Când Dumnezeu ne trimite „în exil”

Stephan Isenberg

© SoundWords, Online începând de la: 21.04.2020, Actualizat: 21.04.2020

Timpuri grele

Trăim timpuri grele: aceasta nu este o veste nouă, căci deja apostolul Pavel a înştiinţat: „Să şti dar aceasta, că în zilele din urmă vor veni timpuri grele” (2. Timotei 3.1). Aceste timpuri vor fi caracterizate, între altele, prin aceea că oamenii vor fi „iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu” şi mulţi vor avea „o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea” (2. Timotei 3.3-5).

Noi trăim în aceste ultime timpuri grele, trăim demult în societatea plăcerilor, unde plăcerea a luat supremaţia. Dragostea naturală dintre bărbat şi femeie a fost relativizată prin „căsătorie pentru toţi”, aşa că Biblia vorbeşte chiar despre „relaţii contra întrebuinţării naturale” (Romani 1.26). Mulţi se lasă botezaţi creştineşte, alţi vor neapărat să fie căsătoriţi bisericeşte sau înmormântaţi creştineşte, însă în rest nu vor a avea nimic a face cu biserica. Litera „C” este încă în numele partidelor, dar să se ceară ajutorul lui Dumnezeu în timpuri grele şi să se recunoască propria vulnerabilitate, încurcătură şi neajutorare, de cele mai multe ori nu are loc. În societatea noastră au avut loc îndepărtări în multe domenii de la etalonul divin.

Şi noi creştinii?

Dar cum stau lucrurile la noi creştinii credincioşi? Găsim în societate multe lucruri pe care le-am putea critica, dar criza actuală nu este numai pentru „lumea rea” de afară; ea se referă nu numai la societatea noastră, ci şi la noi creştinii credincioşi, şi anume foarte sensibil. Ceea ce pentru noi este cel mai important, ceea ce este esenţial pentru creştinii credincioşi, ne-a fost luat de pe o zi pe alta. Creştinul credincios „funcţionează” cel mai bine în societatea credincioşilor. Noi suntem aşa de strâns legaţi unul cu altul, că apostolul Pavel vorbeşte despre faptul că noi suntem mădulare ale unui singur trup (compară cu 1. Corinteni 12.12-20). Unul din elementele cele mai importante ale serviciului divin este Cina (Frângerea pâinii), unde exprimăm părtăşia trupului lui Hristos şi părtăşia sângelui lui Hristos şi prin frângerea unei singure pâini exprimăm faptul că noi constituim o unitate, aparţinem laolaltă; nimeni nu trebuie să ia această cină pentru sine, ci ea trebuie sărbătorită în părtăşie.

Tăria creştinilor de odinioară era în unitatea şi armonia lor. Ei aveau pe cineva care îi ţinea uniţi; ceva, de care ei erau atraşi. Ei erau atraşi de o Persoană unică în felul ei, şi de fiecare dată când se adunau laolaltă era o venire la Domnul Isus Însuşi – era Numele Său minunat (1. Corinteni 1.2; 2. Timotei 2.22). Erau aceştia un fel de romantici creştini? Nu, Domnul Isus le-a făgăduit:

Matei 18.20: Unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, acolo Eu sunt în mijlocul lor.

Acesta era un loc foarte concret, unde ei se adunau, şi se preţuia prezenţa personală a Domnului Isus. El va veni în mijlocul lor, nu în trup, dar personal. Hristos era singurul punct de atracţie şi singurul centru. Pretutindeni, începând din Ierusalim până în toate părţile lumii au luat naştere adunări creştine. Credincioşii nu aveau clădiri de biserici, localuri de adunare, nu aveau orgă sau vreun fel de programe de distracţie, ci se adunau în case, şi le era de ajuns să-L întâlnească pe Domnul Isus. Ei se încurajau prin scrierile apostolilor şi citeau Vechiul Testament; aveau părtăşie, se rugau împreună, lăudau pe Dumnezeu şi serbau Cina.

