Planul lui Dumnezeu
Romani 8.28-30

Hugo Bouter

© SoundWords/Hugo Bouter, Online începând de la: 26.10.2018, Actualizat: 26.10.2018

Versete călăuzitoare: Romani 8.28-30

Romani 8.28-30: Dar ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre bine pentru cei care Îl iubesc pe Dumnezeu, pentru cei care sunt chemaţi potrivit planului Său. Pentru că, pe aceia pe care i-a cunoscut dinainte, i-a şi rânduit dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie Cel întâi-născut între mulţi fraţi. Iar pe cei pe care i-a rânduit dinainte, pe aceştia i-a şi chemat; şi pe cei pe care i-a chemat, pe aceştia i-a şi îndreptăţit; iar pe cei pe care i-a îndreptăţit, pe aceştia i-a şi glorificat.

Cuvânt înainte

Siguranţa noastră ca creştini se bazează pe soliditatea planului veşnic al lui Dumnezeu de răscumpărare alor Săi, aşa cum el este explicat în Romani 8.29,30. Acest text remarcabil este tema acestui studiu.

1. Garanţia divină

Dar ştim

Planul lui Dumnezeu de răscumpărare cuprinde toate veacurile, el se întinde efectiv din veşnicie în veşnicie. El este prezentat foarte pe scurt în câteva versete în epistola către Romani 8 (Romani 8.28-30). Însă planul acesta nu cuprinde pe toţi oamenii, ci el se îndreaptă spre o anumită grupă de oameni, şi anume spre aceia „care iubesc pe Dumnezeu”. Cine sunt aceştia? Ei sunt poporul Lui; copiii proprii ai lui Dumnezeu, născuţi din El şi Duhul Lui. Ei savurează promisiunea divină, garanţia divină: „Dar ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre bine pentru cei care Îl iubesc pe Dumnezeu, pentru cei care sunt chemaţi potrivit planului Său” (Romani 8.28). Apostolul Pavel justifică această garanţie, despre care el vorbeşte, prin soliditatea planului veşnic al lui Dumnezeu de răscumpărare alor Săi, aşa cum el explică în versetele care urmează în acest capitol (Romani 8.29,30). Aceste pasaje remarcabile dorim să le studiem acum mai îndeaproape.

Ţelul apostolului la scrierea acestor cuvinte era, ca noi să învăţăm să vedem totul în lumina planului lui Dumnezeu şi să privim totul de la înălţimea planurilor şi gândurilor Sale. Aceasta este baza încrederii noastre fericite: „Dar ştim …” Certitudinea noastră se bazează pe cunoaşterea a ceea ce este şi face Dumnezeu pentru noi. Expresia „noi ştim” se întâlneşte foarte des în Noul Testament, atât în epistolele lui Pavel cât şi în cele ale lui Ioan. Ea arată spre înţegerea spirituală a copiilor lui Dumnezeu în lucrurile lui Dumnezeu, prin ungerea de la Cel Sfânt („şi ştiţi toate”, 1 Ioan 2.20). Cuvintele de aici din Romani 8.28 („căci ştim”) stau în opoziţie cu expresia „pentru că noi nu ştim” din versetul 26. Această certitudine divină, care ne îndreaptă privirea înainte, îndreaptă atenţia noastră spre planul veşnic al lui Dumnezeu, în contrast cu simţămintele noastre nesigure în mijlocul unei creaţii care suspină.

Toate lucrurile lucrează împreună spre bine

Deci, ce ştim noi? Siguranţa noastră constă aici în aceea că toate lucrurile lucrează spre binele acelora care au un loc în aceste planuri veşnice ale lui Dumnezeu şi care au fost chemaţi în mod corespunzător. Dumnezeu este Cel care hotărăşte derularea lucrurilor. El are toate lucrurile în mâna Sa. Nimic nu poate avea loc, care să schimbe planurile Sale sau care să pericliteze planurile Sale. El stă deasupra tuturor lucrurilor vizibile. El foloseşte lucrurile care ne înconjoară şi care probabil ne provoacă frică, ca scenă pentru împlinirea planurilor Sale. Intenţia Lui veşnică se împlineşte, şi toate contribuie la realizarea ei. Toate lucrurile trebuie să lucreze spre bine, chiar dacă pare că totul decurge fals. Dumnezeu ne va dărui toate lucrurile împreună cu Hristos (Romani 8.32). Ele sunt ale noastre, ne stau la dispoziţie. Fie că este vorba de slujitorii lui Dumnezeu, de lume, de viaţă sau de moarte, fie că sunt cele prezente sau cele viitoare – toate sunt ale noastre (1 Corinteni 3.22). Şi niciunul din aceste lucruri nu poate să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Hristos Isus, Domnul nostru (Romani 8.39). Nimic nu poate împiedica pe Dumnezeu în împlinirea planurilor Sale de dragoste veşnice, şi nimic nu ne poate răpi siguranţa dragostei Sale.

În afară de aceasta, noi nu suntem numai subiecte pasive ale dragostei Sale. Aici nu se spune că acelora care sunt iubiţi de Dumnezeu toate lucrurile lucrează împreună spre bine (cu toate că şi aceasta este adevărat). Este mai degrabă contrariul, că aici se spune: „Dar ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre bine pentru cei care Îl iubesc pe Dumnezeu.” Accentul se pune aici mai mult pe dragostea noastră pentru Dumnezeu, în timp ce la sfârşitul capitolului 8 din Romani este accentuată dragostea lui Dumnezeu pentru noi („nimic nu va putea să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Hristos Isus”).

