Perioada de timp actuală şi cea viitoare (2)
Taina ascunsă de veacuri

Botschafter

© SoundWords, Online începând de la: 28.08.2018, Actualizat: 26.09.2018

Versete călăuzitoare: Efeseni 3.1-10; Coloseni 1.14-27

Taina ascunsă de veacuri, Adunarea, se găseşte prezentată în Vechiul Testament numai în umbre şi imagini

Adunarea este „taina lui Hristos, care n-a fost făcută cunoscut fiilor oamenilor în celelalte veacuri, în felul cum a fost descoperită acum sfinţilor apostoli şi proroci ai lui Hristos, prin Duhul. Că adică neamurile sunt împreună moştenitoare cu noi şi iau parte cu noi la aceeaşi făgăduinţă în Hristos Isus, prin Evanghelia aceea ... taina ţinută ascunsă din veşnicii în Dumnezeu” (Efeseni 3.1-10; Coloseni 1.14-27).

Se poate pune întrebarea, dacă nu cumva subiectul acestei taine nu ar fi pur şi simplu chemarea naţiunilor (păgânilor)? Nu, căci simplul fapt, că păgânii au fost chemaţi să cunoască pe Dumnezeu, nu este o taină ascunsă în Vechiul Testament, căci deseori se găsesc acolo explicaţii, cum ar fi următoarele: „El zice: Este prea puţin lucru să fi Robul Meu ca să ridici seminţiile lui Iacov şi să aduci înapoi rămăşiţele lui Israel. De aceea, Te pun să fi lumina neamurilor, ca să duci mântuirea până la marginile pământului.” (Isaia 49.6) „Toate marginile pământului îşi vor aduce aminte şi se vor întoarce la Domnul: toate familiile neamurilor se vor închina înaintea Ta” (Psalmul 22.27). Un fapt prezentat aşa de clar nu este o taină ascunsă. Dimpotrivă, chemarea unor aleşi dintre naţiuni, pentru ca împreună cu unii dintre iudei să fie „împreună moştenitoare cu noi, să alcătuiască un trup cu noi şi să ia parte cu noi la aceeaşi făgăduinţă în Hristos Isus, prin Evanghelie” (Efeseni 3.6,10); „Hristos în voi, nădejdea slavei”; un om nou, unde nu este „nici grec, nici iudeu, ci Hristos este totul şi în toţi” (Coloseni 1.27; 3.10-11); – aceasta este taina, care era necunoscută sfinţilor şi profeţilor Vechiului Testament. Şi dacă cercetăm cu atenţie ce au spus aceia despre chemarea păgânilor, vom vedea printre altele, că ei totdeauna vorbesc despre naţiuni întregi, despre naţiuni ca naţiune, cu conducătorii şi împăraţii lor; vom vedea că, cu toate că aceste naţiuni cunosc pe Dumnezeu şi au parte de binecuvântările Sale, cu toate acestea ele ocupă o poziţie diferită de cea a lui Israel; vom vedea că aceste naţiuni se întorc la Dumnezeu ca urmare a judecăţilor îngrozitoare, pe care Domnul le aduce asupra lor. Toate acestea însă sunt lucruri care nu se referă la Adunare. Am remarcat deja, că statutul acestor naţiuni întoarse la Dumnezeu nu este cel al Adunării. Deci profeţii nu au vorbit despre chemarea propriu zisă şi deosebită a păgânilor la Adunare – aceasta era pentru ei o taină.

Dar de ce folosesc apostolii cu privire la Adunare acele locuri din profeţi, care vorbesc despre chemarea păgânilor (naţiunilor)? Fără îndoială din cauză că chemarea deosebită a unor păgâni, ca împreună cu unii iudei să alcătuiască un singur trup – acel trup chemat la viaţă prin Duhul Său – este o realitate deosebită cuprinsă în realitatea generală a chemării păgânilor, aşa cum primele roade sunt incluse în recoltă (Deuteronom 26). Căci dacă sunt primele roade (Apocalipsa 14.1-4), atunci noi suntem cele dintâi roade cereşti, noi, cei care „mai dinainte am nădăjduit în Hristos” (Efeseni 1.12; Iacov 1.18).

