6  Privire de ansamblu asupra diverselor epoci ale căilor lui Dumnezeu

„… dispensation of the fulness of times.”
„… administrarea (sau: economia) împlinirii timpurilor.”
Efeseni 1.10

6.1  Introducere

În capitolele anterioare ne-am ocupat aproape pe neobservate cu trei epoci, care au apărut înaintea noastră într-un mod foarte natural. (1) În Vechiul Testament Dumnezeu a dat poporului Israel făgăduinţe cu totul deosebite. Parţial ele s-au împlinit cu venirea Domnului Isus, însă făgăduinţe fundamentale nu s-au împlinit încă. (2) După răstignirea şi învierea lui Isus a început un timp nou, şi apostolului Pavel i-au fost încredinţate adevăruri şi taine deosebite. În mod deosebit începând cu § 4.2.2.6 am văzut că Pavel (3) s-a referit la „un veac viitor” sau „lumea locuită care va veni” (Evrei[1] 6.5; 2.5), în care se vor împlini darurile de har şi chemările care au fost date lui Israel, şi anume atunci când Salvatorul va veni din Sion (Romani 11.26).

6.2  Explicarea noţiunilor: „economie” sau „dispensaţie”

În multe cercuri noţiunea „dispensaţionalism” este într-adevăr mult răspândită, însă cei mai  mulţi au o imagine vagă despre ce se ascunde înapoia acestei noţiuni. Şi mult mai puţin este cunoscut, că sunt diferite variante de dispensaţionalism (vezi § 22.32).

Expresia „dispensaţionalism” vine de la cuvântul englez dispensation. În unele comentarii biblice acest cuvânt este tradus prin noţiunea de „timp al mântuirii”. Dar deoarece este vorba de diferite dispensation şi acestea sunt denumite ca timp al mântuirii, la unii a apărut gândul, că în diferitele perioade de timp ale istoriei omenirii ar putea fi căi diferite spre mântuire. Însă Scriptura nu cunoaşte căi diferite de mântuire. De aceea noi considerăm nefavorabilă noţiunea „timp al mântuirii”. Alte comentarii biblice traduc cuvântul dispensation cu noţiunea „economie (gestiune)”, pe care şi noi o preferăm.

Acest cuvânt „economie” (gestiune) nu se întâlneşte în traducerile Bibliei în limba germană cunoscute de noi. Corespondenţa engleză dispensation se găseşte însă în cea mai cunoscută traducere engleză, aşa-numita King-James-Bibel (KJB)[2], de exemplu în Efeseni 1.10: „… dispensation of the fulness of times”.[3] În Efeseni 3.2 este vorba de „administrarea harului lui Dumnezeu” (KJV: „dispensation of grace”). Aici şi în toate celelalte locuri, în care se întâlneşte cuvântul corespunzător în limba greacă oikonomia, dispensation nu are nimic a face cu o „perioadă de timp”. Cu toate că prin expresia „administrarea plinătăţii timpului” este vorba de timpul Împărăţiei de o mie de ani, aici nu este vorba de această perioadă de timp în sine. Această expresie înseamnă mai degrabă, că acest timp are o administrare. Ea este caracterizată prin aceea că Hristos va fi Cap peste toate şi toate vor primi de la El îndrumare, hrană, binecuvântare şi determinare.

Deci cuvântul dispensation nu descrie în Biblie o anumită perioadă de timp în sine. Însă Dumnezeu rânduieşte diferite „economii” pe pământ pentru perioade de timp diferite, aceasta înseamnă, El stabileşte anumite „reguli” pentru viaţa oamenilor pe pământ. Sunt însă şi timpuri fără astfel de reguli.[4] Pentru a evita problemele cu definiţii diferite ale cuvântului „economie”[5] şi să cuprindem toate perioadele de timp, şi pe cele care nu au reguli prescrise, vrem în continuare să vorbim mai bine despre „epoci”; epoci, în care relaţia lui Dumnezeu cu omul este foarte diferit alcătuită.[6]

6.3  Epoci diferite, dar numai o singură cale a mântuirii

Adepţilor adevărului dispensaţional li se reproşează deseori că ei privesc diferitele economii ca „timpuri de mântuire” diferite cu căi diferite spre mântuire. Chiar dacă în Scriptură se pot diferenţia epoci diferite, totuşi pentru credincioşi nu există căi de mântuire diferite. Există numai o singură mântuire, pe care Hristos a realizat-o prin lucrarea Sa la cruce, şi numai o singură cale spre mântuire, şi anume prin pocăinţă şi credinţă în Dumnezeu.

