Perioada de timp actuală şi cea viitoare (5)
Decăderea Adunării (Bisericii)

Botschafter

© SoundWords, Online începând de la: 28.08.2018, Actualizat: 26.09.2018

Versete călăuzitoare: Matei 13; Romani 11.22; Faptele Apostolilor 20.29-30; 1 Timotei 4.1-3; 1 Ioan 2.18 şi alte multe locuri.

Romani 11.22: Uită-te dar la bunătatea şi asprimea lui Dumnezeu; asprime faţă de cei ce au căzut, şi bunătate faţă de tine, dacă nu încetezi să rămâi în bunătatea aceasta; altmintrelea vei fi tăiat şi tu.

Faptele Apostolilor 20.29-30: Ştiu bine că, după plecarea mea, se vor vârî între voi lupi răpitori, care nu vor cruţa turma; şi se vor scula din mijlocul vostru oameni, care vor învăţa lucruri stricăcioase, ca să tragă pe ucenici de partea lor.

1 Timotei 4.1-3: Dar Duhul spune lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor, abătuţi de făţărnicia unor oameni care vorbesc minciuni, însemnaţi cu fierul roşu în însuşi cugetul lor. Ei opresc căsătoria şi întrebuinţarea bucatelor, pe care Dumnezeu le-a făcut ca să fie luate cu mulţumiri de către cei ce cred şi cunosc adevărul.

1 Ioan 2.18: Copilaşilor, este ceasul cel de pe urmă. Şi, după cum aţi auzit că are să vină antihrist, să ştiţi, că acum s-au ridicat mulţi antihrişti; prin aceasta cunoaştem că este ceasul de pe urmă.

Decăderea, aşa cum se prezintă ea astăzi

Israel trebuia să arate tuturor popoarelor prin ascultarea sa şi prin binecuvântările legate de această ascultare, cât „de fericit este poporul al cărui Dumnezeu este Domnul” (Psalmul 144.15). Chiar şi acest popor aşa de privilegiat era neascultător şi a lepădat pe Domnul. Însă Dumnezeu va cere în veacul viitor de la Israel şi de la naţiuni ca ele, văzând atunci gloria revelată a Fiului lui David, să se supună de bună voie acestui adevărat Melhisedec, care va domni peste ei în pace şi dreptate.

Adunarea (Biserica), care în timpul absenţei lui Isus umblă aici jos pe pământ, este chemată să arate lumii prin umblarea ei spirituală şi cerească, că acest Isus, pe care lumea L-a respins, trăieşte în cer, lucrând în Adunare prin Duhul Său simţăminte cereşti şi un fel de gândire ceresc; şi acest timp al răbdării Sale este destinat ca oamenii să se întoarcă la El.

Dacă Adunarea ar fi oferit permanent imaginea demnă de admiraţie, conform chemării ei, a unui trup adunat din toate popoarele – a unui trup care printr-o putere necunoscută până atunci s-a păstrat în unitate, dragoste şi aşteptarea venirii Capului ei –, atunci pentru ea ar fi fost fără îndoială o binecuvântare bogată şi ar fi rămas pentru lume o mărturie puternică. Însă pentru aceasta Adunarea trebuia să se bazeze pe deplin pe Duhul, care atunci ar fi lucrat din belşug. Dar ce se vede astăzi în loc de aceasta în creştinătate? Catolicismul interzice credincioşilor privilegiul de a fi călăuziţi prin Duhul şi acordă numai clerului dreptul acesta. Între protestanţi Duhul Sfânt este numai o învăţătură moartă, neroditoare. Chiar şi aceia care au avut parte de lucrarea Lui la naşterea lor din nou şi I s-au încredinţat Lui în umblarea lor, par deseori, când este vorba de umblarea în comun sau de Adunare (Biserică), să fi uitat că există Duhul Sfânt. Ei nesocotesc principiul atât de elementar, că, aşa cum Adunarea în totalitatea ei este trupul lui Hristos însufleţit prin Duhul Sfânt, tot aşa este şi fiecare adunare locală, adunarea mădularelor lui Hristos din locul respectiv călăuzite de Duhul Sfânt; şi că prin urmare tot ce aceste mădulare au de făcut constă în aceea, că ei împreună se strâng în Numele Domnului, ca să se închine în Duh şi adevăr. Aceasta este Adunarea şi serviciul ei divin.