Într-un anumit sens noi suntem aceşti snopi şi acest coş cu roade, pe care israelitul evlavios le-a strâns de pe câmpul său, ca să le aducă lui Dumnezeu în Templu. Izraeliții şi păgânii întorşi la Dumnezeu în zilele din urmă sunt recolta. Ce se putea spune despre recoltă se putea spune în multe privinţe despre cele dintâi roade. Şi unele şi altele au crescut pe acelaşi teren, având parte de aceeaşi ploaie şi acelaşi soare; în alt sens ei erau diferiţi, căci cele dintâi roade au fost strânse înaintea recoltei şi aparţineau lui Dumnezeu; recolta dimpotrivă, aparţinea poporului. Tot aşa se pot spune multe despre Adunare din ceea ce s-a spus despre izraeliții şi păgânii întorşi la Dumnezeu în zilele din urmă. Sunt aceiaşi păcătoşi, care sunt mântuiţi prin acelaşi Nume, „căci nu este sub cer nici un alt nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi” (Fap. 4.12). Ei sunt spălaţi în acelaşi sânge; căci izvorul deschis, care se va deschide odată casei lui David şi cetăţenilor Ierusalimului împotriva păcatului şi necurăţiei, este acelaşi sânge, care astăzi curăţă toate păcatele celor care cred în el (Zaharia 13.1; 1 Ioan 1.7).

Pe scurt, noi suntem mântuiţi acum, aşa cum şi Israel şi naţiunile vor fi mântuite, pe baza unui legământ al harului, în care Dumnezeu nu-Şi mai aduce aminte de păcatele noastre şi ne iartă fărădelegile, şi nu pe baza legământului de pe Sinai, care nu a mântuit pe nimeni. Însă acestea sunt asemănări, dar sunt şi deosebiri, aşa cum am văzut deja, ca de exemplu, că Adunarea este strânsă înaintea întoarcerii la Dumnezeu a lui Israel şi a naţiunilor. Adunarea este binecuvântată cu binecuvântări spirituale şi cereşti, Israel şi naţiunile cu binecuvântări pământeşti.

În toate aceste privinţe nu se poate spune despre Adunare ce s-a spus despre Israel şi naţiuni. Dacă se citesc locurile citate de apostoli din profeţi, în legătură cu ceea ce stă înainte şi după, în mod obişnuit se vor găsi detalii care sunt imposibil să se refere la Adunare; ele se pot folosi numai unilateral; şi din această parte le studiază apostolii, atunci când le citează.

În Romani 15 de exemplu, Pavel aplică la Adunare locuri care se referă la chemarea naţiunilor, deoarece Adunarea este o arvună şi un început al acestei chemări. Această chemare se vede în felul cum cetăţenii Ierusalimului priveau arvuna recoltei atunci când aduceau primele roade.

Dacă apostolul citează evreilor în capitolul 8 versetele 31-34 din Ieremia 31, o face cu scopul să arate că deoarece legământul de pe Sinai nu putea să ducă nimic la desăvârşire, un alt legământ, cel al harului necondiţionat, trebuia introdus. Deoarece atât legământul veacului viitor cu Israel, cât şi cel actual cu Adunarea se aseamănă[1], apostolul putea cu această ocazie să se folosească de cuvintele profetului. Când apostolul citează din nou acest loc în Evrei 10, el o face ca să arate că deoarece o iertare necondiţionată a fost vestită şi făgăduită, în mod necesar şi o jertfă mare şi desăvârşită, ca aceea a Domnului Isus, trebuia să creeze această iertare. Aceasta este, aşa cum am văzut, în aceeaşi măsură adevărat despre legământul lui Dumnezeu cu Adunarea1, precum şi cu legământul cu Israel în timpurile din urmă. Dar dacă se citesc aceste cuvinte din Ieremia în legătură cu ce este scris înaintea lor şi după ele, se va vedea curând că ele nu se referă la Adunare. „Voi face cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda un legământ nou” – noi nu suntem nici una nici cealaltă; – „Nu ca legământul pe care l-am încheiat cu părinţii lor, în ziua când i-am apucat de mână, să-i scot din ţara Egiptului.” Dumnezeu însă nici nu a scos pe părinţii noştri din ţara Egiptului şi nici nu a făcut un legământ cu ei, – noi, care suntem păcătoşi dintre naţiuni, despre care dimpotrivă se spune că eram „fără drept de cetăţenie în Israel, străini de legămintele făgăduinţei” (Efeseni 2.11,12). În acest legământ Dumnezeu făgăduieşte că Ierusalimul va fi reconstruit „de la turnul lui Hananeel până la poarta unghiului. Frânghia de măsurat va trece încă pe dinaintea ei, până la dealul Gareb, şi de acolo va face un ocol în spre Goat. Toată valea unde se aruncă trupurile moarte şi cenuşa, şi toate ogoarele până la pârâul Chedron, până la unghiul porţii cailor la răsărit, vor fi închinate Domnului şi nu vor mai fi niciodată nici surpate nici nimicite.” Cum se pot toate acestea aplica la Adunare?

