- 1. Calea lui Dumnezeu cu privire la pace
- 2. Ţelul Său: „Pace pe pământ”
- 3. Odihna lui preţioasă: ieşirea în afară în pace
- 4. Făgăduiala lui Dumnezeu: du-te în pace
- 5. Mângâierea Sa: du-te în pace
- 6. Slujba Sa: Pace casei acesteia
- 7. Întrebarea Lui: Este un fiu al păcii aici?
- 8. Binecuvântarea Sa: pacea voastră se va odihni peste el
- 9. Vrăjmaşul Său: bunurile lui sunt în pace
- 10. Atenţionarea Sa: nici o pace pe pământ la prima Sa venire
- 11. Purtarea Sa de grijă: împrejurările păcii
- 12. Transferarea Sa: pace în cer
- 13. Plângerea Sa: lucrurile spre pacea lor
- 14. Binecuvântarea Sa: pace în părtăşie
Această evanghelie din cele patru evanghelii poate fi cu adevărat numită „Evanghelia păcii”, căci ea arată într-un mod deosebit adevărul mântuirii şi pe Domnul Isus nu ca Împărat sau profet sau ca „Dumnezeu revelat în carne”, ci ca Fiul Omului şi Mântuitorul celor pierduţi. Desigur această evanghelie nu se limitează la acest adevăr de bază, cu toate că el este punctul central, în jurul căruia se învârte totul, şi toate sunt în concordanţă cu această însuşire.
1. Calea lui Dumnezeu cu privire la pace
Luca 1.79: … ca să ne conducă picioarele pe calea păcii.
Ca de obicei, prima referire arată subiectul în întregimea lui sau oferă o privire cuprinzătoare a temei: calea păcii. Ea este prezentată aici ca ultimul din cele trei scopuri pentru care Domnul Isus a venit:
- „ca să dea poporului Său cunoştinţa mântuirii prin iertarea păcatelor lor” (Luca 1.77)
- „ca să lumineze pe cei ce stau în întuneric” (Luca 1.79)
- „ca să ne conducă picioarele pe calea păcii” (Luca 1.79).
Calea păcii înseamnă totodată un început, un parcurs şi un final, şi ea include primirea lui Hristos de către noi ca Mântuitor, ca Acela pe urmele căruia mergem şi rezultatul în glorie.
Însă „calea” este şi o aducere aminte de faptul că omul nu mai este în Eden, ci în afara lui, şi ea ne aminteşte de următoarele pasaje din Biblie:
- „Toţi s-au abătut” (Romani 3.12) – omul este pierdut.
- „Noi toţi … ne-am întors fiecare la calea lui (Isaia 53.6) – omul este stricat.
- „Este o cale care pare dreaptă omului” (Proverbe 16.25) – omul este orbit.
Însă Isus a zis: „Eu sunt Calea şi Adevărul şi Viaţa.” Drept urmare omul este pierdut, neascultător şi înşelat, până când cu pocăinţă Îl găseşte pe Hristos ca şi Cale sau prin El vine la Dumnezeu.
2. Ţelul Său: „Pace pe pământ”
Luca 2.14: Pace pe pământ, în oameni bună plăcere!
Mesajul îngerului, care a vestit marea bucurie despre „Mântuitorul, care este Hristos Domnul”, dă naştere la această izbucnire de laudă în corul ceresc: „Glorie lui Dumnezeu în cele preaînalte şi pe pământ pace, în oameni bună plăcere!” (Luca 2.14).
Ei şi-au găsit plăcerea în această triunitate a binecuvântării, însă cât de puţin este ea recunoscută, înţeleasă sau preţuită de oamenii sărmani, care au fost orbiţi de satan şi de ţelurile lor egoiste, şi probabil din punctul nostru de vedere josnic vom considera probabil că numai îngerii văd aşa cum se cuvine.
