Diferite feluri de suferinţe ale lui Hristos
Isaia 63.9; Psalmul 69

Dirk Schürmann

© SoundWords, Online începând de la: 20.09.2018, Actualizat: 20.09.2018

Versete călăuzitoare: Isaia 63.9; Psalmul 69

Isaia 63.9: În toată strâmtorarea lor, El a fost strâmtorat.

Suferinţe ispăşitoare

Domnul Isus a trebuit să îndure diferite feluri de suferinţe. De asemenea, El a suferit în timpuri diferite. Ceea ce desigur în primul rând pe noi ne impresionează cel mai mult, deoarece noi suntem foarte mult atinşi de aceasta, erau suferinţele ispăşitoare de pe Golgota. Aceste suferinţe ispăşitoare au fost în mod deosebit suferinţele care I-au produs cel mai mult durere. Aceste suferinţe sunt pentru noi într-adevăr cele mai importante suferinţe, căci dacă El nu ar fi suferit acestea atunci noi ar fi trebuit să suferim în iad chinurile veşnice. Dar pentru că noi am văzut că El a suferit pe Golgota pentru noi şi avem voie să luăm pentru noi ceea ce El a făcut acolo pentru noi, de aceea nu trebuie să ne mai temem de aceste suferinţe, de aceste chinuri. El le-a luat pentru noi asupra Sa, El a devenit Locţiitorul nostru.

Suferinţe din cauza dreptăţii

Însă Hristos nu numai a suferit în locul nostru. El a trebuit să îndure şi suferinţe din pricina dreptăţii, deoarece El ca Cel drept a fost aici jos printre cei nedrepţi şi a fost tratat nedrept. Deoarece El a trăit o viaţă dreaptă, sfântă, fără păcat, El a fost duşmănit, L-au urât, nu L-au vrut. Nu au vrut să aibă lumina, pe care El o răspândea; era pentru ei prea orbitoare, deoarece descoperea răul din viaţă. Şi de aceea L-au urât. Acestea erau suferinţe pe care El a trebuit să le îndure din pricina dreptăţii. Este posibil ca şi noi astăzi să avem parte de suferinţele din pricina dreptăţii, unul mai mult, altul mai puţin. Dacă aducem lumină în jurul nostru, atunci aceasta ar putea să fie pentru unii prea orbitoare, şi ne vor crea probleme. Vom avea parte de acestea chiar şi de la aceia care se numesc creştini şi uneori sunt creştini adevăraţi.

Suferinţe provocate de presimţire şi presentiment

Sunt însă încă un fel de suferinţe ale Domnului nostru, care nu sunt aşa de cunoscute. Dacă citim relatarea despre Ghetsimani, care ne este prezentată în trei evanghelii, atunci ştim că Domnul a suferit având presimţirea şi presentimentul a ceea ce trebuia să sufere în judecata lui Dumnezeu pe Golgota.

Acest fel de suferinţe le întâlnim foarte des în Psalmi. Căci aceste suferinţe stau în legătură în mod deosebit şi cu ceea ce rămăşiţa credincioasă a lui Israel va avea parte în viitor, suferinţe în care Domnul a intrat de bună voie, ca să poată suferi împreună cu poporul Său.

Dacă nu diferenţiem aceste suferinţe de suferinţele ispăşitoare ajungem repede în încurcătură. Atunci ne mirăm de Psalmii suferinţelor, în care în final este vorba de judecată, şi ne întrebăm, dacă nu cumva Domnul a suferit totuşi pentru păcate înainte de cele trei ceasuri în care a fost părăsit de Dumnezeu. Să luăm Psalmul 69 în comparaţie cu Psalmul 22. De exemplu în Psalmul 69.13 se spune: „Rugăciunea Mea este către Tine, Doamne, la timpul potrivit [sau: primirii].” Nu ca în Psalmul 22.2,1: „2 Dumnezeul meu! Strig ziua şi nu-Mi răspunzi; 1 Pentru ce M-ai părăsit?”