Însă în relaţia dintre Dumnezeu şi omul mântuit este vorba de mai mult decât „numai” de viaţa nouă şi iertarea păcatelor. Toţi credincioşii tuturor timpurilor au fost mântuiţi prin acelaşi sânge al lui Hristos şi au primit viaţa nouă şi iertarea păcatelor; însă această mântuire este numai baza relaţiei lor cu Dumnezeu. Această relaţie între credincios şi Dumnezeu poate fi de natură foarte diferită în diferitele epoci: de exemplu poziţia, chemarea şi binecuvântările care caracterizează această relaţie, la o „familie a lui Dumnezeu”[7] (Efeseni 3.15) este total altfel decât la celelalte.[8] Lucrarea Domnului Isus la Golgota era unică, şi toţi credincioşii din toate epocile pot primi mântuirea[9] numai pe baza sângelui vărsat al lui Isus; însă Scriptura niciunde nu face aluzie că efectul deplin al acestei lucrări cu toate binecuvântările, care sunt în afara mântuirii, trebuie să fie exact acelaşi pentru toţi credincioşii tuturor timpurilor. Mântuirea este o latură, dar relaţia respectivă cu Dumnezeu sau binecuvântarea, de care are parte o anumită grupă de oameni, este absolut cu totul altceva. Efectele asupra relaţiei noastre cu Dumnezeu şi poziţiei noastre faţă de Dumnezeu nu trebuie să fie în mod necesar identice, numai pentru faptul că mântuirea este aceeaşi pentru fiecare epocă de credincioşi.[10] Vom reveni la aceasta în § 10 la studiul tainei din epistola către Efeseni.

6.4  Prezentare grafică a diferitelor epoci

Principial se pot diferenţia următoarele epoci:

    Fig. 3 Diferite epoci ale timpului

6.5  Explicarea epocilor (de la § 6.4)

6.5.1  A: Inocenţa

Omul este creat inocent şi cu o voinţă proprie şi trăieşte în Grădina Eden în părtăşie cu Dumnezeu – această epocă durează până la căderea în păcat. Niciodată omul nu a mai redobândit starea de inocenţă, şi niciodată nu o va redobândi. Natura nouă, pe care noi am primit-o la convertirea noastră, nu este inocenţă, ci „sfânt şi fără pată” (Efeseni 1.4; compară şi cu § 10.3.1.1), ceea ce este mult mai mult.

6.5.2  B: Conştiinţa

După căderea în păcat şi alungarea din Grădina Eden, în mod deosebit conştiinţa, pe care omul a primit-o prin mâncarea din pomul cunoaşterii binelui şi răului, este înainte de toate etalonul pentru viaţa pe pământ: omul are acum aptitudinea de a cunoaşte binele şi răul. Însă voinţa lui nu mai este liberă, ci este înrobită sub păcatul (Romani 6.17,20), pe care fiecare om îl poartă în sine începând de la căderea în păcat. În această epocă omul este condus exclusiv prin conştiinţă şi nu printr-o făgăduinţă, o domnie (vezi epoca următoare) sau prin Legea lui Dumnezeu. Cu potopul din timpul lui Noe se termină această epocă, care în 2. Petru 3.6 este numită şi „lumea de atunci”. Dumnezeu nimiceşte omul de pe faţa pământului din cauza răutăţii lui (Geneza 6.5-7) şi începe din nou cu omul în persoana lui Noe, care a găsit har în ochii Domnului.

6.5.3  C: Domnia în general

După potop nu numai conştiinţa singură este determinantă pentru om. Dumnezeu încredinţează omului domnia, sub care el trebuie să se supună; în Noe El dă omului sabia (un simbol al autorităţii executive), ca să menţină pe pământ dreptul şi ordinea (Geneza 9.3-7) şi să nu lase violenţa omului să se reverse. Omul trebuia de aici înainte să pedepsească el însuşi răul: „Celui care varsă sânge de om, de către om i se va vărsa sângele lui: pentru că El a făcut pe om după chipul lui Dumnezeu” (Geneza 9.6). Aceasta era ceva nou. În epoca anterioară a conştiinţei, de exemplu, nimeni nu avea voie să pedepsească pe Cain pentru omorârea fratelui său Abel (vezi Geneza 4.15b). Epoca domniei omului se întinde de la Noe şi până în timpul când s-a dat Legea. Începând de acum omul avea voie să mănânce şi carne (Geneza 9.3).