Dragostea lui Dumnezeu nu poate altceva, decât să trezească un răspuns în inimile copiilor Lui. El aşteaptă de la noi, ca noi să fim conştienţi de bogăţia dragostei Lui şi să răspundem la ea. El aşteaptă de la noi să ne ocupăm locul ca şi copii şi fii iubiţi. Aceasta nu este ceva nenatural. Noi nu trebuie să dăm naştere la iubire care să răspundă la iubire, căci dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre (Romani 5.5). Pe această cale am fost aduşi în această relaţie de dragoste cu El. Nimic nu poate schimba ceva din aceasta. Dar noi putem să lăsăm dragostea noastră pentru El să înflorească, prin aceea că ne cufundăm în bogăţiile dragostei Sale nemărginite.

Deci dacă suntem creştini adevăraţi, toate lucrurile lucrează împreună spre bine pentru noi, deoarece noi avem privilegiul să posedăm acest loc în planurile Sale de dragoste. Realitatea aceasta nu poate fi lezată prin nivelul practic al credinţei noastre. Însă Dumnezeu aşteaptă de la noi o conştientizare crescândă a locului pe care El ni l-a dăruit şi a relaţiei preţioase, în care El ne-a adus. Dacă avem o înţelegere clară a poziţiei, în care ne-a înălţat Dumnezeu în Hristos, atunci inimile noastre vor fi umplute tot mai mult cu dragoste şi recunoştinţă. Noi vom corespunde tot mai mult relaţiei, pe care o avem cu Tatăl nostru, şi vom răspunde cu dragoste la dragostea Sa. Şi astfel noi vom cunoaşte tot mai bine, că Dumnezeu călăuzeşte toate lucrurile într-un aşa fel, că ele lucrează împreună spre bine. Toate lucrurile sunt subordonate planului Său divin de mântuire, care a început cu predestinarea Sa şi se termină cu gloria Sa. Aceasta va întări credinţa noastră, va face ca încrederea noastră să crească şi va înviora speranţa noastră.

2. Planul lui Dumnezeu de răscumpărare

Cei care Îl iubesc pe Dumnezeu

Pe când eram păcătoşi am avut nevoie de o schimbare fundamentală în relaţia noastră cu Dumnezeu. Biblia numeşte aceasta naştere din nou (Ioan 3). Noi trebuia să devenim transformaţi din aceia care urau pe Dumnezeu în aceia care iubesc pe Dumnezeu. Noi trebuia să fim împăcaţi cu Dumnezeu şi să fim aduşi la El într-o relaţie cu totul nouă. De când am fost mântuiţi stăm cu Dumnezeu în relaţia de copii şi fii ai lui Dumnezeu şi totodată ca fraţi ai Domnului Isus. Expresia „cei care Îl iubesc pe Dumnezeu” caracterizează relaţia nouă, pe care credincioşii o au cu Dumnezeu şi Tatăl lor. Pentru ca aceasta să devină posibil, ei au primit o natură nouă, natura divină, care este caracterizată prin dragoste şi lumină.

Atât poziţia noastră înaintea lui Dumnezeu cât şi relaţia noastră cu El au trebuit să aibă parte de o schimbare radicală. Dacă această schimbare a avut loc şi noi suntem numiţi fii ai Dumnezeului Celui viu, am putea să ne întrebăm cu uimire: Care este intenţia lui Dumnezeu în toate acestea? Care sunt planurile lui Dumnezeu pentru aceia pe care El i-a adus în această relaţie nouă cu Sine Însuşi şi cu Fiul Său preaiubit? Căci pentru ce să presupunem că noi la întâmplare am fost aduşi la Dumnezeu? Nu, Dumnezeu urmăreşte de la început un ţel clar cu privire la aceia care Îl iubesc. Este un plan foarte precis, pe care Dumnezeu îl are în vedere, deoarece El ne-a iubit mai întâi.

Intenţia lui Dumnezeu

Epistola către Romani 8 ne face cunoscut acest plan al lui Dumnezeu. Creştinii au voie să vadă totul din perspectiva veşniciei. Ei sunt pe drum spre glorie, şi tot ce ei întâmpină pe acest drum, lucrează împreună spre binele lor, contribuie la ajungerea la ţintă. În lumina intenţiei veşnice a lui Dumnezeu totul arată altfel. Toată însemnătatea stă în planul divin de răscumpărare. Când apostolul vorbeşte despre aceia „care iubesc pe Dumnezeu”, el se grăbeşte să adauge: „pentru cei care sunt chemaţi potrivit planului Său”. Una aparţine celeilalte. Dacă noi iubim pe Dumnezeu şi Îl putem numi „Ava, Tată”, atunci aceasta nu este meritul nostru, ci este lucrarea lui Dumnezeu, aceasta are a face cu intenţia şi chemarea Sa. Este o iniţiativă veşnică pornită din partea lui Dumnezeu. Ca să împlinească planul Său de răscumpărare, El a avut nevoie nu numai de planul Său propriu, ci şi de chemarea Sa proprie.

Deci, care este de fapt concret drumul divin al răscumpărării? Care sunt treptele în acest plan? Romani 8 ne arată următoarele cinci trepte:

  1. Cunoaşterea divină mai dinainte
  2. Rânduirea dinainte (sau predestinarea)
  3. Chemarea divină
  4. Îndreptăţirea
  5. Glorificarea

El începe cu predestinarea veşnică a lui Dumnezeu şi se termină cu gloria veşnică a lui Dumnezeu. Dumnezeu a ales pe ai Săi înainte de timpurile veşnice, şi prin chemarea Sa şi justificarea (îndreptăţirea) necesară El îi aduce în glorie, unde partea lor pentru totdeauna este plinătate de bucurie.

