Un Hristos ceresc, de aceea o Biserică cerească
Efeseni 1.16-23

William John Hocking

© SoundWords, Online începând de la: 08.03.2019, Actualizat: 08.03.2019

Versete călăuzitoare: Efeseni 1.16-23

Efeseni 1.16-23:[De aceea şi eu] … nu încetez să mulţumesc pentru voi, amintind de voi în rugăciunile mele, ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl gloriei, să vă dea duh de înţelepciune şi de descoperire în cunoaşterea Lui, luminând ochii inimii voastre, ca să ştiţi ce este speranţa chemării Lui, ce este bogăţia gloriei moştenirii Lui în sfinţi şi ce este nemărginita mărime a puterii Lui faţă de noi, care credem, după lucrarea puterii tăriei Lui, care a lucrat în Hristos, înviindu-L dintre morţi, şi L-a aşezat la dreapta Sa, în cele cereşti, mai presus de orice stăpânire şi autoritate şi putere şi domnie şi de orice nume care este numit, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor; şi a pus toate sub picioarele Lui şi L-a dat Cap peste toate, Adunării, care este Trupul Său, plinătatea Celui care umple totul în toţi;

Un Hristos ceresc, de aceea o Biserică cerească

Este o tendinţă generală în practica duhului omenesc să despartă pe Hristos şi Biserica. Aceasta are loc în mod deosebit atunci când este vorba de acele relaţii ale unităţii intime, pe care Scriptura le arată şi pe care le accentuează ca însuşiri speciale ale chemării creştine.

Care din marile grupe din creştinătate este cu adevărat conştientă, că Biserica este aşa de mult legată cu Hristos în cer, că organizarea Bisericii primeşte un caracter esenţial tocmai prin acest fapt? Bisericile romane, anglicane, nonconformiste, ca să nu mai vorbim de cele greceşti, toate nu recunosc că legătura vie între Biserică şi Capul ei înviat aflat în cer nu numai că nu este o idee pur abstractă, pur teoretică şi total inactivă, ci este un principiu vital, care ar trebui să se vadă în orice activitate.

Este imposibil să se înţeleagă natura cerească a chemării Bisericii despărţită de Hristos. Dreptul la existenţă al Bisericii se bazează exclusiv pe Hristos. Prin aceasta nu vrem acum să ne referim la lucrarea de împăcare şi răscumpărare făcută de Mântuitorul. Fără îndoială această lucrare incomparabilă a oferit baza neschimbabilă pe care se întemeiază acţiunea lui Dumnezeu cu oamenii. Arătând spre înainte sau spre înapoi, pentru toate timpurile moartea lui Hristos a pus baza unică pentru binecuvântarea copiilor credinţei. Însă din aceasta nu rezultă că binecuvântarea, care a fost oferită şi dăruită, a avut de la început acelaşi caracter. Dimpotrivă, acea binecuvântare s-a schimbat în caracterul ei şi în dimensiunea ei corespunzător ţelului lui Dumnezeu din fiecare perioadă, aşa cum s-a văzut din când în când în legătură cu diferitele glorii ale Fiului.

Diferenţa între binecuvântările cereşti şi cele pământeşti

Vorbind la modul general, Vechiul Testament se ocupă cu făgăduinţa şi profeţia venirii lui Mesia. Se vorbeşte despre faptul că El va veni la poporul ales Israel ca profet al lor, ca preot şi împărat, şi că El va înălţa sămânţa lui Avraam mai presus de toate naţiunile pământului. Binecuvântările, pe care credincioşii de atunci ar fi trebuit să le aştepte, aveau un caracter pământesc. Fiica Sionului trebuia să caute cu privirea după venirea Împăratului ei, care va domni în dreptate. Asupritorii trebuiau nimiciţi şi vrăjmaşii lor trebuiau determinaţi să lingă ţărâna. Pacea trebuia să curgă ca un râu şi pământul trebuia să fie plin de cunoştinţa Domnului, aşa cum apele acoperă fundul mării. Viaţa lungă şi bunăstarea trebuia să fie partea fericită a fiecărui supus în împărăţia minunată a Domnului venit din David. Spus pe scurt, în Vechiul Testament ne este prezentat Hristos ca Domnitor pământesc şi ca Acela care face judecata divină pe pământ, în mod cu totul deosebit în legătură cu poporul Israel. Drept urmare binecuvântările poporului au un caracter pământesc şi naţional, ceea ce este în concordanţă deplină cu aceste făgăduinţe.