Dar să continuăm cercetările noastre, luând ca exemplu unele locuri din profeţi, în care cu cel mai mare motiv ne-am putea aştepta să găsim Adunarea; şi vrem să vedem, dacă cu adevărat ea se găseşte în ele sau dacă aceste locuri confirmă chiar certitudinea lui Pavel, că ar fi o taină, care nu a fost revelată copiilor oamenilor în veacurile de demult.

  • Făgăduinţa, pe care Dumnezeu a dat-o lui Avraam, că în sămânţa lui trebuie să fie binecuvântate toate popoarele (Geneza 12.3; 22.18; 28.14), este folosită într-un anumit sens cu privire la Adunare (Galateni 3.8, şi alte locuri); însă ea este aşa numai în măsura în care Adunarea este pârga întoarcerii la Dumnezeu a lumii şi nu într-un sens absolut şi necondiţionat. În Adunare este o familie dintr-o sută care este binecuvântată în sămânţa lui Avraam, şi nu toate familiile pământului, şi în viitor vor fi la fel de puţine, mai puţine decât acum, căci „oamenii răi şi înşelători vor merge din rău în mai rău, vor amăgi pe alţii, şi se vor amăgi şi pe ei înşişi”, până când va veni decăderea şi omul păcatului, pe care Domnul Însuşi îl va nimici prin arătarea venirii Sale (2 Timotei 3.13; 2 Tesaloniceni 2.3-8). Dar dacă Dumnezeu spune „toate familiile pământului”, atunci sunt toate aceste familii şi nu numai un număr redus din ele. Deci acest cuvânt nu îşi are împlinirea lui deplină în Adunare; va avea însă împlinirea atunci când Adunarea va fi luată, când cel rău va fi nimicit şi „pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului, ca fundul mării de apele care-l acopăr” (Isaia 11.4-9).

  • Şi dacă Domnul spune că „Avraam a văzut ziua Sa şi s-a bucurat” (Ioan 8.56), atunci El nu vrea să vorbească de prima Sa venire în smerenie. Cum ar fi putut să se bucure tatăl credincioşilor să vadă pe Domnul său lepădat şi răstignit de urmaşii Lui necredincioşi şi aceştia, urmare necredinţei lor, lepădaţi de Dumnezeu şi împrăştiaţi pe tot pământul şi ţara lor blestemată şi pustie? Însă aceasta este soarta hotărâtă pentru Israel în timpul existenţei Adunării aici jos pe pământ. Ziua lui Hristos dimpotrivă, pe care Avraam şi toţi părinţii şi toţi profeţii au văzut-o de departe şi au salutat-o cu bucurie, Dumnezeu o numeşte totdeauna cu acest nume (2 Corinteni 1.14; 2 Tesaloniceni 2.1) – timpul Împărăţiei Lui minunate. În această zi vor fi nu numai toate naţiunile pământului binecuvântate în sămânţa lui Avraam (Zaharia 8.13,20-23; Psalmul 72.17), ci El îi va înmulţi ca stelele de pe cer şi ca nisipul mării (Isaia 27.6; Ieremia 31.27; 33.22; Ezechiel 36.9-11, 37-38).

