Perioada de timp actuală şi cea viitoare (1)
Există diferenţe între Israel şi Adunare (Biserică)?

Botschafter

© SoundWords, Online începând de la: 27.08.2018, Actualizat: 06.09.2018

Versete călăuzitoare: Galateni 1.4-5

Galateni 1.4-5: El (Domnul Isus) S-a dat pe Sine Însuşi pentru păcatele noastre, ca să ne smulgă din acest veac rău, după voia Dumnezeului nostru şi Tatăl. A Lui să fie slava în vecii vecilor! Amin.

1. Prefaţă

Domnul Isus S-a născut să fie Împărat; pentru aceasta a venit în lume, ca să dea mărturie despre adevăr. Dar deoarece ai Săi nu L-au primit, El renunţă pentru un timp să domnească aici pe pământ şi, reîntors în cer, de acolo din cer adună o Adunare (Biserică), care ca soţie a Lui va moşteni împreună cu El Împărăţia. Acest timp al absenţei lui Isus este pentru noi veacul actual rău.

Când această Adunare (Biserică) va fi completă şi va fi luată la El, El va veni împreună cu ea, ca să primească drepturile care I se cuvin; şi ca adevăratul Melhisedec El va supune toate împărăţiile, care se află sub toate cerurile, sub sceptrul Său de dreptate şi pace. Aceasta va fi Împărăţia lui Dumnezeu sau veacul viitor.[1]

Veacul actual şi veacul viitor – aceasta este pe scurt tema pe care vrem s-o dezbatem în acest articol, prin aceea că vom căuta să diferenţiem în mod deosebit caracterul şi chemarea Adunării lui Isus Hristos pe parcursul acestor două perioade de timp.

Cum am putea noi, mădularele acestei Adunări, să umblăm într-un chip demn de chemarea noastră, dacă mai întâi noi nu avem o noţiune clară şi precisă cu privire la aceasta? De aceea să nu dispreţuim lumina prorociei, care ne poate lumina drumul, prin aceea că ea cu razele ei luminează ţelul minunat al călătoriei noastre şi călăuzeşte şi face paşii noştri siguri prin locul întunecat al lumii acesteia, prin care avem de mers.

Să ne dea Domnul în harul Său, ca aceste cercetări simple să servească într-o oarecare măsură acestui scop.

2. Natura Adunării

Adunarea nu este nicidecum totalitatea tuturor sfinţilor de la începutul şi până la sfârşitul lumii. Ea este trupul lui Hristos, constituit în ziua de Rusalii prin Duhul Său şi începând de atunci este adunată ca să fie strânsă în jurul Capului ei, înainte ca El să vină să judece lumea şi să instaureze Împărăţia Sa. Ea este chiar o taină, care nu a fost revelată în timpurile de demult.

Aceasta ne învaţă Cuvântul, şi în mod deosebit apostolul Pavel, slujitorul Adunării şi administratorul acestei taine (Efeseni 3.1-12; Coloseni 1.18-27). De aceea:

1. Este Adunarea total diferită atât de Israel din timpurile din trecut cât şi de Israel şi naţiunile din veacul viitor?

  1. Israel era un popor după carne, despărţit în exterior de toate celelalte popoare, într-o ţară deosebită rânduită lui ca locuinţă. Adunarea este un popor, luat din toate celelalte popoare, cu toate că locuieşte în mijlocul lor. Ea este împrăştiată pe tot pământul; şi toate diferenţele naţionale sunt total anulate în ea (Galateni 3.26; Efeseni 2.11-12; Coloseni 3.11; Fap. 15.14).

  2. Israel era un popor după carne. Cine era născut din părinţi izraeliţi şi era circumcis în ziua a opta, acela era israelit. Adunarea este un popor după Duhul. Nici naşterea din carne şi nici o altă ceremonie nu ne face creştini, ci numai credinţa şi naşterea prin Duhul (Ioan 1.12-13).

