Nici un loc în casa de poposire
… şi materialismul în timpul crăciunului

Stephan Isenberg

© SoundWords, Online începând de la: 22.09.2018, Actualizat: 22.09.2018

Versete călăuzitoare: Luca 2.6,7; 10.33,34; 22.11,12

Luca 2.6,7: Pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele când ea trebuia să nască. Şi ea a născut pe Fiul ei Cel întâi-născut, L-a înfăşat în scutece şi L-a culcat într-o iesle, pentru că în casa de poposire nu era loc pentru ei.

Luca 10.33,34: Dar un samaritean, care era în călătorie, a venit la el şi, când l-a văzut, i s-a făcut milă de el. S-a apropiat şi i-a legat rănile, turnând peste ele untdelemn şi vin; apoi l-a pus pe animalul lui, l-a dus la o casă de poposire şi a îngrijit de el.

Luca 22.11,12: Şi spuneţi stăpânului casei: ‚Învăţătorul îţi zice: Unde este camera pentru oaspeţi, în care să mănânc Paştele cu ucenicii Mei?’

Introducere

An după an la 24 decembrie se aminteşte că Mesia a fost născut în Betleem, şi unii au lacrimi în ochi când la teatrul de păpuşi Maria însărcinată este trimisă de acolo pe motivul că în casa de poposire nu este loc. Ce atitudine fără inimă! Şi noi suntem siguri, că noi am fi găsit un locşor pentru perechea săracă şi pentru Fiul lui Dumnezeu! Cum se face că la crăciun inimile ni se încălzesc în timp ce „micuţul copil Isus” trebuie să îngheţe afară în iesle?

Nici un loc în casa de poposire

Întrebarea care ni se pune nouă astăzi este, dacă noi lăsăm încă pe Isus afară sau dacă El a găsit la noi un loc de poposire? Este El cu adevărat punctul central al „casei noastre de poposire”, a intrat El deja la tine? Umple El toate încăperile tale? Nu mă refer la faptul dacă tu I-ai mărturisit cândva păcatele şi după aceea îţi trăieşti viaţa ta proprie şi ca un fel de „calmante” mergi de două ori pe săptămână într-o adunare creştină. I-am făcut noi loc, sau Domnul Isus trebuie să Se mulţumească cu ultima cameră, pe care oricum nimeni nu o voia? Este El prezent în deciziile noastre familiare şi în discuţiile din timpul zilei sau L-am exclus deja din bucuriile, grijile şi problemele noastre? Am acordat noi prioritate lucrurilor pământeşti sau, chiar mai grav, trebuie să fim atenţionaţi cu cuvintele apostolului Pavel: „Nu daţi prilej diavolului”?

Nu este aşa, că noi, ca şi oamenii de atunci, deseori nu avem loc pentru Persoana cea mai măreaţă, pe care lumea aceasta a văzut-o vreodată? Oamenii de atunci nu au ştiut cine era Cel pe care ei L-au lăsat să stea înaintea uşii. De unde să ştie ei, că tocmai Maria cea săracă şi Iosif, mai sărac decât ea, au devenit perechea aleasă, ca să acorde un loc de poposire Mântuitorului lumii. Dar noi astăzi putem şti: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu” (Ioan 1.1). Şi în continuare: „Şi Cuvântul a devenit trup şi a locuit printre noi” (Ioan 1.14). Despre acest Cuvânt se spune: „Toate au fost făcute prin El şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El” (Ioan 1.3). Ce Persoană deosebită! Toate au fost create prin Domnul Isus şi pentru Domnul Isus (Coloseni 1). Minunat! Dumnezeu a devenit unul dintre noi, El a venit aşa de aproape de noi oamenii, cum niciodată nu a avut loc în istoria omenirii.