  • Dacă Iacov pe patul lui de moarte proroceşte că „va veni Şilo, şi de El vor asculta popoarele” (Geneza 49.10), el nu vorbeşte despre Adunare, ci despre popoarele care în ultimele zile se vor strânge împotriva Ierusalimului, ca să-l distrugă, dar care în realitate vor fi judecate de Domnul şi apoi binecuvântate – o realitate despre care prorocii vorbesc deseori (Isaia 46.18; Ioel 3.2,11; Ţefania 3.8-9; Zaharia 14; Mica 4.11-13; Matei 25.31 şi aşa mai departe; Apocalipsa 19.17-21). La această strângere şi la această judecată a popoarelor se referă şi Matei 25.31 şi versetele următoare, unde pe nedrept se credea că trebuie văzută Adunarea, ca şi cum Adunarea făcută deja dreaptă, înviată şi mutată în cer ar trebui să apară cu cel rău la judecată, ca să audă ori condamnarea ei ori achitarea ei, cu toate că s-a spus că ea nu vine la judecată (Ioan 5.24). De asemenea, aceasta nu este ultima judecată, care este descrisă în cartea Apocalipsa 20.11-12 (compară Matei 25.31-32 cu Ioel 3.17 şi Ieremia 3.17). Când atunci popoarele vor fi adunate împotriva Ierusalimului, Iuda va sfâşia ca un leu în dreapta şi în stânga (Mica 5.8; Zaharia 12.1-8). Atunci sau scurt după aceea se vor îndeplini modelele fericirii pământeşti, aşa cum sunt ele cuprinse în Geneza 49.11-12; Ioel 3.23; Amos 9.13. Această zi minunată a venirii Domnului lor, ca să răscumpere pe poporul Său, pe copiii lui Iacov, urmaşii lui Israel, au aşteptat-o patriarhii.

  • S-ar putea face remarci asemănătoare despre prorocia lui Balaam (Numeri 23.11-14; 24.5-9,17-19), despre cântarea lui Moise (Deuteronom 32.11-43), cântarea Anei (1 Samuel 2.1-11), cântarea lui David (2 Samuel capitolele 22-23), în sfârşit, despre cele mai multe cântări ale Vechiului Testament, cărora li se pot adăuga cântările Mariei şi cântarea lui Zaharia (Luca 1.46-55,68-71). Aceste cântări de laudă, care îşi aveau baza în împrejurările deosebite ale acelora care le-au rostit, şi care parţial se referă la aceste împrejurări, se întind în mod obişnuit până la a doua venire a Domnului şi până la instaurarea Împărăţiei Sale minunate, fără să se oprească la Isus ca şi Cap al Adunării.

  • Psalmul 2 ne oferă un exemplu elocvent despre faptul că în revelaţiile Vechiului Testament nu este vorba despre Adunare. „Pentru ce se întărâtă neamurile şi pentru ce cugetă popoarele lucruri deşarte? Împăraţii pământului se răscoală, şi domnitorii se sfătuiesc împreună împotriva Domnului şi împotriva Unsului Său.” – „În adevăr, împotriva Robului Tău cel sfânt, Isus, pe care L-ai uns Tu, s-au însoţit în cetatea aceasta Irod şi Pilat din Pont cu neamurile şi cu noroadele lui Israel, ca să facă tot ce a vestit mai dinainte mâna Ta şi planul Tău” (Fap. 4.25-28). Cu toate acestea aceste cuvinte ale psalmului şi-au găsit cel puţin împlinirea lor parţială în lepădarea Domnului. Ne-am fi putut aştepta ca acest psalm să vorbească în continuare despre Adunare şi chemarea ei. Aceasta ar fi fost o continuare a realităţii; dar o face el? – Nu, cu certitudine, nu! Căci în timpul Adunării Isus nu este Împărat în Sion, ci dimpotrivă, este timpul când Sionul este fără Împărat, este o văduvă şi este părăsit. În Adunare Dumnezeu nu vorbeşte popoarelor în mânia Sa, şi mânia Lui nu le loveşte cu toiagul de fier şi nu le sfărâmă ca pe nişte vase de lut. Deoarece Israel a lepădat pe Împăratul său şi de aceea el însuşi este lepădat, Dumnezeu dimpotrivă Îşi reţine mânia, care, dacă ea şi-ar fi urmat cursul conform prorociei, ar fi adus curând judecata asupra pământului. El lasă să se intercaleze un timp de răbdare şi har, în care El invită pe fiecare om, fără nici o deosebire, să se întoarcă şi să creadă, ca să fie mântuit. Fiul, din partea Lui, nu respinge pe nimeni care vine la El. Este timpul constituirii Adunării, care în acest psalm este ocolit totalmente cu tăcere, şi această prorocie îşi va continua desfăşurarea şi împlinirea ei deplină când popoarele creştinate, călcând în picioare harul lui Dumnezeu, se vor uni din nou, sub conducerea lui antihrist, împotriva Domnului. Atunci Dumnezeu va vorbi în mânie cu ele, va pune pe Împăratul Său în Sion şi Îi va da ca moştenire toate împărăţiile lumii (Apocalipsa 11.15; 19.11 şi versetele următoare; 2.26-27).

