Isus – Împărat al nostru?
Este conform Scripturii, să slăvim pe Domnul Isus ca Împărat?

Stephan Isenberg

© SoundWords, Online începând de la: 22.01.2019, Actualizat: 22.01.2019

Introducere

Este şi rămâne ceva deosebit când te preocupi cu Fiinţa şi Persoana Domnului nostru. Se ajunge foarte uşor ca uneori s-o facem numai din interese pur teologice şi uităm cu cine avem a face. El trebuie să fie întotdeauna Împăratul inimilor noastre. Sentimentele şi înclinaţiile noastre trebuie să-I aparţină, înaintea Lui vrem să ne prosternăm cu reverenţă. Domnul Isus Se prezintă pe Sine Însuşi în foarte multe feluri inimilor noastre, aşa că un singur fel de a-L descrie este insuficient.

Domnul Isus este Împărat

Nu este nici o îndoială: Domnul Isus este „Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor” (Apocalipsa 17.14; 19.16; 1 Timotei 6.15). În Vechiul Testament a fost vestit un Împărat al gloriei (Psalmul 24.7), însă în mod deosebit era vorba de Fiul lui David, care trebuia să ia în stăpânire scaunul de domnie peste Israel (Ieremia 23.5). Când a fost născut Domnul Isus, Dumnezeu a purtat grijă ca oameni dintre naţiuni să-I aducă onoare regală, chiar dacă reacţia în Israel a fost numai consternare, atunci când aceştia au întrebat: „Unde este Împăratul iudeilor care tocmai S-a născut?” (Matei 2.2,11). Domnul Isus Însuşi confirmă „mărturia bună înaintea lui Pilat” (2 Timotei 1): „Tu zici că Eu sunt Împărat” (Ioan 18.37). Când Domnul Isus a intrat în Ierusalim şezând pe mânzul unei măgăriţe, s-a împlinit Scriptura: „Iată, Împăratul tău vine la tine blând şi călare pe măgar, mânzul unei măgăriţe” (Matei 21.5; compară cu Zaharia 9.9). Dumnezeu a purtat grijă, ca, în mod contrar voinţei conducătorilor iudei, inscripţia de pe cruce să fie: „Acesta este Împăratul iudeilor” (Luca 23.38).

Însă Împăratul a fost lepădat de poporul Său Israel şi L-au răstignit. Domnul Isus spune: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta” (Ioan 18.36). Ţinutul, în care El va fi acum recunoscut, va fi în cer. Însă şi pe pământ va trebui să fie o Împărăţie. În Matei 13, Domnul Isus vorbeşte despre faptul că pe pământ va fi o Împărăţie cu un caracter ascuns. Împărăţia păcii văzută, vestită, deocamdată nu va veni, însă în locul acesteia va fi o Împărăţie a lui Dumnezeu având caracter nevăzut (compară cu Matei 13.11). Împărăţia lui Dumnezeu din timpul de acum nu constă din lucruri materiale, aşa cum va fi în Împărăţia păcii – nu din mâncare şi băutură -, ci ea constă din „dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt” (Romani 14.17). Momentan pe pământ nu este un Împărat vizibil în această Împărăţie. Supuşii ar trebui să aparţină acestei Împărăţii spirituale nevăzută pe pământ. Despre aceasta vorbesc foarte clar cele zece parabole despre Împărăţia cerurilor din evanghelia după Matei capitolele 13-25. Şi astăzi este deci un domeniu unde te poţi pune de partea Aceluia care aici pe pământ a fost respins ca Împărat, şi unde te supui cu plăcere poruncilor şi rânduielilor Lui.