Dar a fost aceasta totul? Nu! „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3.16). Domnul Isus era Darul cel mai mare, pe care Dumnezeu putea să-L dea. El, putem spune cu toată reverenţa, a rupt pe Fiul Său de la inima Sa. Astăzi noi putem şti că marele Dumnezeu a devenit Om şi în felul acesta a găsit o cale prin care El putea să ne lege cu El Însuşi. Dacă noi astăzi nu oferim nici un loc acestui Fiu al lui Dumnezeu, nu facem noi atunci aceasta împotriva oricărei cunoaşteri mai bune, pe care o avem? Noi ştim ceva despre slava Persoanei Sale, noi ştim, că El poartă toate lucrurile prin Cuvântul puterii Sale, noi ştim că Fiul lui Dumnezeu a venit pe pământ ca să ne răscumpere pe noi oamenii păcătoşi, şi că El ne-a dăruit o calitate a vieţii care niciodată nu a fost cunoscută – şi anume viaţa veşnică, viaţa din belşug, da, viaţa Fiului lui Dumnezeu Însuşi.

Nu este uimitor, nu, mai degrabă nu este trist, că noi acordăm prioritate aşa multor lucruri lipsite de importanţă, în loc să ne umplem cu această Persoană minunată? Nu numai la crăciun,însă desigur în mod deosebit atunci, mottoul este deseori: să cumpărăm cât se poate de mult. Având în vedere această Persoană minunată, nu ar trebui noi să ne gândim mai întâi de trei ori dacă să ne lăsăm antrenaţi în această goană din timpul crăciunului (şi nu numai atunci!) sau dacă nu ar fi mai bine să ne concentrăm asupra lucrurilor esenţiale? Ce este cu multele ore petrecute la computer (cuvânt cheie: internet), ce este cu multele ore pierdute în preocuparea cu trenuleţul electric (dacă motivul nu este acela de a te preocupa cu copiii)? Sunt interesele noastre cuvenite pentru echipa de fotbal favorită din campionat sau deja de mult noi ne interesăm mai mult de un joc de fotbal bun decât de o oră bună în Adunare? Trebuie cu adevărat să am al patrulea sau al cincilea palton de crăciun? Trebuie eu să fac cu adevărat orele de adunare să degradeze, devenind un fel de parada modei? Trebuie locurile de parcare ale localului nostru de adunare să se asemene cu o expoziţie de autoturisme? Unde este Isus în toate acestea? Este El cu adevărat în toate acestea, când pe noi de fapt ne interesează cu totul alte lucruri, atunci când ne strângem laolaltă ca creştini? Dacă suntem sinceri, fiecare dintre noi îşi are mai mult sau mai puţin pe ascuns „devoratorii timpului”, care vor să ne îndepărteze privirea de la Persoana minunată a Domnului Isus. Unde se mai găseşte Acela, care nu are nici un loc în casa de poposire? Nu suntem noi tot aşa de fără inimă ca şi posesorii casei de poposire de atunci din Betleem? Dacă într-o duminică Domnul Isus nu ar mai fi prezent – am observa noi aceasta? Stă El probabil şi la noi deja înaintea uşii şi bate (Apocalipsa 3)?

Ne-a dispărut modestia, cumpătarea şi naturaleţea, care caracterizau aşa de mult pe Domnul Isus? Dacă cauţi o vizuină, atunci te poţi duce la vulpi, dacă cauţi un cuib, atunci du-te la păsări, dar dacă cauţi ceva, unde să-ţi pui capul, atunci să nu te duci la Domnul Isus, căci El nu le avea pe toate acestea. Apostolul Pavel a spus odată tânărului Timotei, că noi trebuie să ne mulţumim dacă avem îmbrăcăminte şi un acoperiş deasupra capului. Observăm noi cât de materialişti am devenit? – Noi (şi eu mă includ şi pe mine) deja demult nu mai suntem mulţumiţi cu un astfel de stil de viaţă. De aceea nu este cu atât mai important să stăm liniştiţi şi să gândim din nou asupra priorităţilor?