În loc de aceasta se caută să se întemeieze adunări potrivit cu înţelepciunea proprie. Se înfiinţează şcoli în care prin însuşirea ştiinţelor, probabil şi în legătură cu o credinţă adevărată, se formează păstori, învăţători, pe scurt, slujitori pentru aceste adunări. Se uită faptul că Duhul împarte darurile Sale în Adunare, „cum vrea El” (1 Corinteni 12.4-12). Ceea ce Duhul Însuşi ar trebui să dea naştere sub acţiunea Lui liberă şi puternică, este aşezat de oameni în constituţii şi forme; în timp ce aceste lucruri sunt adevărate înaintea lui Dumnezeu şi au valoare numai dacă ele sunt produse prin Duhul. Cum să fie câştigată lumea pentru credinţă, dacă ea vede că aceia care mărturisesc că cred în acest Duh în realitate nu se încred în El şi asemenea ei se bazează pe înţelepciunea lor, pe formele lor şi pe talentele şi arta oratoriei învăţătorilor lor? Şi să nu Se retragă Duhul astfel întristat? Ei sunt ca Israel, care au renunţat la privilegiul lor de a avea pe Dumnezeu ca Împărat al lor şi au zis: vrem să avem un împărat, ca şi celelalte naţiuni.

Adunarea (Biserica) ar trebui să dea mărturie despre viaţa Capului ei înviat, şi prin aceea că ea Îl aşteaptă zilnic să vină din cer, aşa cum ea a făcut la început. Dacă se citesc în simplitate epistolele apostolilor, este imposibil să nu recunoşti că primii creştini au aşteptat pe Domnul într-un cu totul alt fel decât fac cei mai mulţi creştini din zilele noastre. Ei Îl aşteptau cu adevărat şi nu în sens spiritual; ei credeau că El ar putea veni în orice moment. Venirea era pentru ei unul din scopurile pentru care ei s-au convertit, un impuls pentru împlinirea tuturor obligaţiilor lor şi o mângâiere în toată suferinţa lor (1 Tesaloniceni 1.9-10; 2.19-20; 4.18; Tit 2.13; Evrei 10.36-37; Iacov 5.7-9). Însă Biserica s-a îndepărtat atât de mult de felul de gândire al acestor primi ucenici, că, deoarece vorbirea lor nu mai era înţeleasă, celor mai simple exprimări ale lor li s-a dat un sens străin şi forţat. Venirea Domnului a devenit pentru mulţi numai distrugerea Ierusalimului sau moartea sau ceva, pe care l-au numit venire spirituală, pentru a instaura o aşa-zisă împărăţie spirituală, despre care însă Cuvântul nu spune nimic.

Cei mai mulţi nu cunosc altă venire a Domnului decât aceea în care El va judeca lumea şi în felul acesta confundă ziua mâniei Mielului cu ziua minunată şi plăcută a unirii Sale cu mireasa Lui preaiubită. Şi dacă li se aminteşte de învăţătura Cuvântului cu privire la acest punct, vă vor spune aşa cum a spus Festus lui Pavel: „Învăţătura ta cea multă te duce la nebunie”. Odată cu dispariţia aşteptării zilnice a venirii Domnului a dispărut şi unitatea ucenicilor, despărţirea lor de lume, viaţa spirituală şi cerească, care îi caracteriza la început. Când robul a zis în inima lui: „Stăpânul meu întârzie să vină”, a început să bată pe cei care erau robi împreună cu el şi să mănânce şi să bea cu beţivii (Matei 24.48 şi versetele următoare). Când Adunarea (Biserica) a încetat să privească în sus, ca să aştepte pe Domnul din cer, ea a privit în jos, ca acolo să caute odihna ei, comoditatea ei, bogăţia şi onoarea. Ea a devenit pământească şi un vrăjmaş al crucii lui Hristos. Ea s-a legat în momentul acela cu lumea, care i-a acordat acelaşi drept de cetăţenie în ea, şi pentru lume a renunţat la serviciul ei divin şi la masa Domnului. În cele din urmă a căutat onoarea ei în ruşinea ei – într-o poziţie recunoscută, liniştită şi onorată în mijlocul lumii, care a răstignit pe Capul ei.

