Perioada de timp actuală şi cea viitoare (4)
Învăţăturile lui Pavel referitoare la natura Adunării (Bisericii)

Botschafter

© SoundWords, Online începând de la: 28.08.2018, Actualizat: 26.09.2018

Versete călăuzitoare: Efeseni 1.22-23; 2.16; 4.1-16; Coloseni 1.18,24; 1 Corinteni 12.12-27

Efeseni 1.22-23: El I-a pus totul sub picioare, şi ca şi Căpetenie peste toate lucrurile L-a dat Adunării, care este trupul Lui, plinătatea Celui ce plineşte totul în toţi.

Efeseni 2.16: ... şi a împăcat pe cei doi cu Dumnezeu într-un singur trup, prin cruce, prin care a nimicit vrăjmăşia.

Coloseni 1.18,24: El este Capul trupului, al Bisericii. El este începutul, Cel dintâi născut dintre cei morţi, pentru ca în toate lucrurile să aibă întâietatea. ... Mă bucur acum în suferinţele mele pentru voi; şi în trupul meu împlinesc ce lipseşte suferinţelor lui Hristos pentru trupul Lui, care este Biserica.

4. Sinteza învăţăturilor lui Pavel cu privire la natura deosebită a Adunării

  1. Cea mai importantă din aceste învăţături, aceea care într-o oarecare măsură include şi pe celelalte şi la care Pavel revine de cele mai multe ori, este aceea, că Adunarea este „trupul lui Hristos” (Efeseni 1.22-23; 2.16; 3.6; 4.1-16; 5.23-32; Coloseni 1.18,24; 1 Corinteni 12.12-27).Putea deci să existe acest trup înainte ca Isus să fie lepădat? Nu, căci am văzut, că Isus a venit să Se aşeze pe tronul lui David, al tatălui Său, şi ca să domnească peste casa lui Iacov şi nu ca să constituie un trup şi anume din păcătoşii răscumpăraţi dintre toate naţiunile. De aceea El leagă, aşa cum am văzut, gândul referitor la Adunare cu acela referitor la lepădarea Sa: Adunarea este casa zidită în Duhul pe Piatra care a fost lepădată. Pavel ne învaţă de asemenea, că aceia care erau departe, au fost aduşi aproape prin sângele lui Hristos, pentru ca împreună cu cei care erau aproape să alcătuiască acum un om nou; şi înaintea lui Dumnezeu cei doi alcătuiesc împreună prin cruce un trup (Efeseni 2.13 şi versetele următoare).Caiafa, prorocind prin Duhul, însuşi a spus că Isus nu numai pentru neamul acela trebuia să moară, „ci şi ca să adune într-un singur trup pe copiii lui Dumnezeu cei risipiţi” (Ioan 11.49-52). Această strângere laolaltă a copiilor lui Dumnezeu risipiţi până atunci – cu alte cuvinte: a trupului lui Hristos – este deci un rod al morţii Sale.Însă Adunarea nu este trupul unui Hristos mort pentru totdeauna, şi nici a unui Hristos pământesc, care mai poate să moară, ci a unui Hristos, care era mort şi a înviat, care drept urmare nu mai poate muri, ci trăieşte din veşnicie în veşnicie (Matei 16.16-18; Romani 6.9; Apocalipsa 1.17). Să observăm că Hristos „care a fost dat Adunării, trupului Său, ca şi Cap”, este Hristosul care „a înviat şi a fost pus să şadă la dreapta lui Dumnezeu, în locurile cereşti, mai pe sus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere, de orice dregătorie şi de orice nume, care se poate numi, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor” (Efeseni 1.20-23). Drept urmare acest trup nu putea să existe înainte ca Isus să fie înviat şi glorificat.Deoarece în sfârşit Adunarea este trupul lui Hristos, Duhul lui Hristos trebuie să locuiască în ea şi s-o însufleţească, aşa cum duhul omului locuieşte în om. Aceasta ne învaţă şi cuvintele următoare: „Voi sunteţi templul lui Dumnezeu şi Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi”. „Adunarea este casa lui Dumnezeu în Duhul”; „un trup şi un Duh” (1 Corinteni 3.16; 6.19; 2 Corinteni 6.16; Efeseni 2.21-22; 4.4; 1 Petru 2.4-5). Era însă necesar ca natura noastră omenească îndreptăţită şi glorificată în Persoana lui Hristos să fie intrată în cer, pentru ca Duhul Sfânt să poată coborî de acolo, ca să locuiască în de la natură sărmanii păcătoşi ca într-un templu (Ioan 7.37-39; 16.7). Deci acest trup însufleţit prin Duhul Său nu putea să existe înainte ca Duhul să fie trimis de sus jos pe pământ. Desigur toţi sfinţii din toate timpurile au fost învăţaţi, înnoiţi şi sfinţiţi prin Duhul lui Dumnezeu – prin El şi oamenii lui Dumnezeu au vorbit –, dar niciodată nu s-a spus despre vreunul din ei sau despre vreo adunare dintre ei, că ar fi trupul lui Hristos, mădularele Sale, templul Duhului Său.