O evoluţie nesănătoasă

Ce găsim noi astăzi în biserici? Ce este mai important pentru noi astăzi; ce trebuie neapărat să avem într-o biserică, pentru ca să mergem acolo? Ei bine, doresc cel puţin să mă întreţin, dacă oricum duminica dimineaţa mă scol devreme şi pornesc la drum. Alţii merg într-o biserică sau adunare creştină numai dacă acolo vorbeşte un predicator sobru sau cel puţin dacă muzica este pe placul meu. Alţii spun: dacă nu facem totul aşa cum au făcut părinţii noştri în credinţă, atunci părăsim cărarea îngustă – „Do not touch” este deviza lor -; totul trebuie să rămână aşa cum este. Câte lucruri nu ne-am imaginat, şi cât de departe ne-am abătut noi creştinii de la ceea ce este esenţial pentru o adunare sau biserică creştină. Îmi doresc mult, spun sincer, simplitatea primilor creştini – când Hristos ca punct central era suficient.

Prin aceasta nu am spus încă nimic dacă de fapt noi am participat cu atitudine corectă la orele noastre de adunare şi la serviciile divine. Clar, fizic sunt prezent, dar sunt eu şi în duhul prezent? Clar, eu vin la serviciul divin, dar îmi rezerv dreptul să vin când vreau; să vii la timp este numai pentru supra-sfinţi şi parveniţi.

Mergem la Cină şi ştim de fapt că anumite lucruri în viaţa noastră nu sunt în regulă: este ceartă cu copiii, cu soţia; chestiuni nerezolvate între fraţii şi surorile de credinţă; de fapt ştiu că nu m-am comportat cum trebuie, dar nu vreau să-mi cer scuze; este invidie ascunsă şi rădăcini de amărăciune, dar din fericire pe acestea nimeni nu le poate vedea; sau suntem în clinch cu colegul de serviciu, dar mi-e tot una, nimeni nu a aflat despre aceasta, şi în afară de aceasta, cine a spus că eu sunt perfect.

Şi cum este cu pregătirea pentru serviciul divin? Ok, mulţi vor spune acum: de ce? Pentru aceasta avem păstor, el face aceasta. Dar ne-am întrebat noi vreodată dacă aceasta este un model biblic, un astfel de one-man-show? Astăzi nu mai este valabil 1. Corinteni 14, unde în principiu fiecare ar putea contribui cu ceva la serviciul divin (cu anumite excepţii şi delimitări din pricina ordinii)? Dar şi aceia care gândesc că susţin un model mai biblic: este cu adevărat spre onoarea lui Dumnezeu felul în care noi ne strângem? Dacă respingem modelul păstorilor, sunt atunci cel puţin fraţii locali „pregătiţi”? S-au preocupat ei cu Domnul în timpul săptămânii; trăiesc ei o viaţă sfinţită, pentru ca duminica să aibă „coşurile pline” (compară cu Deuteronomul 26.2), ca să aducă lui Dumnezeu o jertfă de laudă (aceasta este valabil de altfel şi pentru surori, chiar dacă ele nu pot contribui public în strângerile laolaltă; Dumnezeu se uită la inimă)? Sau există mai degrabă atitudinea: ah, cumva vor decurge lucrurile duminica şi dacă nu, avem experienţă suficientă ca întotdeauna să găsim o cântare sau să citim un pasaj biblic. Să ne gândim bine: gura se revarsă numai din ceea ce inima este plină.

Cum stau de fapt lucrurile cu privire la Masa Domnului? Ea este imaginea unităţii trupului, căci „noi, cei mulţi, suntem o singură pâine, un singur trup” (1. Corinteni 10.17). Domnul Isus a venit, nu, El a trebuit să moară, „ca să-i adune într-unul singur pe copiii lui Dumnezeu cei risipiţi” (Ioan 11.52). Domnul Isus era negustorul din parabola perlei preţioase, şi ceea ce era măreţ la această perlă era că era o singură perlă, nu două, nu trei şi nici o sută, ci o perlă preţioasă. Cât de mult am eşuat noi ca şi creştini! Biserica (Adunarea) lui Hristos este despărţită în nenumărate subgrupări şi „iau naştere” tot mai multe pretinse biserici, ca şi cum nu ar avea nici o importanţă şi nicidecum nu L-ar durea pe Domnul Isus că iau naştere mereu biserici şi adunări noi.