Creştinii nu numai că s-au unit cu lumea, ci ei s-au despărţit între ei. În loc să mărturisească unitatea Duhului, care i-a condus la unitatea trupului, Adunarea (Biserica) s-a împărţit în nenumărate partide, care se deosebesc unele de altele prin nume de oameni, de naţiuni sau de învăţători. Vai! Aceasta nu era ceea ce Domnul S-a rugat pentru ea, când a spus: „... ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine; ca, şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis” (Ioan 17.21). Aceasta nu era nici imaginea pe care au oferit-o primii ucenici, atunci când ei „erau toţi împreună la un loc” şi „mulţimea celor ce crezuseră era o inimă şi un suflet” (Fap. 2.44-47; 4.32-33). De asemenea era un har mare peste ei toţi şi mulţi au crezut. Este într-adevăr adevărat că această unitate fericită din Corint a suferit o lovitură gravă, atunci când unul zicea: „Eu sunt al lui Pavel”, iar altul zicea „eu sunt al lui Apolo” (1 Corinteni 1.11-13). Taina răutăţii a început deja să lucreze (2 Tesaloniceni 2.3-8). Răul nici pe departe nu avea extinderea pe care o are astăzi, probabil cu excepţia adunării din care făcea parte Diotref (3 Ioan versetele 9-10). Este foarte sigur că în timpul apostolilor într-o localitatea nu se vedea mai mult decât o singură turmă. Cu siguranţă nu se putea imagina că va veni un timp în care în acelaşi oraş sau acelaşi sat se vor vedea trei, patru, cinci sau şase adunări diferite, care vor avea fiecare credinţa lor, organizarea lor, cina lor şi slujba lor.

Cu toate că există aceste sciziuni se spune că în fond ar fi totuşi o unitate între aceste adunări (în cazul că ele ar sta pe acelaşi fundament) şi că Domnul voia să vorbească despre această unitate fundamentală şi nevăzută, atunci când S-a rugat ca ucenicii Lui să fie una. Însă această unitate nevăzută nu este suficientă ca să aducă lumea la credinţă; ea are nevoie de o înfăţişare vizibilă. Dacă deci unitatea există realmente, de ce sunt atunci aceste sciziuni, care sunt prilejul pentru aşa de multe păcate şi cauza permanentă pentru neputinţe în Adunare (Biserică)? Căci darurile care au fost date creştinilor credincioşi din diferite adunări, care, prin unitate chiar înmulţite, le-ar da belşug de înviorare şi mângâiere, acum, când ei trăiesc despărţiţi, ajung numai să ducă o viaţă sărăcăcioasă, lipsită de putere, dacă nu chiar sunt folosite să lupte unul împotriva altuia. Se aseamănă cu Israel şi Iuda, pe care i-a despărţit păcatul şi care în loc să-şi unească forţele împotriva duşmanului comun, le folosesc să lupte unul împotriva altuia; şi pe lângă aceasta cheamă în ajutor Egiptul şi Asiria.

Vestirea decăderii în epistole

Ca să recunoşti decăderea Adunării (Bisericii) ar fi suficient să-ţi aminteşti ce este ea conform planului lui Dumnezeu, şi apoi să arunci o privire asupra ei, să vezi ce a devenit ea în creştinătate. În privinţa aceasta avem sentinţele cele mai clare şi mai concrete. Pavel spune adunării din Roma în capitolul 11 versetul 22: „Uită-te la bunătatea şi asprimea lui Dumnezeu: asprime faţă de cei ce au căzut, şi bunătate faţă de tine, dacă nu încetezi să rămâi în bunătatea aceasta; altmintrelea vei fi tăiat şi tu.” Deci el prezintă posibilitatea unei căderi; şi în cazul acesta el nu vesteşte o restaurare, ci o îndepărtare prin tăiere; însă nu o tăiere pentru lepădare definitivă, căci potrivit credincioşiei lui Dumnezeu nu este posibil să piară nici măcar unul din cei aleşi, cu toate că urmare căderii va avea de suferit. Şi această decădere, despre care Pavel atenţiona pe creştinii credincioşi din Roma, o vesteşte într-un mod deosebit bătrânilor adunării din Efes (Fap. 20.29-30): „Ştiu bine că, după plecarea mea, se vor vârî între voi lupi răpitori, care nu vor cruţa turma; şi se vor scula din mijlocul vostru oameni, care vor învăţa lucruri stricăcioase, ca să tragă pe ucenici de partea lor” (vezi şi 2 Petru 1.12-15, compară cu întreg capitolul 2, în mod deosebit cu versetul 1). Ce este după toate acestea succesiunea funcţiei apostolice şi vechimea învăţăturii pe care se sprijină aşa de multe biserici? Vai! Numai învăţătura Cuvântului este singura adevărată şi numai acea slujire este plăcută lui Dumnezeu, care a fost dată de Duhul.