  3. Nu numai aceasta, ci Adunarea este şi o „casă a lui Dumnezeu în Duhul”, „Templul lui Dumnezeu”, aşa după cum este şi fiecare mădular în parte (1 Corinteni 3.16; 4.17; 2 Corinteni 6.16; Efeseni 2.20-22; 1 Petru 2.5). Ea este „Trupul lui Hristos”, în care drept urmare locuieşte Duhul Său, aşa după cum duhul omului locuieşte în om (Efeseni 1.22-23; Efeseni 4.4, etc.). De aceea şi glorificarea lui Dumnezeu de către Adunare este caracterizată prin „în Duh şi în adevăr” (Ioan 4.21), în contrast cu glorificarea iudaică, care consta în „umbre şi rânduieli ale cărnii” (Coloseni 2.17; Evrei 9.1,10). Într-adevăr, Israel avea o locuinţă a lui Dumnezeu în Cortul Său sau în Templul Său; dar deoarece acest Templu era „din creaţia aceasta”, el era numai o umbră a bunurilor viitoare, şi jertfele, care se aduceau acolo, erau în legătură cu binecuvântările făgăduite lui Israel, aceasta înseamnă, iarăşi din această creaţie: miei, roade, vin, untdelemn, etc., şi nu erau jertfe spirituale, ca în Adunare.

  4. Împărăţia şi preoţia în Israel aparţineau de drept unei familii şi de aceea erau drepturi după carne. Fiecare fiu al lui Aaron, când împlinea vârsta era preot, indiferent cum era caracterul lui (Exod 28.1; Levitic 8). Numai leviţii puteau sluji în Templu şi învăţa poporul (Deuteronom 33.10; 2 Cronici 35.3). Adunarea are un singur Mare Preot în cer, pe Isus, aşa cum arată epistola către Evrei. Toate mădularele Adunării sunt împăraţi şi preoţi prin Duhul care locuieşte în ele (1 Petru 2.5,9). Slujba nu este dreptul numai al unei anumite familii şi în nici o stare nu este legată de carne (firea pământească), ci depinde numai de darurile, de care le face parte Duhul, aşa cum Îi place Lui (Romani 12.3-8; 1 Corinteni 12.6,11; 1 Petru 4.10-11).

  5. În Israel Dumnezeu a vrut ca să I se slujească numai într-un singur loc, pe care El Însuşi l-a ales şi unde locuia Numele Său (Deuteronom 12.11; 16.5-6). În Adunare nu sunt locuri sfinte. Acolo unde doi sau trei sunt adunaţi în Numele Domnului, El este în mijlocul lor (Matei 18.20). Aceasta este de asemenea o urmare a locuirii Duhului Sfânt în cei credincioşi. Deoarece acest Duh este în ei, ei înşişi sunt Templul lui Dumnezeu.

  6. Legământul, pe care Dumnezeu l-a făcut cu Israel, cel puţin ca popor, era un legământ al Legii şi condiţionat de ascultare (Levitic 18.5; Exod 19.5-6; Deuteronom 27.12-26.28). Adunarea însă stă înaintea lui Dumnezeu pe baza harului necondiţionat şi independent (Ioan 3.16-17,36; Efeseni 2.4-6).

  7. Toate binecuvântările legate de legământul cu Israel erau pământeşti (Levitic 26.3-12; Deuteronom 7.12-15; Deuteronom 8.7-18; Deuteronom 11.8-15,21; Deuteronom 28.1-14). Adunarea este binecuvântată cu binecuvântări spirituale în locurile cereşti (Efeseni 1.3; Coloseni 3.1-4; Filipeni 3.18-21). Pe pământ ea are parte de necaz şi strâmtorare (Ioan 12.25-26; Ioan 15.18-21; Ioan 16.1-4; 2 Timotei 3.11-12, etc.).