Gândul iniţial era că este numai o singură Biserică mondială, că într-o localitate era numai o biserică, alcătuită din toţi credincioşii adevăraţi. Chiar şi acolo unde gândul acesta se respectă încă, bacteria bântuie deja. Copii adevăraţi ai lui Dumnezeu sunt despărţiţi unii de alţii şi nu pot frânge pâinea împreună, sau iau parte la frângerea pâinii aceia care nicidecum nu ar trebui să aibă loc la Masa Domnului. În timpul acesta totul este imaginabil şi posibil. Toate acestea ar trebui să ne ducă pe genunchi, şi dacă noi nu le putem înlătura, ar trebui totuşi să le simţim profund.

Îi place lui Dumnezeu ce facem noi?

Vrem să ne punem întrebarea serioasă: Mai are Dumnezeu plăcere de ceea ce noi Îi aducem ca serviciu divin, aşa cum noi ne strângem laolaltă ca credincioşi? Să privim în timpul lui Maleahi. Mult timp nu a fost posibil să se aducă jertfe lui Dumnezeu, căci Templul era distrus prin Nebucadneţar şi poporul era dus în exil în Babilon. Dumnezeu vorbeşte în moduri diferite. Ce, dacă Dumnezeu vrea astăzi să ne vorbească nouă creştinilor prin criza corona sau cel puţin vrea să ne vorbească şi nouă creştinilor? Dumnezeu a judecat necredincioşia poporului şi a făcut imposibil serviciul divin. Fără Templu nici o jertfă – foarte simplu. Dar acum în zilele lui Maleahi, Templul era reconstruit şi serviciul jertfelor era reintrodus, dar ce spune Dumnezeu acum?

Maleahi 1.10: De ar fi măcar unul între voi care să închidă uşile, ca să nu aprindeţi foc în zadar pe altarul meu! N-am plăcere de voi, zice Domnul oştirilor, nici nu voi primi cu plăcere un dar de mâncare din mâna voastră.

Tot ce aducea poporul lui Dumnezeu era bolnav, era parţial, era restul care rămânea din ziuă. Era osteneală mare pentru ei (Maleahi 1.13) – era o povară să aducă ceva lui Dumnezeu, da, să aducă ce era cel mai bun. Dumnezeu nu voia să mai vadă aceasta şi de aceea a cerut ca cineva să închidă uşile casei lui Dumnezeu. Era mai bine să nu se facă servicii de jertfă, decât să fie făcute parţial. Pe parcursul cărţii este vorba de necredincioşia preoţiei (compară cu Maleahi 2.1-9) şi de necredincioşia poporului în legătură cu imposibilitatea de desfacere a căsătoriei (compară cu Maleahi 2.10-17) şi în final de necredincioşia cu privire la darea zeciuielii (compară cu Maleahi 3.6-12).

Toate acestea sunt domenii care au să ne spună ceva nouă creştinilor, sau nu sunt multe deficite tocmai în slujba preoţiei – şi aici în mod deosebit slujirea prin Cuvânt (compară cu Maleahi 2.7-9)? Câtă superficialitate este în interpretarea Cuvântului lui Dumnezeu! Unde sunt comentatorii biblici conştiincioşi? În afară de aceasta, nu sunt multe probleme şi în căsniciile creştine şi nu a crescut razant în ultimii treizeci de ani rata divorţurilor chiar şi între credincioşi? Cum ne comportăm cu posesiunea noastră? Îi dăm noi lui Dumnezeu ceea ce I se cuvine?

Ce are Dumnezeu să ne spună?

Nu ar trebui cel puţin să ne punem întrebarea, de ce Domnul a închis în timpul nostru uşile spre casa lui Dumnezeu? Nu ni se potrivesc şi nouă lucrurile descrise mai sus? Nu este timpul să ne căim şi să ne întoarcem de pe căile greşite?

