În articolele anterioare ne-am ocupat cu partea negativă a împăcării, aceasta înseamnă, cu întrebarea: ce se întâmplă, dacă oamenii merg în veşnicie neîmpăcaţi? Am învăţat, că gândul referitor la o împăcare a tuturor oamenilor – oricât ar fi aceasta de dorit – nu este în concordanţă cu Cuvântul lui Dumnezeu. Însă noi vrem să ne gândim nu numai la consecinţele care decurg, dacă împăcarea este extinsă prea mult (aşa cum face învăţătura împăcării tuturor oamenilor), ci vrem să studiem şi partea pozitivă a împăcării: Ce este împăcarea în natura ei? Este foarte regretabil, dacă nu cunoaştem dimensiunea împăcării şi cât de mult ne-a ieşit Dumnezeu în întâmpinare în vrăjmăşia noastră faţă de El şi înstrăinarea noastră de El.

Ispăşirea şi împăcarea

Ispăşirea (hilasmos) şi împăcarea (katallagē) nu sunt acelaşi lucru. Atât în germană cât şi în greacă este vorba de două cuvinte total diferite, care au şi un înţeles diferit. În cadrul ispăşirii este vorba de satisfacţia lui Dumnezeu cu privire la păcat (singular) precum şi de îndepărtarea păcatelor (plural) credincioşilor. S-ar putea probabil aduce la acest numitor comun: oamenii devin împăcaţi, aceasta înseamnă, ei sunt aduşi înapoi din înstrăinare şi vrăjmăşie; păcatele devin ispăşite, aceasta înseamnă înainte de toate, că ele au fost îndepărtate (1 Ioan 3.5; „El S-a arătat ca să înlăture păcatele noastre”). Pentru ca oamenii să poată fi împăcaţi cu Dumnezeu, trebuia să se aducă o jertfă de ispăşire. Jertfa de ispăşire serveşte pe de o parte să satisfacă pe Dumnezeu cu privire la păcatul în sine şi într-un anumit sens şi cu privire la toate păcatele (gândul acesta îl găsim şi la ispăşirea făcută pentru lumea întreagă; 1 Ioan 2.2); pe de altă parte jertfa de ispăşire este spre suplinire cu privire la oameni, prin faptul că Hristos a purtat suplinitor pedeapsa pentru păcatele credincioşilor – nu ale tuturor oamenilor.

În mod deosebit Pavel ne prezintă natura şi urmările ispăşirii.

Două slujbe ale apostolului Pavel

În 2 Corinteni capitolele 2-5 apostolul Pavel descrie două slujbe: slujba noului legământ şi slujba împăcării.

Aspectul principal al slujbei noului legământ se referă la atitudinea lui Dumnezeu faţă de om: cum Dumnezeu acordă favoare oamenilor. El dăruieşte omului iertarea păcatelor şi scrie gândurile Sale în inima acestuia. Prin aceasta omul este în stare să cunoască pe Dumnezeu.

Aspectul principal al slujbei împăcării se referă la atitudinea omului faţă de Dumnezeu: aşa cum El printr-o schimbare a acestei atitudini a produs ceva pentru sine însuşi:

Dumnezeu voia

• „să prezinte înaintea Lui” oameni (Coloseni 1.22)
• „să împace toate lucrurile cu Sine” (Coloseni 1.20) şi „să ne împace cu Sine Însuşi” (2 Corinteni 5.18), respectiv
• ca noi „să fim împăcaţi cu Dumnezeu” (Romani 5.10)
• ca noi să fim aduşi „aproape” de El (Efeseni 2.14)
• ca noi să avem „acces la Tatăl” (Efeseni 2.18).

Că oamenii să poată fi aproape de El, aceasta şi-a dorit Dumnezeu deja de la poporul Israel în pustie. Lucrarea Sa, pe care El a făcut-o pentru Israel, El o rezumă în felul următor: „Aţi văzut ce am făcut Egiptului şi cum v-am purtat pe aripi de vultur şi v-am adus aici la Mine” (Exod 19.4). Deci lucrarea de salvare a avut ţelul acesta, să aducă poporul la Dumnezeu.