  • Psalmul 60 oferă ocazia unor remarci asemănătoare. Au trecut optsprezece secole[2] de când primul cuvânt al acestui psalm s-a împlinit prin înălţarea la cer a lui Isus şi prin aşezarea Lui la dreapta Tatălui; în timp ce restul îşi aşteaptă împlinirea. Fără îndoială, Isus este deja acum marele nostru Mare Preot, însă El aduce acum sângele jertfei înapoia perdelei, în Sfânta Sfintelor, unde El nu este văzut şi din care El încă nu a ieşit, ca să binecuvânteze poporul Său; El nu a fost revelat, cu un cuvânt, ca adevăratul Melhisedec, Preot şi Împărat, care va face ca dreptatea şi pacea să domnească pe pământ . Ca să instaureze aceasta, El trebuie mai întâi să ucidă pe toţi şi să nimicească căpetenia care domneşte peste un popor mare, aşa cum spune în Deuteronom 32.42: „Îmi voi îmbăta săgeţile de sânge, de sângele celor ucişi şi prinşi, din capetele fruntaşilor vrăjmaşului.” El trebuie să nimicească pe cei care strică pământul, ceea ce în timpul actual El nu face, ci invită pe cel mai mare păcătos să vină la El, ca să aibă viaţa. Astfel prorocul trece direct de la înălţarea la cer a lui Isus la revenirea Sa minunată, ca să instaureze Împărăţia Sa pe pământ, şi nu spune nimic despre Adunare, care umple spaţiul dintre aceste două evenimente.

  • Şi Psalmul 8 a avut o împlinire parţială, când mulţimea, care Îl urma pe Domnul Isus, precum şi copiii, strigau: „Osana Fiul lui David!” (Matei 21.8-16). Atunci Împărăţia era gata să se înfiinţeze; dar când mai marii poporului au împiedicat aceste ovaţii şi chiar au împins poporul să ceară moartea Aceluia care a venit la ei ca un Împărat blând, atunci Împărăţia a fost amânată într-un timp de viitor mai îndepărtat. „Încă nu vedem că toate Îi sunt supuse”, zice apostolul în epistola către Evrei (capitolul 2,8). Aceasta se va împlini abia atunci când Isus va fi revelat din cer şi când pământul va fi înnoit prin prezenţa Sa minunată; aceasta este „lumea viitoare” (Evrei 2.5), descrisă aici prin psalmist, în care întreaga creaţie eliberată de lucrarea deşertăciunii va lăuda pe Domnul (Romani 8.20; Psalmul 148). Dar despre Adunarea, care a luat naştere între înălţarea la cer a lui Isus şi înfiinţarea lumii viitoare, psalmistul nu spune nimic.

  • Isaia 11. Primele două versete descriu evident pe Domnul în timpul Său de început. Începând de aici şi până la versetul cinci El este prezentat ca Cel drept şi Cel credincios, ceea ce constituie caracterul celei de-a doua venire a Sa (Apocalipsa 19.11). Când va veni El „va hotărî cu nepărtinire pentru cei blânzi ai pământului, şi va lovi pământul cu nuiaua gurii Lui, şi-l va ucide pe cel rău cu suflarea buzelor Sale” (Isaia 11.4; 2 Tesaloniceni 2.8). Atunci, deoarece El va răzbuna pe aleşii Lui, care zi şi noapte strigă către El, se va putea spune: „L-am văzut pe cel rău în mare putere şi întinzându-se ca un copac verde în locul său de naştere. Dar a trecut şi, iată, nu mai era; şi l-am căutat şi nu s-a mai găsit” (Psalm 37.35-36). Cei blânzi vor merge şi vor poseda lumea şi se vor bucura de o pace mare (Psalm 37.11). Atunci în sfârşit pământul va fi acoperit cu cunoaşterea Domnului, aşa cum apele mării acoperă fundul mării, şi întreaga creaţie va fi înnoită. Deci şi aici prima venire a Domnului constituie o unitate cu a doua Sa venire, deoarece Adunarea cuprinsă între cele două veniri, care umple spaţiul intermediar, nu este amintită.