  8. Israel a fost chemat de Dumnezeu să lupte cu duşmanii săi şi să-i nimicească (Levitic 10.9; Deuteronom 7.12,16-26). Însă armele Adunării nu sunt carnale; ea nu trebuie să cunoască nici o altă sabie decât sabia Duhului. Şi când este vorba de duşmanii lui Dumnezeu, creştinul trebuie să-i suporte, aşa cum a făcut şi Mântuitorul lui (2 Corinteni 10.4; Efeseni 6.10-17; Matei 13.30; Luca 9.54-55).

Ar putea două perioade de timp (economii)[2], ale căror însuşiri sunt aşa de diferite, să constituie una şi aceeaşi perioadă? Cu alte cuvinte, Adunarea nu poate fi decât continuarea lui Israel?

Se spune că Adunarea, aşa cum este ea astăzi, este o continuare a comunităţii lui Israel şi că adunarea din ultimele zile, în care tot Israelul va fi mântuit şi pământul va fi acoperit cu cunoaşterea Domnului, va fi la rândul ei continuarea Adunării de astăzi. Dar se poate numi înlocuirea anumitor principii cu altele, deseori foarte contrare, continuare? Ce va fi în cele din urmă ideea unei singure adunări pe parcursul tuturor perioadelor, dacă însuşirile principale ale perioadei din trecut vor reapărea în perioada din viitor? Însă tocmai aceasta ne arată Cuvântul, cu excepţia a două sau trei cazuri, în care este diferenţă, chiar contrară între Israelul vechi şi Israelul ultimelor zile.

Şi ca să începem cu diferenţele, legământul, pe care Dumnezeu l-a făcut odinioară cu Israel pe muntele Sinai, aşa cum am văzut, era pe baza Legii, şi binecuvântările depindeau de ascultare. Legământul, pe care Dumnezeu îl va face cu Israel în ultimele zile, va fi dimpotrivă un legământ pe baza harului necondiţionat. În privinţa aceasta el este nou în comparaţie cu legământul de pe Sinai. De aceea şi binecuvântările acestui legământ vor dura cât vor fi cerul şi pământul, în timp ce binecuvântările legământului pe baza Legii se vor sfârşi (Ieremia 31.31-37; 33.11-26; Ezechiel 37.25-28).

De altfel acest legământ pe baza harului necondiţionat îşi are baza pe legământul făcut (cu Avraam) deja cu patru sute de ani înainte de Lege; un legământ la care sfinţii din Israel se referă totdeauna înaintea lui Dumnezeu şi niciodată la legământul făcut pe Sinai (Psalmul 105.8 etc; Mica 7.20 în legătură cu tot capitolul; Luca 1.72-73). Aceasta ne face să înţelegem şi de ce Isus, „Mijlocitorul legământului nou”, numeşte sângele Său „sângele legământului cel nou” şi paharul de la cină „legământul cel nou în sângele lui Isus” (Evrei 9.15; Matei 26.28; Luca 22.20). De asemenea ne face clară folosirea locului din Ieremia 31.31-37 în Evrei 8.8-12 şi Evrei 10.16-17.

Înainte să existe Adunarea, Israel era singurul popor de pe pământ, cu care Dumnezeu a făcut un legământ şi S-a numit Dumnezeul lor. În perioada viitoare nu va fi aşa; căci dimpotrivă, „multe naţiuni se vor alipi de Domnul şi ele vor fi poporul Meu”; „Arderile lor de tot şi jertfele lor vor fi primite pe altarul Meu, căci casa Mea se va numi o casă de rugăciune pentru toate popoarele” (Zaharia 2.11; Isaia 56.3,6-7).

Haideţi însă să revenim acum la relaţiile dintre Israelul vechi şi cel din ultimele zile.

