Adunarea (Biserica) în timpul Împărăţiei de o mie de ani
Apocalipsa 21-22

Hamilton Smith

© EPV, Online începând de la: 23.12.2020, Actualizat: 23.12.2020

Versete călăuzitoare: Apocalipsa 21-22

Introducere

Cartea Apocalipsa se încheie cu viziunea cetăţii cereşti, noul Ierusalim. Cetatea aceasta este numită ca simbol al Bisericii în timpul Împărăţiei de o mie de ani „cetatea cea sfântă, Ierusalimul” (Apocalipsa 21.10), însă în starea veşnică ea este numită „cetatea sfântă, noul Ierusalim” (Apocalipsa 21.2).

Ca să se vadă înţelesul ei, trebuie mai întâi să ne eliberăm de gândul dictat de sentimente, şi anume acela că cetatea sfântă ar fi descrierea în adevăratul sens al cuvântului a patriei veşnice a credincioşilor. Într-o carte, în care toate celelalte viziuni au un caracter simbolic, este improbabil ca în această viziune să aibă loc deodată descrieri în adevăratul sens al cuvântului. Despre cetate se spune categoric că ea este „mireasa, soţia Mielului”. Prin aceasta devine clar că cetatea prezintă simbolic Biserica (Adunarea) în glorie. Însă din multele detalii putem deduce că nu este vorba numai de un simbol al sfinţilor însăşi, ci mai degrabă de o descriere simbolică atât a Bisericii glorificate cât şi a patriei ei veşnice.

Cu toate că tot ce caracterizează această cetate vor fi cu certitudine realitate în veşnicie, totuşi aici este vorba de o viziune a Bisericii în legătură cu pământul în timpul Împărăţiei de o mie de ani. Menţionarea naţiunilor, a împăraţilor pământului şi necesitatea vindecării stau ca dovezi pentru faptul că cetatea este o imagine a Bisericii ca centrala de guvernare cerească a lumii viitoare.

Vom face bine ca înainte de încercarea de a face o interpretare a acestei viziuni să ne amintim că apostolii Pavel şi Ioan prezintă diferit adevărul despre Biserică. Pavel în învăţătura lui ne conduce întotdeauna în cer, în timp ce Ioan aduce lucrurile cereşti pe pământ. De aceea Pavel în slujirea lui vede Biserica înaintea lui Dumnezeu, şi, când el vorbeşte despre mireasă, el merge numai până la prezentarea ei înaintea lui Hristos în glorie. Ioan ne conduce un pas mai departe şi ne relatează nu numai despre nunta Mielului, când Biserica va fi prezentată lui Hristos, spre satisfacţia şi bucuria Lui deplină, ci ne relatează despre gloria miresei, când ea va fi prezentată înaintea lumii spre glorificarea lui Hristos. După ce Hristos va fi deplin satisfăcut la nunta Mielului cu Biserica Sa, El va fi glorificat în Biserică înaintea lumii. Numai ceea ce satisface pe Hristos Îl şi poate glorifica.

Deci cetatea cerească prezintă Biserica nu în legătura ei intimă cu Hristos, ci în gloria ei, în care ea apare înaintea lumii, ca centru al binecuvântării şi domniei spre glorificarea lui Hristos. Mai putem adăuga, căci cu toate că Ioan prezintă Biserica ca şi coborând din cer, el nu o vede venind pe pământ. Ea apare în legătură cu pământul ca o mărturie pentru Dumnezeu, spre glorificarea lui Hristos şi spre binecuvântare pentru naţiuni, care vor umbla în lumina ei, dar nu se spune că Biserica va fi pe pământ în timpul Împărăţiei de o mie de ani.

La citirea acestei descrieri a Bisericii în glorie nu putem trece cu vederea contrasul foarte mare cu Biserica în timpul trecerii ei prin lumea aceasta, aşa cum el ne este prezentat în capitolele 2 şi 3. În scrisorile deschise adresate celor şapte biserici de la începutul cărţii Apocalipsa vedem decăderea Bisericii aflată sub responsabilitatea omului. În cetatea sfântă la sfârşitul cărţii Apocalipsa găsim gloria Bisericii conform planurilor lui Dumnezeu.

Este remarcabil că decăderea Bisericii în responsabilitatea ei a început în Efes, unde lucrarea lui Pavel a atins punctul culminant, prin aceea că el a dezvăluit acolo cele mai sublime adevăruri ale creştinismului. Pentru aceasta apostolul avea două ţeluri înaintea ochilor lui:

  1. să lege inimile sfinţilor cu Hristos în glorie, căci el poate spune: „Pentru că v-am logodit cu un singur bărbat, ca să vă înfăţişez ca pe o fecioară curată lui Hristos” (2. Corinteni 11.2);
  2. pentru ca sfinţii pe pământ să fie o mărturie credincioasă pentru Hristos, „fără cusur şi curaţi”, „copii ai lui Dumnezeu fără vină în mijlocul unei generaţii strâmbe şi pervertite, în care străluciţi ca nişte luminători în lume, ţinând sus Cuvântul vieţii” (Filipeni 2.15,16).

Deci apostolul se ostenea ca sfinţii să fie marcaţi de „dragoste” şi „lumină”, de dragoste pentru Hristos şi lumină înaintea lumii. Cuvintele dragoste şi lumină caracterizează realmente epistola lui către Efeseni. Era dorinţa lui ca noi să fim înrădăcinaţi şi întemeiaţi în dragoste şi să putem cunoaşte dragostea nespus de mare a lui Hristos. După aceea el spune că noi suntem lumină în Domnul şi ne îndeamnă să umblăm ca şi copii ai luminii.