Nu, este timpul potrivit [al primirii], prin aceasta este clar că nu poate fi vorba de cele trei ceasuri în care El a fost părăsit. Vom constata că Psalmul 22 este total diferit de Psalmul 69. După ce acolo în versetul 21 lucrarea este descrisă ca fiind terminată, găsim numai binecuvântare, şi anume o binecuvântare care se extinde în cercuri tot mai mari, până la generaţia următoare din Împărăţia de o mie de ani. Este numai binecuvântare, şi ea devine tot mai mare. Acolo nu se găseşte absolut nimic despre judecată. Dimpotrivă în Psalmul 69.21-28; 22 „Masa lor să fie o cursă înaintea lor, […] 23 să li se întunece ochii […] coapsele să li se clatine neîncetat 24 Varsă-Ţi furia peste ei […] 25 Pustie să le fie locuinţa […] 27 Adaugă nelegiuire la nelegiuirea lor […] 28 să fie şterşi din cartea vieţii […]”.

Aceasta este cu totul altceva decât la ceea ce noi ne-am aştepta şi ar trebui să ne aşteptăm – dar şi am putea aştepta, când în Psalmul 22 este vorba de ispăşire. Când este vorba de ispăşire, atunci păcatele acestea sunt ispăşite – tocmai prin această lucrare. Atunci lucrarea aceasta oferă har. Prin aceasta nu vreau să spun, că aceia care au dus pe Domnul la cruce vor fi simplu împăcaţi. Cu siguranţă s-ar putea să fi fost unul sau altul care după aceea a avut parte de har. Dar desigur Domnul nu a ispăşit păcatele acelora care nu s-au pocăit şi nu au primit harul. Însă principial, când este vorba de ispăşire, rezultatul este binecuvântarea.

Compătimire ca urmare a ispitirii şi suferinţă în timpul ispitirii

Uneori nu se poate deosebi exact, dacă este vorba de Domnul sau de credincioşi. Domnul Isus a suferit şi în aşa fel, aşa cum citim în epistola către Evrei, într-o formă cu totul deosebită.

Evrei 4.15,16: Pentru că nu avem un mare preot care să nu aibă milă de slăbiciunile noastre, ci unul ispitit în toate în acelaşi fel, în afară de păcat. Să ne apropiem deci cu îndrăzneală de tronul harului, ca să primim îndurare şi să găsim har, pentru ajutor la timpul potrivit.

Aici este deci vorba, că Domnul Isus ca Mare Preot poate avea compasiune cu noi. Apoi ni se spune aici cum este posibil ca El să poată avea compasiune cu noi, şi anume pentru că El a fost ispitit ca şi noi, cu excepţia păcatului.

Dar ce înseamnă că El a fost ispitit? Ce înseamnă că El poate avea compasiune cu noi? Dacă aud de cineva, că probabil a pierdut un copil, atunci eu pot avea compasiune cu el, dar aceasta este compasiune cu o oarecare distanţă, dacă eu fac parte din aceia care încă nu au pierdut nici un copil. Domnul Isus are compasiune în alt fel, El a fost ispitit în acelaşi fel ca noi.

Să citim în Evrei 2.18 ce înseamnă, că El a fost ispitit:

Evrei 2.18: pentru că, în ceea ce El Însuşi a suferit, fiind ispitit, poate să-i ajute pe cei ispitiţi.

Aceasta înseamnă că atunci când El are compasiune, El Însuşi a fost ispitit în chestiunea respectivă, şi când El a fost ispitit, înseamnă că El a suferit. Aceasta înseamnă, că întotdeauna compasiunea Lui este în legătură cu faptul că El Însuşi a avut de suferit. Deci dacă El poate avea compasiune cu ai Săi, atunci trebuie ca El Însuşi să fi suferit, şi aceasta înseamnă foarte mult. Noi trebuie întotdeauna să ţinem seama, indiferent în ce împrejurări se află credincioşii, că ei şi noi ne putem gândi – şi aceasta face slujba Sa de mare Preot deosebit de mare – că El are compasiune, deoarece El Însuşi a suferit. Şi aceasta devine cu atât mai mare cu cât nevoile, prin care cineva trebuie să treacă, sunt mai mari. Şi aceasta este valabil şi pentru Israel, căci noi citim în

Isaia 63.9: În toată strâmtorarea lor, El a fost strâmtorat.