Domnul Isus va fi în viitor Împărat

Vrem să ţinem adânc în inima noastră faptul că Împărăţia vizibilă peste Israel va fi în viitor. Aşa au întrebat ucenicii pe Domnul după învierea Sa: „Doamne, în acest timp restabileşti Împărăţia pentru Israel? Şi El le-a zis: Voi nu trebuie să cunoaşteţi timpurile sau vremurile pe care Tatăl le-a aşezat sub propria Sa autoritate” (Faptele apostolilor 1.6,7). Şi apostolul Petru spune mai târziu: „… ca să vină timpuri de înviorare de la faţa Domnului şi să-L trimită pe Acela care a fost rânduit dinainte pentru voi, pe Isus Hristos, pe care cerul trebuie, într-adevăr, să-L primească, până la timpuri de restabilire a tuturor lucrurilor, despre care a vorbit Dumnezeu prin gura sfinţilor Său profeţi din vechime” (Faptele apostolilor 3.20,21). Deci Împărăţia trebuie încă să vină; aceasta înseamnă că Biserica nu a înlocuit pe Israel, ci ea este o intercalare în căile lui Dumnezeu cu Israel. De aceea noi trebuie astăzi – în mod deosebit pe baza epistolelor nou-testamentale – să ne punem întrebarea: în ce relaţie stăm noi faţă de Împărat şi cu Împărăţia legată cu El, „despre care a vorbit Dumnezeu prin gura sfinţilor Săi profeţi din vechime”?

Relaţia noastră faţă de Împăratul respins

Această întrebare pare să fie repede rezolvată pentru mulţi, şi pentru ei nu este nici o întrebare: Domnul Isus este şi Împăratul meu. Eu slujesc Împăratului. – Evangheliile vorbesc despre Împărăţia lui Dumnezeu, şi de fapt acolo am putea traduce şi cu „Regatul lui Dumnezeu“. Deci când avem a face cu un regat, atunci trebuie să fie şi un împărat, aceasta este concluzia, şi acest Împărat este Isus Hristos, continuă deducţia logică. Eu sunt în această Împărăţie, deci Isus este Împăratul meu. Şi dacă El este Împăratul meu, atunci ar trebui să mă adresez Lui în felul acesta.

Întrebarea este desigur, dacă această deducţie logică este cu adevărat de la sine reală, după cum pare. Să parcurgem succesiv deducţiile logice:

  1. Există o Împărăţie, deci există şi un Împărat.
    Citim în Luca 19.12: Un om de neam ales a plecat într-o ţară îndepărtată, ca să primească o împărăţie şi să se întoarcă.” Evident, drept urmare era o împărăţie, care încă nu avea împărat. Deci nu este neapărat necesar că numai pentru faptul că există o împărăţie, Hristos trebuie să fie deja astăzi Împărat al acestei Împărăţii. Nu spunem, că El nu ar fi, spunem însă că nu putem deduce aceasta ca de la sine.

  2. Dacă este un Împărat, atunci acesta este Isus Hristos.
    Aici este interesant, că noi într-adevăr citim de multe ori despre Împărăţia lui Dumnezeu şi despre Împărăţia cerurilor, însă niciodată nu citim despre Împărăţia lui Isus sau despre Împărăţia lui Isus Hristos.[1] În Faptele apostolilor 8.12 acestea sunt chiar despărţite: „Dar, când l-au crezut pe Filip, care vestea Evanghelia despre Împărăţia lui Dumnezeu şi Numele lui Isus Hristos, …” Expresia „Împărăţia lui Dumnezeu” exprimă, că Dumnezeu domneşte aici, şi expresia „Împărăţia cerurilor” exprimă, că această Împărăţie este condusă din cer sau că, aşa cum se exprimă Daniel, „cerurile stăpânesc” (Daniel 4.26).

  3. Dacă eu sunt în Împărăţia, în care Isus Hristos este Împărat, atunci El este şi Împăratul meu.
    Chiar şi atunci când eu sunt într-o astfel de Împărăţie, trebuie totuşi să mă întreb, dacă eu stau în slujirea Împăratului sau dacă eu am o altă relaţie cu acest Împărat. În fiecare casă împărătească sunt diferite relaţii: este poporul în general, sunt slujitorii, familia împărătească, da, sunt chiar diplomaţi din alte ţări. Toate aceste grupe stau în relaţii diferite cu împăratul şi au privilegii diferite, dar au şi lucruri comune. Astfel copiii împăratului, slujitorii şi chiar şi poporul trebuie să asculte de rânduielile împăratului, diplomaţii însă nu trebuie să asculte.