Din prima scrisoare deschisă adresată celor şapte biserici în Apocalipsa 2 aflăm cât de total a eşuat adunarea din Efes în a ţine cu tărie la dragostea pentru Hristos şi să fie o lumină înaintea lumii. Domnul a trebuit să spună bisericii din Efes: „Ţi-ai părăsit dragostea dintâi”, şi o lasă pe biserică să ştie că El îi va lua sfeşnicul, dacă ea nu se pocăieşte. Dacă dragostea dintâi pentru Hristos s-a pierdut, atunci şi lumina înaintea lumii va înceta. Deci aici găsim începutul ruinării, în care a căzut biserica: sentimentele matrimoniale faţă de Hristos s-au pierdut; şi din aceasta a rezultat pierderea luminii înaintea lumii.

Dacă recunoaştem această decădere, vedem îndată harul care ne-a dat viziunea despre cetate, aşa că suntem încurajaţi să privim dincolo de decăderea Bisericii şi s-o vedem prezentată înaintea lui Hristos în plinătatea dragostei la nunta Mielului, şi puţin mai târziu: vedem Biserica ca cetate sfântă, strălucind în lumina Mielului, şi naţiunile umblând în lumina ei. După aceea în sfârşit „dragostea” şi „lumina” sunt realizate în desăvârşire în Biserică, prezentată în glorie conform planurilor lui Dumnezeu.

În afară de aceasta ar trebui să ne amintim că aceste viziuni ne sunt dezvăluite nu numai pentru încurajarea noastră, şi de asemenea nu numai pentru a preocupa gândurile noastre cu lucruri care sunt deosebit de binecuvântate, ci şi pentru ca lumina celor care vor fi în viitor să cadă pe drumul nostru actual. În cetate vedem prezentat realmente desăvârşit ceea ce Dumnezeu voia să vadă prezentat moral în Biserică, în timp ce ea merge prin lumea aceasta.

Îngerul şi muntele

Apocalipsa 21.9,10: Şi a venit unul din cei şapte îngeri, care avuseseră cele şapte potire, pline cu cele din urmă şapte plăgi, şi a vorbit cu mine, spunând: «Vino aici: îţi voi arăta mireasa, soţia Mielului!» Şi m-a dus, în Duh, pe un munte mare şi înalt. Şi mi-a arătat cetatea cea sfântă, Iersusalimul, coborând din cer, de la Dumnezeu

Nu fără motiv aminteşte Duhul lui Dumnezeu în mod deosebit, că era unul din cei şapte îngeri, „care avuseseră cele şapte potire, pline cu cele din urmă şapte plăgi”, care a fost rânduit să arate lui Ioan gloria miresei, a soţiei Mielului, în simbolul unei cetăţi. Dacă mergem înapoi la Apocalipsa 17.1 vedem că de asemenea era unul din aceşti şapte îngeri care a arătat lui Ioan judecata asupra curvei mari în simbolul Babilonului. Dumnezeu îndreaptă astfel atenţia noastră spre contrastul dintre Babilonul cel mare şi Ierusalim, cetatea sfântă. Într-una din cetăţi totul vorbeşte despre om şi nimic despre Hristos; în cealaltă totul vorbeşte despre Hristos.

Este un gând serios, că fiecare din creştinătate este activ fie pentru cetatea cea mare Babilon, care va fi judecată de Hristos, fie pentru Ierusalimul sfânt, cetatea care va reprezenta gloria lui Hristos. De asemenea nu este greu să se constate pentru care cetate suntem noi la lucru: suntem noi preocupaţi cu Hristos sau cu oamenii? Dacă omul este ţelul nostru, fie că suntem noi înşine sau alţii acest ţel, dacă ne ostenim să îmbunătăţim omul, să-l facem mare, să-l înălţăm, sau să-i fim plăcuţi, atunci contribuim la construirea Babilonului cel mare. Dacă Hristos este ţelul nostru, atunci lucrăm în interesele noului Ierusalim. Cu regret marea majoritate a creştinătăţii lucrează foarte clar şi în mod declarat pentru îmbunătăţirea omului şi să-l facă mare, pentru ca, după cum se spune, să se clădească o lume mai bună şi mai prietenoasă, şi prin aceasta întemeiază un sistem uriaş fără Dumnezeu şi fără Hristos, pe care Dumnezeu îl numeşte Babilon. De altfel ar trebui să ţinem seama cât de vicleană este carnea, căci cu toate că prin har noi putem fi cetăţeni ai noului Ierusalim, în practică totuşi putem fi încurcaţi în interesele Babilonului şi le slujim, prin aceea că preluăm metodele şi ţelurile lumii religioase.