Suferinţele rămăşiţei credincioase

În cartea Psalmilor ne sunt arătate necazurile, în mod deosebit ale credincioşilor, care vor trăi abia în viitor – aşa numita rămăşiţă credincioasă, care va trăi în timpul „necazului lui Iacov” (Ieremia 30.7) şi care va trebui să treacă prin necazurile îngrozitoare. Acestea sunt nu numai prigoanele, pe care ea trebuie să le îndure – şi aceasta din părţi diferite: din partea lui antihrist, care caută să omoare pe toţi care nu vor să aducă omagiere lui şi domnitorului mondial roman; apoi din partea asirianului, împăratul nordului, care va ocupa Israelul, va distruge pe Iuda şi va asedia Ierusalimul şi-l va cuceri; apoi, chiar dacă unii vor scăpa de aceştia doi, din partea acelora l-a care s-au refugiat. Chiar dacă vor rămâne în viaţă, acolo unde probabil sunt în siguranţă de atacurile celor doi, vor trebui să sufere lucruri grele. Vor suferi din cauza vecinilor lor, dar, şi aici vine ce este cel mai rău, ei vor suferi înainte de toate deoarece poziţia lor înaintea lui Dumnezeu nu este clară. Ei nu cunosc, aşa cum cunoaştem noi astăzi, o lucrare de răscumpărare înfăptuită, o siguranţă a mântuirii. Aşa cum ştim, dacă ne-am căit şi L-am primit pe Domnul Isus, suntem mântuiţi o dată pentru totdeauna. Pe noi nu ne mai poate nimeni smulge din mâna Tatălui! Ei nu cunosc toate acestea, ei nu cunosc pe Dumnezeu ca Tată al lor. Ei ştiu numai că Israel a încălcat Legea şi că a răstignit pe Mesia pe cruce. Ei ştiu că sunt vinovaţi de vărsare de sânge – aceasta se adaugă la Legea încălcată. Şi ei nu ştiu dacă va mai fi vreo posibilitate să vină harul, că Mesia făgăduit va mai reveni vreodată, ei nu ştiu aceasta. Ei nu ştiu dacă păcatele lor sunt cu adevărat iertate. Până într-o zi când va veni şi pentru ei marea zi a ispăşirii. Însă până atunci nu le este clară poziţia lor înaintea lui Dumnezeu, ei nu au un teren tare sub picioarele lor. Aşa cum se spune în Psalmul 69.2: „Nu este loc de pus piciorul”.

Şi în necazul lor vin toate deodată. Aceasta o simţim şi noi uneori, atunci avem nu numai o singură problemă, nu, atunci avem şi pe una şi pe alta şi pe cealaltă, şi dacă toate vin deodată – cu o singură problemă am putea s-o scoatem la capăt, probabil şi cu două probleme, dar când toate vin deodată atunci şi noi ne prăbuşim. Atunci spunem: „Acum nu mai putem.” Şi la fel va fi şi pentru rămăşiţă. Şi cel mai rău pentru ei este, că ei nu cunosc pe Dumnezeu ca Tată al lor iubitor. Ei au încă o încredere mare în Dumnezeu, aceasta se întâlneşte des în Psalmi. În cele din urmă ei se încred mereu în Dumnezeu, dar nu au siguranţă. Mereu au loc ridicări şi coborâri, şi în cele din urmă se afundă tot mai adânc în noroi. Şi atunci le vin în amintire păcatele lor, fărădelegile lor, încălcările de Lege şi nebunia lor. Ei gândesc: „Dumnezeu ştie aceasta.”

Compasiunea Domnului cu rămăşiţa

Dacă Domnul Isus vrea să aibă acum milă de ei, atunci El trebuie să fi simţit împreună cu ei. Şi El a simţit cu ei. El putea face aceasta, El putea de bună voie să pătrundă în aceste suferinţe simţindu-le mai dinainte, deoarece El va da realmente şi jertfa pentru vină. El va lua efectiv şi aceste păcate asupra Sa; credincioşii din viitor vor şti aceasta mult mai târziu; abia după ce El va fi revenit, abia atunci vor şti cu adevărat că El a suferit pentru păcatele lor, că El a mărturisit şi păcatele lor. Mai întâi ei au sentimentul, care trebuie să-i chinuie, că au păcate pe conştiinţa lor. Domnul a putut pătrunde în aceste sentimente, El a făcut-o desigur în Ghetsimani, El a spus deja la botez: „Eu vreau să Mă fac una cu cei care mărturisesc păcatele lor”, şi S-a lăsat botezat, cu toate că El era Cel curat şi sfânt. Şi apoi în Ghetsimani a trecut prin tot ce va însemna această moarte. Desigur această moarte însemna mânia şi părăsirea Lui de către Dumnezeu. Cu siguranţă aceasta este valabil şi pentru situaţia din Ioan 12, unde vedem că sufletul Lui era tulburat; acestea erau momente în care El simţea dinainte ce va veni pe Golgota asupra Lui. Şi atunci va fi cu adevărat aşa, că El va lua asupra Sa nebuniile mele şi fărădelegile mele şi le va duce înaintea lui Dumnezeu şi Dumnezeu Îl va pedepsi pentru ele. Şi El a văzut aceasta dinainte, şi de aceea S-a îndreptat cu strigăt mare către Dumnezeul Său şi S-a rugat, ca dacă este posibil paharul acesta să treacă de la El fără să-L bea; a văzut dinainte că El va veni în legătură cu aceste păcate. Această suferinţă este aşa de grea şi îngrozitoare, că dacă nu am avea astfel de Psalmi, toate celelalte suferinţe ar fi acoperite de ea.