  2. Pavel ne învaţă de asemenea că „Adunarea este un templu sfânt în Domnul, un lăcaş al lui Dumnezeu prin Duhul, zidită pe temelia apostolilor şi prorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos” (Efeseni 2.20-22). Profeţii, despre care este vorba aici, sunt profeţii Vechiului Testament sau ai Noului Testament? (Faptele Apostolilor 13.1; 1 Corinteni 12; 14). Te poţi convinge că sunt profeţii Noului Testament, dacă se observă că ei sunt totdeauna numiţi după apostoli (Efeseni 2.20; 3.5; 4.11; 1 Corinteni 12.28-29). În ultimul loc enumerat se spune chiar: „Şi Dumnezeu a rânduit în Biserică, întâi, apostoli, al doilea, proroci, ...”. Şi din Efeseni 4.11 este clar că aceşti profeţi sunt un dar al Duhului, care au venit urmare înălţării Lui la cer. Deci în acest loc este vorba de profeţii Noului Testament. Deci dacă Adunarea este zidită pe temelia apostolilor şi profeţilor Noului Testament, atunci ea nu poate fi constituită din totalitatea tuturor credincioşilor începând de la facerea lumii, căci cei mai mulţi dintre ei au trăit înainte de aceşti apostoli şi profeţi şi deci nu puteau fi zidiţi pe această temelie. Aceasta confirmă şi extinde într-o oarecare măsură ce am spus cu privire la cuvântul lui Isus adresat lui Petru: „Pe această piatră voi zidi, şi nu am zidit Biserica Mea”.

  3. Potrivit cuvintelor apostolului Pavel, şi Adunarea se înalţă peste dărâmăturile zidului despărţitor de la mijloc – poruncile în orânduieli –, care odinioară despărţea pe iudei şi naţiuni, ca un om nou (Efeseni 2.11-12). Putea deci să existe Adunarea pe când era acest zid despărţitor de la mijloc? Cu alte cuvinte, putea să existe Adunarea, în care nu este nici iudeu nici grec, când dimpotrivă între iudei şi naţiuni era o prăpastie de netrecut? Va putea ea să existe, dacă această linie de despărţire va exista iarăşi, chiar dacă sub o formă mai puţin pregnantă şi mai puţin adâncă, aşa cum va fi cazul în veacul viitor?

  4. În sfârşit Pavel ne spune (Efeseni 4.11-12) că „Hristos a dat pe unii apostoli, pe alţii, proroci, pe alţii, evanghelişti, pe alţii, păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos”. Dacă Adunarea este alcătuită din toţi sfinţii începând de la crearea lumii, cum se face atunci că apostolul, vorbind despre darurile, pe care Dumnezeu le-a dat acestei Adunări pentru zidirea ei spirituală, nu spune nici măcar un cuvânt despre patriarhii, împăraţii şi profeţii vechiului legământ? Nu au slujit aceşti bărbaţi la zidirea spirituală a sfinţilor din timpul lor? Cu certitudine, da, dar pentru Pavel Adunarea este trupul lui Hristos, care a fost adusă la viaţă la Rusalii prin Duhul Său şi el are viaţă abia din momentul acesta. De aceea el vorbeşte numai despre daruri şi slujbe date prin acest Duh începând de la Rusalii, aşa cum arată clar contextul.

Da, există o Adunare, care nu este nici continuarea lui Israel şi nici Israelul restabilit şi nici naţiunile binecuvântate ale veacului viitor, ci ea este totalitatea acelora pe care Duhul Sfânt îi aduce la Isus în timpul când Israel este lepădat, ca să fie mireasa Sa, trupul Său, un om nou, unde nu este nici grec nici iudeu, nici circumcizie şi nici necircumcizie, nici barbar, nici schit, nici sclav, nici liber, ci Hristos este totul şi în toţi (Galateni 3.26-28; Coloseni 3.10-11). Deoarece Hristos S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat chip de rob şi a fost ascultător până la moarte pe cruce, de aceea „Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult, şi I-a dat Numele, care este mai pe sus de orice nume, pentru ca, în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ, şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul” (Filipeni 2.6-11; Efeseni 1.20-23).

Această poziţie minunată, pe care Isus Şi-a dobândit-o prin smerirea Sa şi suferinţele Sale, la dreapta lui Dumnezeu în locurile cereşti, mai pe sus de orice domnie şi putere, este şi poziţia asigurată Adunării Sale, ca trup al Său. De aceea s-a spus: „Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti, în Hristos.” – „Măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos – prin har sunteţi mântuiţi – şi ne-a înviat împreună, şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus” (Efeseni 1.3; 2.5-6).