În afară de aceasta şi diversele locuri au să ne spună ceva, din care sunt privite cetăţile. Faptul că Babilonul este privit din pustie, în contrast cu cetatea sfântă Ierusalim, care este privită de pe un munte înalt, arată că pentru cunoaşterea răului nu sunt necesare înălţimi morale mari. Omul lumii acesteia, cu toate că nici pe departe nu se apropie de evaluarea pe care o face Dumnezeu răului, poate merge foarte departe în cunoaşterea şi condamnarea răului din cadrul creştinătăţii, aşa cum ne arată istoria. Însă depăşeşte complet aptitudinea minţii naturale pentru înţelegerea binecuvântărilor Ierusalimului sfânt. Chiar şi la un sfânt al lui Dumnezeu aceasta necesită o oarecare înălţime morală a sufletului şi despărţirea de lumea aceasta, aşa cum ea este exprimată simbolic în muntele mare şi înalt. S-ar putea să avem greutăţi să pătrundem în lucrurile adânci ale lui Dumnezeu, deoarece lăuntric nu suntem pregătiţi pentru singurătatea şi măreţia muntelui mare şi înalt. Pentru a ajunge această înălţime, unde se oferă o privire până în depărtare şi o atmosferă cerească, aceasta cere de la noi mai mult efort decât poate oferi creştinismul nostru comod. De aceea noi considerăm uneori mai comod să trăim pe un nivel mai jos şi într-un mediu mai limitat şi să inspirăm aerul pământului. Dar dacă avem, ca Ioan, o inimă pentru lucrurile de sus, atunci Duhul Sfânt este pregătit să ne ia cu Sine pe muntele mare şi înalt, pentru ca acolo să ne prezinte întreaga dimensiune a planurilor adânci ale lui Dumnezeu referitoare la Hristos şi Biserică.

Însuşirile cetăţii

Apocalipsa 21.10,11: Şi m-a dus, în Duh, pe un munte mare şi înalt. Şi mi-a arătat cetatea cea sfântă, Ierusalimul, coborând din cer, de la Dumnezeu, având gloria lui Dumnezeu. Strălucirea ei era asemenea unei pietre foarte preţioase, ca o piatră de iaspis cristalin.

Prima privire a cetăţii îl face pe apostolul Ioan să vadă însuşirile excelente ale cetăţii:

  1. Aflăm că este „cetatea cea sfântă, Ierusalimul”. În originalul în limba greacă nu se găsesc cuvintele „cetatea cea mare”. Cuvântul „mare” este adus în legătură cu cetatea numai o singură dată, şi anume la descrierea zidurilor. În contrast cu aceasta cetatea Babilon este denumită de şapte ori „mare”, însă niciodată ea nu este numită „sfântă”. Mărimea impresionează pe om şi caracterizează cetatea lui, sfinţenia dimpotrivă este însuşirea cetăţii lui Dumnezeu. Şi aşa trebuie să fie. Cetatea, care prezintă gloria lui Dumnezeu, trebuie să corespundă şi naturii lui Dumnezeu.

  2. El vede cetatea coborând „din cer”, ceea ce nu numai dovedeşte că răpirea trebuie să fi avut loc, ci arată şi că Biserica are caracter ceresc. Cât de des însă acest caracter ceresc al Bisericii s-a pierdut sau a fost întunecat pe drumul ei prin lume! Când însă Biserica va apărea în Împărăţia de o mie de ani, atunci ceea ce pentru credinţă este deja acum adevărat va fi văzut atunci de toţi, şi anume că Biserica constă din credincioşi iudei şi păgâni şi că ea este binecuvântată cu tot felul de binecuvântări spirituale în locurile cereşti în Hristos.

  3. Cetatea coboară „de la Dumnezeu”. Biserica este cerească, în ceea ce priveşte caracterul ei şi ea este divină, în ceea ce priveşte originea ei. În contrast cu aceasta marile sisteme religioase din creştinătate, care îşi găsesc exprimarea cea mai înaltă în Babilon, sunt condamnate nu numai pe baza caracterului lor pământesc, ci şi pe baza originii lor categoric omenească.

  4. Cetatea coboară din cer de la Dumnezeu şi „avea gloria lui Dumnezeu”. Gloria lui Dumnezeu înseamnă prezentarea lui Dumnezeu în toate însuşirile Lui. Babilon s-a glorificat pe sine însuşi. În marea cetate Babilon se văd prezentate pe deplin înţelepciunea, inteligenţa, puterea şi îndemânarea omului. În cetatea cerească se arată toate însuşirile lui Dumnezeu. Cetatea este luminată de gloria lui Dumnezeu.

Avem deci aici însuşirile excelente al Bisericii în glorie. Dacă comparăm cu aceasta sistemele religioase ale creştinătăţii ne devine imediat clar contrastul mare faţă de cetatea sfântă cu cele patru însuşiri principale ale ei. Cetatea este sfântă în natura ei, cerească în caracterul ei, divină în originea ei şi este spre glorificarea lui Dumnezeu. Cu regret marile sisteme religioase ale omului sunt stricate în natura lor, lumeşti în caracterul lor, omeneşti în originea lor şi slujesc la glorificarea omului. Dacă vrem să corespundem gândurilor lui Dumnezeu şi să ne orientăm drumul după Cuvântul Său şi vrem să umblăm în lumina Lui, atunci efectul practic al acestei viziuni este despărţirea de orice sistem religios, care prin principiile lui sau prin practica lui fac imposibilă păstrarea sfinţeniei, care are caracter pământesc, origine omenească şi are ca ţel glorificarea şi bunăstarea omului, şi nu glorificarea lui Dumnezeu.

Dacă lumea va umbla cândva în lumina acestei cetăţi, atunci credinciosul ar trebui cu certitudine să facă aceasta deja acum.