  • Să cercetăm acum Daniel 9.24-27, fără să rămânem la începutul acestei profeţii, despre care în mod obişnuit suntem una. După şaizeci şi nouă de săptămâni-an „Mesia (sau: Unsul) va fi nimicit, dar nu din cauza Lui”, sau aşa cum se mai poate traduce „El nu va avea nimic” (Isaia 49.4-5). Aceasta s-a împlinit, după cum se ştie. După acesta „va veni poporul unui conducător”, poporul celei de-a patra împărăţii, din care va ieşi conducătorul care va veni, şi anume antihrist, „care va distruge cetatea şi sfântul locaş”. Şi aceasta s-a împlinit prin distrugerea Ierusalimului de către Titus. Este posibil ca săptămâna a şaptezecea să urmeze acum imediat după săptămâna a şaizeci şi nouă? Deja distrugerea Ierusalimului, care este numită după săptămâna a şaizeci şi nouă, cu toate că ea a avut loc aproximativ la patruzeci de ani după moartea Mântuitorului, a adus un spaţiu intermediar între aceste două săptămâni. Dacă de altfel s-ar putea spune probabil că în timpul celor trei ani şi jumătate, care urmează după moartea lui Hristos, prin legământul harului mulţi au fost întăriţi, care este atunci jertfa de tăiere şi jertfa de mâncare, care a încetat? Sunt jertfele iudaice? În intenţia lui Dumnezeu acestea au încetat cu moartea lui Hristos, care le-a făcut să nu mai fie necesare, ceea ce a fost arătat prin ruperea în două a perdelei; în realitate însă ele au încetat odată cu distrugerea Ierusalimului, care a făcut ca ele să devină imposibile; dar în nici un caz şi nici în celălalt nu era o jumătate de săptămână sau trei ani şi jumătate după moartea Domnului. Prin „aripile îngrozitoare ale pustiirii” se înţelege în mod obişnuit idolii aşezaţi în Templu. Dar aceasta nu se poate aplica la oştirea lui Titus; căci Templul a fost ars împotriva voii lui şi înainte ca Templul să fi putut fi întinat prin vreun idol; şi în afară de aceasta, aceasta nu a avut loc în săptămâna a şaptezecea. Drept urmare rămâne inexplicabil ceea ce este spus despre săptămâna a şaptezecea, dacă ea este lăsată să urmeze imediat după săptămâna şaizeci şi nouă. Dar dacă între cele două săptămâni se ia timpul întreg al Adunării – şi noi am văzut, că în multe alte locuri trebuie să facem aşa –, atunci dispar multe greutăţi. După şaizeci şi nouă de săptămâni Mesia a fost nimicit, şi momentul , care ar fi trebuit să aducă binecuvântările peste Israel, a devenit lepădarea Sa. Deoarece începând din momentul acela Israel nu mai este recunoscut ca popor al lui Dumnezeu pe pământ, încetează numărătoarea timpului pentru el.

„Sfârşitul ca un şuvoi de ape şi pustiirea hotărâtă până la sfârşitul luptei” este distrugerea Ierusalimului, pustiirea care urmează după aceasta şi care se termină numai cu război, cu lupta, pe care Domnul o are cu poporul Său. Este un „timp lung”, în care Israel „va fi fără împărat şi fără Templu” (Osea 3.4). Este tocmai timpul Adunării. Însă de îndată ce Adunarea va intra în cer, Dumnezeu va intra din nou în legătură cu poporul Său pământesc, pentru ca mai întâi să-l judece şi apoi să-l binecuvânteze. Timpul va reîncepe să fie numărat pentru el. Este săptămâna a șaptezecea sau săptămâna lui antihrist; deoarece ei nu au primit pe Isus, care a venit în Numele Tatălui Său, va veni un altul în numele lui propriu, pe care ei îl vor primi. În timpul primei jumătăţi a acestei săptămâni, sau trei ani şi jumătate, el va încheia un legământ puternic cu mulţi din Israel, pe care îi va câştiga prin cuvinte măgulitoare; dar în jumătatea a doua, când el va arunca masca şi va vrea să fie adorat ca Dumnezeu, el va anula jertfa permanentă, a cărei reintroducere el a permis-o; şi în acelaşi Templu, unde trebuia să se slujească lui Dumnezeu, el aşează chipul fiarei, o urâciune, care este o sursă de pierzare, deoarece toţi cei care refuză să i se închine, vor fi omorâţi, până când „nimicirea se va revărsa asupra nimicitorului”, aceasta înseamnă, asupra lui antihrist, care va cădea sub loviturile Domnului Însuşi. Atunci se vor împlini toate binecuvântările „pentru popor şi pentru cetatea sfântă”, care sunt anunţate în versetul 24. Cele două jumătăţi ale acestei ultime săptămână sunt aceste perioade care joacă un rol aşa de mare în prorocie, un timp, două timpuri şi o jumătate de timp, cele 1260 de zile şi 42 de luni (Daniel 7.25; 12.7; Apocalipsa 11.3;12.6,14; 13.5).[3]