3. Cunoaşterea divină mai dinainte

Desfătarea Lui era la fiii oamenilor

Aceste versete din Romani 8 ne permit o privire în planurile lui Dumnezeu, cu toate că aceste planuri nu sunt tema principală a epistolei către Romani. Ce este clarificat în epistola către Romani, este responsabilitatea omului (întâi trăind în păcat, apoi ca trăind pentru Dumnezeu în Hristos Isus). Dar pare ca şi cum Pavel ar vrea să ridice colţul voalului, ca să ne ofere în această chestiune o privire din partea lui Dumnezeu. Aici ne sunt prezentate planurile veşnice, pe care Dumnezeu le-a stabilit independent de poziţia omului şi fără să ţină seama de responsabilitatea omenească. Ceva mai târziu găsim în Noul Testament – în epistola către Efeseni – o prezentare detaliată a acestor planuri veşnice, pe care Dumnezeu le-a realizat în Fiul Său şi prin Fiul Său, Domnul Isus Hristos.

Cunoaşterea mai dinainte este prima parte din ţelul şi planul lui Dumnezeu. Cunoaşterea mai dinainte este un aspect al atotştiinţei Sale. Omul trebuie să-şi însuşească cunoştinţele şi el face aceasta pe baza informaţiilor pe care le primeşte. Noi avem cunoaşterea noastră abia după ce ne-am informat de la alţii sau din medii. Însă Dumnezeu ştie totul deja dinainte, înainte să aibă loc evenimentele şi ca omul să existe. Cunoaşterea lui Dumnezeu nu este limitată în timp – ea depăşeşte timpul, aşa cum Dumnezeu Însuşi stă deasupra timpului. El ştie dinainte ce va avea loc. El vesteşte sfârşitul înainte de început şi din timpuri străvechi ceea ce încă nu a fost făcut (Isaia 46.10).

Aleşi dinainte în Hristos

Cunoaşterea dinainte a lui Dumnezeu are şi un caracter activ. Ea este nu numai cunoştinţa a ceea ce va avea loc, ci şi cunoştinţa care stabileşte ce să aibă loc. Această cunoaştere dinainte îşi lasă urmele în derularea evenimentelor. Ea stă în legătură cu predestinarea suverană, liberă a lui Dumnezeu. În 1 Petru 1.2 citim despre predestinarea „după ştiinţa dinainte a lui Dumnezeu Tatăl”. Dumnezeu a cunoscut pe ai Săi dinainte şi i-a ales ca să-i facă plăcuţi în Preaiubitul:

’Nainte chiar de veşnicii
Am fost aleşi prin Tine
Şi nu ne vom mai despărţi,
Căci Duhul Tău ne ţine.
Când timpul se va împlini,
Cu Tine noi vom moşteni
Spre cinstea slavei Tale.[1]

De aceea Scriptura ne arată că cunoaşterea dinainte a lui Dumnezeu stă în legătură şi cu Mântuitorul Însuşi. Ea este strâns legată cu Persoana şi lucrarea Domnului nostru Isus Hristos. El a fost trădat după planul hotărât şi preştiinţa lui Dumnezeu. El a fost realmente cunoscut dinainte ca Miel al lui Dumnezeu, înainte de întemeierea lumii (Faptele apostolilor 2.23; 1 Petru 1.20).

Preştiinţa este legată aici în Romani 8 cu rânduirea dinainte: „Pentru că, pe aceia pe care i-a cunoscut dinainte, i-a şi rânduit dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie Cel întâi-născut între mulţi fraţi.” (Romani 8.29). Rânduirea dinainte merge puţin mai departe decât predestinarea, aşa cum vom vedea la studiul acestor două expresii în Efeseni 1.4,5.

4. Hotărâre dinainte?

Oameni, asupra cărora se odihneşte harul lui Dumnezeu

În epistola către Efeseni găsim alegerea dinainte în capitolul 1 versetul 4 şi rânduirea dinainte în versetul 5 (Efeseni 1.4,5). Când El ne-a ales înainte de întemeierea lumii, Dumnezeu intenţiona să ne pună „sfinţi şi fără pată înaintea Lui, în dragoste”. Noi aveam nevoie de o natură nouă, care este în concordanţă cu Fiinţa Lui, atât în ceea ce priveşte sfinţenia cât şi dragostea. Căci Dumnezeu este lumină şi El este dragoste. Acest privilegiu ne-a fost acordat în naşterea din nou. În afară de aceasta noi avem hotărârea dinainte cu privire la „înfierea, pentru Sine, prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale”.

Aceasta arată clar, că rânduirea dinainte se referă la o binecuvântare suplimentară. În timp ce alegerea dinainte stă în legătură cu filiaţiunea, rânduirea dinainte are a face cu înfierea. Creştinii credincioşi sunt nu numai copii ai lui Dumnezeu, ci şi fii ai lui Dumnezeu. Atâta timp cât eram în carne nu puteam fi recunoscuţi ca şi copii ai lui Dumnezeu. Să fi un copil al lui Dumnezeu este ca să zicem aşa o premisă de bază ca să poţi apare în prezenţa Lui. În afară de aceasta Dumnezeu ne-a dăruit poziţia de fii, binecuvântarea deosebită a înfierii. Noi suntem acum părtaşi împreună cu Fiul lui Dumnezeu, care a devenit Om, ca să ne răscumpere şi să ne ducă la Dumnezeu. Prin Isus Hristos stăm înaintea lui Dumnezeu ca fii, fii pentru El, fii, de care Dumnezeu are plăcere.

