Dezamăgire în slujba pentru Domnul …?!
Timpurile lui Ieremia

Autor necunoscut

© SoundWords, Online începând de la: 17.08.2019, Actualizat: 17.08.2019

Versete călăuzitoare: Ieremia 42

Introducere de H. Smith:

Articolul care urmează a fost scris în anul 1860 şi publicat într-un periodic lunar mult citit în timpul acela. Dacă erau cuvinte potrivite pentru timpul de atunci, cu cât mai mult pentru zilele noastre [1930], în care a crescut greşeala şi slăbiciunea în poporul lui Dumnezeu. Articolul acesta este publicat încă o dată în speranţa ca fiecare creştin sincer să fie încurajat să meargă pe drumul despărţirii şi să năzuiască după dreptate, credinţă, dragoste şi pace, având în vedere marea slăbiciune, şi cu toată îndepărtarea multor credincioşi de pe calea despărţirii. Unii, ca şi Ieremia, pot privi în urmă la timpuri mai bune în poporul lui Dumnezeu şi în contrast cu acele timpuri deplâng starea în care ne aflăm noi astăzi. Dacă astfel de experienţe nu ne mână spre Domnul, atunci ele pot genera un sentiment de dezamăgire, care ne expune pericolului să renunţăm la luptă şi să fugim de exerciţii, prin aceea că urmărim o cărare mai uşoară într-o părtăşie mai largă sau mai strâmtă decât aceea care ne-a fost prescrisă în Cuvântul lui Dumnezeu. Nu ar trebui noi să găsim în astfel de împrejurări din istoria lui Ieremia, în condiţiile, în care el a lucrat, în duhul, în care el a lucrat, şi în exerciţiile, prin care el a trecut, învăţături suficiente pentru zilele noastre şi încurajări, la care să privim, la care să ţinem cu tărie şi pe care ar trebui să ni le însuşim?

Slujba profetului în starea grea, felurită a lui Israel prezintă harul şi îndelunga răbdare a lui Dumnezeu. Timpurile, în care El l-a trezit şi caracterul logic al slujbei lui fac istoria fiecăruia din ele deosebit de atrăgătoare, însă între toate timpurile, în care profeţii au profeţit, niciunul nu a fost aşa de dureros ca timpul lui Ieremia.

Ieremia stă înaintea noastră aşa de mare nu numai din cauza lucrării deosebit de binecuvântate – dimpotrivă: succesele lucrării nu sunt niciunde aşa de mici ca la el. Slujba lui Moise vorbeşte în chip minunat despre starea poporului lui Dumnezeu. Ea a avut loc sub jugul greu al lui faraon şi ea a încetat având în vedere ţara făgăduită. Iosua s-a despărţit de ei atunci când ei au luat ţara în posesiune. Istoria diferiţilor eliberatori dinaintea zilelor lui Samuel ne dau o relatare despre biruinţele câştigate. Fiecare din ei lasă în urma lor urmele paşilor lor pe drum, şi ne arată că drumul acesta a fost parcurs. La fel a fost mai târziu cu profeţii. Zilele lui Ilie şi Elisei au fost caracterizate de timpuri ale bunătăţii lui Dumnezeu faţă de un popor necredincios, dar dacă întrebăm, care erau urmările profeţiilor lui Ieremia, nu vedem altceva decât pustiire şi decădere, şi treptat îl pierdem în marea dezordine.

În acelaşi timp vedem slujirea neîntreruptă, credincioşia neobosită, şi anume atâta timp cât era o parte din poporul ajuns în decădere, faţă de care el putea să fie credincios. Alţii, care au fost înainte de el, au profeţit lui Israel unde vor duce căile de neascultare şi împotrivire, însă soarta lui Ieremia era să rămână în corabie, până ea se va sfărâma. El a atenţionat mereu cu privire la stâncile ameninţătoare care le stăteau în faţă, dar Israel nu le-a luat în seamă. El a fost folosit de Dumnezeu până în ultimul moment, ca să le sfătuiască cu insistenţă conştiinţa cu privire la starea lor tristă, dar fără succes; şi chiar după ce o mare parte a poporului a fost dusă în captivitate, el a rămas să conducă rămăşiţa încăpăţânată rămasă în ţară; însă numai pentru a avea parte de aceeaşi îndărătnicie şi hotărâre a lor fermă de a pieri.

