1. Introducere

Coloseni 1.27-29: … tainei acesteia … care este Hristos în voi, … pe care noi Îl vestim, îndemnând pe orice om și învățând pe orice om, în toată înțelepciunea, ca să prezentăm pe orice om desăvârșit în Hristos. Pentru aceasta mă și ostenesc, luptându-mă…

1.1 O învățătură importantă

Cuvintele „dispensațional” sau „dispensaționalism”[1] îi face probabil pe unii să gândească la o dogmă rece, respectiv pură teologie. Dorința noastră este însă să arătăm că în această carte este vorba de mult mai mult decât numai o înțelegere corectă a adevărului dispensațional sau a unei învățături referitoare la epoci: este vorba de inima vieții noastre creștine. Pe lângă toate gândurile teologice din această carte dorim să nu trecem cu vederea inima cititorului, dar nici – și înainte de toate – inima lui Dumnezeu. În definitiv adevărul dispensațional se preocupă cu întrebarea, cum a acționat Dumnezeu în diferite epoci și cum acționează El, ca să prezinte gloria Sa.

Vrem să convingem pe cititorii noștri că este necesar să se preocupe îndeaproape cu tema „adevărul dispensațional”. Căci ea este o temă importantă: nu numai cu privire la întrebările referitoare la evenimentele de importanță mondială din viitor în general și la viitorul pe care îl așteaptă credincioșii, ci și pentru Evanghelia deosebită,[2] pe care Dumnezeu o lasă să ne fie vestită în epoca creștină, și pentru felul în care Dumnezeu Își imaginează Adunarea (Biserica). Această învățătură este fundamentală pentru înțelegerea tuturor celorlalte învățături ale Cuvântului lui Dumnezeu. Dacă avem o imagine falsă despre învățătura referitoare la epoci, inevitabil vom înțelege fals și multe alte părți ale adevărului. Cu cât mai inexact este „modelul de cuvinte sănătoase” (2. Timotei 1.13) al nostru, cu atât mai mult vor fi părți din Biblie pe care noi nu le putem ordona corect.

1.2 Nu este apărată nici o „teorie abstractă”

Nu urmărim să apărăm vreo teorie sau a o „teorie abstractă”, respectiv să folosim anumiți „ochelari teologici”. Atunci ar fi puțin important dacă te abați puțin la stânga sau la dreapta de la acest punct de vedere. Dar dacă este vorba de a ține cu tărie la învățătura apostolului Pavel – căci despre aceasta este vorba potrivit cu 2. Timotei 3.10[3] -, atunci este cu totul altceva. De aceea vrem să ne preocupăm cu întrebarea, ce spune Sfânta Scriptură cu privire la aceste lucruri.

1.3 Specificul creștinismului

Este vorba de natura specifică a creștinismului. Ispășirea, nașterea din nou, iertarea păcatelor sau cunoașterea despre un Salvator nu sunt specifice pentru creștinism, ci ele caracterizează credința credincioșilor din toate timpurile.[4] Există creștini care leagă orice binecuvântare cu „mântuirea”, cu salvarea veșnică. În fond pentru ei în afară de mântuire nu mai există nimic altceva; din cauza aceasta ei gândesc că pentru toți credincioșii ar fi pregătite aceleași binecuvântări, deoarece toți primesc aceeași mântuire. Ei nu cunosc că mântuirea este baza comună pentru toți credincioșii tuturor timpurilor și că este numai o singură mântuire, dar pe lângă aceasta în diversele epoci au fost și vor fi multe binecuvântări, care depășesc mântuirea.

Ce diferențiază timpul în care trăim, cu privire la acțiunea lui Dumnezeu cu poporul Său, de timpurile care au trecut și de timpurile viitoare, și ce consecințe are aceasta asupra vieții noastre? Are o mare importanță, dacă noi credem într-o făgăduință pământească sau în una cerească. Făgăduința pământească îndreaptă ochii noștri spre lucrurile vizibile, în timp ce făgăduința cerească îndreaptă ochii noștri spre lucrurile care sunt „sus”, „unde este Hristos” (Coloseni 3.1). A încheiat Hristos legământul Său cu Adunarea Sa mireasa, sau relația dintre mireasă și Mire este altceva decât o relație de legământ? Are Israel ca popor un viitor pe pământ, sau există numai așa-numitul Israel „spiritual”, care este încă recunoscut de Dumnezeu și care astăzi s-a transformat în Adunare (Biserică)? De felul cum răspundem la aceste întrebări va fi influențată așteptarea noastră referitoare la evenimentele viitoare. Dacă profețiile nu se vor împlini literalmente, atunci se pune întrebarea, pe ce ne putem noi atunci baza, când Dumnezeu vorbește? Nu va însemna pentru viața noastră ca creștini o diferență fundamentală, dacă noi așteptăm ca venirea Domnului Isus să aibă loc în orice moment, sau dacă avem convingerea fermă că înainte de venirea Sa ar trebui să aibă loc diferite evenimente, care probabil vor surveni abia după multe generații? În funcție de convingerea noastră, dacă creștinii au o chemare pentru pământ sau pentru cer, aceasta va avea influență de exemplu asupra atitudinii noastre față de politică și a înțelegerii noastre cu privire la Adunare (Biserică).