Gândul, că noi prin împăcare suntem aduşi aproape la Dumnezeu, îl găsim nu numai la Pavel, ci şi la Petru: „Hristos, de asemenea, a suferit o singură dată pentru păcate, Cel Drept pentru cei nedrepţi [aceasta este ispăşirea], ca să ne aducă la Dumnezeu [aceasta este împăcarea]” (1 Petru 3.18). Împăcarea (aceasta înseamnă, că noi suntem aduşi la Dumnezeu) pare să fie punctul cel mai înalt la care lucrarea Domnului ne poate aduce.

Rezumând putem spune: slujba noului legământ ne arată ce este Dumnezeu pentru om; slujba împăcării ne arată ce este omul pentru Dumnezeu.

Îndreptăţirea şi împăcarea

Este remarcabil că în Coloseni 1.22 nu se spune: „El v-a împăcat …, ca să vă facă sfinţi şi curaţi şi fără vină”, sau „… să vă prezinte înaintea lumii ca sfinţi şi prin aceasta fără vină”, ci se spune „… ca să vă prezinte înaintea Lui sfinţi şi curaţi şi fără vină”. Dumnezeu doreşte să aibă oameni, care erau vrăjmaşii Lui şi înstrăinaţi de El, acum înaintea Lui sfinţi (= puşi deoparte pentru Dumnezeu). El doreşte să aibă înaintea Lui oameni, care erau denaturaţi prin păcate şi murdărie şi pete, acum „sfinţi şi curaţi”, şi aceia care au meritat numai pedeapsă şi judecată, să-i „prezinte înaintea Lui Însuşi fără vină”. Deoarece aici nu este vorba de satan, lume şi îngeri, nici tema nu este aici îndreptăţirea noastră. Nu, este vorba de Dumnezeu Însuşi şi de ceea ce El poate avea bucurie. – În cadrul îndreptăţirii avem a face cu vina omului şi cu poziţie lui între creaturile de seama lui; în cadrul împăcări dimpotrivă, avem a face cu starea stricată a omului şi poziţia lui înaintea lui Dumnezeu. Prin îndreptăţire credinciosul este adus într-o stare, ca şi cum el niciodată nu ar fi păcătuit. Împăcarea, dimpotrivă, reface relaţiile omului cu Dumnezeu. Simţămintele lui, gândurile lui, dorinţele lui sunt aduse într-o stare de care Dumnezeu are plăcere şi în care omul poate întâmpina pe Dumnezeu cu bucurie şi în dragoste.

Ce înseamnă împăcare?

Cuvântul grecesc pentru „împăcare” [katallage] vine iniţial din domeniul comerţului şi înseamnă: între doi parteneri de comerţ este achitată o sumă, aşa că ambii participanţi sunt mulţumiţi cu rezultatul. Aceasta înseamnă că împăcarea omului cu privire la Dumnezeu înseamnă  nu numai că atitudinea omului faţă de Dumnezeu se schimbă, aşa că omul nu mai gândeşte în sens negativ despre Dumnezeu. Împăcare înseamnă şi că lucrurile care erau între Dumnezeu şi om, sunt aduse în chip desăvârşit în ordine, aşa că nu mai este nimic în calea unei părtăşii plăcute cu Dumnezeu.

Coloseni 1.21 ne arată despre ce este vorba în cazul împăcării omului cu Dumnezeu: „Şi pe voi, care odinioară eraţi străini şi vrăjmaşi în gândirea voastră prin fapte rele …” Înstrăinarea şi vrăjmăşia omului trebuiau înlăturate. Omul înstrăinat şi pe lângă aceasta cu gândire vrăjmaşă faţă de Dumnezeu trebuia adus din nou aproape (mult mai aproape decât a fost Adam în grădina Eden[1]) şi să devină un om de care Dumnezeu să Se poată bucura, deoarece el iubeşte pe Dumnezeu. Exprimat mai general: în cadrul împăcării este vorba că ceva este adus din nou în concordanţă cu Dumnezeu şi este alcătuit aşa fel că Dumnezeu Se poate bucura de acel ceva – dintr-un duşman devine un prieten.