Cuvântul Domnului a venit la el în al treisprezecelea an al domniei lui Iosia, într-un timp de binecuvântare şi reînviorare. În anul al optsprezecelea  s-a sărbătorit Paştele despre care se spune: „N-a fost Paşti ca acesta sărbătorit în Israel din zilele profetului Samuel” [2 Cronici 35.18]. Ieremia a avut parte de acea bucurie. Deseori m-am gândit, cât de mult depinde de un început bun al unui mers creştin. Cât de uşor primeşte inima ce se petrece în jurul ei, fie bun fie rău. Cine a trăit în timpuri ale unei stări sănătoase a Casei lui Dumnezeu, cine a simţit lucrarea Duhului, acela savurează prin aceasta avantaje care nu sunt partea generală a Bisericii lui Dumnezeu. De aşa natură erau zilele de început ale lui Ieremia în zilele lui Iosia; căile lui erau înconjurate de binecuvântări şi pe lângă aceasta erau binecuvântări cum din zilele lui Samuel nu au mai fost savurate în Israel.

Ieremia deplânge zilele trecute ale lui Iosia. Aceste bucurii înfloritoare au fost de durată foarte scurtă. Există însă o legătură strânsă între bucuria părtăşiei şi lupta credincioasă. Se va găsi puţin una fără cealaltă. Ieremia a savurat băutura nobilă a binecuvântărilor, care au fost prevăzute din belşug, şi din acest motiv a fost capabil să primească amărăciunea acelui pahar, pe care Israel îl avea de băut.

Ultimul capitol al celei de-a doua cărţi a Cronicilor ne arată cât de deosebit era el ca profet. Cuvintele lui au fost dispreţuite, având rezultatul că Dumnezeu a lepădat pentru un timp pe poporul Său. Una din slujbele lui Ieremia din zilele acestea era – dacă am voie să exprim în felul acesta gândurile mele! -, să diminueze căderea lui Israel. O citire atentă arată cu câtă grijă s-a dedicat profetul nevoilor de atunci ale poporului, şi este minunat să se vadă îndurarea lui Dumnezeu, care se arată prin el. Lui Iona i-a părut rău că judecata lui Dumnezeu nu a venit peste Ninive; însă îngrijorarea lui Ieremia era ca a părinţilor grijulii, care doresc cu plăcere să împiedice nenorocirea, care năpădeşte pe copilul lor neascultător, dar care, deoarece nu le reuşeşte aceasta, doresc să liniştească plângerile împotrivitoare ale acelui copil prin simţămintele cordiale şi lacrimi.

Cât de cu totul altfel procedăm noi în relaţiile noastre cu fraţii noştri. Dacă văd egoism şi neascultare, atenţionez; îndrept atenţia spre urmările care rezultă din aceasta; insistent reiau acele atenţionări; dacă ele nu sunt luate în seamă, atunci vine nenorocirea, aşa de rea sau mai rea decât a fost anunţată. Cât de înclinată este inima atunci să se înalţe în propria credincioşie şi să lase sărmana pradă în seama ei în imprudenţa ei, în timp ce eu cu duh de superioritate îi spun: „Meriţi toate acestea.” Inima lui Ieremia putea spune: „Şi, dacă nu veţi asculta aceasta, sufletul meu va plânge în locuri ascunse pentru mândria voastră şi ochiul meu va plânge amar şi va vărsa lacrimi, pentru că turma Domnului se va duce în captivitate.” De astfel de inimi şi astfel de slujiri este nevoie astăzi.

În cartea acestui profet avem istoria acelei părţi din Israel care nu a fost dusă în captivitate. Slujba lui Ieremia nu se terminase când cetatea a fost cucerită şi zidurile au fost distruse. O inimă, asemănătoare celei a acestui profet, care stă credincioasă faţă de Dumnezeu şi faţă de poporul său, va avea întotdeauna ceva de făcut. Locul deosebit, pe care el l-a ocupat, era acela de a conduce poporul la pocăinţă, să-l atenţioneze; el nu a fost luat în seamă şi judecăţile lui Dumnezeu au venit.