Aceasta stă clar în legătură cu ceea ce am citit în Romani 8: Dumnezeu ne-a rânduit dinainte să fim „asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie Cel întâi-născut între mulţi fraţi” (Romani 8.29). Aceşti fraţi au chipul Lui şi reflectă gloria Sa. Această binecuvântare deosebită a putut deveni partea noastră numai ca rezultat al rânduirii dinainte divine, o hotărâre de a fi rânduit pentru binecuvântare, luată deja înainte de întemeierea lumii. Vasele mâniei, pe de altă parte, s-au pregătit ele însele în timpul vieţii lor pentru pierzare (Romani 9.22).

Chemat la gloria lui Dumnezeu

Noi înţelegem că această rânduire dinainte era necesară şi pentru că locul natural al omului este pe pământ. Cerurile sunt cerurile Domnului, însă pământul l-a dat fiilor oamenilor (Psalmul 115.16). Acum însă un Om a fost mutat în cer, în gloria lui Dumnezeu, deoarece El a glorificat pe Dumnezeu pe pământ (Ioan 13.31,32; 17.4,5; Faptele apostolilor 7.55,56). Însă Omul acesta, Omul Isus Hristos, nu este singur acolo. El are părtaşi, El are fraţi. El este legat cu o ceată de fii, şi în mijlocul lor El este Cel întâi-născut. Aceasta înseamnă că El ocupă locul întâi între ei; El este unit cu ei, însă distins înaintea lor.

Aceasta este intenţia lui Dumnezeu. El ne dă binecuvântarea înfierii. El doreşte să ne facă asemenea chipului Fiului Său preaiubit şi să ne mute în aceeaşi glorie cerească cu El. Dumnezeu ne-a adus în această poziţie total nouă, care depăşeşte cu mult binecuvântările lui Adam în grădina Eden. De aceea noi avem acum privilegiul să ne adresăm lui Dumnezeu cu „Ava, Tată” (Romani 8.15; Galateni 4.6). Această relaţie cu Tatăl este un rod al lucrării de răscumpărare făcută de Fiul, care ca Cel înviat ne numeşte fraţii Săi (Psalmul 22.22; Ioan 20.17). Însă noi vom fi deplin asemenea chipului Fiului lui Dumnezeu abia atunci când El ca Mântuitor al nostru va apare ca să transforme trupul nostru josnic şi să-l facă asemenea trupului Său de glorie (Filipeni 3.20,21). De aceea înfierea noastră este în prezent încă subiectul unei nădejdi vii. Noi aşteptăm cu dorinţă mare deplina înfiere, răscumpărarea trupului nostru (Romani 8.23).

Astfel ţelul final al rânduirii dinainte a noastre este gloria viitoare  - cu toate că Hristos ne reprezintă deja acolo şi noi am fost strămutaţi acolo în El. De aceea glorificarea este ultimul pas în planul răscumpărării, aşa cum el ne este prezentat în Romani 8. Gândul acesta este confirmat prin Efeseni 1, unde rânduirea dinainte este amintită nu numai ca bază a înfierii noastre, ci şi ca fundament al gloriei viitoare, pe care o vom moşteni. Noi suntem atât fii cât şi moştenitori. În Hristos „am primit o moştenire, fiind rânduiţi dinainte, după planul Celui care lucrează toate după sfatul voii Sale” (Efeseni 1.11).

Ce poziţie minunată avem noi, ca rezultat al acestei rânduiri divine dinainte! În gloria cerească vom înconjura pe Tatăl şi pe Fiul în toate veacurile, ca şi copii şi fii ai Tatălui şi ca fraţi ai Domnului Isus. În afară de aceasta vom fi alături la arătarea publică a gloriei lui Dumnezeu, când Hristos ca şi Cap al tuturor lucrurilor va prelua domnia Sa de o mie de ani.

5. Chemarea lui Dumnezeu?

Chemaţi în lumina Sa minunată

Ajungem acum la mijloacele şi căile pentru intrarea în aceste binecuvântări, la schimbarea care a trebuit să aibă loc în timpul de acum, pentru ca noi să fi devenit capabili să preluăm aceste privilegii. Ca să ne ridice la poziţia de fii şi moştenitori, a trebuit să aibă loc multe lucruri. Intenţia lui Dumnezeu era să ne binecuvânteze, însă starea noastră decăzută Îl împiedica. Noi am ajuns pe căi rătăcite, eram departe de Dumnezeu. Eram fără Hristos în lume, nu aveam nici o speranţă, şi eram fără Dumnezeu în lume (Efeseni 2.12). Noi toţi eram ca oile care s-au rătăcit departe de drum, şi Dumnezeu a trebuit să ne aducă înapoi. Dumnezeu a trebuit să ne cheme la Sine, dacă voia să-Şi împlinească planul.