În ceea ce priveşte Ioel 2.28-35 – citat în Fap. 2.16-21 –. Este destul să citim aceste cuvinte, ca să vedem, că ele nu şi-au avut împlinirea deplină în ziua de Rusalii. Chiar dacă a avut loc o revărsare a Duhului şi prin aceasta o împlinire parţială a profeţiei, aşa că Petru putea spune: „Aceasta a fost spus prin prorocul Ioel”, totuşi nu au fost semne în ceruri şi pe pământ ca sânge, foc, stâlpi de fum şi abur, soarele nu s-a prefăcut în întuneric şi nici luna în sânge, şi înainte de toate nu a venit ziua cea mare şi îngrozitoare. Ce să deducem din aceasta? Că această prorocie referitoare la restaurarea Împărăţiei lui Hristos a avut numai o împlinire parţială în zilele lui Petru, deoarece Împărăţia oferită lui Israel, dar care curând după aceea a fost respinsă, a făcut loc Adunării; şi abia la revenirea Domnului această profeţie va fi pusă în mişcare, şi ca şi Împărăţia însăşi, va avea deplina ei împlinire. Atunci vor avea loc realmente semne în cer şi pe pământ, va veni ziua cea mare şi îngrozitoare, şi o revărsare a Duhului, care pentru Israel va fi ploaia de toamnă, aşa cum Rusaliile au fost ploaia de primăvară (Isaia 13.6-13; 29.6; Osea 6.3; Zaharia 12.10, şi aşa mai departe). Aceasta va fi şi împlinirea din Matei 24 şi Apocalipsa capitolele 6-20,

Dacă s-ar fi înţeles aceasta, atunci nu s-ar fi căutat în prorocul Daniel şi în prorocii în general pe papa de la Roma, pe Mahomed, pe goţi, pe saracini, pe Attila, pe Carol cel mare, pe Napoleon, pe toţi împăraţii şi toate revoluţiile din istoria modernă. Nici nu s-ar fi gândit să se determine anul venirii Domnului. Nici nu s-ar fi privit la aceste sisteme, care au fost aşa de des contrazise de realitate, care au oferit necredincioşilor ocazia de a batjocori iar pe cei evlavioşi i-a ţinut departe de a cerceta prorocia.

  • În sfârşit, se citează Amos 9.11-12, comparat cu Fap. 15.15-17, ca să se dovedească că Israelul restaurat şi Adunarea constituie un întreg. Dacă se citeşte în cartea profetului Amos ce urmează după aceste versete, se vede că Adunarea ar trebui să fie compusă din toate popoarele şi în mod deosebit din Edom. Dar să luăm bine seama la cuvintele lui Iacov: „întâi Dumnezeu a căutat să ia dintre naţiuni un popor”, şi să le punem în legătură cu „după aceea”, ceea ce corespunde în cartea profetului cu „în ziua aceea”. Vedem că Iacov, prin faptul că vorbea prin Duhul Sfânt, nu aplică cuvintele lui Amos la Adunare, ci la restaurarea lui Israel. El spune: „întâi Dumnezeu a căutat să ia dintre naţiuni un popor pentru Numele Său”. Prin aceasta Adunarea este clar anunţată şi caracterizată, dar Iacov o face cunoscut în felul acesta şi nu Amos. Apoi „după aceea”, după timpul Adunării, „Dumnezeu va ridica din nou cortul cel căzut al lui David …”, şi aşa mai departe. Aceasta este restaurarea lui Israel. „Ca ei să stăpânească rămăşiţa Edomului” , sau: „… pentru ca rămăşiţa de oameni să caute pe Domnul”, spune apostolul, care nu voia să rămână la acţiunile războinice ale lui Israel din ultimele zile, cu toate că era un fapt clar revelat, ci mai degrabă la convertirea popoarelor prin lucrarea lui Israel.