Domnul Isus duce El Însuşi în casa de poposire

Nu este deosebit de uimitor, că Acela, care nu a găsit un loc în casa de poposire este în acelaşi timp adevăratul Samaritean milostiv, care Se îndură de sărăcia oamenilor, ca să-i ducă într-o casă de poposire, pentru ca acolo ei să devină sănătoşi? Acela, care nu a avut nici o casă de poposire, caută o casă de poposire pentru noi! Cât de mulţi oameni bolnavi sunt, da, cât de mulţi creştini sunt bolnavi, care de fapt ar trebui să retrăiască că Domnul Isus este milostiv şi plin de compasiune. Noi am stabilit în viaţa noastră priorităţi greşite şi acum am ajuns la capăt, suntem epuizaţi, nu mai vedem sensul, avem de fapt totul şi totuşi nu avem nimic. Chiar şi între creştini depresia nu este un cuvânt străin. Noi nu vrem să ne facem prea modeşti, dar Domnul Isus doreşte să te ducă într-o casă de poposire ca să te faci sănătos. Dar pentru aceasta tu trebuie să vrei; nu ţi se poate ajuta dacă tu însuţi vrei să dai la o parte problemele tale, sau nu vrei să le recunoşti.

Dacă te simţi apelat de aceste rânduri, dacă tu eşti acela despre care este vorba aici, atunci fă primul pas, pocăieşte-te de o viaţă în care ai stabilit priorităţi greşite şi începând de astăzi mergi consecvent pe un drum cu Domnul Isus. Reorganizează-ţi radical viaţa după etaloane biblice. Probabil nu toate problemele vor dispărea deodată, dar cu siguranţă unele griji şi probleme se vor rezolva. Dacă ai mers timp mult cu inima împărţită înapoia Domnului, atunci nu te poţi aştepta că totul se schimbă la o apăsare de buton; trebuie să te dezobişnuieşti de multe obiceiuri proaste, şi deprinderi noi bune trebuie învăţate. Aceasta nu va avea loc de azi pe mâine.

Vreau să revin încă o dată la exemplul „shoppen” şi cumpărături care nu sunt cu adevărat necesare (la aceasta poţi adăuga şi alţi „devoratori de timp”, cum sunt de exemplu jocurile la computer), căci tocmai aceste lucruri pot deveni repede deprinderi proaste. Dar în ajunul crăciunului cumpăratul în măsură mare este la ordinea zilei. Nu vreau să fiu greşit înţeles, nu vreau să-i consider pe toţi la fel sau să arăt cu degetul spre cineva, eu însumi am de luptat cu aceste lucruri, aşa cum au mulţi alţi creştini. Nici nu vreau să stric atmosfera şi tuturor să le stric cheful sărbătorilor de crăciun. Totuşi eu cred, că pentru noi toţi este timpul să înţelegem clar ce chemare am primit şi dacă noi ne comportăm corespunzător chemării de care am avut parte. Uneori uităm că timpul binecuvântării pământeşti este în mod deosebit rezervat viitoarei Împărăţii a păcii şi că noi ar trebui să trăim mai mult fiind conştienţi de perspectiva cerească a versului de cântare:

El, Dumnezeu, azi mă conduce
Spre locuinţă-n Canaan,
Loc, unde voi primi răsplată
Şi unde voi avea belşug.