Deoarece noi suntem trupul, mădularele Aceluia care acum şade în locurile cereşti, şi deoarece Duhul Lui ne leagă cu El, noi suntem într-un anumit sens în locurile cereşti. Acolo ne-a strămutat dragostea Tatălui, atunci când El ne-a ales din veşnicie – pe noi, mădularele moarte ale trupului lui Adam –, că să ne facă trup al lui Hristos, Prinţul vieţii, ca mădulare ale Lui. Acolo este dreptatea noastră, pacea noastră, ancora nădejdii noastre, „viaţa noastră”, „ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Coloseni 3.3). Cine ne va smulge? (Romani 8.27-38; 10.6-8). Să ne hrănim cu aceste adevăruri măreţe; căci numai în măsura în care facem aceasta vom putea duce o viaţă de înviere, ca fiind morţi faţă de păcat şi de lume, şi vii pentru Dumnezeu, prin Isus Hristos.

Deoarece noi suntem trupul lui Hristos, „mireasa Lui, os din oasele Sale, carne din carnea Sa”, „plinătatea Ce plineşte totul în toţi”. Căci mădularele, până la cel mai mic sunt plinătatea sau împlinirea Capului; şi trupul este numai atunci complet, când nu-i lipseşte niciunul din mădularele sale. Soţia este întregirea soţului ei, care este complet numai cu soţia lui; ea este onoarea lui (1 Corinteni 11.7). Tot aşa este şi cu Hristos. El va fi, ca să zicem aşa, „bărbat complet” şi va fi „la înălţimea staturii plinătăţii” (Efeseni 4.14) abia atunci când trupul Său va fi completat cu adăugarea ultimului mădular (1 Corinteni 12.12). Trupul întreg este numit în locul acesta „Hristosul”. Căci atunci când al doilea Adam „va înfăţişa înaintea Lui Însuşi Adunarea Sa glorificată, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta”, El Se va glorifica în ea, după cum este scris: „... să fie proslăvit în sfinţii Săi şi privit cu uimire în toţi cei ce vor fi crezut” (2 Tesaloniceni 1.10); şi împreună cu ei El va domni peste moştenirea Sa, Israel şi naţiunile.

Dacă se pune întrebarea, de ce Domnul a chemat Adunarea precum şi pe fiecare mădular în parte la o astfel de chemare înaltă, care depăşeşte cu mult chemarea tuturor celorlalte clase de sfinţi, atunci răspunsul îl găsim numai în buna plăcere a lui Dumnezeu. Din nici un alt motiv noi, cei care credem, nu am primit dragostea pentru adevăr, ci numai din acela că Dumnezeu „ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale” (Efeseni 1.5). Degeaba vom căuta un alt motiv pentru chemarea Adunării. Atât într-un caz cât şi în celălalt se va ajunge să se spună: „Da, Tată, pentru că aşa ai găsit Tu cu cale” (Matei 11.26). De altfel cu privire la scopul, pe care Dumnezeu Şi l-a prevăzut în privinţa aceasta, Cuvântul ne revelează următoarele: „ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Hristos Isus” (Efeseni 2.7), şi mai departe: „pentru ca domniile şi stăpânirile din locurile cereşti să cunoască azi, prin Biserică, înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu” (Efeseni 3.10). Cât de mult înalţă aceasta gândul, pe care noi ni-l putem face despre Adunare şi chemarea ei de a fi în veacurile viitoare un monument al înţelepciunii lui Dumnezeu în locurile cereşti şi al bogăţiei nespus de mare a harului Său!

Dacă cuiva i se pare a fi mândrie, dacă crezi în această chemare înaltă, atunci să ne amintim că, „gândurile Sale nu sunt gândurile noastre şi căile Sale nu sunt căile noastre; ci cât de sus sunt cerurile faţă de pământ, atât de sus sunt căile Sale de căile noastre şi gândurile Sale de gândurile noastre” (Isaia 55.8-9). Să ne amintim înainte de toate, că adevărata smerenie nu constă în aceea, ca sub masca supunerii să respingem harul pe care ni-l oferă Dumnezeu (Ioan 13.8). Căci pentru ce suntem noi demni? – Smerenia constă mai degrabă în primirea cu adorare a ceea ce ne dă Dumnezeu, preţuind cu mult mai mult ce ne dă El decât preţuim gândurile noastre proprii cele mai plăcute, decât moştenirile cele mai vechi şi învăţăturile cele mai nobile. Să primim în acest sens învăţăturile pe care ni le dă Cuvântul lui Dumnezeu despre Adunare. Să ne smerim; căci ce este mai potrivit să ne smerească, decât studierea harului copleşitor al lui Dumnezeu faţă de starea noastră nenorocită? Să nu ne spunem atunci: „Ce lucru ai, pe care să nu-l fi primit? Şi dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu l-ai fi primit?” (1 Corinteni 4.7). De aceea să fim smeriţi, dar şi credincioşi; să adorăm şi să mulţumim şi să fim întăriţi, ca să umblăm în chip demn de chemarea la care am fost chemaţi, prin aceea că noi contemplăm bogăţia de nepătruns a dragostei lui Dumnezeu.


Tradus de la: Der gegenwärtige und der zukünftige Zeitlauf (4)

Articol apărut în franceză: Mesagerul mântuirii în Hristos – anul de apariţie 1857

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole despre cuvântul cheie Dispensaţionalism (38)

Mai multe articole din categoria Adunarea/Biserica (52)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).

Bibeltexte im Artikel anzeigen