Strălucirea cetăţii

Apocalipsa 21.11: Cetatea avea gloria lui Dumnezeu. Strălucirea ei era asemenea unei pietre foarte preţioase, ca o piatră de iaspis cristalin.

Apostolul Ioan continuă să vorbească despre „strălucirea” (lampa) cetăţii, căci aşa trebuie citit locul acesta: „Strălucirea ei (nu „lumina” ei) era asemenea unei pietre foarte preţioase, ca o piatră de iaspis cristalin.” Cuvântul „strălucire” este folosit numai într-un singur alt loc, şi anume în Filipeni 2.15: voi „străluciţi ca nişte luminători în lume.” Nu este un tablou mai potrivit care să exprime adevărul luminii Bisericii, decât strălucirea unei pietre preţioase. Oricât de preţioasă ar fi o piatră, ea nu are nici o lumină în ea însăşi. Ea poate străluci numai prin lumina reflectată. Dacă ea este într-un loc întunecat, ea încetează să strălucească. Aşa va străluci Biserica, prin aceea că reflectă lumina lui Hristos. Mielul este lumina (lampa) cetăţii, şi cetatea luminează, prin aceea că ea reflectă lumina Mielului. Să ne gândim la faptul că ceea ce este adevărat în glorie ar trebui să fie deja adevărat pe drumul nostru spre glorie. Noi am fost rânduiţi să strălucim ca „lumini în lume”. De aceea în prima parte din Filipeni 2 ne este prezentat Hristos în toată desăvârşirea şi frumuseţea harului Său smerit. Dacă umblăm în lumina a tot ceea ce este El, atunci şi noi vom prezenta corespunzător frumuseţile lui Hristos. Noi vom străluci numai atunci când suntem în lumină, şi această luminare va fi lumină reflectată. Nu eul propriu, ci Hristos va fi văzut. Babilonul prezintă gloria omului, cetatea cerească va reflecta gloria divină, căci strălucirea ei este ca o piatră de iaspis – piatra care este folosită în Apocalipsa 4.3 pentru a prezenta gloria lui Dumnezeu.

Zidul cetăţii

Apocalipsa 21.12: Cetatea avea un zid mare şi înalt. Avea douăsprezece porţi şi la porţi, doisprezece îngeri. Şi pe ele erau scrise nişte nume: ale celor douăsprezece seminţii ale fiilor lui Israel.

Cetatea „avea un zid mare şi înalt”. Zidul vorbeşte despre siguranţă şi excludere. Zidul este „mare” şi de aceea este în siguranţă la oricare atac al vrăjmaşului. El este „înalt” şi de aceea orice rău este exclus. Zidul mare nu poate fi distrus, peste zidul înalt nu se poate trece. Dacă Biserica pe pământ ar fi umblat în lumina Bisericii din glorie, atunci ea niciodată nu ar fi trebuit comparată cu o „casă mare”, unde pe lângă „vasele de onoare” sunt şi „vase spre dezonoare”. În cetatea sfântă nu vor fi vase „spre dezonoare”, căci în ea nu va intra absolut nimic care este întinat sau practică urâciune. Zidul desparte cetatea de tot ce este în afara ei. Dacă Biserica ar fi ţinut cu tărie la despărţirea sfântă de lume, atunci ea ar fi rezistat atacurilor vrăjmaşului şi ar fi împiedicat pătrunderea răului. Dacă am înţelege corect adevărul, aşa cum el este prezentat în imaginea zidului mare şi înalt, atunci şi în practică ne-am depărta de nedreptate şi ne-am despărţi de vasele care sunt spre dezonoare. Orice abatere de la principiul excluderii răului a adus cu sine o abatere corespunzătoare de la adevăr.

Porţile cetăţii

Apocalipsa 21.12,13: Cetatea avea un zid mare şi înalt. Avea douăsprezece porţi şi la porţi, doisprezece îngeri. Şi pe ele erau scrise nişte nume: ale celor douăsprezece seminţii ale fiilor lui Israel. Spre răsărit: trei porţi; şi spre nord: trei porţi; şi spre sud: trei porţi; şi spre apus, trei porţi.

Cetatea are douăsprezece porţi, trei pe fiecare latură, la porţi sunt doisprezece îngeri, şi pe ele stau scrise numele celor douăsprezece seminţii ale lui Israel. Porţile sunt pentru a intra şi a ieşi, vorbesc deci despre intrare şi ieşire. Dacă zidul vorbeşte despre excluderea a tot ce nu este de la Hristos, porţile exemplifică că intrare are numai ceea ce corespunde lui Hristos. În Scriptură poarta cetăţii este cunoscută ca locul unde are loc judecata, şi îngerii sunt executorii cereşti ai judecăţii. Îngerii trebuie să interzică intrarea a tot ce este în contradicţie cu judecata divină asupra cărnii, aşa cum atunci heruvimi cu o sabie învăpăiată păzeau „drumul spre pomul vieţii”. Numele celor douăsprezece seminţii fac aluzie la revărsarea binecuvântării din cetate şi direcţia spre care ea se îndreaptă. În cetăţile pământeşti deseori străzile principale sunt denumite după numele cetăţii spre care conduc. Aşa poartă porţile cetăţii cereşti numele seminţiilor spre care se revarsă râurile binecuvântării cetăţii. Această binecuvântare va cuprinde în aceeaşi măsură toate domeniile pământului, căci pe fiecare din cele patru laturi ale cetăţii sunt trei porţi. Dacă Biserica ar fi umblat în lumina cetăţii, atunci ea ar fi lăsat înăuntru numai ceea ce este de la Hristos, şi astfel ar fi fost o mărturie pentru Hristos şi un izvor de binecuvântare pentru lumea din jurul ei. Cu regret biserica de nume, după ce ea a devenit laodiceeană, a închis porţile ei înaintea lui Hristos şi a lăsat să pătrundă tot ce este omenesc, lucruri care gâdilă firea şi satisfac plăcerile cărnii, şi prin aceasta a devenit o sursă a stricăciunii pentru lume.