Când doi oameni se împacă, uneori trebuie ca amândoi să cedeze, amândoi au ceva de condamnat, amândoi au ceva de mărturisit şi amândoi trebuie să biruie înstrăinarea, deoarece greşeala, vrăjmăşia şi înstrăinarea sunt deseori de ambele părţi, chiar dacă nu totdeauna în aceeaşi măsură. Gândul acesta nu avem voie să-l aplicăm la relaţia între Dumnezeu şi oameni. Dacă relaţia între Dumnezeu şi oameni este adusă în ordine, aceasta nu înseamnă că două „grupări” şi-au făcut reciproc concesii şi fiecare cedează la ceva. Dumnezeu nici nu era duşmanul omului şi El nici nu a creat o prăpastie de netrecut între El şi om. Omul s-a făcut duşman al lui Dumnezeu, el s-a întors şi s-a îndepărtat de Dumnezeu. De aceea nu Dumnezeu trebuie împăcat cu omul, aşa cum se spune uneori în mod greşit, ci omul trebuie împăcat cu Dumnezeu.

Iacov, în eforturile lui de a împăca pe Esau (vezi Geneza 21.1-33,11), este o imagine a omului, care (în zilele noastre) face eforturi să realizeze împăcarea cu Dumnezeu prin propria putere. Deoarece omul gândeşte că Dumnezeu trebuie împăcat, el încearcă să obţină această împăcare prin tot felul de eforturi, cadouri (jertfe financiare), slujbe rituale, umilire de sine (până la pedepsire de sine), şi aşa mai departe. Însă omul nu recunoaşte, că nu Dumnezeu trebuie împăcat, ci că el însuşi trebuie împăcat cu Dumnezeu. Dacă Dumnezeu ar fi trebuit împăcat, atunci vrăjmăşia ar fi trebuit să fie din partea lui Dumnezeu. Însă vrăjmăşia şi înstrăinarea nu erau de partea lui Dumnezeu, ci de partea omului: nu Dumnezeu S-a îndepărtat de om, ci omul s-a îndepărtat de Dumnezeu.

În ceea ce priveşte situaţia dintre om şi Dumnezeu, trebuie să constatăm că îndepărtarea între cei doi devine cu precădere tot mai mare. Căci s-a arătat, că vrăjmăşia omului faţă de Dumnezeu nu numai nu s-a schimbat, nu, ea a devenit cu atât mai rea cu cât Dumnezeu Şi-a întins mâna mai mult şi mai îndelungat spre om şi i-a dovedit dragoste.

Vedem aceasta în istoria poporului Israel. Mai întâi poporul îşi face o imagine despre Dumnezeul care l-a scos din Egipt. După ce Dumnezeu a pedepsit poporul, El S-a îndurat iarăşi de ei. În pasul următor poporul se îndreaptă spre idolii naţiunilor. Cu toate acestea Dumnezeu le dăruieşte judecători, care îi salvează. Însă ei se îndreaptă tot mai mult spre idoli. Mai târziu Dumnezeu le trimite proroci, ca să-i atenţioneze. Însă aceştia sunt prigoniţi şi unii din ei chiar omorâţi. Când în cele din urmă Dumnezeu trimite pe Fiul Său, Acesta este omorât de ei. Pilda viticultorilor din evanghelia după Marcu 12 face aluzie la aceasta: Dumnezeu trimite (simbolic) de mai multe ori pe robii Săi, ca să câştige pentru Sine pe poporul Său. Când totul a fost în zadar şi oamenii au rămas în vrăjmăşia lor, El a trimis pe Fiul Său preaiubit. Dar oamenii L-au întâmpinat şi pe El cu vrăjmăşie: „Şi au pus mâna pe El, L-au omorât şi L-au aruncat afară din vie” (Marcu 12.8).