De altfel învăţătorii falşi şi învăţăturile stricăcioase nu au aşteptat până la plecarea lui Pavel, ca să pătrundă în Adunare (Biserică). Sunt puţine adunări apostolice în care să nu se vadă prezenţa lor în unele însuşiri – începând cu adunarea din Efes şi până la adunarea din care făcea parte Diotref, care alunga pe apostolul Ioan şi pe cei care voiau să-l primească (a se vedea 1 Corinteni 3.1-4; 5; 6; 11.17-22; 15.12,33-34; Galateni 1.6-7; 2.4-5; 3.1; 5.7-15; 6.12-13; Coloseni 2.8.16-23). Nici pe departe aceste dezordini nu vor dispare; aşa ne învaţă apostolii, că stricăciunea va creşte până la sfârşit:

„Dar Duhul spune lămurit că, în vremile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor, abătuţi de făţărnicia unor oameni care vorbesc minciuni, însemnaţi cu fierul roşu în însuşi cugetul lor. Ei opresc căsătoria şi întrebuinţarea bucatelor, pe care Dumnezeu le-a făcut ca să fie luate cu mulţumiri de către cei ce cred şi cunosc adevărul” (1 Timotei 4.1-3).

„Să ştii că în zilele din urmă vor fi vremuri grele. Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără evlavie, fără dragoste firească, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, neîmblânziţi, neiubitori de bine, vânzători, obraznici, îngâmfaţi; iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu; având doar o formă de evlavie dar tăgăduindu-i puterea. ... De altfel, toţi cei care voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus, vor fi prigoniţi. Dar oamenii răi şi înşelători vor merge din rău în mai rău, vor amăgii pe alţii, şi se vor amăgi şi pe ei înşişi.” (2 Timotei 3.1-5,12-13). „În norod s-au ridicat şi proroci mincinoşi, cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura pe furiş erezii nimicitoare, se vor lepăda de stăpânul, care i-a răscumpărat, şi vor face să cadă asupra lor o pierzare năprasnică. Mulţi îi vor urma în destrăbălările lor. Şi, din pricina lor, calea adevărului va fi vorbită de rău. În lăcomia lor vor căuta ca, prin cuvântări înşelătoare, să aibă un câştig de la voi. Dar osânda îi paşte de multă vreme, şi pierzarea lor nu dormitează. ... Înainte de toate, să ştiţi că în zilele din urmă vor veni batjocoritori plini de batjocuri, care vor trăi după poftele lor, şi vor zice: „Unde este făgăduinţa venirii Lui? Căci de când au adormit părinţii noştri, toate rămân aşa cum erau de la începutul zidirii!” (2 Petru 2.1-3; 3.3-4).

Ce tablou trist al ultimelor zile ale veacului! Şi cu toate acestea unii pot vedea progresele Evangheliei şi ale Împărăţiei lui Dumnezeu. Ceea ce caracteriza ultimele zile în ochii apostolilor nu era triumful Evangheliei, ci existenţa multor antihrişti: „... după cum aţi auzit că are să vină antihrist, să ştiţi că acum s-au ridicat mulţi antihrişti: prin aceasta cunoaştem că este ceasul de pe urmă” (1 Ioan 2.18). Şi Pavel a făcut cunoscut credincioşilor din Tesalonic, că ziua Domnului „nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă şi de a se descoperi omul fărădelegii”, „pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale” (2 Tesaloniceni 2); însă nu aşa cum gândesc cei mai mulţi creştini din zilele noastre: numai dacă mai înainte adevărul va triumfa peste rătăcire, că Evanghelia va fi pătrunsă peste tot şi pământul va fi plin de cunoaşterea Domnului.

Şi apostolul Iuda ne învaţă că stricăciunea, pe care el a văzut-o strecurată deja în adunări, în loc să dispară până la venirea Domnului, va creşte, deoarece el, după ce a făcut un tablou îngrozitor al oamenilor stricaţi din timpul său, adaugă: „... pentru ei a prorocit Enoh, al şaptelea patriarh de la Adam, ...”. El vede deci, cum ei se proliferează şi alcătuiesc un lanţ neîntrerupt, până în momentul când, şi atunci răul va fi atins punctul lui culminant, va veni Domnul ca să-i distrugă cu arătarea venirii Sale.

 Vestirea decăderii în evanghelia după Matei 13

Aceasta a învăţat deja şi Domnul în pildele din capitolul 13 al evangheliei după Matei, care conţin tainele Împărăţiei cerurilor.

În prima pildă Domnul ne arată sămânţa Împărăţiei şi aici vedem deja că trei părţi din sămânţă se pierde şi numai o parte germinează şi aduce rod cu adevărat.