De ce noi astăzi nu mai cântăm cu plăcere astfel de cântări? Este oare din cauza melodiei vechi sau pur şi simplu experienţa noastră nu mai corespunde conţinutului acestor cântări? Trebuie să învăţăm din nou acea parte a roadei Duhului? Stăpânirea de sine! Nu este incredibil, că sunt aşa de mulţi creştini sunt care nu-şi fac nici un fel de griji, pentru care este de la sine înţeles să meargă o dată sau de două ori pe săptămână la cumpărături? Nu vedem noi cât de bolnav este de fapt acest mod de viaţă? Duminica vorbim despre modestie şi stăpânire de sine, şi pe parcursul săptămânii mergem la cumpărături şi cumpărăm lucruri care nu sunt neapărat necesare. De ce? Deoarece lumea ne duce de nas? Probabil şi noi ne spunem, că toţi trebuie să facem ceva împotriva crizei economice. Dar ceea ce în lume este absolut normal nu corespunde concepţiei de viaţă creştină. Creştinii merg să cumpere când au absolută nevoie de ceva pentru viaţa zilnică, ei nu merg ore în şir prin magazine, chiar dacă nu cumpără nimic. Nu vreau să jignesc pe nimeni, eu însumi văd propriul eşec, dar nu trebuie să ne mirăm, dacă nu mai avem nici o atracţie de serviciul divin de duminică şi din timpul săptămânii. Este schizofrenie să predici duminica supă şi în timpul săptămânii să mănânci carne la grătar. Trebuie să fim atenţi să nu facem din creştinism o chestiune mincinoasă. Este acesta probabil şi motivul pentru care oamenii consideră aşa de puţin atrăgător faptul de a fi creştin? În orice caz nu cunosc nici o trezire spirituală în istoria Bisericii care să fi avut loc cu fast şi pompă, ci mai degrabă cu simplitate, modestie şi sarcini de viaţă.

Ultima casă de poposire pe drumul Domnului

Încă o ultimă casă de poposire era pe drumul Domnului Isus. Este foarte interesant să se vadă că atât la naşterea Sa cât şi scurt timp înainte de moartea Sa, de fiecare dată o casă de poposire a avut un rol deosebit. Tot aşa noi nu avem voie să despărţim naşterea Domnului de moartea Sa şi de învierea Sa. Mulţi vor „copilaşul încântător cu păr buclat”, dar ei nu vor pe Hristos încoronat cu cununa de spini şi sângerând, pe al cărui spate plugarii au tras brazde adânci. Nu au nevoie de un suplinitor, care pe cruce a fost făcut păcat şi acolo a luat locul nostru. Nu, noi nu vrem un aşa Hristos – noi avem nevoie numai de un Hristos plăcut pentru gânduri calde în timpuri reci de crăciun. Dar dacă tu nu-L vrei pe Hristos însângerat, atunci nu vei putea avea nici Copilul plăcut din iesle.

Chiar dacă la naşterea Lui nu a fost nici un loc în casa de poposire, este totuşi un loc unde noi putem să ne strângem împreună cu Domnul Isus. Este „camera pentru oaspeţi”, aşa cum spune Luca 22.11, şi este acelaşi cuvânt ca şi cel pentru „casa de poposire” din Luca 2.7. Este interesant că o casă de poposire joacă un rol important atât în primele zile cât şi în ultimele zile ale vieţii Domnului pe pământ. Este această cameră de sus, cum mai este ea numită, care „aproape” că nu mai aparţine acestui pământ. Dacă vrem să ne unim cu Domnul Isus, dacă noi vrem cu adevărat să-I dăm loc, atunci noi trebuie să venim în casa Lui de poposire. Atunci trebuie să ne ridicăm puţin deasupra lucrurilor acestora pământeşti, atunci trebuie să ne despărţim de mersul lumii acesteia. Atunci trebuie să recunoaştem, că Domnul Isus de aceea a murit pentru păcatele noastre, „ca să ne smulgă din acest veac rău” (Galateni 1.4). Atunci trebuie să găsim odihnă la gândul că noi nu mai suntem din lumea aceasta (Ioan 18), că noi suntem cetăţeni ai cerului (Filipeni 3) şi suntem străini şi fără drept de cetăţenie (1 Petru 2.11) şi deja acum suntem aşezaţi în locurile cereşti (Efeseni 2). Dacă cu adevărat Capul nostru este în cer – şi El este acolo! – unde este atunci locul mădularelor? Poate Capul să fie despărţit de trup? Imposibil! Dacă Hristos a fost aşezat mai presus de orice domnie şi de orice autoritate (Efeseni 1), atunci noi avem voie să ştim că şi noi de asemenea am fost aşezaţi acolo, şi anume în El (Efeseni 2).