În timpul acesta este începutul unei alte linii: Dumnezeu se revelează patriarhilor (Avraam, Isaac, Iacov) şi alege un om (Avraam) dintre popoare, ca să-i dea lui (şi urmaşilor lui) o chemare specială. Prin aceasta începe faza chemării pământeşti care cu întrerupere va dura până la sfârşitul Împărăţiei de o mie de ani.

6.5.4  D1: Scaunul de domnie al lui Dumnezeu în Israel

Dumnezeu exercită acum domnia direct pe pământ în mijlocul poporului Său. El Îşi aşează scaunul Său de domnie acolo (Ex 40.34,35); administrarea poporului este regulată prin Lege. Dumnezeu Însuşi cârmuieşte poporul Său (Ex 19.4-6). El scoate poporul prin Moise din Egipt. Mai târziu poporul va fi condus prin judecători, preoţi, împăraţi şi profeţi. Deoarece poporul s-a stricat, s-a dedat idolatriei şi nu este gata să se întoarcă, Dumnezeu predă împărăţia împăratului babilonian Nebucadneţar (Daniel 2.37). Slava Domnului părăseşte Templul (Ezechiel 10; 11): Dumnezeu renunţă pentru un timp la scaunul Său de domnie în Israel; în timpul Împărăţiei de o mie de ani El îl va relua în Persoana lui Hristos. Prin aceasta este întreruptă epoca chemării pământeşti a lui Israel.

6.5.5  E: Intercalarea pământească – naţiunile domnesc

Dumnezeu predă domnia naţiunilor în persoana lui Nebucadneţar (Daniel 2.37,38), deoarece poporul Său s-a îndepărtat de El şi s-a îndreptat spre idoli. Această epocă de timp este numită şi „timpurile naţiunilor” (Luca 21.24). Poporul ajunge mai întâi în captivitatea babiloniană de şaptezeci de ani. Legea nu este anulată şi îşi păstrează valabilitatea pentru Israel pe tot parcursul acestei epoci a naţiunilor.

Sub Zerubabel şi Ezra poporul are parte de două mari reveniri în ţara lui. Într-adevăr există acum din nou o domnie în Israel – însă ea nu este domnia lui Dumnezeu. Dumnezeu nu Îşi mai are scaunul de domnie în Israel, de unde mai înainte El a condus (compară cu 1. Cronici 29.23). Însă chemarea pământească a lui Israel merge cu precădere mai departe, şi Dumnezeu acţionează mai departe cu poporul Său şi fără domnia Lui directă. Astfel poporul de aici din ţară va fi încercat câteva secole mai târziu prin prezenţa Fiului lui Dumnezeu, Mesia al lor, şi după eşuarea lor în această încercare va fi dus din nou în captivitate – de data aceasta în toată lumea. În tot acest timp gloria Domnului nu se mai reîntoarce; scaunul de domnie al lui Dumnezeu nu este ridicat din nou în Israel. Poporul Israel este în acest timp „Lo-Ami”: „Nu-i poporul Meu” (Osea 1.9). Acest timp al naţiunilor este în sensul strict al cuvântului o intercalare pământească (în contrast cu cea cerească, vezi § 16) şi ea a devenit necesară, deoarece poporul Israel s-a îndepărtat de Dumnezeu. Ea continuă să existe până în momentul când Domnul va reveni în putere şi glorie mare şi Îşi va relua scaunul de domnie în Ierusalim (Ezechiel 43.1-4). Pe parcursul acestei perioade de timp, potrivit cu Daniel 2, autoritatea de domnie a fost încredinţată la patru imperii mondiale succesive – imperiilor mondiale mari ale naţiunilor, prezentate prin patru animale (Daniel 7).