Deci, aşa cum speranţele lui Israel îşi deduc însuşirile specifice din faptul că Mesia, Prinţul, va veni ca să domnească aici pe pământ, la fel şi speranţele şi chemarea Bisericii îşi primesc însuşirile specifice din poziţia pe care Hristos a ocupat-o acum sus în cer. Aceasta creează o diferenţă între Israel şi Biserică, cum nu poate fi mai mare. Diferenţa este între binecuvântarea pământească şi binecuvântarea cerească, între binecuvântarea carnală şi cea spirituală. Oriunde am privi în Vechiul Testament, întotdeauna găsim aceeaşi atitudine de aşteptare. În Egipt şi în pustie ei căută ţara făgăduită cu coşul plin şi cu provizii. În Canaan, când suspinau sub domnia idolatră a împăraţilor apostaţi sau când plângeau la râurile Babilonului, cei credincioşi doreau pe Răscumpărătorul, care trebuia să vină din Sion şi va binecuvânta pe orice om sub viţa lui de vie şi sub smochinul lui.

Noul Testament dimpotrivă, nu sprijină astfel de aşteptări pentru creştin. Iudeul era îndreptăţit să se aştepte aici la o binecuvântare de natură pământească. Binecuvântările credinciosului dimpotrivă sunt cereşti şi spirituale şi sunt savurate numai prin credinţă. Ele îşi primesc caracterul lor, cum am spus, de la Hristos. Dar de la care Hristos? Nu ca Împărat al lui Israel şi Domnitor al naţiunilor, ci de la Capul glorificat al Bisericii.

Binecuvântarea cerească a Bisericii

Epistola către Efeseni prezintă taina binecuvântării cereşti a Bisericii într-un mod foarte detaliat, dar întotdeauna cu Hristos. Finalul primului capitol prezintă adevărul despre înălţarea actuală a lui Hristos sus în cer şi cu această realitate măreaţă leagă poziţia Bisericii în locurile cereşti în legătură cu El. Să privim felul în care este adusă această învăţătură.

Primele paisprezece versete din capitolul 1 conţin un rezumat al adevărurilor, care se referă la credincioşi. Ele arată locul credincioşilor în gândurile şi ţelul lui Dumnezeu. Este un principiu al Cuvântului lui Dumnezeu, ca binecuvântările personale şi responsabilităţile personale să fie prezentate fără excepţie înaintea binecuvântărilor şi relaţiilor comune. Şi niciunde aceasta nu este ilustrată mai clar ca în această epistolă, care întrece pe toate celelalte în plinătatea revelărilor divine în caracterul lor cel mai larg cu privire la Biserică. Căci Biserica este arătată aici în totalitatea ei: din veşnicie „ascunsă în Dumnezeu”, „făcută acum cunoscut” şi pe lângă aceasta, să fie prezentată în curând desăvârşită şi nevătămată înaintea lui Hristos (Efeseni 5). Cu toate acestea chiar şi în această epistolă nu este nici o excepţie de la regula generală, care se vede în toată schema descoperirii, şi anume că mai întâi se fac afirmaţii care se referă la fiecare în parte. Şi nu numai se relatează ceva despre alegerea şi moştenirea în Hristos, ci şi despre ceea ce pare a fi foarte elementar: despre iertarea păcatelor şi despre auzirea Evangheliei. Aceasta este foarte semnificativ. Individualitatea credinciosului nu trebuie ştearsă prin lucrurile generale ale Bisericii. Este de asemenea bine, nu, este chiar necesar, ca sufletul să fie conştient de relaţia lui personală cu Dumnezeu şi să fie sigur de ea, pentru ca el să fie capabil să înţeleagă mai bine locul lui în Biserică. În afară de aceasta preocuparea cu privilegiile Trupului lui Hristos nu trebuie să determine pe nimeni să uite sau să subevalueze ceea ce conţine prin har poziţia credinciosului ca individ.