„Glorie lui Dumnezeu în cele preaînalte” este cu regret puţin năzuită, căci orice păcat este spre dezonoarea lui Dumnezeu, este o jefuire a creaturii şi o răzvrătire împotriva lui Dumnezeu. Cât de frumos este apoi să recunoşti că gloria lui Dumnezeu a fost ţelul primordial al Domnului! Dacă privim viaţa, moartea şi învierea Domnului, vedem uşor că El a glorificat pe Dumnezeu, dar ca să vezi „pace pe pământ” este nevoie de ochiul unui profet şi nu numai de ochiul unui păcătos. Este adevărat, că unii vor vedea pacea „venind” şi vor vesti timpul bun ca fiind venit, însă prin aceasta ei arată numai nechibzuinţa lor proprie, şi de aceea mesajul îngerilor pare pentru mulţi numai ca o batjocură a speranţelor lor dezamăgite. Însă chiar dacă noi nu avem pe pământ o minunată împărăţie a păcii, până când El va veni, totuşi noi putem vedea mai dinainte binecuvântările cele mai vaste. Numai El singur are dreptul să domnească în dreptate, şi prin aceasta ne aduce pace deplină, deoarece sufletele noastre L-au primit ca Mântuitor şi Domn. Dacă deschidem larg uşa inimii, prin aceasta putem să-L primim şi să mergem acolo unde este El; până acum nevăzut, în cer.
3. Odihna lui preţioasă: ieşirea în afară în pace
Luca 2.29: … lasă pe robul Tău să plece … în pace.
În timp ce rezultatul deplin al lucrării binecuvântate a Domnului este amânat prin respingerea Lui de către lume, pentru noi sunt aperitive binecuvântate ale acestui rezultat, prin aceea că El aduce revărsatul zorilor mileniului aceluia care în pocăinţă adevărată spune bun-venit „revărsatului zorilor din înălţime”.
Să citim descrierea plăcută a acestui om din Ierusalim, aşa cum o găsim în Luca 2.25-32:
- „El era” în Ierusalim („cetatea păcii”) – chemarea
- „Simion” (= „ascultare”; „astfel credinţa este din auzire”) – credinţa
- „drept şi evlavios” (poziţia şi practica) – cinstea
- „aştepta mângâierea lui Israel” – speranţa
- „Duhul Sfânt era peste el” – dar
- „a fost divin înştiinţat” – revelaţie
- „a venit în Duhul în Templu” – părtăşie
- „L-a primit în braţele sale” – bucurie
- „L-a binecuvântat pe Dumnezeu” – proslăvirea
- „el a spus: «Acum lasă pe robul Tău să plece, Stăpâne, … în pace»” - pace
De aceea, înainte să se dea marea revelaţie prin Pavel, „afară din trup şi acasă la Domnul” (2 Corinteni 5.8) şi despre fericirea cerească a sfinţilor în viaţă, găsim totuşi pe unul care crede că „plecarea lui” nu conducea la o închisoare în Şeol, ci ca să fie cu Dumnezeu. Cu Hristos în braţele Sale şi cu Duhul Sfânt peste el, unde ar fi putut el să meargă?
4. Făgăduiala lui Dumnezeu: du-te în pace
Luca 7.50: Credinţa ta te-a mântuit; du-te în pace
Domnul nostru a fost deplin conştient de lacrimile, de părul,de sărutările şi de untdelemnul femeii plină de căinţă din cetate, însă El a trecut peste toate acestea, ca să evidenţieze credinţa ei, ca să-i dea o binecuvântare întreită: iertarea, mântuirea şi pacea. El a salvat-o, deoarece ea ca femeie păcătoasă avea nevoie de mântuire. El i-a făgăduit aceasta prin cuvântul Său, altfel probabil ar fi plecat cu îndoieli şi temeri, însă în felul acesta ea medita la harul Său.
5. Mângâierea Sa: du-te în pace
Luca 8.48: Credinţa ta te-a vindecat; du-te în pace.
Un suflet obosit, dezamăgit, care în nimeni nu a putut găsi ajutor, decât numai în Domnul nostru milostiv, a venit pe dinapoi şi s-a atins de haina Lui. Ea a fost imediat vindecată. Domnul a simţit aceasta şi a întrebat cine s-a atins de El. Atunci ea a venit „tremurând şi a căzut înaintea Lui”, a spus adevărul înaintea tuturor şi L-a auzit spunând: „Îndrăzneşte, fiică; credinţa ta te-a vindecat. … du-te în pace” (Matei 9.22; Luca 8.48). În acest mesaj scurt El îi garantează comuniune, mângâiere, protecţie şi pace.