Noi trebuia să fim aduşi la Dumnezeu (1 Petru 3.18). Acesta este nucleul chemării. Dumnezeu ne cheamă să ieşim din întuneric şi să venim la lumina Sa minunată (1 Petru 2.9). El ne cheamă să ieşim afară din întunericul spiritual şi moral, în care umblam în natura noastră, ca să ne ducă în lumina prezenţei Sale. Tatăl ne-a făcut capabili să avem parte de moştenirea sfinţilor în lumină, El ne-a eliberat din stăpânirea întunericului (Coloseni 1.12,13). Această chemare este şi dătătoare de viaţă. Noi nu numai am fost chemaţi să ieşim din întuneric la lumina Sa minunată, ci şi din moarte la viaţă. Ca Lazăr, care a fost chemat să iese afară din mormânt, şi noi am fost treziţi din somnul morţii noastre spirituale. Minunea chemării constă în aceea, că morţii aud glasul Fiului lui Dumnezeu şi sunt aduşi la viaţă (Ioan 5.24,25). Partea, la care noi am fost chemaţi, este viaţa veşnică (1 Timotei 6.12).

În Biblie putem găsi mai mult despre aceste contraste. Odinioară eram sclavi ai păcatului, dar acum am fost chemaţi la libertatea creştină (Galateni 5.13). Eram fără sfinţenie (2 Timotei 3.2), acum însă suntem numiţi sfinţi (Romani 1.7; 1 Corinteni 1.2). Trăiam în necurăţie, însă Dumnezeu ne-a chemat la sfinţenie (1 Tesaloniceni 4.7). Trăiam în vrăjmăşie faţă de Dumnezeu şi unii cu alţii, acum însă am fost chemaţi la pacea lui Hristos într-un singur trup (Coloseni 3.15). Nu aveam parte de Hristos, acum însă am fost chemaţi la părtăşia Fiului lui Dumnezeu, Isus Hristos, Domnul nostru (1 Corinteni 1.9). Noi nu puteam ajunge la gloria lui Dumnezeu (Romani 3.23), însă acum Dumnezeu ne cheamă la propria Lui Împărăţie şi la propria Lui glorie (1 Tesaloniceni 2.12). Dumnezeu este Dumnezeul oricărui har, care ne-a chemat la gloria Sa veşnică în Hristos Isus (1 Petru 5.10).

Vorbind în general, aspectul pozitiv al chemării este cel mai important: deci nu starea din care am fost chemaţi, ci binecuvântarea, la care am fost chemaţi. Următoarele locuri din Scriptură ne arată aceasta. Noi am fost chemaţi să primim făgăduinţa Duhului (Faptele apostolilor 2.39), să câştigăm premiul alergării (Filipeni 3.14), să obţinem gloria Domnului Isus Hristos (2 Tesaloniceni 2.14), să primim făgăduinţa moştenirii veşnice (Evrei 9.15), să moştenim binecuvântarea (1 Petru 3.9). Chemarea lui Dumnezeu ne face capabili să primim binecuvântările, pe care El le-a pregătit pentru noi înainte de timpurile veşnice. Chemarea are loc într-un anumit moment, în timp ce planul lui Dumnezeu este veşnic. Ţelul chemării este să împlinească planul veşnic (Efeseni 3.11). Căci Dumnezeu ne-a mântuit şi ne-a chemat cu o chemare sfântă nu pe baza faptelor noastre, ci conform planului Său veşnic şi al harului, pe care El ni l-a dat în Hristos Isus mai înainte de timpurile eterne (2 Timotei 1.9).

Romani 8 ne mai spune şi că noi am fost chemaţi conform planului Său. Astfel chemarea noastră este necesară ca să îndeplinească rânduirea dinainte făcută de Dumnezeu (Romani 8.28,30). Ea este o verigă de legătură indispensabilă între planul veşnic al lui Dumnezeu şi gloria veşnică, la care El ne-a rânduit mai dinainte. Nimeni nu este îndreptăţit să aibă parte de binecuvântările cereşti, care au fost dăruite de Dumnezeu în Hristos Isus, numai dacă el a fost chemat de Dumnezeu să le moştenească.

Chemat la binecuvântări cereşti

Această chemare este o necesitate, independent de căderea omului, căci ea include moştenirea binecuvântărilor cereşti deosebite, care depăşesc cu mult partea lui Adam în grădina Eden. Este chemarea lui Dumnezeu spre în sus, chemarea cerească (Filipeni 3.14; Evrei 3.1). Adam era inocent şi el avea paradisul pe pământ, dar el nu era chemat să intre în prezenţa lui Dumnezeu în cer. Chemarea lui se referea la pământ; el nu a fost făcut potrivit pentru cer. Primul om, Adam, nu purta însuşirile creaţiei noi: adevărata dreptate şi sfinţenie, care conduc la o despărţire totală de rău (Efeseni 4.24). Adam era o creatură, care purta chipul lui Dumnezeu, dar el nu a fugit de stricăciunea care a venit în lume prin poftă. El nu era un creştin, el nu era părtaş naturii divine, care respinge răul şi-l leapădă (2 Petru 1.4). Cu toate că aici pe pământ el purta chipul lui Dumnezeu, el era incapabil să intre în gloria cerească, ca să fie chipul Fiului lui Dumnezeu în cer. Aceasta este exclusiv rodul unei „mântuiri aşa de mare” (Evrei 2.3), care ne oferă mai multe binecuvântări decât a pierdut Adam la căderea sa.