Prin expresia „intercalare” vrem să arătăm clar că aici avem a face cu ceva deosebit: derularea lucrurilor este oprită, şi pentru un anumit timp este întreruptă domnia directă a lui Dumnezeu pe pământ. Acest „timp intermediar” a început cu ducerea în robie a lui Iuda sub Nebucadneţar (capul de aur, leul) şi este încheiat cu lovitura distrugătoare, pe care Domnul reîntors (piatra fără mâini) o va da ultimului imperiu, şi anume imperiului roman restaurat (picioarele şi degetele din lut şi fier). Prin această lovitură chipul din Daniel 2 va fi sfărâmat în pulbere.

Dumnezeu a prevăzut această epocă în planul Său aşa, deoarece El avea intenţia să încerce nu numai pe iudei, ci şi pe naţiuni: la venirea lui Hristos era iarăşi în ţară o parte reprezentativă a lui Israel sub domnia naţiunilor. În felul acesta omul a fost încercat la modul cel mai general, nu numai iudeul. De asemenea, Hristos a fost lepădat de toţi oamenii, nu numai de iudei, ci şi de naţiuni. Prin aceasta este dovedit înaintea întregii creaţii, că omul este de neîmbunătăţit. Toate încercările, de a vedea dacă el poate fi restaurat (vezi § 14) s-au încheiat cu rezultate clare. O altă încercare a omului nu mai există după răstignirea lui Isus, deoarece respingerea Fiului lui Dumnezeu reprezintă punctul culminant al răutăţii omului.

6.5.6  F: Intercalarea cerească – timpul Adunării (Bisericii)

Epoca „timpului de har” este o intercalare cerească şi pentru un timp merge paralel cu intercalarea pământească, cu „timpurile naţiunilor”. Timpul de har începe la Rusalii şi se va termina odată cu răpirea Adunării. Oamenii, care cred în Domnul Isus, sunt adăugaţi la Adunare. Adunarea în ceea ce priveşte fiinţa ei „nu este din lume” (Ioan 17.16); Dumnezeu a încetat într-un anumit fel să mai acţioneze cu oamenii, deoarece ei s-au dovedit a fi nefolositori. El acţionează numai în felul că Evanghelia este propovăduită şi că El alcătuieşte un popor cu totul nou din oamenii care cred în Hristos ca Salvator al lor. Acest popor are caracter ceresc, deoarece Capul lui este deja în cer, şi de aceea „cetăţenia [credincioşilor] este în ceruri” (Filipeni 3.20). Acest timp de har nu se anexează la epoca anterioară (vezi D1), ci este oarecum o intercalare în „timpul naţiunilor”. El întrerupe în primul rând timpul chemării pământeşti a lui Israel, după ce acest popor şi-a pierdut din vină proprie toate drepturile sale.

Această epocă este caracterizată prin trei lucruri deosebite:

1. Hristos este glorificat ca Om în cer (Efeseni 1.20,21).

2. Duhul Sfânt în Persoană a fost trimis de Tatăl pe pământ într-o funcţie cu totul deosebită: El este pecetea, confirmarea faptului că credincioşii sunt în Hristos. El este ungerea lor, arvuna lor a moştenirii lor cereşti. El locuieşte în trupul lor ca într-un templu. Credincioşii au fost adăpaţi cu un singur Duh şi pecetluiţi şi prin Duhul au fost botezaţi să alcătuiască un singur trup (1. Corinteni 12.13; 2. Corinteni 1.21,22; Efeseni 1.13).

3. Pe pământ există trupul lui Hristos, alcătuit din toţi credincioşii adevăraţi şi legaţi cu Capul în cer (Efeseni 1.22,23).

După răpirea Bisericii Dumnezeu reia legătura cu Israel (vezi D2) şi alcătuieşte rămăşiţa Sa. Prin aceasta se reia şi se continuă chemarea pământească a lui Israel.

6.5.7  D2: Scaunul de domnie al lui Dumnezeu în Israel: Împărăţia păcii

Multe făgăduinţe din scrierile profetice îşi aşteaptă împlinirea. Dumnezeu va relua prin Domnul Isus domnia în Ierusalim, aşa cum este făgăduit în multe scrieri (de exemplu Psalmul 24.7-10), aşa că toate făgăduinţele neîmplinite referitoare la viitorul pământesc al poporului Israel vor putea fi împlinite şi prin aceasta chemarea pământească se va încheia. Atunci chemarea şi domnia în Israel vor fi iarăşi unite. Această epocă începe aproximativ cu venirea Domnului în putere şi mare glorie şi durează o mie de ani (Apocalipsa 20.2,4,6). După sfârşitul „timpului naţiunilor” (vezi E) se va continua epoca D1 şi va fi dusă definitiv la final.