6. Slujba Sa: Pace casei acesteia
Luca 10.5: Şi, în orice casă veţi intra, întâi spuneţi: «Pace casei acesteia!»
Mântuitorul nostru nu dă cu mână zgârcită, şi atunci când trimite pe cei şaptezeci de ucenici ai Săi, El le-a poruncit, „întâi” să spună: „Pace casei acesteia!” Aceşti „muncitori sezonieri” ai Domnului nostru nu erau participanţi la război, nu erau persoane care luau parte la dispute, nu erau denunţători nemiloşi. Slujba lor era o slujbă a împăcării, că Dumnezeu cerea oamenilor să se lase împăcaţi. Comportarea lor trebuia să fie demnă de această misiune; ei au venit să împartă darul unui Împărat, şi ei nu erau nici protectori darnici şi nici nu trăiau din pomeni; însă înainte să intre într-o casă, ca să rămână acolo, ei aveau o întrebare: „Este stăpânul nostru bine-venit aici?”
7. Întrebarea Lui: Este un fiu al păcii aici?
Luca 10.6: Şi, dacă este acolo un fiu al păcii, …
- „[El] i-a trimis câte doi, înaintea feţei Sale” – mesagerii Lui
- „… să scoată lucrători la secerişul Său” – lucrătorii Lui
- „Eu vă trimit ca pe nişte miei în mijlocul lupilor” – misiunea Sa
Misiunea sa era înzecită:
- „rugaţi deci pe Domnul secerişului” – părtăşie
- „Mergeţi!” – ascultare
- „Nu purtaţi pungă, nici traistă, nici încălţăminte” – dependenţă
- Nu salutaţi pe nimeni pe drum” – concentrare
- „întâi spuneţi: «Pace casei acesteia!»” – politeţe
- „Nu vă mutaţi din casă în casă” – mulţumire
- „Mâncaţi ce vi se pune înainte” – lepădare de sine
- „vindecaţi pe bolnavi” – compasiune
- „Împărăţia lui Dumnezeu S-a apropiat de voi” – mărturie
- „scuturaţi praful din cetatea lor împotriva lor” – credincioşie
8. Binecuvântarea Sa: pacea voastră se va odihni peste el
Luca 10.6: … pacea voastră se va odihni peste el.
Ca şi la masa festivă a împărătesei Estera totul era din belşug şi liber, fără nici o constrângere. Nu era nimic din acel „tu trebuie” al Legii, ci era acel „haideţi” al harului. Porumbelul lor a dus ramura de măslin numai la aceia care şi-au întins mâna s-o ia. Dacă Împăratul păcii era bine-venit, El intra în acea casă în persoana mesagerilor Săi; dacă nu, ei mergeau mai departe pe calea păcii, şi cea mai mare pierdere o aveau aceia care au respins o binecuvântare aşa de mare.
9. Vrăjmaşul Său: bunurile lui sunt în pace
Luca 11.21: Când cel tare îşi păzeşte casa înarmat, bunurile lui sunt în pace
Nici un soldat bun nu sprijină vreodată pe duşmanul său, şi marele nostru „Căpitan” nu este o excepţie. El descrie pe satan în felul următor: „Când cel tare îşi păzeşte casa înarmat, bunurile lui sunt în pace” (Luca 11.21). Dar dacă Domnul nostru Isus Hristos evaluează în felul acesta puterea lui satan, atunci noi ar trebui să credem cu certitudine, că Cuvântul Său este adevăr, ca întotdeauna. Dacă satan este un om puternic şi înarmat şi are şi un palat, avere şi pradă, atunci este înţelept din partea noastră să ştim mai mult despre aceasta, căci pe de o parte el este un mincinos şi înşelător şi pe de altă parte un ucigaş şi distrugător. „Prada lui satan”: ce însuşire, care descrie pe păcătoşi, şi acestea sunt chiar cuvintele Domnului nostru, şi El nu poate minţi.