Temeliile cetăţii

Apocalipsa 21.14: Şi zidul cetăţii avea douăsprezece temelii, şi pe ele erau douăsprezece nume ale celor doisprezece apostoli ai Mielului.

Zidul cetăţii avea douăsprezece temelii, şi pe ele erau numele celor doisprezece apostoli ai Mielului. Numele celor doisprezece apostoli leagă cetatea cu lucrarea de bază a apostolilor la Rusalii. Prin lucrarea lor sub călăuzirea Duhului Sfânt a fost formată Biserica pe pământ ca şi casă a lui Dumnezeu, unde Dumnezeu locuieşte, guvernează şi binecuvântează. Prin aceasta a fost creat pe pământ un domeniu al binecuvântării şi guvernării cereşti. Această lucrare, care a început pe pământ prin apostoli, va fi văzută în împlinirea ei deplină în cetatea glorificată. Aceasta arată că Biserica nu este arătată prin cetate aşa cum o prezintă apostolul Pavel, şi anume în legătura ei intimă cu Hristos ca trup al lui Hristos, şi nici în privilegiile ei de a avea acces în casa Tatălui. Este aspectul Bisericii aşa cum cei doisprezece au prezentat-o, ca un vas spre desfăşurarea gloriei lui Dumnezeu înaintea lumii.

Măsurarea cetăţii

Apocalipsa 21.15-17: Şi cel care vorbea cu mine avea o trestie de aur ca măsură, ca să măsoare cetatea şi porţile ei şi zidul ei. Şi cetatea este construită în formă de pătrat şi lungimea ei este cât lăţimea. Şi a măsurat cetatea cu trestia: douăsprezece mii de stadii; lungimea şi lăţimea şi înălţimea ei sunt egale. Şi i-a măsurat zidul, o sută patruzeci şi patru de coţi, măsură a unui om, care este a îngerului.

Ioan relatează că îngerul, care vorbea cu el, avea o trestie de aur, ca să măsoare cetatea. Sunt date nu numai anumite dimensiuni, ci cetatea a fost măsurată; căci noi citim: „Şi [el] a măsurat cetatea”, şi în continuare: „[El] i-a măsurat zidul”. Aceasta arată că cetatea este verificată prin măsurare şi că totul corespunde verificării divine. Totul este găsit ca fiind exact, nimic nu lasă de dorit în ceea ce priveşte desăvârşirea, nimic nu este nelalocul lui, căci „lungimea şi lăţimea şi înălţimea ei sunt egale”.

Este cunoscut că aurul vorbeşte despre dreptatea divină. Faptul că totul este măsurat cu o trestie de aur arată că totul este verificat prin dreptatea divină, şi se dovedeşte că cetatea, porţile ei şi zidul ei corespund pe deplin cerinţelor dreptăţii divine. Cetatea este deci desfăşurarea dreptăţii lui Dumnezeu în Hristos, răspunsul la crucea lui Hristos ( 2. Corinteni 5.21).

Materialele de construcţie ale cetăţii

Apocalipsa 21.18-21: Şi structura zidului ei era de iaspis; şi cetatea, de aur curat, asemenea sticlei curate; temeliile zidului cetăţii erau împodobite cu tot felul de pietre preţioase: cea dintâi temelie, iaspis; a doua, safir; a treia, calcedon; a patra, smarald; a cincea, sardonix: a şasea, sardiu; a şaptea, crisolit; a opta, beril; a noua, topaz; a zecea, crisopraz; a unsprezecea, hiacint; a douăsprezecea, ametist. Şi cele douăsprezece porţi erau douăsprezece perle. Fiecare poartă era dintr-o singură perlă. Şi strada cetăţii era de aur curat, ca sticla transparentă.

„Şi structura zidului ei era de iaspis.” Din Apocalipsa 4.3 aflăm că iaspis este o imagine a gloriei divine a lui Hristos. Gloria Lui ţine orice rău departe de cetate. Cu un sentiment mai profund pentru gloria Aceluia care locuieşte în Adunare am recunoaşte cât de imposibil este să aduci răul în legătură cu Numele Lui. Gloria garantează că orice care întinează va fi ţinut departe.

Cetatea era „aur curat, asemenea sticlei curate” şi prin aceasta prezintă dreptatea şi sfinţenia absolută, care caracterizează cetatea. Ştim că omul nou a fost creat în adevărată dreptate şi sfinţenie (Efeseni 4.24), însă astăzi sunt multe la credincios care vorbesc despre „omul vechi” şi căile lui. În fiecare copil al lui Dumnezeu este prezent aurul curat, de altfel în legătură cu metale de valoare mai mică. În cetate nu va mai fi zgură. Acolo aurul este curat şi fără aliaje. Acolo totul va fi transparent ca sticla. Nu va fi nici o neclaritate, nici un motiv ascuns.