Dar aceşti Psalmi, ca aici Psalmul 69, sau alte pasaje, ne arată că erau şi alte suferinţe pe care Domnul Isus le-a simţit adânc înlăuntrul Său. El nu a trebuit să le simtă. El ar fi putut întrerupe oricând aceste suferinţe, El ar fi putut să Se reîntoarcă la Tatăl. Toate acestea le-a luat de bună voie asupra Sa, El a intrat în ele. Şi pentru a putea avea milă, El a luat acestea asupra Sa. Deoarece înaintea Lui stătea faptul că El va mărturisi aceste păcate, El a putut şi să simtă ce înseamnă să trebuiască să aducă o chestiune în ordine cu Dumnezeu. Şi sudoarea Lui a devenit ca picăturile mari de sânge şi El S-a adresat lui Dumnezeu cu strigăte mari şi cu lacrimi. Aceasta a însemnat să aibă aceste lucruri înaintea Sa, să intre în acestea. Căci El ştia ce înseamnă când El va fi încărcat cu păcatele noastre, că mânia lui Dumnezeu va trebui să vină peste El.

Va fi nimicit şi nu va avea nimic

Ne putem imagina aceasta, dacă de exemplu citim în Daniel 9.26: „Unsul [Mesia] va fi nimicit şi nu va avea nimic.” S-a terminat, s-a încheiat! Toate speranţele pământeşti, pentru care El ca Mesia a venit, s-au dus. El a simţit foarte profund ce înseamnă ca totul să fie nimicit. Acestea erau dureri care L-au lovit aşa cum noi nu ne putem imagina, căci sufletul Său curat, sfânt era mult mai sensibil decât putem noi simţi. Noi am devenit nesimţitori prin păcat. Dar El nu, El a simţit toate foarte profund. Acestea erau suferinţe care în primul rând nu aveau nimic a face cu suferinţele din cauza dreptăţii, pe care El le-a simţit în sufletul Său. Şi El a simţit ce înseamnă că şi pentru Israel totul era terminat. El a simţit de exemplu ce înseamnă ceea ce noi găsim în Psalmul 69:

Psalm 69.25: Pustie să le fie locuinţa şi nimeni să nu locuiască în corturile lor.

El a ştiut că romanii vor veni şi vor distruge Ierusalimul. El spune, când era pe drumul spre Golgota:

Luca 23.31: Pentru că, dacă se fac acestea cu copacul verde, ce va fi cu cel uscat?

Copacul verde era El, copacul uscat era poporul. Şi ceea ce a avut loc în anul 70 nu este totul. Va fi şi mai rău. Un necaz, aşa cum niciodată nu a fost pe pământ, urmează să vină. El a simţit toate acestea mai dinainte. El a simţit dinainte ce înseamnă să ai parte de mânia lui Dumnezeu. Nu din cauza păcatului Lui, nu din cauza a ceva, pe care El l-ar fi făcut; ci pentru că El a vrut să ia păcatul nostru asupra Sa, pentru că El era pregătit să Se lase făcut păcat. El a simţit ce înseamnă să întâmpini mânia lui Dumnezeu. Aceasta va fi şi simţirea credincioşilor din viitor, mânia lui Dumnezeu – aceasta este o problemă pentru ei.