De aceea chemarea stă în legătură şi cu puterea răscumpărătoare şi înnoitoare, care era necesară ca să ne facă potriviţi pentru această parte cerească. Chemarea nu este lipsită de alegere; ea este vie şi plină de putere. Glasul lui Dumnezeu este dătător de viaţă, şi produce naşterea din nou. Noul Testament vorbeşte aproape întotdeauna în felul acesta despre chemare, şi aceasta cuprinde atât chemarea prin Evanghelie cât şi lucrarea lui Dumnezeu în inimile noastre, prin care noi ascultăm chemarea lui Dumnezeu şi credem Cuvântul Său. Acestea două aparţin împreună. Chemarea noastră este lucrarea lui Dumnezeu, care rezultă din rânduirea dinainte a Sa îndurătoare (compară cu Romani 8.28-30; 2 Tesaloniceni 2.13,14; 2 Petru 1.10). O excepţie cunoscută de la această regulă este parabola despre sărbătoarea de nuntă din Matei 22, unde se accentuează caracterul exterior al chemării. Chemarea nu este legată acolo cu o rânduire mai dinainte, ci stă mai degrabă în contrast cu ea („Pentru că mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi”).

Deci în primul rând chemarea lui Dumnezeu este lucrarea Lui proprie. Este Dumnezeu, Cel care ne cheamă; aceasta este amintit de aproximativ 15 ori în Noul Testament. Este chemarea Sa (Efeseni 1.18). Dar glasul lui Dumnezeu vine la noi prin Fiul Său. Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, Cuvântul, care era la Dumnezeu (Ioan 1.1). Acesta este un al doilea aspect al chemării. Este o chemare a lui Dumnezeu în Hristos Isus (Filipeni 3.14). Noi am fost chemaţi în Domnul şi în harul lui Hristos (1 Corinteni 7.22; Galateni 1.6). Hristos a venit să cheme păcătoşi la pocăinţă (Luca 5.32). Al treilea aspect al chemării este mijlocul prin care Dumnezeu lasă să se audă glasul Său. Dumnezeu ne cheamă prin Evanghelie, care se predică pe baza lucrării înfăptuite de Fiul Său.

6. Îndreptăţirea (justificarea)

Cum poate un om să fie drept înaintea lui Dumnezeu?

Pasul următor, care ne pregăteşte pentru glorie, este justificarea. Omul păcătos trebuia dezlegat de toată vina şi declarat drept. El trebuia făcut drept, ca să fie potrivit pentru gloria la care Dumnezeu a destinat pe aleşii Săi. Căci nu este permis niciunui om nedrept să intre în gloria lui Dumnezeu, în lumina curată a prezenţei Sale. Cu privire la îndreptăţire este valabil acelaşi principiu, pe care l-am văzut în legătură cu chemarea: ea este o verigă de legătură necesară între planul veşnic al lui Dumnezeu şi gloria viitoare, în care acest plan va fi împlinit. Domnul nostru nu a venit să cheme la pocăinţă pe cei drepţi (adică oameni care se consideră drepţi), ci pe păcătoşi (Luca 5.32). Însă aceşti păcătoşi care se căiesc nu pot rămâne păcătoşi, de îndată ce aud chemarea lui Dumnezeu. Ei trebuie să fie făcuţi drepţi.

Îndreptăţirea este privită în mod deosebit în epistola către Romani sub trei puncte de vedere diferite:

  1. În primul rând îndreptăţirea înseamnă că păcătoşii vinovaţi sunt achitaţi de păcatele lor prin sângele ispăşitor al lui Hristos. Aceasta este o chestiune a harului lui Dumnezeu şi noi o primim ca dar al Său. Îndreptăţirea are loc nu prin faptele noastre proprii, faptele Legii, ci prin credinţa în Isus Hristos. Noi am fost îndreptăţiţi prin harul lui Dumnezeu, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus (Romani 3.20-4.8).

  2. În al doilea rând îndreptăţirea are mai degrabă o latură pozitivă, deoarece Hristos a fost înviat dintre morţi. El a fost dat la moarte din pricina greşelilor noastre şi a fost înviat pentru îndreptăţirea noastră. Învierea Lui dovedeşte că Dumnezeu a primit lucrarea Lui şi a găsit satisfacere deplină în ea. Deci noi ne punem încrederea nu numai în valoarea morţii lui Hristos, ci şi în puterea învierii Sale. Subiectul credinţei noastre este pe de o parte Unul, care a murit odată pentru totdeauna pentru păcat, pe de altă parte este Dumnezeu, care L-a înviat dintre morţi şi L-a glorificat la dreapta Sa în cer. Ca rezultat al acestui fapt avem pace cu Dumnezeu, avem intrare în acest har, în care stăm şi ne lăudăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu (Romani 4.24-5.2).

  3. În al treilea rând, îndreptăţirea este o „îndreptăţire a vieţii”, bazată pe unirea noastră cu Hristos înviat. El este Capul unei generaţii noi de oameni, şi prin ascultarea Lui noi am fost îndreptăţiţi – aşa cum prin neascultarea unui singur om am devenit păcătoşi (Romani 5.18,19).

Îndreptăţirea vieţii

Acest ultim punct este foarte important. Dumnezeu nu numai ne declară drepţi, deoarece păcatele noastre au fost şterse, ci şi pentru că noi în Hristos suntem o creaţie nouă. Dumnezeu nu ne mai vede ca şi copii ai lui Adam, ca oameni naturali şi păcătoşi căzuţi. El ne priveşte ca aceia care sunt legaţi cu un Altul, cu Domnul înviat, Capul unei generaţii noi. Noi am murit cu Hristos, şi aceasta a terminat legătura noastră cu primul Adam. Noi suntem acum în Hristos: în Cel înviat avem o poziţie absolut nouă şi o viaţă absolut nouă. De aceea îndreptăţirea nu are a face numai cu acţiunile noastre rele, cu păcatele noastre (care se arată prin aceea că ele nu ne mai acuză), ci şi cu viaţa noastră, cu natura din care rezultă acţiunile noastre. De aceea Romani 6.7 spune că noi am fost eliberaţi de păcat: „Pentru că cine a murit a fost îndreptăţit faţă de păcat.” Deoarece expresia este la singular, aceasta arată spre natura păcătoasă, puterea rea care a dat naştere la acţiunile păcătoase sau la păcate.