Isaia 30.15: Aşa zice Domnul Dumnezeu, Sfântul lui Israel: În pocăinţă şi odihnă va fi mântuirea voastră, în seninătate şi încredere va fi tăria voastră.

Avem acum multă odihnă şi trebuie să ne obişnuim în a fi liniştiţi. Desigur putem cădea în acţionism şi foarte repede putem chema la viaţă livestreams, video-chats şi altele asemănătoare şi să trecem simplu la ordinea zilei. De altfel astfel de lucruri sunt într-adevăr o binecuvântare. Dar nu vrea Dumnezeu să ne spună mai mult?

Întotdeauna când Dumnezeu a făcut imposibilă slujirea la Templu în Vechiul Testament, atunci aceasta era şi o vorbire severă adresată poporului lui Dumnezeu. După ce Domnul Isus a fost răstignit, Dumnezeu a avut răbdare încă patruzeci de ani, până când Templul din Ierusalim a fost distrus şi prin aceasta slujirea la Templu a devenit imposibilă. Nu este îndreptăţit ca noi creştinii să ne întrebăm: Ce are Dumnezeu să ne spună? Nu ar trebui să ne concentrăm revenind la ceea ce este esenţial? Nu ar trebui să ne înnoim devotamentul nostru faţă de Domnul? Trebuie acum în criză ca totul să decurgă ca şi până acum? Este bine dacă avem un mesaj pentru oamenii fără Dumnezeu, dar la fel de importantă este întrebarea: Ce vrem să învăţăm noi creştinii din criză?

Uneori Domnul Isus ne conduce într-un loc pustiu, simplu, pentru a recunoaşte că noi prin noi înşine suntem total nefolositori, că nu avem nimic – pentru ca prin aceasta să cunoaştem lipsa şi nevoia noastră. În Marcu 6.31 Domnul Isus îi ia pe ucenici cu Sine într-un loc pustiu. Chiar dacă odihna promisă nu a durat mult timp, devine totuşi clar ce aveau în realitate ucenicii. Domnul întreabă, având în vedere marea mulţime înfometată: „Câte pâini aveţi?” Şi ei au trebuit să recunoască: erau numai cinci pâini şi doi peşti – deci cvasi nimic pentru cinci mii de bărbaţi.

Când Domnul Isus ne conduce într-un loc pustiu – acesta poate fi o boală, o carantină, o interzicere a Adunării sau orice altceva -, atunci vrem să învăţăm să cunoaştem propriile lipsuri şi că numai atunci când ceea ce avem punem în mâna Domnului poate prospera şi că numai atunci toţi devin sătui când încetăm să ne încredem în noi. Dumnezeu nu caută programele noastre de distracţie frumoase pentru serviciul divin – El caută inimi, care se adună numai pe baza faptului că El este în mijloc, şi prin aceasta recunosc desigur că El decide. Cât de des suntem de părere că putem organiza orele după cum gândim noi că este bine, aşa că ne plac, ne este spre binecuvântare, până acolo, că ajungem să avem cu totul o atitudine pură de consumatori. Mergem la orele de adunare ca să primim ceva, dar nu pentru a contribui cu ceva sau a pentru a da ceva. Pe de altă parte gândim deseori, că orele de adunare ar fi ocazii bune „să vindem cu succes” cunoştinţele noastre, contribuţiile noastre, posibilităţile noastre, în loc ca tot ce avem să punem în mâinile Domnului. Cât de siguri pe noi înşine suntem uneori; cât de conştienţi suntem de trimiterea noastră; cât de repede luăm cuvântul şi cât de puţin suntem conştienţi: Doamne, fără tine nu pot face nimic. Doamne, fă-mă să Te aştept.