Ei au ambele: pe de o parte au încrederea în Dumnezeu şi pe de altă parte frica de mânia Lui. Aceasta va produce în ei efecte contradictorii. Însă ei se pot baza pe faptul că era Unul care nu a fost dat de ruşine. Acestuia I-a fost aşa de importantă această stare de lucruri, că El spune tocmai în aceste suferinţe:

Psalmul 69.6: Să nu fie daţi de ruşine din cauza Mea cei care nădăjduiesc în Tine, Doamne Dumnezeul oştirilor! Să nu se ruşineze din cauza Mea cei care Te caută pe Tine, Dumnezeul lui Israel.

Domnul vede pe alţii, care sunt în suferinţe asemănătoare, şi El Se roagă ca El să nu fie dat de ruşine, pentru ca prin aceasta alţii să nu ajungă în rătăcire din cauza suferinţelor Lui şi a ceea ce El îndură. Ucenicii care mergeau spre Emaus aproape că au ajuns să fie daţi de ruşine, erau aşa de deznădăjduiţi că acest Neprihănit, Acesta, care S-a încrezut în Dumnezeu, Acesta era în mormânt pentru ei. Totul se terminase. Cum putea să fie aşa? De aceea El Se preocupă imediat după învierea Sa să le mângâie inimile. Şi El putea simţi ce îi preocupa, deoarece El Însuşi a suferit. Şi în viitor vor fi credincioşi care vor primi încurajare printr-un astfel de Psalm, deoarece ei găsesc acolo pe cineva care este în împrejurări îngrozitoare asemănătoare şi care a fost salvat.

Şi în Psalmul 69.26 El Se vede în legătură cu alţii: „Pentru că îl persecută pe cel pe care l-ai lovit Tu, şi vorbesc de durerea celor răniţi de Tine.” Deci acolo Mesia, care a fost lovit aici, este unit cu alţii, cu cei răniţi.

Nevinovat şi totodată vinovat

Aşa cum am spus deja, aceşti credincioşi din Israel în viitor nu vor cunoaşte o pace cu Dumnezeu, aşa ca noi, conştienţi fiind de răscumpărarea înfăptuită şi conştienţi că ei au fost salvaţi o dată pentru totdeauna. Ei vor avea încredere în Dumnezeu, dar nu vor fi siguri. Şi aceasta înseamnă că ei vor fi mereu aruncaţi încoace şi încolo între îndoiala lor şi încrederea lor şi pe de altă parte aruncaţi încoace şi încolo cu privire la păcat. Căci pe de o parte ei ştiu că au încălcat Legea, că ei şi pe plan naţional au a face cu păcatul uciderii lui Mesia, şi pe de altă parte ei văd şi corectitudinea lor personală (vezi de exemplu Psalmul 26). Şi între aceste două stări sunt aruncaţi mereu încoace şi încolo. Uneori aceasta stă foarte strâns în legătură una cu alta, ca în Psalm 69.4,5. Căci dacă ei vorbesc în versetul 5 despre vina lor, în versetul 4 vorbesc că ei sunt duşmăniţi fără temei. Şi că ei trebuie să dea înapoi ceea ce n-au furat, deci acolo unde sunt nevinovaţi. Aceasta înseamnă, pe de o parte nevinovaţi, pe de altă parte vinovaţi; pe de o parte încredere, pe de altă parte îngrijorări. Şi în acest necaz vor fi aruncaţi încoace şi încolo în viitor şi înainte de toate vor avea teamă de mânia lui Dumnezeu cu privire la păcatele lor. Şi în acestea Domnul Isus poate simţi în chip desăvârşit cu ei, deoarece El Însuşi a suferit în ele. El a fost şi într-o astfel de situaţie, unde a văzut că mânia lui Dumnezeu din cauza păcatului – era păcatul meu şi al tău dar şi păcatul lor – va veni asupra Lui. Şi de aceea El poate simpatiza desăvârşit cu ceea ce simt ei.