Vedem deci că aceste întrebări au importanță fundamentală pentru viața noastră ca creștini.

1.4 Învățătura apostolului Pavel – combătută?

Când Pavel a scris a doua sa scrisoare lui Timotei în anii 66/67 după Hristos, el a trebuit să deplângă, că toți cei care erau în Asia Mică s-au îndepărtat de el (2. Timotei 1.15). Nu ar trebui el să deplângă în zilele noastre, că cea mai mare parte din creștinătate – și prin aceasta nu ne referim în primul rând la creștinătatea cu numele – s-a îndepărtat de el? Pavel învăța, că noi nu suntem legați cu Hristos pe pământ, ci cu Hristos în cer. Acest gând ar trebui să determine pe deplin viața noastră. Dar câtă împotrivire este în zilele noastre împotriva a trăi cu adevărat „ceresc” și să fi conștient că „cetățenia noastră este în ceruri” (Filipeni 3.20). Căci a avea o „cetățenie în ceruri” înseamnă că noi „nu suntem din lume”, după cum Domnul nostru nu era „din lume” (Ioan 17.14). Înseamnă că nu numai duminica ci și luni este valabil: „asemenea Celui ceresc, așa sunt și cei cerești” (1. Corinteni 15.48). Înseamnă și, că gândul nostru este îndreptat „la cele de sus” (Coloseni 3.2), unde stau ascunse binecuvântările noastre spirituale în locurile cerești (Efeseni 1.3). Importanța acestui fapt pentru cunoașterea noastră spirituală și consecința pe care o are sau ar trebui s-o aibă înțelegerea acestui fapt asupra comportării noastre, deseori nu este înțeleasă și cu regret deseori nici nu este dorită, căci cu aceasta este legată practicarea circumciziei spirituale a inimii, prin aceea că nu dăm loc la ceea ce caracteriza pe omul nostru vechi.[5] Aceasta nu este plăcut.

Că noi astăzi creștinii suntem „cerești”, deoarece suntem legați cu Hristos în cer, și binecuvântările noastre sunt „în locurile cerești”, aceasta este chemarea[6] cea mai mare a tuturor timpurilor. Această chemare este pentru satan un spin deosebit în ochi. Deoarece el nu ne mai poate smulge pe noi ca credincioși din mâna Tatălui (Ioan 10.29), vrea ca noi să trăim cel puțin după liniile de ghidare ale unei alte epoci (de exemplu după Lege sau după o formă derivată din Lege), potrivit unei chemări care nu corespunde înălțimii chemării lui Dumnezeu din epoca actuală. De aceea apostolul s-a rugat și a îndemnat de mai multe ori, „umblați într-un chip vrednic de chemarea cu care ați fost chemați” (Filipeni 1.27; Efeseni 1.16-20; 4.1).

Pe parcursul cărții vom înțelege mai bine în ce măsură această chemare deosebită este așa de importantă și ne vom lămuri ce efect practic are ea asupra vieții noastre ca creștini. Desigur vrem să ne respectăm ca creștini, chiar dacă avem diferite păreri, dar suntem convinși că țelul lui Dumnezeu cu noi va eșua complet, dacă vom trata această temă cu ușurătate și vom gândi că toate acestea „nu sunt așa de importante” și această discuție are trebui „lăsată pe seama teologilor”. Această carte nu are menirea să extindă terminologia teologică a creștinilor, ci să le ajute să devină conștienți de chemarea lor înaltă, pentru ca să trăiască o viață de bucurie și spre onoarea lui Dumnezeu. În toată slăbiciunea noastră dorim să ne facem una cu dorința apostolului Pavel; pe el l-a interesat nu numai să aducă oameni la Hristos, ci și să-i prezinte „desăvârșiți în Hristos” (Coloseni 1.28). Apostolul a spus aceasta în mod deosebit cu privire la „taina cea ascunsă din veacuri și din generații, dar arătată acum sfinților Săi, cărora Dumnezeu a vrut să le facă cunoscut care este bogăția gloriei tainei acesteia printre națiuni, care este Hristos în voi, speranța gloriei” (Coloseni 1.26.27).

1.5 Argumente împotriva adevărului dispensațional

Multe argumente împotriva adevărului dispensațional sunt deseori numai încercări de intimidare și vor să condamne din principiu această învățătură.