Noi am murit cu Hristos şi astfel suntem morţi faţă de păcat. Dumnezeu ne priveşte ca fiind vii pentru El în Hristos Isus, Domnul nostru. În Domnul înviat avem o poziţie nouă înaintea lui Dumnezeu şi de asemenea o viaţă nouă, şi ambele sunt caracterizate prin dreptate desăvârşită. Din acest motiv, pentru că suntem în Hristos, pentru că suntem uniţi cu El, Capul unei generaţii noi, nu mai este nici o judecată, nici o acuzare pentru noi. „Deci acum nu este nici o condamnare pentru cei în Hristos Isus. Cine este cel care condamnă?” Dacă Dumnezeu Însuşi este Cel care ne îndreptăţeşte, cine ar putea atunci aduce o acuzaţie împotriva noastră (Romani 8.1,33,34)?

Îndreptăţirea se bazează pe moartea şi învierea lui Hristos. Noi nu am fost îndreptăţiţi prin viaţa desăvârşită a Domnului Isus pe pământul acesta sau prin ascultarea Sa desăvârşită faţă de Lege. Noi am fost făcuţi drepţi, deoarece am fost făcuţi una cu Acela care a murit şi a înviat. Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii prin moartea Sa, prin aceea că El a devenit blestem pentru noi (Galateni 3.13). Moartea lui Hristos a pus capăt vieţii noastre în carne şi învierea Lui ne-a dat un loc nou şi o viaţă nouă! Cu viaţa de înviere a noastră posedăm o dreptate a învierii, aşa cum am putea s-o numim, o dreptate de poziţie, care se bazează pe învierea lui Hristos şi glorificarea Lui, care a urmat după aceea. Dumnezeu a acţionat în favoarea Fiului Său, prin aceea că L-a înviat dintre morţi şi L-a înălţat la dreapta Sa în cer. Dumnezeu nu putea să-L lase între morţi, după ce El a înfăptuit lucrarea de răscumpărare şi a glorificat pe pământ pe Dumnezeul şi Tatăl Său. Dumnezeu L-a înviat şi L-a încununat cu glorie şi onoare. Acesta era un act al dreptăţii lui Dumnezeu. Glorificarea lui Hristos în cer este răspunsul drept al lui Dumnezeu la lucrarea pe care Hristos a făcut-o pe pământul acesta (compară cu Ioan 13.31,32; 16.10; 17.4,5).

Noi avem parte de locul şi poziţia pe care Hristos le-a primit ca rezultat al intervenţiei drepte a lui Dumnezeu în favoarea Sa. Aceasta este natura îndreptăţirii noastre. Noi suntem legaţi cu El în învierea şi glorificarea Sa. Dumnezeu ne-a dat acelaşi loc, pe care Hristos l-a dobândit legitim. Dumnezeu ne vede ca fiind una cu El, Dumnezeu ne vede în El. Hristos este Capul nostru şi Reprezentantul nostru. Locul Lui este locul nostru şi viaţa Lui este viaţa noastră. Aşa cum exprimă Pavel: „Din El (adică Dumnezeu) voi sunteţi în Hristos, care a devenit pentru noi … dreptate …” (1 Corinteni 1.30). „Pe Cel care n-a cunoscut păcat, L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să devenim dreptate a lui Dumnezeu în El” (2 Corinteni 5.21).

7. Glorificarea

Pe aceştia i-a şi glorificat

Aceasta ne arată cum îndreptăţirea stă în legătură cu glorificarea: îndreptăţirea ne dă legitim un loc în gloria lui Dumnezeu. Îndreptăţirea ne autorizează la gloria cerească, la care prin natura noastră nicidecum nu eram potriviţi. „Pentru că toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de gloria lui Dumnezeu” (Romani 3.23). De aceea nu este de mirare că epistola către Romani accentuează aşa de mult contrastul faţă de poziţia noastră actuală. Odinioară eram excluşi de la gloria lui Dumnezeu, ea era de neobţinut pentru noi. Dar acum, deoarece am fost îndreptăţiţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu … şi ne lăudăm în nădejdea gloriei lui Dumnezeu (Romani 5.1,2). Romani 8 formulează aceasta chiar în forma de trecut: „pe aceia pe care i-a îndreptăţit, pe aceştia i-a şi glorificat” (Romani 8.30). Glorificarea nu este numai o speranţă, ea este ceva pe care îl posedăm deja în Hristos. Hristos glorificat este arvuna glorificării noastre proprii. Dumnezeu ne vede în El, şi în El ne-a dat gloria pe care El, Omul Hristos Isus, a dobândit-o pentru noi.

Să mergem acum la Romani 9, unde noi suntem numiţi „vase ale îndurării” lui Dumnezeu, pe care El le-a pregătit dinainte pentru glorie (Romani 9.23). Aici este trasă o linie în trecut, la planul veşnic al lui Dumnezeu. Era intenţia Lui să ne facă una cu Fiul Său preaiubit şi să ne ducă la glorie. Era dorinţa Lui să ne introducă în prezenţa Sa, în cer. Ţelul acestui plan veşnic pentru subiectele harului Său este gloria cerească veşnică, permanentă. Planul Său este să ne transforme în oameni care în veşnicie poartă chipul Fiului Său. Şi pentru aceasta ne-a pregătit dinainte, înainte de întemeierea lumii (Romani 9.23).