Nu numai o problemă pentru rămăşiţa credincioasă

Această problemă referitoare la nesiguranţa mântuirii şi la temerea faţă de mânia lui Dumnezeu este valabilă de altfel nu numai pentru rămăşiţa credincioasă; trebuie să spunem aceasta. Aceasta este valabil şi pentru cea mai mare parte din creştinătate. Căci, la modul cel mai general, cu anumite excepţii, scurt după ce apostolii au murit, începând de atunci şi până la Reformă, această siguranţă a mântuirii nu a fost. În acest timp au fost cu siguranţă milioane de creştini. Dar pace cu Dumnezeu, cunoaşterea păcii cu Dumnezeu, cunoaşterea răscumpărării înfăptuite, acestea erau o raritate. Probabil unii au ştiut aceasta cu o anumită încredere, dar erau excepţii. În mod general aceasta nu era la creştini. Erau şi din aceia care permanent aveau teamă de mânia lui Dumnezeu, dar care pe de altă parte aveau încredere că Dumnezeu se va purta cu îndurare faţă de ei, însă nu cunoşteau răscumpărarea înfăptuită. Şi pentru astfel de credincioşi Domnul Isus putea să aibă înţelegere desăvârşită, deoarece El Însuşi a suferit şi pentru că El Însuşi cunoştea aceasta. Desigur în altă formă decât ei, căci erau păcatele lor proprii, pe care le-au făcut, şi din care cauză se tem de judecată. În acest caz, la Domnul, sunt păcatele pe care El ca Suplinitor le-a luat asupra Sa. Însă El ştia şi că din cauza aceasta mânia lui Dumnezeu va veni peste El.

Deja atunci Domnul a avut milă de Israel

Dar să revenim la Israel. Găsim în unele pasaje cum Domnul Isus S-a gândit la Israel cu privire la ceea ce ei au atras ca judecată asupra lor:

Luca 13.34,35: Ierusalime, Ierusalime, care omori pe profeţi şi-i ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine, de câte ori am vrut să-i adun pe copiii tăi cum îşi adună o găină puii sub aripile sale, şi n-aţi vrut! Iată, vi se lasă casa pustie; şi vă spun că nicidecum nu Mă veţi mai vedea până când veţi zice: „Binecuvântat este Cel care vine în Numele Domnului!”

Dacă citim aici: „am vrut să-i adun pe copiii tăi cum îşi adună o găină puii sub aripile sale, şi n-aţi vrut!”, atunci vedem acest sentiment matern, aşa cum o mamă îngrijeşte de copiii ei şi vrea să-i protejeze şi apoi vede că nu este posibil. Ce înseamnă aceasta pentru o inimă de mamă?! Ca părinte eşti uneori în situaţia să vezi copiii cum nu vor să asculte, cum vor să meargă pe anumite căi, şi doreşti să-i protejezi, dar nu este posibil. Ţi se rupe inima. Nu credem noi că Domnul a suferit profund, că El nu a putut să oprească pe Israel de pe drumul lui în nenorocire?

În Luca 19.41 vedem cât de mult a suferit El:

Luca 19.41: Şi când S-a apropiat, văzând cetatea [Ierusalim], a plâns pentru ea.

El a plâns pentru ea. Vedem aici cât de mult a suferit El, din cauză că această cetate s-a încărcat cu aşa de mult păcat şi din cauza aceasta va suferi judecata corespunzătoare. Şi chiar atunci când El mergea pe drumul spre Golgota, cu crucea în spate, vedem în Luca 23.28,29 ce spune El:

Luca 23.28,29: Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeţi pe Mine, ci plângeţi-vă pe voi şi pe copiii voştri; pentru că, iată, vin zile în care vor zice: „Ferice de cele sterile şi de pântecele care n-au născut şi de sânii care n-au alăptat.” Atunci vor începe să spună munţilor: „Cădeţi peste noi!”, şi dealurilor: „Acoperiţi-ne!” Pentru că, dacă se fac acestea cu copacul verde, ce va fi cu cel uscat?

Domnul a spus aceasta nu în sensul „pentru aceasta veţi primi pedeapsă, pentru aceasta veţi plăti din greu”. Nu, nu în sensul acesta, ci în sensul în care am citit în capitolul 19, că El a simţit profund în inima Lui cât de îngrozitor va fi pentru Israel, cât de multe vor îndura; în mod deosebit şi mai târziu, căci despre aceasta este vorba în Psalmi, când va veni timpul care niciodată nu a fost şi niciodată nu va mai veni un astfel de timp îngrozitor de pe pământ. Atunci se va împlini în chip desăvârşit ce este scris aici, când oamenii vor spune: „munţilor, cădeţi peste noi!” El a simţit dinainte tot ce se va întâmpla, şi aceste simţăminte le găsim exprimate în Psalmi în mod deosebit. Prin aceasta El Se va face una cu credincioşii care vor trăi atunci.


Tradus de la: Die unterschiedlichen Leiden Christi

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole din categoria Isus Hristos (81)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).