1. Există de exemplu argumentul istoriei: cum se poate ca o învățătură așa de importantă timp de multe secole nu a fost cunoscută în creștinătate?[7] Un astfel de argument servește pentru intimidare, dar la o analiză mai exactă nu are nici o justificare. Învățăturile false, care au fost propovăduite deja în primul secol al creștinismului, rămân false, chiar dacă între timp ele au o vechime de aproape două mii de ani, și învățături, care au fost redescoperite în secolul al 19-lea, dar care au fost tratate deja în scrierile apostolului Pavel și deci sunt în concordanță cu Cuvântul lui Dumnezeu, nu sunt învățături greșite din cauză că ele au fost redescoperite de relativ puțin timp. Etalonul poate fi și trebuie să fie numai Cuvântul lui Dumnezeu.

   Nu surprinde că anumite învățături au fost iarăși întunecate, căci apostolul Pavel a atenționat deja: după plecarea lui „vor veni la voi lupi răpitori” și chiar din rândul credincioșilor, ca să zicem așa din interior, „se vor ridica oameni vorbind lucruri stricate” (Faptele apostolilor 20.29,30). Astfel nu este de mirare, că o învățătură fundamentală ca aceea despre justificarea prin credință a fost umbrită multe secole și abia în timpul Reformei a fost predicată din nou. (Vom reveni la aceasta în § 6.8.2.) Deja Calvin a trebuit să se confrunte[8] cu acest reproș. Și pe lângă aceasta să ne gândim, că în privința învățăturii despre justificare este vorba de mântuirea noastră veșnică, de întrebarea referitoare la cer și iad, viață și moarte, ceea ce noi nu putem spune despre tema cărții de față.

2. Așa-numitul ad-hominem-argument[9] se referă la omul prin care acest adevăr în principal a fost redescoperit. John Nelson Darby a început după 1827 să vestească diferite elemente ale adevărului dispensațional. El este privit ca tatăl unei mișcări a fraților „separatiste”, înaintea căreia el a stat ca un fel de „papa”. Prin ekklesiologia (învățătura despre Adunare/Biserică) lui, care nu poate fi despărțită de escatologia (învățătura despre ultimele lucruri) lui, el a „injectat” acestei mișcări o conturare a Bisericii cu tendința spre sciziuni. Însă acestea sunt afirmații foarte unilaterale. La studiul mișcării fraților și a învățăturii lui Darby se poate obține și o cu totul altă impresie. Chiar dacă aceste reproșuri ar fi adevărate, trebuie pusă întrebarea, dacă acest argument are vreo valoare, dacă învățătura despre adevărul dispensațional este în concordanță cu Scriptura.

3. Deseori dispensaționalismul este pus în legătură cu învățături ciudate, pe care până acum noi nu le-am găsit la toți frații așa-numitei mișcări a fraților de la începutul secolului al 19-lea, care au intervenit pentru adevărul dispensațional. Așa se afirmă de exemplu, că potrivit învățăturii dispensaționale ar fi două căi diferite spre mântuire sau creștinii nu ar avea nimic a face cu predica de pe munte și așa mai departe; învățături pe care de exemplu Darby nu le-a dat.

4. Începând de la sfârșitul secolului al 20-lea bagajul de idei dispensaționale al secolului al 19-lea este pus la îndoială în mișcarea fraților și după cum se pretinde „dus mai departe”, și anume de reprezentanții așa-numitului dispensaționalism „progresiv”. Ei afirmă, că ei au „dezvoltat mai departe” învățătura din secolul al 19-lea la „structuri dispensaționale, care sunt mult mai biblice”[10]. Prin aceasta, după părerea lor gândurile din secolul 19 sunt totuși demne de îmbunătățit. (Ne vom ocupa în detaliu cu aceasta într-un alt loc: vezi § 22.32.)

În mod deosebit în zilele noastre sunt forțe mari la lucru să răpească creștinilor credincioși savurarea binecuvântărilor lor spirituale și poziția lor cerească deosebită, sau să facă această poziție deosebită să devină uitată de credincioși. Satan se folosește de toate mijloacele să împiedice înțelegerea, savurarea și trăirea acestei părți a adevărului. „Pentru că lupta noastră nu este împotriva cărnii și sângelui, ci împotriva stăpânirilor, … împotriva puterilor spirituale ale răutății în locurile cerești” (Efeseni 6.12). Această luptă are loc tocmai atunci când credinciosul se preocupă cu ceea ce „este speranța chemării Lui, ce este bogăția gloriei moștenirii Lui în sfinți și ce este nemărginita mărime a puterii Lui față de noi, care credem” (Efeseni 1.18,19a). De aceea noi dorim să facem ca apostolul, care spune despre sine: „Pentru aceasta îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Isus Hristos, … ca să vă dea, după bogăția gloriei Sale” (Efeseni 3.14,16; compară cu Efeseni 1.15). Cu cât un creștin este orientat mai mult spre pământ, cu atât mai puțin a înțeles îndemnul apostolului Pavel de a îmbrăca „toată armura lui Dumnezeu” (Efeseni 6), și cu cât un creștin este mai mult conștient de chemarea sa înaltă, cu atât mai mult el va avea în vedere să caute „cele de sus, unde Hristos este așezat la dreapta lui Dumnezeu” (Coloseni 3.1).