  4. Dacă Isus Hristos este Împăratul meu, atunci ar trebui să mă adresez Lui corespunzător.
    Desigur vor fi diferenţe în felul de adresare: poporul şi slujitorii se vor adresa cu „împăratul meu”, şi copiii împăratului vor spune desigur mai degrabă „tata”. Diplomaţii vor vorbi numai despre împăratul acestei ţări sau al ţării acelea. Exemplul acesta trebuie să arate numai că sunt diferenţe şi noi nu trebuie să tragem repede concluzia: dacă Domnul Isus este Împărat, atunci El este şi Împăratul „nostru” respectiv „al meu”. Mulţi sunt de părere că se atribuie o deosebită onoare Domnului, dacă ne adresăm Lui cu „Împăratul meu”. Însă şi în acest caz trebuie să întrebi, dacă de exemplu un tată, care într-o firmă este director, doreşte cu plăcere să fie apelat de fiul său cu „domnule director”.

Vrem să cercetăm în continuare Cuvântul lui Dumnezeu, cu privire la relaţia în care stăm noi faţă de Împăratul Isus. Această cercetare este deosebit de interesantă şi va revela ceva la care noi probabil nu ne-am fi aşteptat. Cu siguranţă toţi am fi fost mulţumiţi să ocupăm un loc în picioare în curţile din faţă ale casei împărăteşti (compară cu Psalmul 84.10) şi să ne plecăm în închinare înaintea Împăratului Isus. Vrem, spus în treacăt, desigur să ne prosternăm înaintea Domnului Isus, dar la sfârşitul acestui articol probabil/sper dintr-un alt motiv.

Felul de a se adresa Domnului în Noul Testament

Este surprinzător că nici un scriitor nou-testamental nu se adresează Domnului Isus ca Împărat. Chiar şi ucenicii Lui, care aşteptau Împărăţia în adevăratul ei sens al cuvântului, niciodată nu se adresează Lui ca Împărat. Nici o rugăciune nu este adresată Împăratului, întotdeauna se vorbeşte despre Isus ca Domnul. Cartea Faptele apostolilor este mărturia cea mai de timpurie despre creştini şi acolo găsim că apostolul Pavel spune temnicerului: „Crede în Domnul Isus şi vei fi mântuit, tu şi casa ta” (Faptele apostolilor 16.31). Ei au depus mărturie „despre învierea Domnului Isus” (Faptele apostolilor 4.33); ei au fost „botezaţi pentru Numele Domnului Isus” (Faptele apostolilor 8.16), şi au vestit „Evanghelia Domnului Isus” (Faptele apostolilor 11.20). Şi-au dat viaţa nu pentru Împărat, ci „pentru Numele Domnului nostru Isus Hristos” (Faptele apostolilor 16.26). De asemenea nu a fost preamărit Numele Împăratului, ci „Numele Domnului Isus era preamărit” (Faptele apostolilor 19.17). De asemenea slujba a fost primită nu de la Împărat, ci „de la Domnul Isus” (Faptele apostolilor 20.24).

După ce Domnul Isus a fost lepădat de poporul Său pământesc, El a vorbit, la mărturisirea lui Petru „Tu eşti Fiul Dumnezeului celui viu”, despre faptul că El va clădi Adunarea Sa. La cruce Domnul Isus a purtat nu numai păcatele tuturor acelor oameni care vor crede cândva în El, ci El a iubit Adunarea sau Biserica aşa de mult, că S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea (Efeseni 5.25). Prin coborârea Duhului Sfânt a fost creată o societate de oameni cu totul nouă, un om cu totul nou (compară cu Efeseni 2.10-18). „Pentru că, de asemenea, noi toţi am fost botezaţi de un singur Duh într-un singur trup, fie iudei, fie greci, fie robi, fie liberi; şi tuturor ni s-a dat să bem dintr-un singur Duh” (1 Corinteni 12.13).