  1. Domnul zice fiicei Sionului: „Iată, Eu vin şi voi locui în mijlocul Tău; ... Domnul va lua în stăpânire pe Iuda, ca partea Lui de moştenire în pământul sfânt, şi va alege iarăşi Ierusalimul” (Zaharia 2.10,12). Israel va ocupa scurt timp o poziţie privilegiată între popoarele de atunci binecuvântate. Cine s-ar putea îndoi de aceasta, după ce a citit locuri din Scriptură ca acelea din Isaia 14.1-2; Isaia 49.22-23; Isaia 54.3; Isaia 60.3-16, şi altele?

  2. Aşa cum în trecut sfinţii din Israel au fost chemaţi să nimicească pe duşmanii lor, tot aşa va fi şi în viitor. În timp ce „laudele lui Dumnezeu sunt în gura lor, sabia cu două tăişuri este în mâna lor, ca să facă răzbunare asupra neamurilor şi să pedepsească popoarele” (Psalmul 149.6-9). Cei care se tem de Domnul „vor călca în picioare pe cei răi, căci ei vor fi ca cenuşa sub talpa picioarelor lor”, „ca noroiul de pe uliţă” (Maleahi 4.3; Mica 4.13; Mica 5.8-9; Mica 7.10).

  3. Aşa cum Dumnezeu în perioada trecută a ales un singur loc pe pământ, ca să pună Numele Său acolo şi acolo să primească glorificare de la sfinţi, tot aşa va face El iarăşi, şi locul va fi acelaşi, şi anume Ierusalim, „cetatea Marelui Împărat”, despre care El a spus: „Ochii Mei şi inima mea vor fi totdeauna acolo”. Atunci El va locui iarăşi în mijlocul lui Israel, acolo va veni nu numai Israelul restaurat, ci vor veni toate naţiunile ca să se închine „Domnului întregului pământ” (Isaia 2.2-3; Ieremia 3.17; Mica 4.1-2; Ezechiel 20.40-41; Ezechiel 43.7; Zaharia 8.1-3, 20-23; Zaharia 14.16-21).

  4. Serviciul divin va avea cel puţin în unele privinţe caracterul carnal (firesc) şi pământesc, pe care îl avea odinioară în Israel. Se vor aduce jertfe de ardere de tot şi de tăiere, se vor jertfi daruri de mâncare şi tămâie, şi se va sărbători din nou sărbătoarea corturilor. Vezi locurile anterioare şi Ieremia 33.17-18.

  5. Aşa cum înainte de existenţa Adunării, binecuvântările, cu care Dumnezeu a răsplătit pe sfinţii Săi, erau binecuvântări pământeşti, tot aşa va fi şi în timpul din urmă (Isaia 60; 61.4-6; 64.11-25; Ieremia 31.12-14, 23-28; Ezechiel 36.24; Osea 2.18-22; Amos 9.13-15).

Acum întreb, cum se poate face din aceste însuşiri ale sfinţilor din timpul din urmă, însuşiri ale Adunării, fără să se răstălmăcească învăţăturile precise ale Cuvântului referitoare la Adunare şi chemarea mădularelor ei? – Pot creştinii să prindă vreodată poala hainei unui iudeu, ca să caute pe Dumnezeu în Ierusalim şi ca acolo să serbeze sărbătoarea corturilor (Zaharia 8.23), ei, cei care au învăţat de la Domnul lor, că în Adunare Tatălui nu I se va aduce închinare nici pe muntele din Samaria şi nici în Ierusalim; ci că Dumnezeu caută adoratori adevăraţi, care adoră în duh şi în adevăr? – Vor putea ei vreodată să ia sabia, ca să se răzbune pe vrăjmaşii lor – ei, cărora li se spune: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blastămă, faceţi bine celor ce vă urăsc, şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc” (Matei 5.44)? – Pot creştinii, fără să fie infideli (necredincioşi), să aştepte binecuvântările lor pe pământ – ei, cei cărora li s-a spus, „Gândiţi-vă (sau: căutaţi, năzuiţi) la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ” (Coloseni 3.2)? – Trebuie ei să devină robii şi slujitoarele lui Israel, ţăranii şi grădinarii lor, şi să se preocupe cu restaurarea zidurilor distruse – ei, cei care au învăţat că în Adunare „nu mai este nici grec, nici iudeu” (Coloseni 3.11)?