Nu, Adunarea, trupul lui Hristos, nu se găseşte în Vechiul Testament, ci ea se găseşte numai în Hristos, în care ea este inclusă şi ascunsă, aşa cum era Eva în Adam, înainte ca Dumnezeu să o fi scos din el. În Vechiul Testament ea se găseşte numai în umbre şi imagini.

  • Ea este acum Eva scoasă din coasta străpunsă a Soţului ei, în timp ce Acesta Se odihneşte pe scaunul de domnie al Tatălui Său, şi căruia ea Îi va fi prezentată ca soţie minunată, fără pată şi fără cusur, ca să domnească împreună cu El peste o creaţie binecuvântată de Dumnezeu.

  • Ea este Enoh, care aici jos pe pământ umblă prin credinţă cu Dumnezeu, apoi va fi răpită la El, înainte ca potopul mâniei Lui să se reverse peste pământul plin de păcat.

  • Ea este Rebeca, pe care o caută un Eliezer ceresc, trimis de Tatăl, ca mireasă pentru Fiul Său, pe care El o mângâie prin darurile bogate şi o călăuzeşte prin pustie spre locuinţa Soţului ei, care îi iese în întâmpinare.

Dar taina cerească, care este inclusă în aceste prezentări impresionante, a rămas ascunsă chiar şi acelora care erau de faţă ca persoane principale. Ceea ce vestesc profeţii lui Israel şi fără să facă o taină din aceasta, sunt „suferinţele lui Hristos şi slăvile care aveau să urmeze” (1 Petru 1.11). Aceasta este Împărăţia, pe care Fiul Omului o va instaura la revenirea Sa minunată (Daniel 2.44; 7.13-14,27), în care toate împărăţiile Îi vor fi supuse şi Îi vor sluji; este „Împărăţia lui Dumnezeu”, deoarece Domnul va fi atunci Împărat al întregului pământ (Zaharia 14.9); „Împărăţia cerurilor”, deoarece Acela care o instaurează vine din cer (Daniel 7.13; Matei 26.64). De altfel prin aceasta El va revela atât gloria Sa în cerurile cele mai înalte în sfinţii Săi cereşti cât şi în aceia care vor fi pe pământ; – „Împărăţia lui Israel” (Faptele Apostolilor 1.16), deoarece Israel ocupă primul loc pe pământ, prin aceea că fiii lui vor fi conducători pe întreg pământul (Mica 4.8), în mod deosebit de aceea, pentru că Cel care va domni atunci este Acela a cărui bună-plăcere era să Se reveleze lumii ca Fiu al lui David, şi care atunci Se va numi din nou Împărat al lui Israel (Isaia 22.20-22; Ţefania 3.14-15).

 

Adnotare

[1] Remarca editorului „Mesagerului mântuirii în Hristos”: Cuvântul „legământ”, după părerea mea, poate fi folosit mai puţin la Adunare ca atare, decât la credincioşi priviţi ca popor.

[2] N. tr. – articolul a apărut în Mesagerul mântuirii în Hristos în anul 1857, în limba franceză.

[3] Această întrerupere în căile lui Dumnezeu cu privire la poporul Său pământesc corespunde tainei Adunării şi este totodată o cheie pentru înţelegerea profeţiei. Ea explică foarte bine şi tăcerea profeţiei cu privire la popoarele creştinătăţii începând de la lepădarea lui Israel. Deoarece Israel este centrul intenţiilor lui Dumnezeu pe pământ, Dumnezeu lasă să se prorocească despre naţiuni numai din punctul de vedere al apropierii sau depărtării lor de Israel. Deoarece acest popor timp de optsprezece secole nu mai există ca popor, începând din acest timp profeţia tace cu privire la soarta naţiunilor. Ea va fi reluată abia atunci când aceste naţiuni se vor aduna din nou în jurul Ierusalimului, aceasta înseamnă, în momentul când Dumnezeu Se îndreaptă iarăşi spre Ierusalim, ca să-l curețe prin judecată şi ca apoi să-l reaşeze în privilegiile lui minunate.


Tradus de la: Der gegenwärtige und der zukünftige Zeitlauf (2)

Articol apărut în franceză: Mesagerul mântuirii în Hristos – anul de apariţie 1857

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole despre locul din Biblie Efeseni 3 (1)

Mai multe articole despre locul din Biblie Amos 9 (1)

Mai multe articole din categoria Adunarea/Biserica (29)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).