Cei duşi în deportare tocmai au fost duşi în exil când înaintea lui stătea un nou câmp de lucru, şi se poate presupune că ceea ce a avut loc a făcut din el un oaspete binevenit în casa israeliţilor sărmani, părăsiţi. În capitolul 42 vedem această nouă lucrare, pe care Ieremia a găsit-o. Avalanşa distrugătoare a măturat totul, în mijlocul cărora el a umblat: pe împărat, pe preoţi, pe conducători, templul, vasele; gloria lui Israel era dispărută. Cât de des am văzut noi că atunci când serviciile aparent nu sunt primite, slujitorul s-a retras. Dacă am lucrat pentru ceva, găsim deodată distrus tot ce a ieşit din mâna noastră, asemenea unui vas frumos distrus, înaintea lumii şi înaintea noastră; lucrul nostru este în zadar şi inima este descurajată şi obosită. Niciodată nu a fost o nereuşită mai deplină ca aceea care stătea înaintea ochilor profetului. Numai inima lui a rămas sănătoasă în mijlocul tuturor acestor lucruri, şi el era pregătit pentru o lucrare nouă. Rămăşiţa s-a strâns la el, mărturisirea lor pare să fie onorabilă, inimile lor sincere. „Fie bine primită acum cererea noastră înaintea ta şi roagă-te pentru noi Domnului Dumnezeului tău, pentru toată rămăşiţa aceasta – pentru că din mulţi am rămas puţini, după cum ne văd ochii tăi – ca Domnul Dumnezeul tău să ne arate calea pe care să umblăm şi lucrul pe care să-l facem” (Ieremia 42.2,3). Ieremia avea experienţe referitoare la inima omenească, însă înainte să acţioneze ca mai înainte a spus: „Orice cuvânt vă va răspunde Domnul, vă voi spune.” După zece zile a fost dat răspunsul acelei societăţi (Ieremia 42.9-22).

Inima poporului era îndreptată spre Egipt. Cu toată robia Egiptului, acolo este ceva care pare de dorit inimii naturale. Rămăşiţa, obosită de eforturile prin care a trecut, căuta odihnă pentru carne. „De ne-ar fi lăsat Dumnezeu să murim în Egipt”, vine mereu din inimile israeliţilor. Acolo este ceva care atrage inimile noastre ale tuturor, ceva pe care carnea îl preţuieşte, şi nu este de mirare dacă putem spune: „Nu, ci noi vrem să mergem în Egipt, unde nu vedem război şi nu auzim sunetul trâmbiţei şi nu înfometăm din lipsă de pâine.” Domnul să ne ferească de această odihnă de moarte. Inima dezamăgită este în pericol să se întoarcă înapoi aici. Când poporul a venit la Ieremia, a spus: „…ca Domnul Dumnezeul tău să ne arate calea pe care să umblăm şi lucrul pe care să-l facem”. Dumnezeu poartă de grijă în timpurile de necaz. Niciodată nu a fost o zi în care Dumnezeu să nu binecuvânteze pe cel care s-a încrezut în El. Niciodată nu a fost un loc – oricât de greşit sau de părăsit ar fi fost -, unde Dumnezeu să nu fi întâmpinat pe cel apăsat al Lui. Cuvântul Lui era: „Dacă veţi rămâne în ţara aceasta, vă voi zidi şi nu vă voi nimici, vă voi sădi şi nu vă voi smulge; căci Îmi pare rău de răul pe care vi l-am făcut. Nu vă temeţi de împăratul Babilonului … Îi voi insufla milă de voi şi se va îndura de voi şi vă va face să vă întoarceţi în ţara voastră.”