6.5.8  G: Starea veşnică – Ziua lui Dumnezeu

După sfârşitul Împărăţiei păcii de o mie de ani va începe starea veşnică, care este vestită în Apocalipsa 21.1-8. Dumnezeu va fi „totul în toţi” (1. Corinteni 15.28). Starea veşnică este numită în 2. Petru 3.12 şi „ziua lui Dumnezeu”.

6.5.9  Alte epoci

S-ar putea face şi împărţiri mai detaliate şi reda alte epoci, de exemplu timpul când Domnul Isus era pe pământ, timpul după ce Biserica va fi răpită şi va începe Necazul cel mare. Pentru simplificare am lăsat la o parte aceste epoci.

6.6  Exemple pentru diferenţierea epocilor

În mod deosebit credincioşilor tineri, care încă nu au învăţat să diferenţieze epocile între ele, deseori le vine greu să decidă cum trebuie interpretate anumite locuri din Biblie. Vrem în continuare să vedem două exemple, care în contextul diferenţierii epocilor între ele într-adevăr nu au importanţă aşa de decisivă, dar sunt foarte uşor de înţeles.

6.6.1  Hrănirea cu carne de animale

La începutul istoriei omenirii nu îi era permis lui Adam să se hrănească cu animale. Dumnezeu a dat omului la început numai hrana vegetală (Geneza 1.29). După potop Dumnezeu a permis omului să se hrănească de atunci înainte şi cu carnea de animale (Geneza 9.3). Mai târziu s-au dat iarăşi poporului îngrădiri prin Lege cu privire la alegerea animalelor, a căror carne era permis să fie consumată. În timpul actual de har omul are voie să mănânce din toate animalele, cu excepţia celor sugrumate şi cu excepţia sângelui (Faptele apostolilor 15.29), să mănânce şi animale care în Vechiul Testament erau interzise a fi consumate.

Dacă citim Biblia, ar trebui să ne întrebăm: Cui a fost adresat în primul rând mesajul respectiv? Este acesta valabil textual pentru noi sau noi putem face numai o aplicare spirituală la noi? Locuri din Scriptură ca cele din Deut 28.13; Zaharia 8.23 sau Isaia 60.1-14 se referă de exemplu la epoca sau economia Împărăţiei de o mie de ani: atunci Israel va fi cap peste toate naţiunile, care vor fi binecuvântate prin Israel. Şi indicaţiile din Legea lui Moise şi din afirmaţiile şi profeţiile din cărţile profetice ale Vechiului Testament nu trebuie aplicate unu la unu la noi astăzi.[11] Când dimpotrivă în Vechiul Testament Fiinţa lui Dumnezeu este prezentată la modul cel mai general, atunci desigur nu se schimbă nimic în celelalte epoci.

6.6.2  Pedeapsa cu moartea

Pedeapsa cu moartea pentru ucigaş a fost introdusă deja în epoca în care Dumnezeu a dat omului domnia la modul cel mai general (mai întâi lui Noe după potop). Odată cu darea Legii, aplicarea pedepsei cu moartea a fost extinsă, de exemplu la practicarea homosexualităţii, la adulter, la tâlhari, hulitori etc. Însă instrucţiunile Legi nu sunt valabile în timpul de acum; ele erau limitate la sistemul teocratic[12] în Israel. Îndrumarea dată lui Noe (Geneza 9.5,6) dimpotrivă are valabilitate generală, deoarece ea a fost dată tuturor oamenilor şi nu special lui Israel prin Lege. Până astăzi ea nu a fost anulată. Potrivit cu Romani 13.4 guvernul sau autoritatea publică are sabia de la Dumnezeu, aceasta înseamnă că statul are dreptul să dispună pedeapsa cu moartea. Creştinul are o chemare cerească şi aparţine unui popor ceresc şi „nu este din lume” (Ioan 17.16); el este aici pe pământ numai un „străin”, un „venetic” (1. Petru 2.11), care nu se amestecă în chestiunile politice ale statului – de aceea el nu se va pronunţa nici împotriva şi nici în favoarea introducerii pedepsei cu moartea.

