalmul 8). Însă până atunci credinciosul va trebui să privească lumea ca pelerin şi străin pe pământ. Cetăţenia noastră este în ceruri; noi nu putem fi cetăţeni ai cerului şi în acelaşi timp cetăţeni ai pământului. Odinioară eram cetăţeni ai lumii acesteia, acum însă suntem cetăţeni ai cerului şi cât timp picioarele noastre vor merge pe pământul acesta, să umblăm ca atare. Noi nu mai aparţinem lumii vechi, din care Domnul ne-a ales, ci suntem cetăţeni ai unei lumi noi, în care El vrea să ne ducă. Ce mărturie ne-a păstrat Duhul Sfânt despre străbunii pelerini, despre care citim: „Dacă ei s-ar fi gândit la ţara din care au plecat, ar fi avut ocazia să se întoarcă în ea, însă ei aspirau după o ţară mai bună, adică una cerească. De aceea, lui Dumnezeu nu-I este ruşine să fie numit Dumnezeul lor, pentru că El a pregătit o cetate pentru ei” (Evrei 11.15,16). Ce mărturie minunată ne dau aceşti pelerini! Ferice de credinciosul, pentru care Domnul nu Se ruşinează de locul pe care credinciosul îl ocupă în lume – sau mai degrabă în afara ei!

Să ne îndreptăm acum privirea spre al doilea subiect al studiului nostru, şi anume, spre ceea ce vedem. „Dar Îl vedem pe Isus.” Aceasta este mai important decât Împărăţia de o mie de ani viitoare.

El, Cel care a purtat păcatele noastre pe cruce, care din pricina noastră a fost făcut cu puţin mai prejos decât îngerii, este încununat cu glorie şi onoare pe tron. Ce ar putea fi mai atrăgător pentru inimă, care nu găseşte nimic în lumea aceasta, care să aibă valoare destulă, ca să se preocupe cu ele? Ar putea fi dată o dovadă mai clară pentru adevărul, că păcatele noastre au fost înlăturate pentru veşnicie? Aceasta ar trebui să fie pentru noi răspunsul cel mai complet la orice întrebare, liniştea desăvârşită a inimii şi mobilul viu şi izvorul bucuriei şi adorării noastre. Prima licărire de la Isus, a Domnului şi Mântuitorului încununat cu onoare şi glorie, ar trebui să fie de ajuns ca să despartă pentru totdeauna inima de lumea care L-a lepădat şi răstignit, şi s-o unească intim cu ceea ce este sus în cer. Raza cea mai slabă, care porneşte din această glorie, este capabilă să schimbe gândurile şi sentimentele inimii şi să le îndrepte spre Cel care este acolo sus. Tot ce este demn de iubit, este acolo sus – tot ce ne atrage, este acolo sus. Preocuparea cu lucrurile acestea este singurul mijloc şi singura cale spre un caracter ceresc. Starea noastră spirituală depinde în totul de faptul dacă noi vedem pe „Isus … încununat cu glorie şi onoare”.

Desigur sunt multe, foarte multe pe pământ, pe care noi le iubim şi le preţuim mult, şi probabil sunt multe prietenii şi relaţii pe care le îngrijim şi le întreţinem. Dar să nu uităm, că noi trebuie să le evaluăm pe toate în lumina lui Isus înviat. Orice lucru, care mă atrage, ar trebui să trezească în mine întrebarea: se cuvin aceste simpatii, având în vedere faptul că eu sunt legat cu Isus? Cu regret deseori la noi nu este nimic care să fie mai puţin realizat decât este viaţa noastră de înviere.

Permanent ar trebui să locuiască în inimile noastre conştienţa, că atunci când Hristos a murit, şi noi am murit în El şi prin moartea Sa noi am părăsit lumea veche. „Am fost răstignit cu Hristos”, spune apostolul, „şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2.20). Dar la fel ar trebui să ne însoţească gândul, că noi am înviat în Hristos şi în puterea vieţii de înviere am intrat în noua creaţie. „Dar Dumnezeu, … ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos … şi ne-a înviat împreună şi ne-a aşezat împreună în locurile cereşti în Hristos Isus” (Efeseni 2.4-6). Noi suntem deci, aşa cum ni se spune, „în Hristos Isus”, şi dacă suntem în El, atunci noi trebuie să fim acolo unde este El. Inima naturală este incapabilă să pătrundă în înţelegerea acestor adevăruri, dar credinţa nu găseşte nici o greutate în ele. Credinţa priveşte totdeauna lucrurile aşa cum le priveşte Dumnezeu.

Ce vedem noi, atunci când ne îndreptăm privirile spre Isus încununat cu onoare şi glorie? Foarte mult! Vedem acolo locul nostru şi imaginea noastră în El. Cât de simplu este aceasta şi totuşi ce dimensiune are. Aici este locul unde credinţa îşi desfăşoară puterea proprie şi activitatea. Hristos este expresia divină, explicaţia desăvârşită a poziţiei fiecărui creştin în prezenţa lui Dumnezeu. Ce adevăr minunat este acesta, şi ce putere exercită el asupra noastră, dacă l-am primit cu o inimă orientată spiritual şi este savurat în părtăşia cu Domnul! Cu cât Îl privim mai mult, cu atât privirea se îndreaptă mai tare şi mai permanent spre El şi cu atât mai mult gândurile şi sentimentele noastre arată o înfăţişare cerească. „Iar noi toţi, privind ca într-o oglindă, cu faţa descoperită, gloria Domnului, suntem transformaţi în acelaşi chip, din glorie în glorie, prin Domnul, Duhul” (2 Corinteni 3.18). Acesta este singurul drum spre o gândire spirituală, singura cărare spre adevărata fericire, singura bază a unui cetăţean ceresc pentru aducerea închinării care se cuvine şi singura sursă a unei bucurii permanente în Domnul.