Deci cu privire la tema noastră în primul rând nu este vorba să extindem cunoașterea noastră cu privire la viitorul Adunării (Bisericii) lui Dumnezeu și a lui Israel – oricât de interesant ar putea fi aceasta. Este vorba mai mult ca noi ca și creștini să cunoaștem însemnătatea „chemării noastre cerești” (Evrei 3.1) ca și caracteristică a creștinismului și ca această cunoaștere să nu rămână fără efect asupra vieții noastre. De asemenea nu este atât de important să cunoaștem schema succesiunii în timp a fiecărei epoci și să putem numi diferențele – cu toate că aceasta este de ajutor și noi ne vom cupa și cu această temă -, ci esențialul este ca noi să cunoaștem și să trăim poziția noastră deosebită în Hristos.

1.6 Cum obține Dumnezeu țelul istoriei universale?

În cadrul adevărului dispensațional este vorba în final de întrebarea: Cum obține Dumnezeu țelul istoriei universale? – Taina voii lui Dumnezeu (țelul istoriei mondiale) pentru „administrarea plinătății timpurilor” (acesta este momentul în care toate căile lui Dumnezeu ajung la țel pe pământ) ne este numită categoric în Efeseni 1.10: Pe Dumnezeu Îl interesează, să unească „sub un Cap în Hristos toate lucrurile care sunt în ceruri și lucrurile care sunt pe pământ. În El”. Este foarte important, că aici nu se spune numai: „… care sunt în ceruri și care sunt pe pământ”. S-ar putea gândi, că „în El” ar fi de prisos, căci deja înainte se spune „… în Hristos”, și pentru al doilea „care” ar fi valabil același lucru. Însă Duhul Sfântă accentuează prin repetare două puncte: în primul rând Dumnezeu a alcătuit planul să Se glorifice pe Sine Însuși în Hristos. De aceea Pavel repetă „în El”. În al doilea rând este important că desfășurarea gloriei Sale în Hristos cuprinde două sfere: cea pământească („pe pământ”) și ceea ce cerească („în ceruri”). Israel stă în mod deosebit în legătură cu revelarea gloriei lui Dumnezeu în Hristos pe pământ, deoarece Israel are făgăduințe de binecuvântare pământească, care se vor vedea împlinite într-o împărăție a păcii aici pe pământ. Adunarea (Biserica) dimpotrivă este legată cu Hristos glorificat în cer, căci credincioșii au voie deja astăzi să șadă „împreună în locurile cerești în Hristos Isus” (Efeseni 2.6), unde în curând ei vor fi răpiți și cu trupul. Cerul este patria Adunării (Bisericii), căci  „asemenea Celui ceresc, așa sunt și cei cerești” (1. Corinteni 15.48), și de acolo Adunarea și Hristos vor domni peste toate în cer și pe pământ. De aceea Pavel repetă în versetul 10 expresia „și lucrurile”.

1.7 Inițierea în temă

După părerea noastră intrarea în tema cărții este mult simplificată prin prezentarea din prima parte. Prin aceasta vrem să arătăm, că reproșul, că gândurile acestea ar fi un model de gândire teologică, pe care numai puțini ar putea să-l înțeleagă, nu este justificabil.

Este evanghelistul Matei, cel care în evanghelia sa printre altele tratează detaliat trecerea de la epoca veche la epoca actuală. Aici se poate recunoaște o derulare foarte naturală a evenimentelor. Însă înainte de a ne preocupa cu evanghelia sa, vrem mai întâi să studiem anumite locuri biblice profetice din Vechiul Testament, ca să descoperim la ce se aștepta un izraelit temător de Dumnezeu în timpul intrării în scenă a lui Mesia. După aceea ne vom ocupa cu evenimentele care au avut loc atunci când aceste așteptări nu s-au împlinit. În al treilea rând ne vom ocupa cu învățătura, așa cum Dumnezeu a prezentat-o prin Pavel,  și la sfârșitul părții întâi ne vom ocupa cu diferitele epocii ale căilor lui Dumnezeu cu oamenii.

Tradus de la: Der vergessene Reichtum, pag. 26-33, Editura Daniel, 2009

Traducere: Ion Simionescu

Partea anterioară Partea următoare