Vrăjmăşia omului este justificată prin voia lui, şi această voie este şi rămâne neschimbat orientată împotriva lui Dumnezeu. Deoarece această vrăjmăşie era de neschimbat, acest om (vechi) a trebuit să fie înlăturat dinaintea lui Dumnezeu şi să ia naştere o nouă creaţie, pentru ca vrăjmăşia omului să fie înlăturată. Acest om (vechi) a fost înlăturat dinaintea lui Dumnezeu în moartea lui Hristos. Romani 6.6 exprimă gândul acesta în felul următor: „… omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, ca să nu mai fim robiţi păcatului.” De aceea ni se cere: „daţi morţii mădularele voastre care sunt pe pământ” (Coloseni 3.5). Deoarece am primit o natură nouă şi Dumnezeu ne vede acum „în Hristos”, Omul al doilea, vrăjmăşia a fost înlăturată şi în locul ei a păşit prietenia. Şi pentru că noi suntem acum „în Hristos” şi am primit viaţă nouă divină, o natură nouă, suntem pe deplin capabili să iubim pe Dumnezeu şi să ne simţim bine în prezenţa Sa.

S-ar putea ca noi să fi înţeles cu mintea semnificaţia împăcării, însă natura împăcării o vom înţelege numai atunci când vom înţelege cu adevărat cu inima, ce a făcut Dumnezeu: „… că El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său ca ispăşire pentru păcatele noastre” (1 Ioan 4.10). Ispăşire nu înseamnă, aşa cum am amintit mai înainte, acelaşi lucru cu împăcare – în textul de bază sunt două cuvinte diferite -, dar prin ispăşire Dumnezeu a pus baza pentru împăcare: ca El să ne aducă din depărtare în apropierea Lui şi din duşmani să facă copii. Păcatele sunt ispăşite (îndepărtate), dar oamenii sunt împăcaţi, aceasta înseamnă, îndepărtarea este înlocuită prin apropiere şi vrăjmăşia prin prietenie, respectiv prin înfiere şi filiaţie.

În cadrul împăcării este vorba de aceste două aspecte: pe de o parte îndepărtarea vrăjmăşiei noastre, dar şi înlăturarea depărtării de Dumnezeu, îndepărtare produsă de păcatele noastre.

Dar dacă numai vrăjmăşia ar fi fost îndepărtată, şi nu şi păcatele noastre, aceasta încă nu ar însemna că Dumnezeu ar trebui să Se bucure de noi. Noi am putea să stăm încă neutral faţă de Dumnezeu. Probabil se va putea cel mult obţine, că Dumnezeu nu mai trebuie să privească cu tristeţe spre noi – deoarece vrăjmăşia a fost îndepărtată. Însă acum noi nu numai că nu mai suntem duşmani, dar şi muntele de păcate, care ne despărţea de Dumnezeu, a fost înlăturat. De aceea noi putem fi în apropierea lui Dumnezeu. Şi pentru că am devenit unii care iubesc pe Dumnezeu, Dumnezeu poate acum să privească cu bucurie la noi.

După ce Dumnezeu a făcut totul, ca să arate că omul nu este reabilitabil, El a îndepărtat pe primul om în  moartea lui Hristos pe cruce. Pentru El are acum valoare numai Omul al doilea, care a venit prin Hristos în lume. De aceea omul poate fi plăcut înaintea lui Dumnezeu numai dacă el aparţine Omului al doilea, aceasta înseamnă, dacă el posedă prin naşterea din nou natura Acestuia.

Împăcat în trupul Său de carne

Starea de vrăjmăşie şi înstrăinare de Dumnezeu a trebuit nu numai să fie înlăturată, ci ea trebuia să fie şi judecată. „Împăcat în trupul Lui de carne, prin moarte” (Coloseni 1.22) arată şi spre faptul că nu este vorba de datoria noastră (aceasta a fost plătită cu sânge), ci de starea noastră. Nu numai păcatele noastre sunt o problemă în ochii lui Dumnezeu, ci şi natura noastră păcătoasă, stricată, carnea păcătoasă. De aceea Hristos nu numai Şi-a vărsat sângele pentru mulţi „spre iertarea păcatelor” (Matei 26.28), ci şi El Şi-a dat la moarte „trupul Său de carne” sfânt, nepătat, şi anume nu ca să îmbunătăţească carnea noastră, ci ca s-o îndepărteze judiciar şi să ne dăruiască o natură nouă (natura Sa divină) (compară cu 1 Ioan 5.1).