Sunt timpuri când nu putem participa la orele de adunare, de exemplu în caz de boală sau suntem în călătorie ca apostolul Pavel pe marea învolburată şi chiar în primejdie pe mare sau ajungem în alte primejdii. Atunci s-ar putea ca mai multe săptămâni să nu putem participa la strângerile laolaltă. S-ar putea să fie ca la apostolul Ioan, care a fost trimis în exil pe insula Patmos şi în ziua Domnului, în prima zi din săptămână, nu putea să fie împreună cu fraţii şi surorile. Şi cu toate acestea tocmai aceste timpuri pline de strâmtorări erau o mare binecuvântare pentru apostoli; unul a trăit cu Dumnezeu într-o situaţie deosebită şi celălalt nu s-a intercalat în prima zi din săptămână într-o conferinţă video cu Efes – dacă el a primit deja o viziune de la Domnul, atunci de ce nu a primit-o cu privire la fraţii şi surorile din Efes? -, ci el a primit o cu totul altă viziune. Aceasta ne arată că astfel de timpuri nu întotdeauna sunt timpuri de judecată sau de încercare, ci ele pot conduce ca noi să facem experienţe minunate cu Domnul nostru – şi fără strângeri laolaltă. Vrem în privinţa aceasta să fim echilibraţi, dar totuşi să ne întrebăm în ce direcţie ne îndreaptă criza actuală. Probabil la această întrebare nu este un singur răspuns.

Să continuăm să facem ca până acum?

Ce vreau de fapt să spun? Dorinţa mea este ca să fim foarte precauţi când este vorba să oferim strângerile noastre laolaltă şi serviciile divine ca livestream sau conferinţe video. Sunt timpuri grele şi timpurile grele necesită uneori decizii provocatoare. Cândva David a intrat în casa lui Dumnezeu şi împreună cu oamenii lui au mâncat pâinile pentru punerea înainte, care de fapt erau destinate numai pentru preoţi (compară cu Luca 6.4). Dar era tocmai un timp neobişnuit şi timpurile neobişnuite necesită uneori acţiuni neobişnuite. În orice caz, Dumnezeu nu a condamnat aceasta atunci. De aceea vreau să fiu foarte precaut să dau o sentinţă. Dar dacă noi „ne adunăm” în această formă, atunci s-o facem abia după ce ne-am pus sincer întrebările preliminare de mai înainte.

Să nu trecem deci prea repede la ordinea zilei şi să gândim că de azi pe mâine am putea transpune orele de adunare în internet. Dacă Dumnezeu a considerat bine să închidă uşile spre casa lui Dumnezeu, ar trebui să fim prudenţi să le deschidem prea repede. Va fi foarte greu să se găsească motive cu adevărat raţionale care sunt cu adevărat convingătoare, căci un lucru este clar: în Sfânta Scriptură nu găsim nimic cu privire la un fel de servicii divine de genul celor din internet, chiar dacă astfel de medii nu erau atunci – dar aceasta înseamnă totodată că ar trebui să fim foarte precauţi în evaluare. Este adevărat, noi suntem legaţi unii cu alţii prin monitor şi internet, dar suntem noi cu adevărat adunaţi spre Numele Său? Nu este vorba în Matei 18.20 de un loc concret? Nu este vorba şi în 1. Corinteni 11 şi 14 de un loc foarte concret (1. Corinteni 11.17,18,20,33,34; 14.23,26)? Cum să se cutremure locul unde sunt adunaţi (Faptele apostolilor 4.30), dacă el nici nu există? Dacă Domnul Isus este cu adevărat online în mijloc – am fi cunoscut aceasta atunci când nu era încă criză? Şi mai este aceasta valabil şi atunci când nu mai este criză? Sunt aproape sigur că mulţi ar fi spus înainte de criză: Nu putem recunoaşte un serviciu divin pe internet ca fiind un serviciu divin deplin valabil! Dar de ce în criză acesta este valabil?