În ceea ce priveşte îndeplinirea acestui plan, se pot recunoaşte două aspecte, un aspect exterior şi un aspect interior. Intenţia lui Dumnezeu va fi împlinită în gloria exterioară, cu care El va umple creaţia. Gloria Numelui lui Dumnezeu se va vedea pe întreg pământul, când Hristos, ca ultimul Adam, va prelua domnia Sa o mie de ani (Psalmul 8). Atunci creaţia va fi eliberată de robia stricăciunii la libertatea minunată a copiilor lui Dumnezeu. Şi noi înşine vom primi răscumpărarea trupului nostru şi de asemenea vom fi glorificaţi (Romani 8.21-23). Cei răscumpăraţi vor fi arătaţi cu Hristos în glorie, după ce mai înaintea au fost luaţi în glorie şi trupul lor josnic a fost transformat în asemănare cu trupul Său de glorie (Filipeni 3.21; Coloseni 3.4). Gloria Lui va fi văzută atunci în ei şi privită cu uimire (2 Tesaloniceni 1.10). Aşa cum primul Adam nu a fost singur pus ca regent peste prima creaţie, ci împreună cu Eva, la fel ultimul Adam va avea mireasa Lui, Biserica glorificată, şi va domni împreună cu ea peste pământul viitor.

Tu ai pus maiestatea Ta peste ceruri

În ultima carte a Bibliei gloria Bisericii ca mireasă, soţia Mielului, este numită „gloria lui Dumnezeu” (Apocalipsa 21.11,23). Aceasta este revelarea gloriei lui Dumnezeu în afară în creaţie. Biserica este locul ceresc, centrul ceresc al acestei glorii, căci gloria lui Dumnezeu o luminează, şi Mielul este lampa ei, lumina ei (Apocalipsa 21.23; 22.5). Este Ierusalimul de sus, în timp ce Ierusalimul de acum va fi după restabilirea lui centrul acesteia pe pământ. Această glorie a noului Ierusalim va fi văzută de creaţie. Găsim acest aspect al glorificării noastre şi în evanghelia după Ioan, unde Fiul Însuşi spune Tatălui Său în rugăciune: „Şi Eu le-am dat gloria pe care Mi-ai dat-o Tu, … ca să recunoască lumea că Tu M-ai trimis” (Ioan 17.22,23). Aceasta este o glorie revelată în afară, care determină lumea să-L recunoască.

Acesteia îi urmează nemijlocit aspectul lăuntric al glorificării noastre – această parte a gloriei, care este ascunsă faţă de lume şi care poate fi văzută numai de copiii lui Dumnezeu, de aceia care sunt oameni din casa lui Dumnezeu. În Ioan 17.24 citim: „Tată, vreau ca aceia pe care Mi i-ai dat Tu să fie şi ei cu Mine unde sunt Eu, ca să privească gloria Mea pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru că M-ai iubit înainte de întemeierea lumii.” Aceasta este gloria casei Tatălui, unde Hristos după întoarcerea Lui la Tatăl a pregătit un loc pentru noi (Ioan 14.2,3). În casa Tatălui vom vedea gloria lui Hristos şi o vom admira. Este adevărat, că El savurează acolo o parte deosebită, o glorie specială, căci El este Întâiul-născut între mulţi fraţi. Noi vom fi ca El în revelarea publică a gloriei Sale, atunci când El Se va arăta în glorie (Coloseni 3.4). Însă aceasta nu este valabil pentru aspectul lăuntric al gloriei Sale. În casa Tatălui Său Îl vom vedea şi vom admira unicitatea gloriei Sale.

Este deci o glorie a copiilor lui Dumnezeu, care poate fi văzută de creaţie – şi chiar şi creaţia va avea parte de libertatea gloriei copiilor lui Dumnezeu (Romani 8.21). Mai este însă şi o altă glorie, care rămâne ascunsă faţă de lume; ea se limitează la copiii lui Dumnezeu. În domeniul exterior al gloriei noi vom fi ca Hristos (1 Ioan 3.2). Aceasta este sfera în care se revelează gloria lui Dumnezeu în această creaţie. Domeniul lăuntric al gloriei este casa Tatălui, unde Fiul are un loc unic în felul lui, căci acesta era locul Lui din veşnicie. Noi vom fi aduşi în această sferă intimă a gloriei, deoarece noi suntem mulţi fii, pe care Dumnezeu intenţiona să-i ducă la glorie. Şi Fiul Însuşi ne-a pregătit un loc în Casa Tatălui cu multele ei locuinţe. Noi vom fi aduşi acolo, ca să vedem pe Fiul şi să admirăm gloria Lui unică în felul ei! Vom fi aduşi acolo, pentru ca Tatăl să poată privi la noi cu plăcere, pentru că noi purtăm chipul Fiului Său şi reflectăm gloria Fiului Său!


Tradus de la: Der Ratschluss Gottes

Din cartea Der Ratschluss Gottes. Gottes Heilsplan dargestellt in fünf Stufen von Ewigkeit zu Ewigkeit
Ernst-Paulus-Verlag, Ediţia 1.

Traducere: Ion Simionescu

Adnotare

[1] Strofa a 2-a din cântarea Nr. 24 „Isuse, fii glorificat”, din cartea ‚Culegere de cântări duhovniceşti’.

Mai multe articole din categoria Comentarii (80)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).

Bibeltexte im Artikel anzeigen