Deci, după ce Pavel a prezentat credincioşilor din Efes locul lor binecuvântat, pe care fiecare din ei ca individ îl are înaintea lui Dumnezeu în Hristos, el le spune despre rugăciunile lui pentru ei, pentru ca ei să cunoască mai mult. El doreşte ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl gloriei, să le dea duhul înţelepciunii şi descoperirii în cunoaşterea Lui Însuşi, ca ochii inimilor lor să fie deschişi. Rugăciunea lor pentru ei este întreită. Ei ar trebui să ştie:

  1. ce este speranţa chemării Lui , şi (Efeseni 1.18)
  2. ce este bogăţia gloriei moştenirii Lui în sfinţi şi (Efeseni 1.18)
  3. ce este nemărginita mărime a puterii Lui faţă de noi, care credem, după lucrarea puterii tăriei Lui, care a lucrat în Hristos, atunci când El (Efeseni 1.19)
  • L-a înviat dintre cei morţi , şi (Efeseni 1.20)
  • L-a aşezat la dreapta Sa în locurile cereşti mai presus de orice stăpânire şi autoritate şi putere şi domnie şi de orice nume care este numit, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor şi (Efeseni 1.21)
  • a supus toate lucrurile sub picioarele Lui şi (Efeseni 1.22)
  • ca şi Cap peste toate lucrurile L-a dat Adunării, care este Trupul Său, plinătatea Celui care umple totul în toţi (Efeseni 1.23).

Aici avem dorinţa inspirată a apostolului pentru credincioşii din Efes. El voia ca ei să crească în cunoaştere divină (deplină cunoaştere).

1. "Speranţa chemării Lui"

Cu privire la punctul 1 al chemării lor: el le-a prezentat aceasta deja în versetele anterioare, dar au înţeles ei speranţa acestei chemări? Speranţa este împlinirea, cununa, culminaţia, din care noi savurăm astăzi prin credinţă. Noi suntem realmente deja astăzi binecuvântaţi în locurile cereşti, primiţi deja astăzi în Preaiubitul. Însă speranţa se va împlini atunci când Domnul ne va duce sus în casa Tatălui şi ţelul lui Dumnezeu cu privire la noi va fi deplin împlinit. Chemarea este individuală, speranţa se referă la toţi. Căci aici se va vedea şi unitatea în care Hristos Îşi va prezenta Biserica în glorie. Apostolul se roagă ca sfinţii să poată vedea şi aspectul acesta.

2. "Bogăţia gloriei moştenirii Lui în sfinţi"

În continuare el se roagă (punctul 2), ca ei să poată cunoaşte bogăţiile gloriei moştenirii lui Dumnezeu în sfinţi. Aici nu este vorba atât de mult, aşa cum alţii au atras deja atenţia, că sfinţii însăşi constituie această moştenire, ci că Dumnezeu primeşte moştenirea în Hristos în sfinţi. Hristos este „Moştenitorul tuturor lucrurilor” (Evrei 1.2), şi când El va intra în drepturile Lui, atunci Biserica va avea parte de gloria Lui ca împreună-moştenitoare (Romani 8.17; 2 Timotei 2.12). Hristos nu va intra în gloria Sa despărţit de mireasa Sa. El Însuşi spune: „Eu le-am dat gloria pe care Mi-ai dat-o Tu” (Ioan 17.22). Şi este dorinţa apostolului ca credincioşii să înţeleagă prin credinţă destinarea lor înaltă în ziua care va veni a gloriei.

3. "Nemărginita mărime a puterii Lui"

În fraza următoare (punctul 3) a rugăciunii este vorba ca ei să cunoască nemărginita mărime a puterii lui Dumnezeu, care a lucrat deja în credincioşi, prin aceea că au fost înviaţi ca să aibă parte de înălţarea lui Hristos. Aceasta este aşa de important, că îl determină ca într-o altă rugăciune să îndrepte încă o dată atenţia deosebită asupra ei.