Respect argumentul referitor la David şi pâinile pentru punerea înainte, totuşi ar trebui să ne gândim că în cazul lui David era vorba de o supravieţuire – şi totodată adevăratul împărat al lui Israel era lepădat şi era în refugiu. Strângerile laolaltă ale credincioşilor sunt într-adevăr un mijloc de ajutor frumos pentru creşterea spirituală a unui credincios, dar ele nu sunt esenţiale – credinciosul se poate bucura în Dumnezeu şi atunci când el este singuratic şi stă singur (compară cu Psalmul 42 şi Psalmul 43). Dumnezeu i-a dăruit personal toate cele necesare pentru creşterea spirituală: „Puterea Sa divină ne-a dat toate cele privitoare la viaţă şi evlavie, prin cunoştinţa Celui care ne-a chemat prin glorie şi virtute, prin care ne-a dat promisiunile cele mai mari şi preţioase” (2. Petru 1.3,4a). Este adevărat: pentru credincioşii care niciodată nu au învăţat să stea spiritual pe propriile picioare, par ca aceste întruniri să fie existenţiale, dar problema aici este de partea credincioşilor şi nu are nimic a face, privit obiectiv, că strângerile laolaltă ar fi esenţiale. Pentru aceştia acum este timpul să dezvolte o viaţă de credinţă autonomă şi să nu trăiască numai prin credinţa altora.

Nu doresc să spun că eu am un răspuns bun la toate întrebările puse. Diverse adunări vor ajunge la diverse păreri în privinţa aceasta şi dorim să ne îngăduim unii pe alţii. Însă impresia mea este că noi ar trebui să fim foarte prudenţi, să nu trecem pe lângă ţel prin activismul considerat bun de noi. Este bine să simţim din nou profund că nu noi suntem cei care suferă în primul rând o pierdere profundă, ci în primul rând este Domnul nostru. Căci probabil dacă prin ascultarea unui mesaj online nu simţim lipsă multă, Dumnezeu trebuie să renunţe la jertfa adusă de adunarea strânsă laolaltă (nu la jertfa personală), şi, vorbind simbolic, Domnul stă aproape singur la masa Sa, căci sunt puţini cei care încă mai vestesc moartea Sa. Este bine dacă simţim aceasta, şi sunt mulţi care simt aceasta şi vor să preîntâmpine cât mai repede posibil aceasta prin conferinţe video. Însă s-ar putea – aşa cum am văzut mai sus -, că Domnul renunţă intenţionat la această părtăşie la masa Sa, deoarece sunt ţeluri mai înalte, pe care El vrea să le obţină în noi. În cartea Daniel citim:

Daniel 8.11,14: Şi s-a mărit chiar până la căpetenia oştirii; şi i s-a luat jertfa neîncetată şi locul locaşului său sfânt a fost aruncat jos. … Şi mi-a zis: Până la două mii trei sute de seri şi dimineţi; atunci sfântul locaş va fi curăţit.

Dumnezeu numără fiecare jertfă de ardere de tot care nu I s-a adus. De ce? Deoarece fiecare jertfă de ardere de tot este un model al dăruirii Fiului – spre El arăta fiecare jertfă de ardere de tot. În timpul acela jertfa arderii de tot avea voie să fie adusă numai în domeniul locaşului sfânt, şi astfel nu noi suntem în primul rând cei cărora le lipseşte ceva, ci Dumnezeu.

Şi dacă durează mai mult timp?

S-ar putea ca noi încă câteva luni să nu avem posibilitatea să ne adunăm în forma cunoscută înainte. Să renunţăm atunci realmente la orice formă de serviciu divin sau sunt posibile atunci servicii divine online inclusiv frângerea pâinii? Dacă încercăm să clarificăm această întrebare pe baza Sfintei Scripturi, atunci pe mine mă interesează să facem mai întâi o inventariere. Care sunt pasajele din Scriptură pentru o evaluare şi în ce direcţie ne îndreaptă aceste pasaje biblice? În privinţa aceasta nu urmăresc o insistenţă legalistă la unele pasaje din Scriptură, ci de direcţia spre care îndreaptă un verset biblic. Probabil este posibil ca în curând, în grupe foarte mici, să ne strângem în case unde este loc suficient pentru a frânge pâinea având o distanţă suficientă unii faţă de alţii, şi pentru a bea din pahar, în timp ce după mulţumire vinul este turnat în păhărele; în privinţa aceasta am fi cu siguranţă de partea biblică. Dar că acasă fiecare are înaintea lui un pahar cu vin şi o bucată de pâine, în orice caz acesta nu este un procedeu biblic. Vreau să explic aceasta pe scurt:

