Cât timp, Doamne?
Când Dumnezeu tace …

Philip Nunn

© SoundWords, online seit: 10.10.2018, aktualisiert: 10.10.2018

Versete călăuzitoare: Psalmul 6.2,3

Psalmul 6.2,3: Îndură-Te de mine, Doamne, pentru că sunt fără putere; vindecă-mă, Doamne, pentru că îmi tremură oasele. Sufletul meu este foarte tulburat: şi Tu, Doamne, până când?

Cu patru săptămâni în urmă fiul nostru Edward a fost supus unei operaţii de reabilitare a inimii. El se află acum [mai 2010] încă în sala de reanimare. Vindecarea nu a progresat aşa cum s-a aşteptat. Ultima noastră criză a avut loc [acum] cu cinci zile în urmă. Noaptea la ora două şi un sfert pulsul lui s-a ridicat la 180 bătăi pe minut şi a rămas la acest nivel toată ziua. Este extenuant. El rămâne legat la o instalaţie inimă-plămâni, şi plămânii lui secretă foarte mult mucus şi lichid. Aproape toată ziua am fost alături de el, am auzit respiraţia lui zgomotoasă, tusea şi absorbirea lichidului din plămânii lui – la aproximativ fiecare jumătate de oră. Din când în când m-a rugat să-i ţin mâna. Apoi, către ora opt din seara aceasta, Edward a început să plângă. Am observat cum îi curgeau lacrimile pe obraz. S-a tras aproape de mine şi mi-a şoptit: „Tăticule, nu mai pot. Doresc să mor.” L-am îmbrăţişat, pe cât am putut de bine, şi el s-a ridicat în pat legat cu toate furtunurile şi cablurile. Am plâns împreună. În timp ce eu plângeam, m-am rugat pentru el. „Doamne Isuse, Îţi mulţumesc că Tu eşti aici cu noi. Tu eşti stânca şi tăria noastră. Doamne, tocmai în momentele acestea avem nevoie de Tine. Doamne, Te rog ajută-L pe Edward şi întăreşte-l.” L-am încurajat pe Edward să nu cedeze. „Domnul nostru preaiubit”, am zis eu, „îţi va dărui puterea să continui.” – „Dar eu nu simt nimic din aceasta”, a răspuns el şoptit. Scurt după aceea sora medicală i-a dat morfină şi un alt medicament pentru dormit. El a adormit. Respiraţia lui zgomotoasă a continuat şi la fel şi pulsul ridicat. Total epuizat am plecat de la el. Când am ajuns la casa de oaspeţi, m-am rugat din nou: „Cât timp, Doamne, cât timp?”

Aţi avut parte de această tăcere divină în clipe deznădăjduite de necaz? Îmi pot da seama, că Marta şi Maria au simţit asemănător, atunci când fratele lor Lazăr era pe moarte. „Doamne”, a spus Maria, „dacă ai fi fost aici n-ar fi murit fratele meu” (Ioan 11.32). De ce această întârziere dureroasă?

Aşteptarea după o minune

După săptămâni îndelungate petrecute în spital, relatările biblice despre vindecări miraculoase sunt foarte atrăgătoare. Citim că Isus „străbătea toată Galileea, învăţându-i în sinagogile lor şi predicând Evanghelia Împărăţiei şi vindecând orice boală şi orice slăbiciune trupească din popor” (Matei 4.23). Nici un caz nu era prea greu pentru El. „Mari mulţimi L-au urmat şi i-a vindecat pe toţi” (Matei 12.15). Niciunul, care s-a întâlnit cu El, nu a plecat bolnav înapoi. „Şi, când oamenii din locul acela L-au recunoscut, au trimis în tot ţinutul acela şi au adus la El pe toţi aceia care erau bolnavi; şi Îl rugau ca numai să-I atingă marginea hainei; şi toţi câţi s-au atins au fost vindecaţi deplin” (Matei 14.35,36). Acelaşi lucru se relatează despre apostoli (Faptele apostolilor 5.15,16). Vă puteţi imagina uşurinţa şi bucuria celor vindecaţi şi a familiilor lor? În sens dublu era o binecuvântare: vindecarea însăşi şi repeziciunea acestei vindecări.