Aşa cum vedem în exemplele acestea, trebuie să diferenţiem bine diferitele epoci, ca să înţelegem corect Biblia. Dar dacă s-a recunoscut odată, că Dumnezeu a avut pentru om căi diferite în timpuri diferite, nu va fi greu pentru a aşeza fiecare loc din Scriptură la locul lui propriu şi din ele să tragi posibilele învăţături pentru sine. Diferenţierea diferitelor epoci este ca o cheie pentru înţelegerea Bibliei. Totdeauna ar trebui să ne gândim că, potrivit cu 1. Corinteni 10.6 şi Romani 15.4, scrierile Vechiului Testament ne slujesc ca model şi „au fost scrise spre învăţătura noastră”. Nici o pagină din Scriptură nu este fără importanţă pentru un creştin, din toate putem extrage învăţături pentru noi. În aceasta constă valoare Bibliei.

6.7  Referiri biblice la diferite epoci

Alte referiri la diferite epoci, economii, veacuri etc. sunt expresiile următoare, pe care le întâlnim mereu în Cuvântul lui Dumnezeu:

• Daniel 2.44: „Şi, în zilele împăraţilor acestora, Dumnezeul cerurilor va ridica o împărăţie care nu va fi nimicită niciodată …”
• Matei 28.20: „Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul”
• Luca 21.24: „… până se vor împlini timpurile naţiunilor.”
• 1. Corinteni 15.28: „Dar, când Îi va supune toate, atunci şi Fiul Însuşi va fi supus Celui care I-a supus toate, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi.”
• Galateni 4.4: „… dar când a venit împlinirea timpului.”
• Efeseni 1.10: „… administrarea împlinirii timpurilor.”
• Efeseni 1.21: „… nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor.”
• Efeseni 2.7: „… ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătate faţă de noi, în Hristos Isus.”
• Efeseni 3.21: „… a Lui fie gloria în Adunarea în Hristos Isus, pentru toate generaţiile veacului veacurilor!”
• Evrei 1.1: „… la sfârşitul acestor zile ne-a vorbit în Fiul”
• Evrei 2.5: „Pentru că nu îngerilor le-a supus El lumea locuită care va veni, despre care vorbim.”
• Evrei 6.5: „… lucrările de putere ale veacului viitor.”
• Evrei 9.26: „… dar acum, la sfârşitul veacurilor, S-a arătat o singură dată.”
• 2. Petru 3.12: „… aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, din cauza căreia cerurile, fiind aprinse, vor fi descompuse, şi elementele, arzând cu căldură, se vor topi.”

La aceste locuri din Biblie trebuie să ne punem întrebarea, la ce epoci se referă diversele expresii: dacă ne gândim la timpul în care Dumnezeu va fi „totul în toţi” (1. Corinteni 15.28), ne gândim la starea veşnică; când auzim despre „împlinirea timpului” (Galateni 4.4), ne gândim la timpul când Domnul a fost pe pământ; când citim despre „veacul viitor” (Evrei 6.5), atunci este vorba de Împărăţia păcii care va veni, care potrivit cu Apocalipsa 20 va dura o mie de ani.

Dacă vrem să înţelegem Biblia, ar trebui să ţinem seama de aceste împărţiri – nu pentru a sprijini un sistem de gândire teologic, ci pentru ca din fiecare loc să luăm pentru noi învăţăturile corecte. Cât de multe secte creştine şi grupări s-au format, deoarece aceste împărţiri şi diferenţe în epoci nu au fost văzute sau nu se vrea să fie văzute şi se sprijină pe lucruri care aparţin unei cu totul altă economie sau epocă.

6.8  Învăţătura despre economii în prezent şi în istorie

6.8.1  Învăţătura despre economii – nu este o construcţie grea

Dispensaţionaliştilor, care fac această deosebire a epocilor, li se reproşează deseori, că ei construiesc un sistem teologic complicat. Dar nu rezultă aceste lucruri fără aproape nici un efort la citirea lor fără idei preconcepute? Desigur nu totdeauna totul este uşor de înţeles; cu privire la această temă apar unele întrebări, şi mulţi credincioşi sunt adepţii unor păreri care principial se deosebesc de cele spuse mai înainte. În capitolul acesta multe lucruri nu pot fi tratate şi trebuie dezbătute în alt loc (vezi începând cu partea a patra a cărţii).