Temeliile erau împodobite cu tot felul de pietre preţioase. Pietrele sunt diferite, dar toate sunt preţioase. Pietrele nu sunt surse de lumină, dar ele reflectă şi refractă lumina şi astfel arată culorile minunate ale luminii. Hristos este lumina; în El toate caracterele alese sunt unite în chip desăvârşit şi alcătuiesc lumina. În poporul Său se vede fiecare caracter ales în detaliu, pentru ca să prezinte totodată culorile diferite ale luminii.

Nu este lipsit de importanţă că descrierea porţilor urmează după descrierea temeliilor. Dacă începutul unei cetăţii este exprimat prin punerea temeliei, terminarea ei se vede prin montarea porţilor (Iosua 6.26). În cetatea acesta nu este nici o diminuare a desăvârşirii. Porţile sunt la fel de desăvârşite ca şi temeliile. Nu numai că temeliile sunt împodobite cu pietre preţioase, ci fiecare poartă este o piatră preţioasă. O singură perlă, din care este făcută fiecare poartă, poate arăta cât de preţioasă este Biserica pentru Hristos. Putem deduce aceasta din Matei 13.46, unde Biserica este comparată cu o perlă foarte preţioasă. Din orice parte s-ar veni spre cetate, ea va exprima cât de preţioasă este Biserica pentru Hristos. Este adevărat că în cetate totul vorbeşte despre valoarea mare a lui Hristos. Astăzi El este preţios pentru aceia care cred în El (1. Petru 2.7). Într-o zi lumea întreagă va vedea în Biserică cât de preţios este Hristos pentru Dumnezeu, dar se va vedea şi cât de preţioasă este Biserica pentru Hristos. Atunci se vor împlini cuvintele Domnului adresate bisericii din Filadelfia: „Iată, îi voi face să vină şi să se închine înaintea picioarelor tale şi vor recunoaşte că Eu te-am iubit” (Apocalipsa 3.9).

Strada cetăţii era aur curat. Strada unei cetăţi pământeşti este un loc de întâlnire publică, unde oamenii vin în contact unii cu alţii, unde trebuie să fim atenţi, unde trebuie să vorbim prudenţi şi totodată să mergem având mijlocul încins, ca să nu ne murdărim. În cetatea cerească nu va fi necesar să ne încingem coapsele, acolo nu va fi nimic care să întineze, strada este aur pur. Acolo nu trebuie să te reţii, căci nu va fi nimic care trebuie să fie ascuns faţă de celălalt. Totul va fi transparent.

Ce nu va fi în cetate

Apocalipsa 21.22-27: Şi nu am văzut templu în ea, pentru că Domnul Dumnezeu Cel Atotputernic şi Mielul sunt templul ei. Şi cetatea nu are nevoie de soare, nici de lună, ca s-o lumineze; pentru că a luminat-o gloria lui Dumnezeu şi lumina [lampa] ei este Mielul. Şi naţiunile vor umbla în lumina ei şi împăraţii pământului îi vor aduce gloria lor. Şi porţile ei nicidecum nu vor fi închise ziua, pentru că noapte nu va fi acolo. Şi i se vor aduce gloria şi onoarea naţiunilor. Şi nimic întinat nu va intra nicidecum în ea, nici cine practică urâciune şi minciună, ci numai cei scrişi în cartea vieţii Mielului.

Nici un templu

„Şi nu am văzut templu în ea”, spune Ioan. Templul Îl ascundea pe Dumnezeu înapoia unei perdele. El acoperea gloria Sa, şi era nevoie de o preoţie deosebită prin care omul se putea apropia ca să se închine, dar el nu putea să se apropie direct de Dumnezeu. În cetate nu este nici un templu, nimic care ar putea acoperi pe Dumnezeu. „Domnul Dumnezeu Cel Atotputernic şi Mielul sunt templul ei.” Ei umplu cetatea. Accesul la Dumnezeu este nemijlocit. Cât de puţin a umblat creştinătatea în lumina cetăţii se arată în multele „temple”, care au fost ridicate după modelul iudaic, cu preoţi între popor şi Dumnezeu. Prin aceasta s-a pierdut complet prezentarea adevărată despre Adunare sau Biserică cu Hristos în mijlocul ei.

Nici o lumină a soarelui sau a lunii

Soarele şi luna sunt luminători naturali, care vorbesc despre mintea naturală a omului. O astfel de lumină nu va fi acolo, şi ea nici nu va fi necesară, căci toţi vor avea gândul (felul de gândire al) lui Hristos. „A luminat-o gloria lui Dumnezeu şi lumina [lampa] ei este Mielul” (Apocalipsa 21.23). Dumnezeu este lumină, şi Mielul este purtătorul de lumină, prin care lumina ajunge în cetate. Cetatea reflectă lumina lui Hristos, şi naţiunile vor umbla prin lumina cetăţii. Prin aceasta rugăciunea Domnului din Ioan 17.23 îşi va găsi împlinirea desăvârşită: „… Eu în ei şi Tu în Mine; pentru ca ei să fie făcuţi desăvârşiţi spre a fi una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit cum M-ai iubit pe Mine.” Dumnezeu va fi revelat în chip desăvârşit în Hristos, reflectat de Biserică şi văzut de naţiuni. Rezultatul va fi că împăraţii pământului îi vor aduce gloria lor (Apocalipsa 21.24). Ei vor recunoaşte că cerurile guvernează, nu prin lumina soarelui, ci prin lumina cetăţii, şi că toată gloria lor va fi supusă guvernării cetăţii.