O femeie bolnavă s-a apropiat de Isus, ca să fie vindecată de El. Ea, „venind pe dinapoi, a atins marginea hainei Lui; şi îndată s-a oprit hemoragia ei”. Ea nu numai era vindecată, ci ea fusese „vindecată îndată” (Luca 8.44,47). Aceasta este deosebit de atrăgător pentru aceia care imploră o rezolvare urgentă. Însă înainte ca ea să aibă parte de situaţia schimbată, observaţi, au fost ani mulţi de suferinţă şi durere, înainte să aibă loc aceste multe minuni. Această femeie, de exemplu, „de doisprezece ani avea hemoragie” (Luca 8.43). Vă puteţi imagina cum s-a simţit în timpul acestor doisprezece ani? Dacă era necăsătorită, erau periclitate şansele ei pentru o căsătorire; dacă era căsătorită, viaţa ei de dragostea era păgubită. Evanghelistul Marcu adaugă: ea „suferise mult de la mulţi doctori şi cheltuise tot ce avea şi nu-i folosise la nimic” (Marcu 5.26). Cu trecerea timpului trebuie să fi avut un sentiment de deznădejde. Cât timp, Doamne, cât timp? Simţiţi dumneavoastră că singurătatea dumneavoastră, boala sau criza durează prea mult? Devine ea mai gravă?

Suferinţa, care sunt cauzele?

Biblia conţine un număr de relatări despre oameni orbi. În unele cazuri putem descoperi un motiv posibil pentru astfel de încercări. Pavel a fost orbit de Domnul „pentru trei zile”, ca să-l facă să ajungă la linişte şi să-l pregătească după aceea pentru a primi îndrumări noi (Faptele apostolilor 9.8,9). Elima a fost pedepsit cu orbire „pentru un timp”, deoarece el a încercat „să strâmbe căile drepte ale Domnului” (Faptele apostolilor 13.9-11). Ştim că întâlnim unele boli şi încercări, deoarece „Dumnezeu nu Se lasă batjocorit; pentru că ce seamănă omul, aceea va şi secera” (Galateni 6.7). Alţi suferă din cauză că ei trăiesc ca creştini (1 Petru 4.16). Aţi suferit vreodată? Este o mulţime de suferinţe în jur. Unele sunt vizibile şi pentru un timp pot trezi compasiunea noastră. Însă alte suferinţe nu sunt observate sau sunt uitate de alţii, deoarece ele durează de mult timp.

Isus a întâmpinat un orb din naştere şi l-a vindecat. Trebuie să fi fost un eveniment extraordinar, să poţi vedea pentru prima dată. Şi pentru părinţii lui trebuie să fi fost un moment foarte emoţionant. Ei trebuie să fi suferit mulţi ani. Mai întâi spaima, când şi-au dat seama că bebeluşul lor era orb. După aceea greutăţile la creşterea unui astfel de copil. Îngrijorările chinuitoare cu privire la viitorul fiului lor. Ucenicii voiau – ca şi dumneavoastră şi mine – să ştie cauzele pentru o încercare aşa de îndelungată. Ei L-au întrebat pe Isus: „Rabi, cine a păcătuit: acesta, sau părinţii lui, că s-a născut orb?” (Ioan 9.2). Domnul a răspuns: „Nici acesta n-a păcătuit, nici părinţii lui” (Ioan 9.3). Cauza directă pentru această suferinţă îndelungată şi plină de durere – ca şi în cazul lui Ghehazi (2 Împăraţi 5.24-27) – nu era păcatul. De asemenea nu era nici lucrarea lui satan sau a demonilor, ca în cazul lui Iov şi a tânărului din Marcu 9.17-27, care au suferit zguduituri grele (Iov 2.1-7). Isus a explicat, că aceasta a avut loc „pentru ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu” (Ioan 9.3). S-au văzut aceste „lucrări ale lui Dumnezeu” numai în ziua în care el a fost vindecat? Cu siguranţă Dumnezeu a lucrat în timpul acestui exerciţiu îndelungat la sufletul celui suferind, la familia lui şi a acelora care îl cunoşteau.