Cuvintele profetului sunt desconsiderate, şi cu toate ameninţările, dacă se vor întoarce în Egipt, ei s-au dus curând acolo; încă o dată au procedat aşa fel ca judecata lui Dumnezeu să vină peste ei. Ieremia se vede încă o dată respins. Neputincios să-i reţină prin făgăduinţele de binecuvântare sau să-i sperie prin ameninţările cu judecata de la pornirea lor spre Egipt, puterea necredinţei se arată aşa de tare, că cu toate atenţionările Iohanan, fiul lui Careah, şi toate căpeteniile oştirilor au dus poporul în Egipt şi împreună cu restul poporului şi pe Ieremia. Însă şi aici îl găsim cu un Cuvânt al lui Dumnezeu. Poporul întors în Egipt a ajuns curând să jertfească tămâie altor dumnezei. Dacă am ajuns odată într-un curent, acesta ne duce mult mai departe decât ne-am aşteptat. Această rămăşiţă s-a aşteptat ca în Egipt să nu mai vadă războiul sau să audă sunetul trompetei sau să sufere de foame, însă pe lângă aceasta au căzut în idolatria poporului acela. Cât de des am văzut noi în principiu acelaşi lucru. În timpul întregii istorii a lui Israel nu găsim o stare mai împietrită ca aceea în care s-a cufundat acum rămăşiţa (vezi răspunsul ei dat lui Ieremia, Ieremia 44.15-19). Aici ni se pare că îl pierdem pe profet; nu ar trebui el să spună: „În zadar m-am trudit, mi-am cheltuit puterea pentru nimic şi fără folos”?

Gândesc că noi pierdem binecuvântări dacă nu mergem pe urmele lui Dumnezeu în harul Său faţă de poporul Său, şi dacă o facem, atunci trebuie să mergem umăr lângă umăr cu Ieremia. Alţii aveau lucrarea lor departe în Babilonia. Dumnezeu Se gândeşte la ai Săi de acolo, însă prin faptul că ne alăturăm acestui profet, învăţăm să cunoaştem harul inepuizabil care este în Dumnezeu acolo unde o inimă se încrede în El, în timp ce noi vedem totodată că necazurile inimii omeneşti devin tot mai mari, ca şi cum harul acela ar fi fost prezentat în zadar.

Prin câte stări felurite a trecut omul acesta al lui Dumnezeu începând din timpul când cu bucurie a luat parte la Paştele din zilele lui Iosia, până când a văzut devastările pe care el le descrie aşa de emoţionant în Plângerile lui Ieremia pentru inimi ca şi cum ar fi a lui: „Şuvoaie de apă îmi curg din ochi din cauza prăpădului fiicei poporului meu.”

Aşa cum am remarcat, toţi aceia care prin voia lui Dumnezeu au slujit înainte de el neamului lor au văzut roadele muncii lor. Însă la niciunul din ei nu găsim aceeaşi măsură de sensibilitate a sufletului. Dumnezeu l-a păstrat pe Ieremia pentru ziua Lui şi i-a dat o inimă pentru lucrarea Sa, o inimă greu încercată, dar era una care putea să plângă pentru suferinţa lui Israel. Profetul acesta era şi expresia inimii lui Dumnezeu faţă de poporul Său. „Cum să te părăsesc, Efraime?”, era vorbirea Domnului, şi profetul era ca dovadă a harului lui Dumnezeu.

Dacă privim în urmă la istoria Bisericii, vedem o trezire permanentă a unuia după altul, pentru ca nevoile Bisericii să fie satisfăcute. Duhul lui Dumnezeu acţionează potrivit cu nevoile existente. Uneori s-au folosit mult unelte care nu erau caracterizate prin corectitudine în cunoaştere şi nici prin curăţie în umblare (mă refer la faptul dacă noi le evaluăm prin Cuvânt cu privire la legăturile lor). Nu mă îndoiesc că în ultimele zile ale creştinismului – oricât de generoasă ar fi mâna lui Dumnezeu în a dărui inimi ca a lui Ieremia – decăderea va fi aşa de mare, că lucrarea în acesta îşi va lăsa rar urma, chiar dacă ea este făcută prin caracterul cel mai devotat. Cu cât ne apropiem mai mult de sfârşit, cu atât mai mult va fi pe de o parte perseverenţa slujirii şi pe de altă parte inutilitatea ei în ochii oamenilor.


Tradus de la: Frust im Dienst für den Herrn

Titlul original: „Die Zeiten Jeremias“
din Der Dienst des Wortes, Anul 8, 1930, pag. 92–100.

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole din categoria Discipolat (38)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).