Aici este locul de odihnă pentru fiecare care este descurajat. De aceea lăsaţi ca în mijlocul răului, care ne înconjoară şi care mărturiseşte că Domnului Isus încă nu Îi sunt supuse toate, să ne îndreptăm privirea ţintă spre Acela care odinioară a fost făcut cu puţin mai prejos decât îngerii, dar care acum şade pe tron la dreapta Maiestăţii în locurile cereşti încununat cu onoare şi glorie. Acolo sus la El totul este în ordine. Şi ce adevăr minunat, că cu noi nu este altfel decât cu El, chiar dacă noi încă nu am ajuns în realitate la locul nostru fericit în patria noastră acolo sus. Dar „aşa cum este El, tot aşa suntem şi noi în lumea aceasta”. Titlul lui este titlul nostru. Dacă ne-am îndreptat privirea ţintă spre El, atunci piciorul merge sigur pe drumul plin de spini al pustiei acesteia. Atunci nu este nici o şovăire, nici o poticnire; pentru credinţă drumul este permanent deschis şi toţi spinii sunt călcaţi în picioare, toate adâncimile sunt umplute, toate obstacolele înlăturate. De aceea, ori de câte ori ochii noştri, prin privirea în jurul nostru, ar putea să ne ademenească inima spre lucruri nedemne, să ne îndreptăm totuşi începând de acum privirea ţintă spre faţa prietenoasă a lui Isus, şi inima noastră va fi umplută cu bucurie, mângâiere şi putere. Rămâne un adevăr de neclintit, că subiectul care captivează ochiul, totdeauna va exercita influenţa lui asupra inimii. Dacă subiectul privirii noastre nu este demn, atunci braţul luptător va slăbi, piciorul călător va paraliza şi mărturia va rămâne fără efect.

„Cum este El, aşa suntem şi noi în lumea aceasta.” Cât de clar defineşte această expresie poziţia noastră! Şi acest cuvânt rămâne adevăr permanent şi veşnic, căci el este Cuvântul lui Dumnezeu. Ar putea fi exprimată mai clar unirea noastră veşnică şi vie cu Hristos? Cu certitudine, nu. Duhul Sfânt Însuşi ne asigură că aşa cum Hristos este în mijlocul gloriei şi binecuvântărilor cerului, tot aşa suntem şi noi în ochii lui Dumnezeu, cu toate că noi în mare slăbiciune mergem printr-o lume în care păcatul, moartea şi judecata încă nu au fost anulate. Cât de bogat este totuşi harul! Şi totul este lucrarea Aceluia care a fost făcut cu puţin mai prejos decât îngerii, dar care acum este încununat cu onoare şi glorie. De aceea cât de încurajatoare sunt cuvintele apostolului, când nestingherit de ceea ce îl înconjoară în lumea aceasta a decăderii, exclamă cuvintele: „Dar Îl vedem pe Isus, care a fost făcut cu puţin mai prejos decât îngerii datorită morţii pe care a suferit-o, încununat cu glorie şi onoare.” Da, noi Îl vedem pe Isus şi în El vedem locul nostru şi chipul nostru. Să nu permitem să ni se răpească această binecuvântare care se revarsă din cer, oricât de slabi ne-am simţi în noi înşine şi oricât de felurite ar fi ispitele, cărora suntem expuşi!

Fie ca noi să privim totdeauna cu linişte, cu încredere, cu perseverenţă şi cu o inimă fericită la Domnul nostru preaiubit încununat cu onoare şi glorie. Să ne amintim, că noi, când Îl privim în gloria şi frumuseţea Sa, într-un anumit sens ne vedem pe noi înşine! Cum este Cel ceresc aşa sunt şi cei cereşti (1 Corinteni 15.48). Ambele locuri din Scriptură, cu care ne-am ocupat, sunt cu adevărat destinate să întărească sufletele noastre şi să le umple cu mulţumire şi adorare. Hristos este glorie pentru ochi şi Cuvântul lui Hristos este glorie pentru inimă. Dacă Petru în călătoria lui pe mare ar fi avut ochii îndreptaţi spre Persoana lui Hristos şi inima spre cuvântul lui Hristos „Vino!”, el ar fi păşit în furtună peste valuri aşa cum a mers Domnul Isus.


Tradus de la: Wie bekomme ich eine himmlische Gesinnung?

Titlul original: „Wir sehen Jesum“
din Botschafter des Heils in Christo, 1870, pag. 32–38,

Traducere: Ion Simionescu


Hinweis der Redaktion:

Die SoundWords-Redaktion ist für die Veröffentlichung des obenstehenden Artikels verantwortlich. Sie ist dadurch nicht notwendigerweise mit allen geäußerten Gedanken des Autors einverstanden (ausgenommen natürlich Artikel der Redaktion) noch möchte sie auf alle Gedanken und Praktiken verweisen, die der Autor an anderer Stelle vertritt. „Prüfet aber alles, das Gute haltet fest“ (1Thes 5,21). – Siehe auch „In eigener Sache ...