Nici o poartă închisă

Porţile ei nu vor fi închise ziua. Revărsarea binecuvântării nu va fi întreruptă. Biserica mărturisitoare de astăzi şi-a închis porţile faţă de Hristos cu o indiferenţă laodiceeană, şi ca urmare a acestui fapt Hristos i-a închis poarta spre lume. El nu o mai poate folosi ca şi canal de binecuvântare pentru lumea aceasta. Cetatea cerească va fi luminată de Miel şi binecuvântarea se revarsă spre oameni, şi aceasta neîncetat, căci porţile nu vor fi închise.

Nu va fi noapte

Acolo nu va mai fi noapte. Lumina cetăţii nu numai va lumina neîntrerupt, ci ea nici nu va pierde din strălucire. Obscuritatea este necunoaştere cu privire la Dumnezeu, la fel cum lumina este cunoaştere despre Dumnezeu. Astăzi deseori lumina este împiedicată prin necunoaşterea noastră. Necunoaşterea noastră constă de aceea în principal în faptul că noi căutăm să umblăm în lumina gândurilor proprii în loc de lumina lui Hristos, şi aşa să avem felul Lui de gândire. Dacă ochiul nostru ar fi întotdeauna îndreptat simplu spre Hristos şi spre glorificarea Lui, atunci întreg trupul nostru ar fi lumină şi nu ar avea nici un loc întunecat. În cetate nici o umbră de obscuritate nu va întuneca lumina care luminează în lume, căci acolo nu va fi nicidecum noapte.

Nimic întinat (sau necurat)

„Şi nimic întinat nu va intra nicidecum în ea.” Carnea nu va pătrunde, ca să întineze. Acolo nu va fi nimic care ar putea pune un idol între suflet şi Dumnezeu, nici o urâciune. Acolo nu va fi nici o înşelătorie, nici o minciună. Nu numai că acolo nu va fi găsită carnea cu întinările ei, cu urâciunile ei şi cu minciunile ei, ci acolo absolut nimic nu va ajunge. Despre grădina Eden nu s-a putut spune aşa ceva. Acolo într-adevăr totul era desăvârşit, aşa cum a fost creat prin mâna lui Dumnezeu, dar despre Eden nu se spune că răul „nu va intra”. Cetatea este nu numai o cetate a desăvârşirii, ci ea este şi o cetate pentru care nicidecum nu există posibilitatea unei întinări. Acolo vor intra „numai cei scrişi în cartea vieţii Mielului”.

Binecuvântările cetăţii

Am văzut că în cetate nu se va găsi ceea ce aparţine naturii şi căderii, că ele nu sunt necesare acolo şi niciodată nu vor intra acolo. Acum ne putem bucura de binecuvântările pozitive, care se găsesc acolo, binecuvântări care slujesc la binele cetăţii.

Apocalipsa 22.1: Şi mi-a arătat un râu de apă a vieţii, strălucitor ca cristalul, ieşind din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului.

  1. Acolo este „un râu de apă a vieţii” (Apocalipsa 22.1). În aceasta vedem o imagine a plinătăţii vieţii în Duhul, care iese din tron. Într-un pasaj anterior din Apocalipsa (Apocalipsa 4.5), când Ioan a fost răpit în cer, el relatează că din tron ieşeau fulgere, tunete şi glasuri, simboluri potrivite pentru judecăţile sfinte ale lui Dumnezeu, care erau gata să pornească de la tron. Aici judecăţile au trecut şi aflăm că tronul, de pe care au fost judecate naţiunile, este acum pentru cetate un izvor al binecuvântării neîntrerupte. Plinătatea binecuvântărilor din cetate prin Duhul Sfânt este răspunsul minunat dat pe baza crucii.

Apocalipsa 22.2: În mijlocul străzii ei şi a râului, pe de o parte şi de alta, era pomul vieţii, făcând douăsprezece roade, dându-şi rodul în fiecare lună; şi frunzele pomului sunt pentru vindecarea naţiunilor.

  1. Aflăm că în mijlocul străzii ei şi a râului, pe de o parte şi de alta, era pomul vieţii (Apocalipsa 22.2). Râul vorbeşte despre Duhul Sfânt ca apa vieţii. Pomul vorbeşte despre Hristos ca hrana vieţii. Cetatea rămâne mereu proaspătă, prin aceea că bea din apa vieţii şi se hrăneşte din pomul vieţii. Râul nu va seca niciodată, pomul nu se va veșteji niciodată şi cetatea nu se va învechi niciodată. La sfârşitul Împărăţiei de o mie de ani Ioan vede „cetatea sfântă, noul Ierusalim, coborând din cer, de la Dumnezeu, pregătită ca o mireasă împodobită pentru soţul ei” (Apocalipsa 21.2). Au trecut o mie de ani, dar cetatea rămâne în prospeţimea nupţială.

  2. În continuare avem roadele pomului, căci se spune: „…făcând douăsprezece roade, dându-şi rodul în fiecare lună” (Apocalipsa 22.2). Roadele vorbesc despre gloriile diferite ale lui Hristos. Nu este suficient să-L cunoşti pe Hristos dintr-o parte şi să te hrăneşti din aceasta. Noi avem nevoie de Hristos în plinătatea Lui, şi cetatea rămâne păstrată în prospeţimea ei, deoarece ei îi sunt dezvăluite succesiv harul Său şi însuşirile Lui alese.