10. Atenţionarea Sa: nici o pace pe pământ la prima Sa venire
Luca 12.51: Gândiţi că am venit să dau pace pe pământ? Vă spun: nu, …
S-ar putea să gândeşti, că este clar ca lumina soarelui, că aşa este, însă cu regret: oamenii „nu cunosc, nici nu înţeleg” (Psalm 82.5). La naşterea lui Isus, Irod şi tot Ierusalimul s-au tulburat, apoi Betleem este de nemângâiat din cauza „morţii unui nevinovat”, o sabie a străpuns sufletul Mariei, îngrijorările au umplut pe ucenicii Săi, fiicele Ierusalimului plângeau din cauza Lui, şi sufletul Lui a fost foarte tulburat, chiar până la moarte. În toate acestea nu era nici o „pace pe pământ”.
11. Purtarea Sa de grijă: împrejurările păcii
Luca 14.32: … cere condiţiile pentru pace.
Cuvântul Domnului nostru se adresează mulţimii, care Îl urma, şi el trebuia să zguduie conştiinţa lor cu privire la ceea ce aveau să se aştepte adevăraţii Lui ucenici într-o lume vrăjmaşă. Preţul adevăratei ucenicii este „purtarea cruci” în mersul după El, şi exemplele pe care El le dă trebuiau să exprime faptul că noi trebuie „să renunţăm la toate”, ca să fim pe deplin ucenicii Săi.
12. Transferarea Sa: pace în cer
Luca 19.38: Pace în cer şi glorie în cele preaînalte!
Ultima călătorie a Domnului nostru la Ierusalim se apropia de sfârşit, când din ucenici a izbucnit bucuria şi preamărirea cu privire la desfăşurarea fiinţei Sale, pe care ei au văzut-o. Ştim că ei aveau speranţa, care încă nu trebuia să se împlinească. Dar cu toate acestea cântarea lor era în concordanţă cu cerul, şi astfel, în loc de repetarea cuvintelor îngerului „pace pe pământ” cu privire la misiunea Domnului, ei le transferă în „pace în cer” (Luca 19.38). Acolo Isus era ca Împărat, şi ei nu puteau să tacă, căci atunci chiar şi pietrele ar fi mărturisit împotriva lor şi îşi vor fi manifestat gălăgios protestul lor.
13. Plângerea Sa: lucrurile spre pacea lor
Luca 19.42: … cele care sunt spre pacea ta.
El a vorbit cuvintele Tatălui şi a făcut lucrările Sale, El i-a chemat sub protecţia aripilor Sale, a suspinat, a gemut şi a plâns din cauza stării lor, şi acum, când aparent tot harul Său a fost în zadar pentru ei, El a plâns din nou din cauza pierderii lor proprii definitive, „cele care sunt spre pacea ta [lor] … pentru că n-ai [n-aţi] cunoscut timpul cercetării tale [voastre]” (Luca 19.42,43).
14. Binecuvântarea Sa: pace în părtăşie
Luca 24.36: [El] le-a spus: „Pace vouă!”
Israel, proprietatea Sa, „nu L-a primit” (Ioan 1.11), L-au urât „fără temei” (Psalmul 35.7), ucenicii Lui „L-au părăsit … toţi au fugit” şi acum, după crucea ruşinii Sale, după moartea Sa ca jertfă şi învierea Sa glorioasă, El este văzut încă cu misiunea Sa de dragoste. El le face pe ambele: El pune oile Sale înaintea Sa şi El merge şi înaintea lor, aşa cum El S-a arătat mai întâi lui Simon şi celor doi, care mergeau spre Emaus. Însă El i-a salutat ca grupă cu „Pace vouă!” abia după ce ei s-au regăsit ca aducători ai aceluiaşi mesaj şi au vestit: „Domnul a înviat cu adevărat”. Aici era Domnul păcii, El Însuşi, gata să le dea pacea, atât prin prezenţa Sa, cât şi prin lucrarea făcută de El. Cât de mult avem nevoie de această pace! Fie ca ea să ne devină mai reală!
Tradus de la: Frieden im Lukasevangelium
Titlul original: „‘Peace’ in Luke’s Gospel“
din Home Friend | Tender Grass, Ediţia 24, 1917, pag. 189 şi următoarele.
Traducere: Ion Simionescu