Casa Tatălui

Pe pământ Domnului Isus nu I s-a acordat locul care I se cuvine, nici la naşterea Lui şi nici în timpul vieţii Lui. Când era scurt timp înainte „să plece din această lume la Tatăl”, El a spus ucenicilor Săi, că acum ei nu-L pot urma. Unde S-a dus El? El S-a dus la Tatăl. În casa Tatălui Său erau multe locuinţe; acolo era un loc pentru El. Cât de mult cunoaşterea acestui loc trebuie să-I fi uşurat fiecare pas pe pământ! Cum a trăit Domnul Isus ştiind permanent că în casa Tatălui Său este loc suficient, şi în afară de aceasta era un loc permanent în opoziţie cu un locaş de poposire, care de fapt totdeauna este numai temporal! Cum a făcut El fiecare pas pe pământ conştient fiind de părtăşia cu Tatăl Său! Nimic, absolut nimic nu a făcut fără o poruncă a Tatălui Său, nu a rostit nici un cuvânt, fără să fie în concordanţă cu Tatăl Său, ci a vorbit aşa cum Tatăl L-a învăţat (Ioan 8.28), şi El a ştiut că Tatăl nu L-a lăsat singur (Ioan 16.32).

Acolo unde şi noi găsim un locaş de poposire

Cum stau lucrurile cu noi: Nu ar trebui să mergem pe drum în perspectiva acestui loc de părtăşie intimă cu Tatăl şi cu Fiul? Nu a spus Domnul Isus ucenicilor Săi, că într-adevăr ei acum nu puteau să-L urmeze, dar că El se va duce să le pregătească un loc? Nu le-a povestit El că într-adevăr aici în lume ei vor fi ca şi El urâţi, dar că şi ei trebuie să trăiască în perspectiva casei Tatălui şi să-L aştepte pe El Însuşi (Ioan 14)? Prin faptul că Domnul Isus a mers la cruce pentru noi, a înviat şi a fost glorificat la dreapta lui Dumnezeu, El ne-a pregătit un loc în casa Tatălui. Tocmai aceste „multe locuinţe” erau cele care la întrebarea „Pe cine să trimit?” L-au determinat pe Domnul Isus să spună: „Iată-mă! Trimite-Mă!” Deja înainte de întemeierea lumii Domnul Isus a văzut multele locuinţe goale, şi de aceea noi am fost aleşi înainte de întemeierea lumii. Vedem noi aceasta? Noi nici nu aparţinem lumii acesteia, căci noi am fost aleşi deja cu mult înaintea acestei creaţii vizibile. Noi suntem într-adevăr în lume, dar noi nu suntem din ea. Dar după ce păcatul a venit în lume, nu a existat nici o posibilitate pentru om să intre în aceste locuinţe. „Dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur” – şi dacă Domnul Isus S-ar fi reîntors în casa Tatălui, fără să meargă la cruce, atunci aceste „multe locuinţe” ar fi rămas pentru totdeauna goale. Dar acum Hristos a murit pentru noi, El a pregătit locaşul pentru noi, El a fost pus în pământ ca adevăratul grăunte de grâu şi a murit. Acum „multele locuinţe” sunt pregătite pentru noi, şi va veni ziua când această casă se va umple. Aşa se spune în continuare despre grăuntele de grâu: „Dar, dacă moare, aduce multă roadă.”

Pe pământ Hristos nu a avut nici o încăpere, El nu a avut nimic, nici un loc unde să-Şi poată pune capul, dar înălţat de pe pământ Domnul Isus are nu numai încăperea Lui, camera Lui de oaspeţi, camera de sus, ci înălţat de pe pământ Domnul Isus a găsit un loc unde a putut să-Și pună capul: „Isus a zis: ‚S-a sfârşit!’ şi, plecându-Şi capul (sau: Şi-a pus capul, cum se mai poate traduce), Şi-a dat duhul.”

Să nu dăm noi toată viaţa noastră acestui Domn minunat? Ce însemnătate are crăciunul cu toate nimicurile şi materialismul în perspectiva acestor momente de importanţă mondială din istoria omenirii?


Tradus de la: Kein Raum in der Herberge

Traducere: Ion Simionescu


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).