Hristos în glorie

Ultima rugăminte introduce un subiect, cu care apostolul se preocupă foarte aprofundat într-un mod caracteristic. Era o temă deosebit de apropiată şi plăcută inimii apostolului. Hristos în cer şi urmările care rezultă pentru noi din înălţarea Sa actuală domină aproape în fiecare epistolă. Pavel nu L-a cunoscut pe Hristos în zilele întrupării Sale. El nu L-a întâlnit pe malul Iordanului, ca Ioan şi Petru. Era un Hristos ceresc, care a întâmpinat pe prigonitorul înflăcărat. Şi viziunea despre gloria lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos este mereu ca o stea luminoasă sclipitoare la orizontul vieţii apostolului care hotărăşte drumul său şi îmbărbătează sufletul său. El iubea să gândească la Hristos în glorie, şi când el este călăuzit să vorbească despre puterea care lucrează astăzi în noi, atunci el prezintă imediat legătura cu puterea care L-a aşezat pe Hristos acolo.

Exact aceeaşi putere, care a lucrat în El, lucrează în noi. Astfel şi aici este adus din nou adevărul doctrinar, ca întotdeauna, pe fundamentul tare al realităţilor. Este însă vorba de o realitate care este preţuită numai printr-un simţ spiritual. Şi aceasta are apostolul în vedere. El solicită să se privească la desfăşurarea atotputerniciei lui Dumnezeu, care tocmai a avut loc în timpul acela în învierea lui Hristos. Din aceasta el prezintă apoi înţelesul profund al acestei realităţi pentru Biserica lui Dumnezeu.

Puterea lui Dumnezeu

Dumnezeu a prezentat puterea Sa la început, prin aceea că El a creat cerul şi pământul. În istoria lui Israel El Şi-a arătat puterea în aceea că El i-a eliberat din Egipt. Dar cea mai mare desfăşurare de putere a lui Dumnezeu pentru creştin este învierea şi înălţarea lui Hristos. Aceasta depăşeşte cu mult puterea – în ceea ce priveşte caracterul – care a lucrat atunci când a fost constituit universul material; depăşeşte şi puterea cu care a fost nimicită oştirea lui faraon şi a anulat legile naturii, ca să elibereze un popor înrobit. Căci aici este vorba de nimicirea ultimului vrăjmaş al omului – moartea. Dumnezeu L-a înviat, căci era în puterea Lui, şi I-a dat nu numai viaţă, ci chiar L-a aşezat pe locul cel mai înalt al autorităţii şi gloriei.

Aflat în această cea mai înaltă poziţie I se va da domnia şi această domnie este peste toate. „El a supus toate sub picioarele Lui.” El este Domn peste toate. Cu toate că această domnie universală încă nu se vede, deoarece timpul administrării ei publice încă nu a venit, totuşi glorificarea Aceluia, care a fost în mormântul unui om bogat, nu mai este nici o taină pentru credinţă, deoarece ea a fost revelată. Pentru credincios ea este cea mai remarcabilă exercitare a puterii divine. Minunate sunt forţele puternice şi nevăzute ale naturii, care lucrează acum în corpurile cereşti uriaşe, care constituie un sistem stelar îndepărtat, la fel cum lucrează în nenumăratele roiuri de viaţă microbiană care populează o rigolă. Însă gloria lui Dumnezeu în creaţie a fost nesfârşit de mult depăşită prin gloria Tatălui în învierea Fiului Său.

Ea este depăşită în aceeaşi măsură precum lucrurile spirituale depăşesc lucrurile naturale şi lucrurile veşnice depăşesc lucrurile vremelnice. Mecanismul universului! Despărţirea Mării Roşii! Cât de lipsite de importanţă sunt aceste lucruri în comparaţie cu ceea ce El a făcut pentru Fiul Omului, pentru Acela care „a fost răstignit în slăbiciune”, dar „a fost înviat în putere”. Acela, care S-a smerit mai prejos de purtătorii de demnitate cereşti, prin aceea că El S-a făcut asemenea oamenilor şi a luat asupra Sa ocara după care a urmat şi moartea pe Golgota, Acesta i-a depăşit în înălţarea Lui, ca să ocupe locul la dreapta Maiestăţii în ceruri „mai presus de orice stăpânire şi autoritate şi putere şi domnie şi de orice nume care este numit, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor”.