Pilda a doua ne arată grâul strâns în grânar; dar mai înainte ne arată neghina semănată de vrăjmaş, şi anume acolo unde oamenii au semănat sămânţa bună, şi anume în creştinătate. Robii oamenilor, precum şi anumiţi creştini, vor să distrugă neghina şi să curețe ogorul; dar El le-a zis: „Lăsaţi-le să crească amândouă împreună până la seceriş; şi, la vremea secerişului, voi spune secerătorilor: smulgeţi întâi neghina, şi legaţi-o în snopi, ca s-o ardem, iar grâul strângeţi-l în grânarul meu.” „Secerişul este sfârşitul veacului”, şi anume al acestuia; şi în nici un caz sfârşitul lumii, în care noi locuim şi care este ogorul, în care se seamănă sămânţa. „Deci, cum se smulge neghina şi se arde în foc, aşa va fi şi la sfârşitul veacului; ş. a. m. d.). Deci răul în lumea aceasta va rămâne până la seceriş amestecat cu binele, aceasta înseamnă până la sfârşitul veacului şi până la judecata făcută de Domnul Însuşi (Ioel 3.13, Apocalipsa 14.15-16).

Aici nicidecum nu este vorba de Adunare, şi nici despre disciplinarea, prin care răul este dat afară din ea. Dacă se foloseşte această pildă ca dovadă împotriva disciplinării, atunci se pune apostolul Pavel în contradicţie cu Domnul. Acesta spune: „Lăsaţi-le să crească amândouă (fiii celui rău şi fiii Împărăţiei) împreună până la seceriş.” Acela spune dimpotrivă: „Daţi răul afară din mijlocul vostru” (1 Corinteni 5.12,13). Dacă aici este vorba de aceleaşi persoane în aceleaşi împrejurări, atunci este o contradicţie evidentă; însă o simplă remarcă clarifică aceasta şi face să dispară orice contradicţie. Domnul, vorbind despre Împărăţie, spune să nu se scoată răul din lume, căci „ogorul este lumea”. Pavel dimpotrivă, adresându-se mădularelor Adunării, spune: „Daţi răul afară din mijlocul vostru”, şi anume din Adunare. Acestea sunt două lucruri la fel de adevărate, care sunt în desăvârşită concordanţă. Pavel confirmă chiar învăţătura pildei, spunând: „În adevăr, ce am eu să judec pe cei de afară? ... Cât despre cei de afară, îi judecă Dumnezeu.” Dar el mai spune şi: „Nu este de datoria voastră să judecaţi pe cei dinăuntru?” „Daţi afară dar din mijlocul vostru pe răul acela.”

Deci numai Domnului I se cuvine să dea afară răul şi pe cei răi din lume, şi El va face aceasta, când Se va arăta la sfârşitul veacului. Însă Adunarea (Biserica), prin faptul că Îl aşteaptă, trebuie să exercite disciplinare în sânul ei şi să dea afară răul din mijlocul ei.

În Matei 13.31-32 auzim în continuare că Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un grăunte de muştar. Adunarea (Biserica), care ca o turmă mică, străină şi călătoare, ar trebui să se asemene aici jos cu Domnul ei în desconsiderare şi sărăcie, a devenit un institut mondial, un pom mare, ca cel al lui Nebucadneţar, „se vedea de la marginile întregului pământ. Frunza lui era frumoasă, şi avea roade multe, ş.a.m.d.” (Daniel 4.11,12). În adunarea (biserica) îmbogăţită cu bunurile şi onoarea lumii acesteia s-au putut, ca în orice institut omenesc, satisface poftele după titluri şi venituri. A fost hrană pentru toţi care voiau să locuiască pe ramurile ei; dar s-a mai spus şi: „Tăiaţi copacul, şi rupeţi ramurile; scuturaţi-i frunzele, şi risipiţi roadele; fugăriţi fiarele de sub el, şi păsările din ramurile lui!” (Daniel 4.14). „Dacă nu rămâi în bunătatea aceasta vei fi tăiat şi tu” (Romani 11.22). Vedeţi aici judecata anunţată asupra slavei şi măririi lumeşti, cu care Adunarea (Biserica) s-a înconjurat; şi abia după ce Dumnezeu doboară copacul mare şi copacul verde va fi uscat, El va face din nou copacul uscat să înverzească şi-l va face un cedru mare pe munţii lui Israel.

„Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un aluat, pe care l-a luat o femeie şi l-a pus în trei măsuri de făină de grâu, până s-a dospit toată plămădeala.” Mulţi văd aici, ca şi în pilda anterioară, un progres al Evangheliei în lume, aceasta înseamnă, că făina reprezintă pentru ei numai copiii lumii acesteia şi aluatul reprezintă Evanghelia. Însă Cuvântul dă un sens cu totul contrar acestor imagini. Sămânţa bună sau cerealele sunt copiii Împărăţiei, şi aluatul înseamnă întotdeauna o influenţă rea. Isus a spus ucenicilor Săi: „Păziţi-vă de aluatul fariseilor şi saducheilor”. – Pavel spune credincioşilor din Corint: „Nu ştiţi, că puţin aluat dospeşte toată plămădeala? Măturaţi aluatul cel vechi, ca să fiţi o plămădeală nouă, cum şi sunteţi, fără aluat.” Şi în capitolul 5 din epistola către Galateni el spune la fel: „Puţin aluat face să se dospească toată plămădeala.” – Astfel, aluatul înseamnă întotdeauna ceva rău sub o formă sau alta. Cum ar fi putut Domnul să se folosească în pilda aceasta de acest cuvânt, ca să desemneze dimpotrivă ce este cel mai bun din câte există? De altfel şi acţiunea de a amesteca arată că acest aluat este ceva rău. Cu siguranţă este aluatul fariseilor şi saducheilor moderni, natura necredinţei, aluatul vechi al celor neîntorşi la Dumnezeu, ai inimii rele, despre care Domnul vrea să vorbească în această pildă; este taina răutăţii, care a început în zilele lui Pavel, şi pe care noi o găsim maturizată în curva, pe a cărei frunte stă scris: „Babilonul cel mare, mama curvelor şi spurcăciunilor pământului” (Apocalipsa 17.5).

Deci tainele Împărăţiei, care sunt prezentate prin aceste parabole, ne apar ca tainele stricăciunii Împărăţiei, sau, dacă se vrea, ca istorie a acestei Împărăţii, aşa cum omul a făcut-o, prin aceea că el contrar intenţiei lui Dumnezeu a confundat-o cu Biserica (Adunarea). Aceste parabole sunt într-un anumit sens pentru Împărăţie ce sunt pentru Biserică cele şapte scrisori deschise adresate adunărilor din Asia. În aceste parabole avem, aşa cum am spus, istoria Împărăţiei, aşa cum ea a fost stricată prin păcatul omului, şi care va rămâne aşa până va veni Împăratul în Persoană, ca să restabilească iarăşi toate lucrurile. În cele şapte scrisori avem istoria Adunării, nu aşa cum ar trebui să fie ea conform planului lui Dumnezeu, ci aşa cum a devenit ea prin păcatul omului – până va veni Domnul ca să scoată pe ai Săi din această dezordine şi după aceea să judece toate popoarele.

Anunţarea decăderii prin scrisorile deschise

Fără îndoială cele şapte scrisori deschise din Apocalipsa 2 şi 3 au fost scrise la tot atâtea adunări existente şi în aceste adunări ele au avut prima lor împlinire; dar nu se poate pune la îndoială că ele au şi un caracter profetic, aşa cum are cartea întreagă, şi ele ne oferă o imagine a diverselor schimbări a istoriei adunărilor de aici de pe pământ. Şi ce altceva ne arată ele, privite sub acest aspect, decât o decădere crescândă în mijlocul unor înviorări parţiale şi temporale – începând cu adunarea din Efes, care şi-a pierdut dragostea dintâi, până la Pergam, parohie a mărimii lumeşti, care locuieşte acolo unde este scaunul de domnie al lui satan; şi de la Tiatira, unde minciuna este propovăduită public şi care are numai o rămăşiţă, până la Laodiceea, biserica care va fi vărsată din gura Domnului şi va fi judecată împreună cu popoarele? „Dacă nu rămâi în bunătate vei fi tăiat şi tu.” „Te voi vărsa din gura Mea”, zice Domnul la aceea care în cele din urmă are numai numele de „adunare” pe pământ.

Şi ce este restul din cartea Apocalipsa până la capitolul 19, decât numai un tablou sumbru al judecăţilor îngrozitoare, care vor veni la sfârşit peste o creştinătate decăzută? În timpul la care se referă aceste capitole nu mai găsim nimic pe pământ care poartă caracterul miresei lui Hristos. Vedem într-adevăr sfinţi individuali, care depun mărturie, în mijlocul multor dureri, despre Împărăţia care va veni a Domnului lor, şi care ei înşişi lovesc pământul cu multe plăgi (Apocalipsa 11.5-6); nici măcar aceasta nu este caracterul unui mădular al lui Hristos (Luca 9.55). Auzim cântându-se în cer cântarea Adunării (Apocalipsa 5) şi o vedem venind din cer (Apocalipsa 19), ca să însoţească pe Domnul, când El vine să ia în posesiune Împărăţia Sa. Deci ea a fost mai înainte adunată acolo. Da, realmente, credincioşia lui Dumnezeu nu poate niciodată greşi; El a spus că aleşii Lui vor fi păziţi pentru mântuire prin puterea lui Dumnezeu. El a spus ucenicilor Săi, înainte ca El să părăsească pământul, (Ioan 14.2-3): „Mă duc să vă pregătesc un loc, ...” şi aşa mai departe. Acest cuvânt al Domnului trebuie să se împlinească, cu toată decăderea şi fărâmiţarea bisericii prin păcatul omului – aşa cum Pavel, orice s-ar fi întâmplat, trebuia să apară înaintea împăratului, chiar dacă corabia care îl ducea s-a distrus.