De ce a devenit necesară împăcarea

Omul a fost neascultător de Dumnezeu în Paradis, prin aceea că a încălcat porunca lui Dumnezeu. Astfel prin căderea în păcat a venit păcatul (ca principiu rău) în lume. Însă nu numai aceasta: deoarece păcatul a pătruns în natura umană, omul a produs şi o înstrăinare între el şi Dumnezeu. Desigur părtăşia nu mai era posibilă în continuare. Omul s-a ascuns de Dumnezeu, aşa că Dumnezeu a trebuit să-l strige, respectiv să-l caute: „Unde eşti?” (Geneza 3.9). Prin păcatul său omul nu se mai simţea bine în apropierea lui Dumnezeu şi s-a îndepărtat de Dumnezeu. Ceea ce Dumnezeu a creat a ajuns stricat şi a ajuns înstrăinat de Dumnezeu. De aceea trebuia adus iarăşi într-o stare care corespundea scopului pentru care a fost creat: să slujească la glorificarea lui Dumnezeu.

Deja în capitolul următor (Geneza 4.16) citim despre Cain că s-a îndepărtat de Dumnezeu chiar cu un pas mai mult decât părinţii lui: „Cain a ieşit din prezenţa Domnului”. La Cain s-a arătat vrăjmăşia faţă de Dumnezeu deja atunci când el s-a mâniat pe Dumnezeu, deoarece Dumnezeu a primit jertfa lui Abel şi pe a lui nu a primit-o. Vrăjmăşia lui Cain s-a extins apoi asupra fratelui său şi în cele din urmă a mers aşa de departe, că a omorât pe fratele său. Răutatea omului a devenit apoi atât de mare, că L-a durut pe Dumnezeu în inima Sa „că El a făcut pe om” (Geneza 6.6). În cele din urmă Dumnezeu a trimis potopul şi a nimicit pe toţi oamenii, în afară de Noe şi familia lui.

După ce Dumnezeu a dat exercitarea autorităţii în mâinile lui Noe, vedem cum omul a eşuat deja în timpul vieţii lui Noe în exercitarea acesteia şi nu s-a putut stăpâni nici măcar pe sine însuşi. Istoria în continuare a omului este plină de dovezi, cum omul a folosit abuziv autoritatea. Astfel guvernarea şi autoritatea în mâna omului a fost folosită să mărească îndepărtarea de Dumnezeu. Mâinile omului ar trebui de fapt să slujească pentru a face voia lui Dumnezeu, pentru ca omul să fie spre onoarea lui Dumnezeu (Isaia 43.7). Însă în loc de aceasta, vrăjmăşia omului împotriva lui Dumnezeu a devenit tot mai mare. Aceasta s-a arătat de exemplu în felul cum Israel a tratat pe mesagerii lui Dumnezeu, care trebuiau să ducă poporul înapoi la Dumnezeu. În cele din urmă vrăjmăşia omului împotriva lui Dumnezeu a atins punctul culminant atunci când Domnul Isus a venit pe pământ. El Însuşi a trebuit să spună: „M-au urât fără temei” (Ioan 15.25; compară cu Psalm 69.4). Ura lor a ajuns la culme în strigătul: „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!” (Luca 23.21; Ioan 19.6). Dragostea lui Dumnezeu a făcut să iese mai clar în evidenţă vrăjmăşia omului.

Toate acestea arată, cât de mult era necesar ca vrăjmăşia şi înstrăinarea să fie înlăturate şi onoarea lui Dumnezeu să fie restabilită. Dacă starea de vrăjmăşie şi înstrăinare ar fi rămas aşa, atunci satan ar fi avut motive să se bucure şi să serbeze un triumf. Lui i-ar fi reuşit să smulgă lui Dumnezeu creaţia Sa.

Ce înţelepciune a lui Dumnezeu, să găsească o cale în concordanţă cu dreptatea şi sfinţenia Sa, prin care El să poată aşeza pe omul, care nicidecum nu voia să fie readus înapoi, într-o stare de împăcare! Deci împăcarea face ca lui Dumnezeu să nu-I mai pară rău şi să nu-L mai doară în inimă, atunci când El priveşte la credincioşi. Bucuria inimii Sale este astăzi mult mai mare decât durerea, pe care El a simţit-o cândva.

Tradus de la: Versöhnung (6)

Traducere: Ion Simionescu

Vorheriger Teil Nächster Teil