  • La cină stau pe prim plan două semne vizibile. O pâine vorbeşte despre un trup al lui Hristos (compară cu 1. Corinteni 10.17). Înaintea noastră stă o pâine, şi aceasta vrea să ne amintească că nu sunt mai multe trupuri, ci că este numai un singur Este numai o Biserică (Adunare) constituită din toţi creştinii născuţi din nou şi pecetluiţi cu Duhul Sfânt (compară cu 1. Corinteni 12.13). Gândul acesta se pierde, dacă fiecare înaintea monitorului îşi ia propria pâine. Despre pahar se spune: „paharul [articulat] binecuvântării” (1. Corinteni 10.16). Nu sunt două pahare, ci unul singur, în care toate binecuvântările sunt asigurate pentru toţi credincioşii. Focalizarea în 1. Corinteni 10 este îndreptată spre aspectul comun. Nu spun că în faţa monitorului ar fi imposibilă orice formă de părtăşie, dar sper să remarcăm că înainte de această criză niciodată nu am fi ajuns la ideea să frângem pâinea înaintea monitorului. Gândul că fiecare are propria pâine simbolizează mai mult starea de astăzi, că fiecare gândeşte că el ar putea să-şi aleagă biserica proprie şi multe biserici pot sta una lângă alta. Nu este aceasta tocmai ceea ce Îl întristează pe Domnul?

  • Este recomandabil să se frângă pâinea ca soţ şi soţie? Şi în această privinţă nu doresc să stabilesc o lege, dar dacă suntem sinceri, atunci trebuie totuşi să spunem că se pierde total gândul referitor la un singur trup, dacă fiecare frânge pâinea pentru sine. Uneori se argumentează că şi la Paști a fost „un miel pentru fiecare casă” (Exodul 12.3), însă aici era vorba de partea personală, aceea de a găsi protecţie înapoia sângelui mielului. Însă la frângerea pâinii înaintea privirii noastre stă nu numai Mielul lui Dumnezeu, ci şi gândul unităţii şi al unui singur trup. La frângerea pâinii oamenii trebuiau să părăsească casele lor şi să vină împreună cu alţi fraţi şi cu alte surori într-o casă, ca să frângă pâinea (compară cu Faptele apostolilor 2.45). Eu nu vreau să spun că nu ar putea fi situaţii deosebite; mă interesează în primul rând sensul spre care ne îndreaptă Cuvântul lui Dumnezeu.

  • Tu spui: oricum, la noi în biserică stau pe masă mai multe pahare şi mai multe pâini! – Ar trebui să se gândească, dacă nu cumva aceasta s-a făcut întotdeauna fals? Scriptura este foarte clară şi în privinţa aceasta: „Şi, pe când mâncau ei, Isus a luat o pâine şi a binecuvântat, a frânt-o şi le-a dat, zicând: «Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu.»” (Marcu 14.22). Deci ei au luat din aceeaşi pâine. Despre pahar se spune: „Apoi a luat paharul [singular] …; şi au băut toţi din el” (Marcu 14.23). În continuare se spune: „Acest pahar [singular] este legământul cel nou în sângele Meu” (Luca 22.20). Şi în privinţa aceasta nu urmăresc o respectare legalistă a unui ritual, ci de sensul care ne este dat.

  • Se propune ca în timpul cinei online cineva să frângă pâinea ca suplinitor şi să bea din pahar sau ca fiecare să aibă înaintea lui paharul lui şi pâinea lui, dar nu a spus Domnul: „«Luaţi, mâncaţi [deci la plural]; acesta este trupul Meu.» Apoi a luat un pahar şi a mulţumit, li l-a dat, zicând: «Beţi toţi din el»” (Matei 26.26,27)? Dacă cineva ca suplinitor frânge pâinea pentru toţi şi bea din pahar, întrebarea mea ar fi, dacă nu cumva aceasta este ca în Biserica Catolică, unde numai preotul bea din pahar şi membrii bisericii nu mănâncă dintr-o pâine, ci fiecare primeşte o bucată de hostie. Sunt aproape sigur că aceiaşi oameni, care acum forţează o libertate mare, ar fi condamnat aceste lucruri în timpul dinainte de criza corona şi calea catolică ar fi evaluat-o ca fiind nebiblică.