Cine „ţese” un copil în pântecele mamei?

În ultima vineri am mers de la spital la casa de oaspeţi împreună cu un locuitor al casei. El arăta descurajat. „Cum a fost ziua?”, l-am întrebat. „Rea. Cea mai rea ştire, mi s-a spus astăzi, că la fiica mea de şase luni s-a diagnosticat o leucemie de o formă foarte rară. Ei nu o pot ajuta. Vor s-o trimită la un spital din Rotterdam pentru o formă de tratament experimental.” Apoi a murmurat clătinând capul: „Nu este corect!” Este un timp pentru vorbit, şi un timp pentru ascultat. Acestea sunt momente în care noi numai ascultăm. Este o anumită mângâiere să şti că altcineva simte puţin din durerea ta – sau cel puţin încearcă s-o facă. Dar unde este Tatăl nostru drag în toate acestea?

Într-o strofă a unui Psalm al lui David citim: „Tu m-ai ţesut în pântecele mamei mele” (Psalmul 139.13). Dumnezeu „ţese” numai copii sănătoşi? Cine „îi ţese” pe ceilalţi? Când Moise s-a plâns de capacităţile lui limitate în comunicare, Domnul i-a zis: „Cine a făcut omului gura? Sau cine îl face mut, sau surd, sau cu vedere sau orb? Nu Eu, Domnul?” (Exodul 4.11). Dumnezeu joacă un rol activ. Dintr-un motiv bine întemeiat El „ţese” şi orbi, şi surzi, şi handicapaţi, pe unii cu leucemie, cu defecte la inimă înnăscute …

La prima vedere pare aşa, că noi am învinovăţi pe Dumnezeu că face răul. Pot înţelege bine dorinţa de a crede că un Dumnezeu bun şi iubitor este capabil să dea numai copilaşi sănătoşi. Dar să dorim aceasta? Biblia nu o face. Sunt încă multe alte locuri din Scriptură care arată că Dumnezeul nostru bun şi iubitor sprijină activ boli, suferinţe şi – din punctul nostru de vedere – catastrofe. În ultima săptămână am primit un e-mail de la prietenii noştri din Londra, care sunt părinţii unui copil handicapat. Ei mi-au îndreptat atenţia spre Exodul 4.11. Ei au relatat, că textul acesta a fost o îmbărbătare pentru ei, atunci când li s-a născut copilul, şi că după mai mult de douăzeci de ani el mai este încă. Ce putea fi îmbărbătare pentru ei în versetul acesta? Faptul că neputinţa copilului lor nu era o întâmplare nefericită. Şi ea nu era nici lucrarea lui satan. Mai degrabă Tatăl lor înţelept şi iubitor a „ţesut” acest copil în acest mod deosebit. Satan foloseşte durerea şi suferinţa ca să distrugă. Tatăl nostru iubitor foloseşte aceste lucruri pentru obţinerea unui bun mult mai înalt.

Viaţa mea este o parte mică din ceva mult mai mare

Pentru a fi pregătit, Moise a trebuit, un om bine instruit, să petreacă patruzeci de ani în afara oricărei civilizaţii. El a petrecut anii, prin aceea că mult sub pregătirea şi aptitudinile lui a păzit în pustie oile altuia. Îmi pot imagina că frustrarea lui trebuie să fi fost ca a lui Ingrid Betancourt, candidata la preşedinţie de 41 de ani, care la 23 februarie 2002 a fost prinsă şi mai mult de şase ani a fost legată de un copac în jungla Columbiei. Această izolare îndelungată a condus la frustrare, depresie şi dorinţa mare de a se sinucide. Cât de descurajat trebuie să fi fost Moise? Potenţialul lui era inutil. Îmi pot imagina uşor, că de pe buzele lui s-a revărsat un „Cât timp, Doamne, cât timp?” Nu L-a interesat pe Dumnezeu suferinţa unui Moise singuratic?