Dar când are loc unirea Adunării cu Capul ei? Nu trebuia ea să aibă loc în Filadelfia, această adunare cu putere mică, dar care nu a tăgăduit Numele Domnului ei şi a păstrat cuvântul răbdării Sale? De aceea Domnul spune: „Eu te voi păzi de [textual: înainte de a veni – n.tr.] ceasul încercării, care are să vină peste lumea întreagă, ... ş.a.m.d.” (Apocalipsa 3.7-13). Ce poate fi altceva această încercare decât necazul cel mare, pe care îl găsim descris în Isaia 2.10-19; Ieremia 30,6-9,23-24; Daniel 12.1; Matei 24.22, ş. a. m. d. Fără îndoială Filadelfia ar putea fi păzită în mijlocul acestei încercări, aşa cum Noe a fost păzit în mijlocul potopului. Aceasta va avea loc şi cu sfinţii care vor fi atunci pe pământ, dar în acest caz Filadelfia nu va fi păzită „de [înainte de] ceasul încercării”. Pentru aceasta ea trebuie nu numai să fie într-un loc unde încercarea nu pătrunde, ci să fie chiar într-un loc în care orele nu mai sunt numărate. Ea trebuie să fie în cer, ca Enoh, care a fost răpit acolo şi deci a fost păzit de [înainte de] ceasul potopului. Şi nu este uşa cerului deschisă înaintea ta? Deci dacă este aşa, ce este atunci „biserica viitorului” visată de mulţi, care trebuie să fie realizată aici sub idealul Adunării? Este o amăgire, al cărei rezultat este, că gândurile şi speranţele se leagă de pământ, care de fapt ar trebui să se îndrepte în sus! Da, există, dacă se vrea, o Biserică a viitorului, sunt chiar două. Filadelfia, care astăzi este strânsă şi probabil mâine va fi răpită să întâmpine pe Domnul; Laodiceea, care atunci va fi vărsată din gura Lui şi va fi judecată împreună cu popoarele, cu care ea a curvit. Însă în această perioadă de timp nu există o altă Adunare.

Distrugerile, pe care păcatul le-a făcut în Israel, vor fi înlăturate pe deplin numai prin Domnul la venirea Sa. Aceasta îi este arătat cititorului atent al profeţilor pe fiecare pagină. De asemenea, cei care au fost învăţaţi de Duhul Sfânt nu au vrut să restabilească ei înşişi împărăţia lui Israel sau să facă un alt chivot în locul chivotului pierdut; ci, având sentimentul a ceea ce lipsea poporului lor, au aşteptat smeriţi „mângâierea lui Israel” – acele timpuri, care erau prorocite prin profeţi, când Domnul Însuşi va face să iasă din David o „ramură adevărată”, care va domni ca Împărat şi în zilele Căruia Iuda va fi mântuit, Israel va locui în siguranţă şi Ierusalimul însuşi va fi „scaunul de domnie al Domnului” (Luca 2.25-28; Ieremia 3.16-17; 23.5-6).

Se poate opri decăderea?

Deci şi pentru Adunare (Biserică) într-o anumită privinţă este acelaşi lucru. Orice speranţă de a o restabili aşa cum a fost la început este iluzorie şi neîntemeiată; căci ea ar putea avea o bază numai în făgăduinţa Domnului, dar aceasta nu există. Să ne gândim mai degrabă dimpotrivă la 2 Tesaloniceni 2.1-8. Cum ar putea să supravieţuiască o explicaţie aşa de clară faţă de o astfel de nădejde? Însă aceasta nu trebuie să descurajeze în lucrarea de zidire sufletească a sfinţilor; căci binecuvântările, pe care Domnul vrea să le dea peste cei împrăştiaţi, care în mijlocul decăderii nădăjduiesc sincer în El, nu pot fi îngrădite. Noi avem Cuvântul lui Dumnezeu şi Duhul lui Dumnezeu ca să fim conduşi sigur la ţelul chemării noastre. Se pare că Pavel voia să aducă aminte bătrânilor din Efes despre aceasta, atunci când a adăugat – după ce el le-a vestit decăderea îngrozitoare a Adunării –; „Şi acum, fraţilor, vă încredinţez în mâna lui Dumnezeu şi a Cuvântului harului Său, care vă poate zidi sufleteşte, şi vă poate da moştenirea împreună cu toţi cei sfinţiţi” (Fap. 20.32).