  • O abordare suplimentară pentru evaluarea întrebărilor puse o putem găsi în modele Vechiului Testament. În 1. Corinteni 10.14-22 masa Domnului este adusă în legătură cu masa Domnului vechi-testamentală (compară cu Maleahi 1.7,12; Ezechiel 41.22: 44.16), altarul. Jertfele trebuiau aduse numai pe locul pe care Domnul l-a ales (compară cu Deuteronomul 12.1-14). Izraeliţii au fost atenţionaţi insistent. „Ia aminte să nu aduci arderile tale de tot în orice loc pe care-l vei vedea” (Deuteronomul 12.13). Şi astăzi este un loc, pe care Domnul l-a ales: locul despre care El Însuşi vorbeşte în Matei 18.20: „[Acolo] Unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, acolo Eu sunt în mijlocul lor”. Şi în acest caz este un loc geografic concret.

Eu nu spun că noi stăm înaintea unor decizii uşoare; doresc numai să nu pledăm pentru a lua prea repede decizii cu consecinţe mari, ci să mergem cu adevărat la rugăciune şi înaintea feţei lui Dumnezeu ca să primim o decizie înţeleaptă. Punctele prezentate mai sus se vor a fi un ajutor, ca să înţelegem în ce direcţie ne îndreaptă Sfânta Scriptură. Desigur multe biserici (adunări) au luat o hotărâre în privinţa aceasta, însă cu toate acestea nu este prea târziu pentru o inventariere sinceră, personală şi în comun. Probabil ar trebui să venim sincer înaintea lui Dumnezeu şi să spunem:

Am cercetat situaţia în Cuvântul Tău. Ne ruşinăm că nu găsim un drum biblic să comemorăm moartea Domnului nostru aşa cum se cuvine. Suntem foarte întristaţi, că suntem aşa de serios afectaţi de căile Tale. Vrem să ne smerim sub mâna Ta puternică şi ne întrebăm ce vrei Tu să ne spui. Dar, iată, stăm aici, şi avem dorinţa să ne gândim la moartea Fiului Tău şi să Te adorăm pe Tine pentru acest Dar nespus de mare; de aceea Te întrebăm, cum am putea să facem.

Probabil Domnul ne va spune şi că noi trebuie să luăm întreaga situaţie din mâna Lui şi să ne supunem şi să folosim timpul pentru reculegere liniştită, chibzuinţă şi pocăinţă.

Desigur şi în timpuri de criză avem responsabilitate unii faţă de alţii. Fraţii responsabili şi bătrânii unei biserici (adunări) locale au încă misiunea să păstorească turma lui Dumnezeu, care este la ei, şi desigur mediile digitale îşi au locul lor. Totodată noi toţi suntem păzitorii fraţilor noştri (Geneza 4.9; Galateni 6.2). Cât de mulţumitori putem fii noi că putem suna la telefon pe fraţii şi surorile noastre în vârstă, singuratici, putem transmite un mesaj WhatsApp, un E-mail sau SMS. În afară de aceasta nu trebuie neapărat ca duminica să aibă loc un „serviciu divin” sau o oră de adunare înlocuitoare pe internet, ci ne putem invita la o conferinţă video şi împreună să citim Biblia, să cântăm, să ne încurajăm reciproc cu un cuvânt şi să ne bucurăm că avem aceste posibilităţi digitale, că în felul acesta ne putem privi feţele. Fiecare, care a făcut aceasta o dată, va spune că este bine ca în felul acesta să ne încurajăm reciproc în credinţă.

Doresc fiecărui cititor să aibă atitudine înţeleaptă faţă de aceste întrebări în aceste timpuri grele.


Tradus de la: Wenn Gott uns "ins Exil" schickt

Traducere: Ion Simionescu


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).