  3. Frunzele pomului vor fi pentru vindecarea naţiunilor (Apocalipsa 22.2). Aşa cum cetatea găseşte în Hristos un izvor de putere care niciodată nu seacă, la fel naţiunile vor găsi în Hristos izvorul vindecării. Judecăţile asupra naţiunilor vor fi atunci trecute. Atunci nu va mai fi Domnul Isus descoperit din cer în focul mistuitor şi care nimiceşte pe cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu, ci va fi Hristos în mijlocul cetăţii ca pom al vieţii, care aduce vindecare naţiunilor încercate prin necaz. Naţiunile, care pe parcursul secolelor au fost decimate prin războaie şi fapte barbare, îşi vor găsi atunci vindecarea prin aceea că ele vor învăţa să preţuiască pe Hristos în frumuseţea Lui, căci frunzele sunt o imagine a frumuseţii Lui exterioare. Războaie şi conflicte, gelozie şi neîncredere, toate vor avea un sfârşit prin frunzele din pomul vieţii. Hristos, văzut în desăvârşirea căilor Lui, sfârşeşte toate certurile dintre naţiuni, aşa precum Hristos, privit în harul Său, vindecă astăzi certurile din poporul Său.

Apocalipsa 22.3: Şi nu va mai fi nici un blestem, şi tronul lui Dumnezeu şi al Mielului va fi în ea; şi robii Lui Îi vor sluji …

  1. Tronul lui Dumnezeu şi al Mielului va fi în ea (Apocalipsa 22.3). Locul judecăţii drepte a lui Dumnezeu asupra pământului în Împărăţia de o mie de ani va fi aşezat în cetate. Nu va mai fi nici un blestem, şi de aceea din tron va ieşi mai degrabă binecuvântare decât blestem. Va fi privilegiul fericit al sfinţilor să slujească, prin aceea că vor distribui binecuvântarea care porneşte de la tron.

Apocalipsa 22.4: … şi vor vedea faţa Lui şi Numele Lui va fi pe frunţile lor.

  1. Numele Lui va fi pe frunţile lor (Apocalipsa 22.4). Ei vor vedea faţa Lui, şi El va fi văzut pe feţele lor. Deja astăzi este valabil: dacă noi am privi mai permanent faţa Lui, atunci am reflecta în adevăr mai mult frumuseţile Lui. Prin faptul că privim gloria Domnului, noi devenim transformaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă. În cetate nu-L vom mai vedea în chip întunecos ca printr-un geam, ci Îl vom vedea faţă către faţă. Şi dacă nu mai vedem pe nimeni, decât numai pe Isus (Matei 17.8), abia atunci Hristos va fi văzut deplin în sfinţi. Numele, pe care l-am avut pe pământ, va fi atunci trecut pentru totdeauna. Pe fruntea tâlharului care a fost mântuit nu se va mai citi „hoţ” şi nici „păcătoasă” pe fruntea femeii din Luca 7.36-39 şi nici „fariseu” pe fruntea lui Saul din Tars. Toate aceste nume vor fi trecute, aşa cum a trecut viaţa care a meritat aceste nume. Atunci va fi scris numai Numele lui Hristos pe toate frunţile fără păcat.

Apocalipsa 22.5: Şi nu va mai fi noapte, şi nici nevoie de lampă şi de lumină de soare, pentru că Domnul Dumnezeu va lumina peste ei şi vor împărăţi în vecii vecilor.

  1. Domnul Dumnezeu va lumina peste ei (Apocalipsa 22.5). Cetatea va fi nu numai umplută cu viaţă, deoarece acolo va fi râul vieţii şi pomul vieţii, ea nu va fi numai locuinţa dragostei, deoarece „Isus”, Numele dragostei, se va citi pe fiecare faţă, ci ea va fi umplută şi cu lumină, pentru că „Domnul Dumnezeu va lumina peste ei”. Cetatea nu va cunoaşte niciodată vreo urmă de întunecime, nici un nor sau vreo umbră, pentru că „noapte nu va mai fi”. Lampa profetică nu va mai fi necesară, ca să ne călăuzească prin întunecimea care ne înconjoară. Noaptea a trecut, lampa a fost stinsă şi strălucirea soarelui a pălit, şi cetatea va străluci în veşnicie lumina lui Dumnezeu.

În afară de aceasta aceste binecuvântări nu vor înceta pe parcursul celor o mie de ani, căci „ele vor împărăţi în vecii vecilor”. În Paradisul lui Dumnezeu va fi un râu, a cărui apă nu seacă, un pom, care va da permanent roadele lui şi ale cărui frunze niciodată nu se vestejesc. Acolo va fi şi un tron, care niciodată nu se va clătina, un Nume, care nu va pierde nimic din strălucirea lui, şi o lumină, care niciodată nu va pierde din luminozitatea ei.


Tradus de la: Die Gemeinde im Tausendjährigen Reich

Titlul original: „Die Herrlichkeit der Braut“
din Hilfe und Nahrung, Ernst-Paulus-Verlag, 1989, pag. 368–378; 1990, pag. 20–31

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole din categoria Adunarea/Biserica (61)

Mai multe articole despre cuvântul cheie Dispensaţionalism (31)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).