Însă aceasta nu este totul. Domnul a spus: „Celui ce va birui şi celui ce va păzi până la sfârşit lucrările Mele, îi voi da stăpânire peste neamuri. Le va cârmui cu un toiag de fier” (Apocalipsa 2.26-27). Şi noi vedem împlinită această făgăduinţă în Apocalipsa 20, unde mădularele Adunării, după ce ele au devenit însoţitorii Domnului, atunci când El va veni să distrugă răutatea, să trăiască şi să domnească o mie de ani peste naţiuni, pe care satan nu le va mai înşela. Pe acestea le primesc sfinţii acelor timpuri fericite, din naţiunile protejate de înşelătoriile lui satan, când pământul va fi acoperit de cunoaşterea Domnului. Dar dacă sfinţii sunt numai o continuare a Adunării, dacă ei sunt iarăşi Adunarea însăşi, aşa cum spun unii, ce rezultă din aceasta? Că o parte a Adunării, aflată în cer, domneşte peste o altă parte a Adunării, aflată pe pământ? Este aceasta acceptabil? Este aceasta unitatea trupului, despre care ne învaţă apostolul Pavel, când spune: „Un singur trup, un singur Duh, după cum şi voi aţi fost chemaţi la o singură nădejde a chemării voastre” (Efeseni 4.4)?

Dacă se primeşte singurul adevăr, atunci acesta va face să înceteze toate aceste imposibilităţi, şi aceste contradicţii dispar. Adunarea este trupul lui Hristos, care este adunată prin Duhul Său începând cu ziua de Rusalii; şi când el va fi odată complet, va fi unit cu Capul său, şi anume înainte ca El să vină să judece lumea şi să întemeieze Împărăţia Sa. Când această Adunare va fi răpită din lume, atunci Dumnezeu va relua legăturile Sale întrerupte cu Israel, şi după ce El îl va judeca, El va împlini în harul Său toate făgăduinţele date lui Avraam şi părinţilor. Vedem aici pentru ce noi îl găsim pe Israel în ultimele timpuri în multe privinţe în poziţii şi însuşiri asemănătoare celor pe care el le-a avut odinioară. Numai că în timpul acela, sub legământul Legii, el putea pierde binecuvântările făgăduite lui; în timpurile din urmă, sub legământul (făcut cu Avraam) harului, binecuvântările date lui nu se vor pierde.

Vom reveni însă la aceasta. Acum vrem să continuăm cercetările noastre referitoare la natura Adunării.


Tradus de la: Der gegenwärtige und der zukünftige Zeitlauf (1)

Traducere: Ion Simionescu

Adnotare

[1] Noi spunem că veacul actual este timpul absenţei Domnului, şi aceasta este pentru noi în orice caz adevărat. Dar când a început acest veac? Probabil la potop. Atunci de aceea timpurile Domnului şi ale apostolilor Săi ar fi numite „ultimele timpuri sau ultimele zile” (Evrei 1.1). Dacă Isus ar fi fost primit, atunci cu adevărat ar fi fost ultimele zile, deoarece Împărăţia Lui minunată ar fi introdus veacul viitor. Cu toate că începutul acestui veac nu este redat exact, totuşi caracterul lui este redat exact. Creştinul a fost scos dintr-un veac rău (Galateni 1.4); dintr-un veac al întunericului, al cărui stăpânitor şi dumnezeu este diavolul (Efeseni 6.12; 2 Corinteni 4.4), ai cărui fii sunt opuşi fiilor luminii (Luca 16.8). Cei care iubesc veacul acesta, părăsesc pe Dumnezeu şi pe copiii Lui (2 Timotei 4.10). De asemenea nu trebuie să ne comportăm conform acestui veac (Romani 12.2).