După patruzeci de ani de aşteptare în pustie, Dumnezeu l-a strigat pe Moise din rugul aprins. Momentul acestei chemări sta în legătură cu evoluţia stării dintr-un alt loc. Moise a trebuit să înveţe, că el, cu toate că din perspectiva lui Dumnezeu era cineva deosebit, era numai un detaliu mic dintr-un tablou mare. Dumnezeu a zis: „Am văzut într-adevăr întristarea poporului Meu care este în Egipt şi le-am auzit strigătul din cauza supraveghetorilor lor; pentru că le cunosc durerile. Şi am coborât ca să-i scap din mâna egiptenilor” (Exodul 3.7,8). Planurile bune şi pline de dragoste ale lui Dumnezeu pentru viaţa lui Moise erau legate cu planurile Sale pentru poporul Israel. Şi planurile lui Dumnezeu pentru Israel stăteau în legătură cu evoluţiile din alte popoare (Geneza 15.16; Deuteronomul 9.5). Este interesant că Dumnezeu a făcut deja cunoscut lui Avraam, că ei [egiptenii] „îi vor asupri patru sute de ani” (Geneza 15.13,14). Încercările prin care trecea Moise se potriveau cu un plan dumnezeiesc. Suferinţele lui constituiau o parte a unui tablou mai mare. Probabil aceasta este valabil şi pentru noi.

În necazul actual acut şi în timpul încercărilor de durată Tatăl nostru iubitor „vede” necazul nostru şi suferinţa noastră. El „aude” strigătul inimii noastre. El „ştie”, „simte”, şi El Se poate transpune în suferinţa noastră. Aceste [ultime] săptămâni m-au învăţat din nou, că este dureros să vezi un om preaiubit suferind. Ce „a simţit” Dumnezeu, când El a văzut suferinţa poporului Său preaiubit şi a auzit strigătul lor, când acesta a fost apăsat 400 de ani? El sufere cu noi.

Creştem spiritual, prin aceea că ne încredem în planul de timp al lui Dumnezeu

De aproape patru săptămâni trăim într-o casă de oaspeţi în apropiere de spitalul UMC aici în Olanda. Avem în comun cu alte 24 de familii o bucătărie, o sală de mese şi o sală de întrunire, fiecare cu un copil în stare critică, fiecare cu durerea lui şi fiecare cu istoria lui, pe care o povesteşte. Unii pleacă după câteva zile acasă, alţii rămân săptămâni sau chiar luni. Noi zâmbim cu un sentiment de invidie ascuns, când familii fericite se reîntorc acasă. Când va fi şi pentru noi aşa? Când fiul nostru Edward a fost operat, ne-am aşteptat ca el să trebuiască să rămână o săptămână în staţiunea de tratament intensiv, urmată de două sau trei săptămâni în cardiologie, înainte ca el să poată merge acasă. Însă după patru săptămâni el este încă în staţiunea de tratament intensiv. Se simte, ca şi cum viaţa ar înceta. Să trăieşti în permanentă incertitudine, aceasta oboseşte. Pe parcursul zilei facem puţine lucruri, şi cu toate acestea mergem epuizaţi la culcare. Noi toţi ne dorim să mergem acasă şi să putem „continua viaţa”. Cât timp, Doamne? De ce întârzii Tu?

Faptul că Tatăl nostru ceresc îndeplineşte planurile Lui globale, aceasta nu înseamnă, că El nu Se interesează de fiecare în parte. Ni se spune, că în toate împrejurările El lucrează spre binele alor Săi (Romani 8.28). În timpul acelor ani „pustii” din pustie şi în greutăţile de a conduce poporul lui Dumnezeu, Dumnezeu a transformat pe Moise dintr-un om „Yes-I-can” („da, eu pot”) într-un om smerit, „foarte blând, mai mult decât toţi oamenii care erau pe faţa pământului” (Numeri 12.3). În ce fel se va schimba Edward pe baza stării grele a inimii lui? Vă aşteptaţi să se schimbe ceva? Strigaţi şi dumneavoastră: „Cât timp, Doamne, cât timp?” S-ar putea, ca El să ne pregătească pentru ceva?