Avem făgăduinţa frumoasă, că Domnul este în mijloc acolo unde doi sau trei sunt adunaţi în Numele Său. Să nu facem prin propria putere ceea ce Domnul nu ne-a poruncit să facem şi pentru care nu avem nici o făgăduinţă; să nu vrem să restabilim prin organizaţii şi prescripţii, care sunt numai obstacole între oile Domnului, ceea ce nu poate fi restabilit.

Ca „ucenici”, ca „fraţi” să ne unim bazându-ne pe Numele Domnului şi pe Duhul Său. Adunarea noastră de viitor este aceea a cerului; şi repet, că noi nu putem pune limite binecuvântărilor pe care Domnul vrea să le reverse peste noi. Dar primul mijloc, pentru a obţine aceste binecuvântări, este smerirea; căci Dumnezeu coboară pe cel care se înalţă şi înalţă pe cel care se smereşte. De aceasta am avut parte fiecare la mântuire, prin aceea că noi abia după ce ne-am smerit, ne-am condamnat şi ne-am nimicit am găsit înălţare, pace şi siguranţă. De ce Dumnezeu, atunci când este vorba de Adunare (Biserică), să Se abată de la acest principiu? Dacă cineva, satisfăcut de adunarea sa, de viaţa sa şi progresele sale ar zice: „De ce să mă smeresc eu pentru necredincioşia altora?”, atunci este foarte de temut pentru el, că el are duhul fariseului din parabolă sau cel puţin al iudeilor, care la solicitarea profeţilor au răspuns: „... Templul Domnului, Templul Domnului, Templul Domnului” (Ieremia 7), prin aceea că se lăudau cu o slujbă de care Dumnezeu deja nu mai avea nici o plăcere, şi cu un Templu, pe care El voia să-l părăsească. În orice caz aceasta ar fi miopie şi egoism; miopie, să poţi vedea mădularele lui Hristos numai în adunarea proprie, în secta proprie; egoism, să nu simţi nevoia să te smereşti pentru nenorocirea în care suspină mădularele împrăştiate ale trupului lui Hristos.

Fără îndoială creştinătatea nu este trupul lui Hristos; dar dacă, aşa cum nu ne putem îndoi, în diversele ei părţi există credincioşi, aceasta înseamnă mădulare ale noastre, carnea noastră, sângele nostru, atunci trebuie să ne smerim pentru această împrăştiere, ca despre ceva care este contrar planurilor Domnului şi onoarei Sale. Noi trebuie să ne smerim pentru diferitele forme de necredincioşie, în care fraţii noştri s-au încurcat şi din cauza cărora suferă; căci dacă un mădular suferă, suferă toate mădularele împreună cu el (1 Corinteni 12.26). Când Daniel s-a rugat pentru poporul său în Babilon, el nu a evitat să spună: „Noi am păcătuit, am săvârşit nelegiuire, am fost răi şi îndărătnici, ne-am abătut de la poruncile şi orânduielile Tale ...”, şi aşa mai departe (Daniel 9).

Ar fi părtăşia şi responsabilitatea Adunării (Bisericii) în sine mai puţin strânsă decât a existat între mădularele poporului Israel? De altfel noi toţi purtăm în noi înşine ceea ce a contribuit la decăderea Adunării. În acest sens toţi avem partea noastră la această decădere şi noi toţi suferim din cauza aceasta; noi toţi suferim din cauza slăbiciunii darurilor spirituale, a lipsei şi puterii dragostei cereşti, deoarece Duhul aducător de roade a fost foarte felurit întristat. Suferim din cauza sciziunilor dintre noi, din cauza slăbiciunii, din cauza ideilor preconcepute şi din cauza răcirii dragostei de fraţi, care ia naştere prin aceasta. Să ne unim într-o smerire comună şi să ne mângâiem şi încurajăm reciproc prin speranţa că Domnul va veni curând, ca să ne elibereze de tot răul şi să ne introducă în Împărăţia Sa cerească.


Tradus de la: Der gegenwärtige und der zukünftige Zeitlauf (5)

Articol apărut în franceză: Mesagerul mântuirii în Hristos – anul de apariţie 1857

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole despre cuvântul cheie Dispensaţionalism (25)

Mai multe articole din categoria Adunarea/Biserica (54)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).