6.8.2  Părinţii Bisericii

La începutul creştinismului au fost puţini oameni care au avut acces la Cuvântul lui Dumnezeu. Probabil din acest motiv părinţii Bisericii au putut mult mai uşor, decât probabil ar fi astăzi, să apuce pe un drum ale cărui rezultate noi le putem întâlni astăzi pretutindeni. Pe de o parte ei au făcut cunoscut adevăruri biblice şi pe de altă parte au introdus învăţături false. De ce abia începând aproximativ cu secolul 19 a devenit din nou cunoscută învăţătura despre diferenţierea economiilor? S-au înşelat cu adevărat aproape 1800 de ani părinţii bisericii şi credincioşii, atunci când de exemplu nu au mai acordat lui Israel nici o speranţă pentru viitor sau când au afirmat că de la începutul lumii a existat numai un singur popor al lui Dumnezeu şi drept urmare toţi credincioşii tuturor timpurilor ar aparţine numai unei singure biserici?

Şi în alte domenii a existat deja foarte devreme o abatere de la Cuvântul lui Dumnezeu. Deja în scrierile lui Ignatius din Antiohia, care a fost episcop de Antiohia în jurul anilor 80-110 (137), citim cu privire la episcopat şi la poziţia prezbiterilor şi diaconilor, cum aluatul clericalismului a început să lucreze după moartea apostolilor.[13] Fără îndoială şi Ignatius din Antiohia era un creştin şi pregătit să meargă până la extrem pentru chestiunea lui Hristos. Pe de altă parte este de neînţeles că deja aşa de devreme a putut pătrunde în creştinătatea tânără o astfel de influenţă nimicitoare, ale cărei urmări până astăzi nu au fost înlăturate. Aceasta a condus în cele din urmă atât de departe, că un sistem clerical, care este total contrar Sfintei Scripturi, a exercitat influenţă prin putere lumească, politică, al cărui aroganţă nu este de depăşit: un om păcătos şi expus greşeli este privit ca locţiitor al lui Hristos, şi afirmaţiile lui doctrinare „ex cathedra”[14] sunt privite ca infailibile.

Apostolul Pavel a atenţionat pe credincioşii din Efes, că după plecarea lui „lupi răpitori” vor exercita influenţa lor (Faptele apostolilor 20.29), şi lupul în piele de oaie nu s-a lăsat mult timp aşteptat. Chiar şi din mijlocul lor „se vor ridica oameni vorbind lucruri stricate, ca să-i tragă pe ucenici după ei” (Faptele apostolilor 20.30). Toţi scriitori epistolelor din Noul Testament ne arată că va veni decăderea, şi ruinarea a început deja în zilele lor (2. Tesaloniceni 2; 2. Timotei 3; Iacov 5.8,9; 2. Petru 2; 3; Iuda; Apocalipsa 2; 3). Şi Ignatius, amintit mai sus, a pus o piatră de temelie nimicitoare, fără să vrea, prin care creştinismul s-a dezvoltat într-o direcţie cu totul falsă. Reformatorilor cum ar fi Luther, Calvin, Zwingli şi mulţi alţii, nu avem voie să le luăm în nume de rău, dacă ei nu au recunoscut învăţăturile false, pe care astăzi mulţi creştini le recunosc ca false, şi să le fi condamnat din cauza aceasta. Ei au avut o misiune de la Dumnezeu, să repună în sfeşnic un anumit adevăr, şi ei au îndeplinit această misiune. Pentru aceasta noi datorăm mulţumire acestor părinţi! Tot aşa datorăm mulţumire părinţilor care în secolul al 19-lea au fost destinaţi să repună în sfeşnic alte adevăruri. În sfârşit avem desigur de mulţumit Dumnezeului nostru, care în harul Său, cu toată decăderea principială şi de nestăvilit din creştinătate, mereu a dăruit treziri şi astfel de treziri poate să dăruiască şi astăzi în fiecare loc.

Tradus de la: Der vergessene Reichtum, pag. 88-101, Editura Daniel, 2009

Traducere: Ion Simionescu

Partea anterioară Partea următoare