Planul timpului Domnului este întotdeauna ales cu chibzuinţă. Uneori aruncăm o privire fugitivă asupra lui, [însă] deseori suntem lăsaţi în întuneric. În timp ce aşteptăm, învăţăm să şedem, atunci când cu plăcere am merge, să mergem, atunci când cu plăcere am alerga, să ne încredem, atunci când cu plăcere am vrea să înţelegem.

Chemaţi să trăim ziua de astăzi

Domnul Isus ştie, că poate fi foarte greu să trăieşti spre plăcerea Tatălui într-o lume decăzută. Uneori tensiunile, încercările, durerile pot fi simţite ca fiind insuportabile. Pe reţeta divină stă cuvântul cheie „astăzi”:

Îngrijorările zilei de astăzi: Domnul Isus a învăţat pe ucenicii Săi, cum ei o pot scoate la capăt cu acestea: „Nu vă îngrijoraţi deci pentru ziua de mâine, pentru că ziua de mâine se va îngrijora de ea însăşi. Ajunge zilei necazul ei” (Matei 6.34). Să acceptăm încercarea de a trăi bine astăzi. Să încredinţăm Domnului ziua de mâine. Observaţi că încercările dumneavoastră momentane sunt gata să vă zdrobească, să vă distrugă sau să vă epuizeze? Amintiţi-vă că „sunt bunătăţile Domnului că nu suntem nimiciţi de tot, pentru că îndurările Lui nu se sfârşesc. Ele sunt noi în fiecare dimineaţă; mare este credincioşia Sa” (Plângerile lui Ieremia 3.22,23). Nu încercaţi să plasaţi povara într-un viitor nedeterminat. O planificare grijulie ar putea să fie foarte bună, dar nu vă decideţi să plasaţi poverile pe aceste planuri. Predaţi conştient viitorul dumneavoastră, planurile dumneavoastră, îngrijorările dumneavoastră în mâinile Sale bune. „… aruncând asupra Lui toată îngrijorarea voastră, pentru că El îngrijeşte de voi” (1 Petru 5.7). Aceasta este o invitaţie, la care ar trebui să răspundem.

Nevoile zilei de azi: Domnul a învăţat pe ucenicii Lui să se roage: „Pâinea noastră zilnică dă-ne-o nouă astăzi” (Matei 6.11). Preferăm să depozităm acasă alimente pentru o săptămână sau mai mult timp. Preţuim siguranţa. Dumnezeu, Domnul, a zis lui Moise: „Iată, voi face să vă plouă pâine din ceruri; şi poporul să iasă şi să adune porţia unei zile în fiecare zi, ca să-i încerc dacă vor umbla în legea Mea sau nu” (Exodul 16.4). Cereţi şi primiţi de la Domnul hrana şi puterea, de care aveţi nevoie astăzi. Nu vă îngrijoraţi din cauza purtării de grijă a lui Dumnezeu pentru mâine. Da, El doreşte, ca noi să ne încredem în El.

Misiunile noastre pentru ziua de astăzi: Care este secretul, să fi un creştin folositor? Să ne decidem să lăsăm să moară visurile noastre proprii, ambiţiile şi planurile noastre. Nu este aceasta [exact], ce înseamnă să ne predăm viaţa lui Isus? „Şi El a murit pentru toţi, pentru ca cei care trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel care pentru ei a murit şi a înviat” (2 Corinteni 5.15). Numai mâinile deschise îndreptate în sus pot primi ceva de la Domnul. Este efectiv „a muri”, care are loc la întoarcerea la Dumnezeu. Noi ne predăm în totul lui Hristos. Dar cât de uşor uităm, cui îi aparţine viaţa noastră. Dacă dorim ca Dumnezeu să lucreze astăzi în noi şi prin noi, atunci trebuie ca această predare să fie realitate. Lepădarea noastră de sine trebuie să fie bine înrădăcinată. Isus a spus: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine însuşi şi să-şi ia zilnic crucea şi să Mă urmeze” (Luca 9.23). Dacă ne luăm crucea noastră, dacă ţinem moarte toate planurile şi ţelurile noastre omeneşti, atunci se schimbă priorităţile noastre. Noi am fost făcuţi liberi, ca să-L urmăm pe El astăzi.