Veacul viitor începe evident odată cu venirea Domnului şi corespunde timpului Împărăţiei Sale. Această Împărăţie este o împărăţie minunată şi de dorit, deoarece aceia care „vor fi găsiţi vrednici să aibă parte de veacul viitor şi de învierea dintre cei morţi nu vor mai putea muri” (Luca 20.35-36). El este veacul răsplătirilor (Marcu 10.30; Luca 18.30), şi anume vizibil acelora care au parte de învierea celor drepţi (Luca 14.14).

În sfârşit, este veacul învierii, învierii vieţii şi al gloriei. Deseori se confundă lumea cu veacul, şi aceasta conduce la rătăciri mari. Lumea, cosmosul sau oikumene, este pământul pe care locuim noi. Veacul aion este o anumită perioadă de timp a lumii acesteia sau un dar de timp al lui Dumnezeu faţă de lumea aceasta şi locuitorii ei. Ele sunt ca două linii paralele, care uneori sunt situate chiar la aceeaşi depărtare de acelaşi eveniment şi totuşi sunt totdeauna diferite. Dacă veacul actual a început la potop, atunci el corespunde în durata lui a ceea ce noi putem numi lumea actuală, în opoziţie cu lumea veche, adică lumea dinainte de potop.

Veacul viitor introdus prin venirea Domnului corespunde de asemenea şi lumii viitoare (Psalmul 8; Evrei 2.5), aceasta înseamnă, lumii refăcute de Domnul, în care toate creaturile vor fi supuse Domnului. În mod corespunzător trăsăturile de caracter ale lumii actuale corespund celor ale veacului actual. Dacă veacul actual este „rău”, tot aşa „toată lumea zace în cel rău” şi „tot ce este în lume.”  – „Pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii, nu este de la Tatăl, ci din lume. Şi lumea şi pofta ei trece.” Aşa cum de aceea nu trebuie să iubim veacul de acum şi nici să ne comportăm potrivit lui, tot aşa nu trebuie să iubim lumea şi nici ce este în ea (1 Ioan 2.15-17; Iacov 4.4). Dacă diavolul este despotul veacului acesta (Efeseni 2.2), tot aşa el este şi căpetenia lumii acesteia (Ioan 12.31; Ioan 14.30; Ioan 16.11). Dacă se trăieşte după mersul lumii acesteia, atunci se trăieşte după „domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării” (Efeseni 2.2); de asemenea, acum Împărăţia Domnului Isus nu este nici din veacul acesta şi nici din lumea aceasta (Ioan 18.36). Că ea nu este din veacul acesta reiese din cuvântul „acum” şi că ea nu este din lumea aceasta reiese din cuvântul „de aici”; dar ea se va extinde în veacul viitor peste o lume reînnoită.

Fără să ţinem seama de această relaţie, lumea şi veacul nu sunt acelaşi lucru şi ele nu trebuie confundate. Se face aceasta atunci când în evanghelia după Matei 13.39-40,49 şi Matei 24.3 în loc de „sfârşitul veacului” se citeşte „sfârşitul lumii”, ceea ce face să se creadă că acolo este vorba de distrugerea cerului şi pământului şi de judecată, care vor avea loc atunci (Apocalipsa 20), în timp ce în locul acesta, ca şi în Matei 25, este vorba numai de o mică dezvoltare în sensul acesta, şi nicidecum de sfârşitul lumii, ci de sfârşitul veacului acesta rău şi de judecata pe care o va face atunci Domnul, ca să introducă veacul viitor.

[2] Remarca editorului: Cuvântul „economie” în înţelesul lui adevărat, după părerea mea, nu poate fi aplicat la Adunare ca atare.

Mai multe articole despre cuvântul cheie Dispensaţionalism (39)

Mai multe articole din categoria Adunarea/Biserica (52)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).

Bibeltexte im Artikel anzeigen