Ce exemplu măreţ despre lucrarea marii puteri a lui Dumnezeu este aceasta! Viaţă din moarte este mult, dar înălţarea pe locul cel mai înalt – cu cât mai mult este! Sunt puţine exemple de învieri în timpurile Vechiului Testament. Şi aceia, care prin intervenţia divină directă au ieşit astfel prin porţile mormântului, s-au întors curând înapoi. Însă aici este Unul, care de asemenea a fost cu adevărat înviat, dar care a fost înviat pentru ca niciodată să nu mai moară, prin aceea că a fost înălţat din domeniul morţii peste orice domeniu de domnie în locurile cereşti, unde moartea niciodată nu poate pătrunde. Acolo Fiul Omului rămâne pentru credinţă ca monument despre intervenţia atotputernică.

„Cap peste toate dat Adunării”

După ce apostolul ne-a solicitat deja gândurile până la extrem, prin aceea că ne-a prezentat înălţimea înălţării, la care Hristos a fost înviat şi înălţat, el pune acum înaintea privirii noastre o realitate care are cea mai profundă însemnătate pentru Biserică. În locul acela, în care I-a fost acordată gloria, acolo Biserica este legată cu El. El este nu numai „Cap peste toate lucrurile”, ci şi „Cap peste toate ale Adunării (Bisericii)”. Aceeaşi putere, care a lucrat în Hristos, ca să-L aşeze acolo în înălţime, lucrează în noi, ca să ne aducă cu El acolo. Ca Fiu al Omului El are din aceia care sunt destinaţi să aibă parte de poziţia Sa ca şi Cap, care I-a fost dată prin învierea Sa. Şi oamenii aceştia sunt descrişi ca aceia care sunt deja legaţi cu El acolo conform planului şi lucrării.

Legătura strânsă dintre Biserică şi Hristos este ilustrată prin imaginea trupului – „Adunarea, care este Trupul Său”. Aici nu este legătura dintre supuşi şi un superior, cu toate că în acelaşi timp este adevărat, că Biserica este subordonată lui Hristos. Însă această imagine expresivă conţine adevărul minunat, că ţelul veşnic al lui Dumnezeu nu s-ar realiza, dacă Biserica nu ar fi unită cu Omul înviat pe locul gloriei, unde El a fost înălţat. Realmente, acesta este înţelesul deosebit al frazei care urmează „plinătatea Celui care umple totul în toţi”. Biserica a fost chemată să devină complementul, care este necesar să întregească acolo sus pe Omul de nepătruns.

Gânduri de încheiere

Avem aici ţelul revelat al lui Dumnezeu referitor la Hristos şi Biserică. Noi am fost aduşi în legătura de nedesfăcut a celui mai intim caracter cu Hristos, nu ca un Om aici pe pământ, căci aceasta nu putea fi, ci ca un Om în înviere şi înălţare la dreapta lui Dumnezeu. Realitatea aceasta (căci cu certitudine nu este teorie) marchează pe Biserică o însuşire unică în felul ei. Lucrurile mari şi ţelul lui Dumnezeu cu privire la ea nu vor fi niciodată depline pe pământul acesta. Scena împlinirii lor depline în glorie este acolo sus. Aceasta este o taină, care astăzi este la fel de complet ascunsă faţă de lume ca şi realitatea gloriei actuale a lui Hristos. Din acest motiv aşteptările Bisericii sunt acolo unde este înţeleasă adevărata natură a chemării lui Dumnezeu, exclusiv cerească. În acelaşi timp lumea este privită ca loc, unde zăboveşti un timp, în care toate împrejurările sunt trecătoare şi în nici un fel nu sunt lucruri de importanţă mare. Cât de puţin este trăită aceasta în practica bisericii cu numele, desigur nu trebuie să comentăm.


Tradus de la: Ein himmlischer Christus, deswegen eine himmlische Gemeinde

Traducere: Ion Simionescu


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).