Numai „pentru scurt timp”

Cât timp, Doamne? În mod normal nu ni se spune cât timp [durează ceva]. Noi învăţăm zilnic să ne încredem. Pentru timpul pe acest pământ, Tatăl nostru iubit ne-a asigurat că ambele, timpurile fericite şi timpurile pline de suferinţe, sunt limitate. Ele sunt temporale. El ne aminteşte că noi ne bucurăm de ele „un timp scurt” sau trebuie să le îndurăm „un timp scurt”. El ne-a dăruit naşterea din nou într-o speranţă vie, El ne-a dat o moştenire, care niciodată nu se poate strica sau dispare. Dar „vă bucuraţi mult, deşi, pentru puţin, acum, dacă trebuie, sunteţi întristaţi prin felurite încercări, pentru ca încercarea credinţei voastre, mult mai preţioasă decât aurul care piere, deşi încercat prin foc, să fie găsită spre laudă şi glorie şi onoare, la descoperirea lui Isus Hristos” (1 Petru 1.3-7). „Pentru puţin” poate fi câteva ore sau chiar câţiva ani (1 Petru 5.10). „Puţin timp” poate însemna restul vieţii noastre pe pământul acesta (Evrei 10.37), însă încercarea se va sfârşi definitiv după „puţin timp”. Domnul ştie când. Să ne încredem în El!

Încheiere

Câteodată este voia Domnului ca noi să trebuiască să suferim. Câteodată această suferinţă este de nesuportat acută sau de durată. Dacă Tatăl nostru ceresc tace, aceasta nu înseamnă că El nu Se îngrijeşte. El vede situaţia noastră şi aude strigătul nostru. Deoarece El ne iubeşte nespus de mult. Îl îndurerează, dacă pe noi ne doare. Dacă El Se decide să întârzie, atunci pentru că aceasta este singura cale să obţinem ţelul Lui bun, marcat de dragoste şi desăvârşit. Şi ce ar trebui noi să facem, în timp ce aşteptăm? „De aceea şi cei care suferă după voia lui Dumnezeu să-şi încredinţeze sufletele credinciosului Creator, făcând ce este bine” (1 Petru 4.19).

Postscript: Ca şi în articolul anterior „Ape adânci”, scriu şi public aceste gânduri, în timp ce fiul nostru Edward se reface încă în staţiunea de tratament intensiv. Ele reflectă încercările noastre momentane, tot ce noi vedem, simţim, gândim şi credem să le aducem împreună la unison. Este Cuvântul lui Dumnezeu, care ne poate ajuta să interpretăm corect realitatea, să corectăm gândirea noastră şi să liniştim acele furtuni, care vuiesc uneori în emoţiile noastre. Poate ceva din relatarea aceasta va fi spre binecuvântarea şi îmbărbătarea dumneavoastră.


Tradus de la: Wie lange, o Herr?

Titlul original: „How long, o Lord?”
Sursa: www.philipnunn.com

Traducere: Ion Simionescu

Weitere Artikel in der Kategorie Seelsorge (62)


Hinweis der Redaktion:

Die SoundWords-Redaktion ist für die Veröffentlichung des obenstehenden Artikels verantwortlich. Sie ist dadurch nicht notwendigerweise mit allen geäußerten Gedanken des Autors einverstanden (ausgenommen natürlich Artikel der Redaktion) noch möchte sie auf alle Gedanken und Praktiken verweisen, die der Autor an anderer Stelle vertritt. „Prüfet aber alles, das Gute haltet fest“ (1Thes 5,21). – Siehe auch „In eigener Sache ...