Mai târziu Domnul Isus S-a arătat apostolului Pavel şi i-a revelat o taină, pe care Dumnezeu o avea în inima Lui din timpurile veşnice (compară cu Faptele apostolilor 26.16; Efeseni 3). Deci noi trăim astăzi în timpul în care Dumnezeu a revelat o taină, şi timpul acesta va dura până la revenirea lui Hristos, când El Se va ocupa iarăşi cu poporul Său pământesc Israel şi va împlini toate făgăduinţele, pe care Dumnezeu li le-a dat în Vechiul Testament (compară cu Faptele apostolilor 3.19-21; Romani 11.29). Noi suntem parte componentă a uni cu totul alt timp deosebit, care nu a fost vestit în Vechiul Testament. De aceea nicidecum nu uimeşte, că noi ca şi copii ai lui Dumnezeu stăm astăzi într-o cu totul altă relaţie cu Împăratul lepădat, decât aceea pe care israeliţii au aşteptat-o pentru ei. Desigur Isus Hristos are drepturi şi asupra noastră, însă atunci este ca Domn şi nu ca Împărat.

Am văzut mai înainte, că astăzi există o societate de oameni cu totul nouă, carte este denumită Biserică sau Adunare. Această părtăşie este trupul lui Hristos, şi ea este aşa de strâns unită cu Hristos, că noi suntem numiţi mădulare ale Sale. El ia chip în lumea aceasta prin mădularele trupului Său. Cu toate că Hristos nu este prezent, El este totuşi reprezentat pe pământ prin trupul Său. Ca să descrie mai intim apropierea noastră de Hristos, apostolul Pavel vorbeşte în Efeseni 5 despre faptul că soţii trebuie să-şi iubească soţiile aşa cum Hristos a iubit Adunarea. Noi nu numai am fost strâns legaţi cu Hristos, ci noi, aşa cum am văzut deja, am venit într-o relaţie de dragoste, în care sentimentele noastre sunt pentru Mirele nostru ceresc. Această relaţie cu Hristos ne-a adus în apropierea directă a Tatălui. Deoarece Hristos este acolo la Tatăl, şi noi avem această apropiere de Tatăl, aşa că noi putem chiar spune „Ava, Tată” (compară cu Romani 8.15; Galateni 4.6). La fel noi avem intrare liberă în Locul Preasfânt şi „am fost apropiaţi prin sângele lui Hristos” (Efeseni 2.13-18). Această apropiere nu era în Vechiul Testament şi nici în Împărăţia păcii din viitor nu va fi, aşa cum ne arată clar profetul Ezechiel.

O societate cerească

Dacă Israel avea nenumărate făgăduinţe, care erau legate cu pământul, noua societate de oameni este legată cu cerul: ei au o „speranţă, care vă este păstrată în ceruri” (Coloseni 1.5); „cetăţenia [lor] este în ceruri” (Filipeni 3.20); pe pământ nu sunt comori pentru ei (compară cu Matei 6.20); ca străini şi fără drept de cetăţenie (1 Petru 2.11) ei nu sunt din lumea aceasta (Ioan 8.23), şi conform cu voia Tatălui „au fost scoşi din veacul rău de acum” (Galateni 1.4). În privinţa aceasta nu este nici un fel de continuitate din Vechiul Testament. Diferenţa faţă de un credincios din Vechiul Testament nu ar putea fi mai mare în această privinţă, cu toate că şi aici sunt anumite indicii, că deja patriarhii au privit spre un locaş ceresc (compară cu Evrei 11), chiar dacă nu era chemarea lor specifică. La fel şi noi savurăm astăzi anumite binecuvântări pământeşti, cu toate că ele nu sunt chemarea noastră specifică (de exemplu căsnicia).

Dacă ţinem bine seama de aceste contexte, atunci vom înţelege tot mai mult de ce primii creştini nu au vorbit despre Împăratul lor, ci despre Domnul lor. Aceasta nu avea loc din lipsă de respect, ci din înţelegerea relaţiei lor deosebite cu Domnul Isus.

Gândul la un împărat conţine întotdeauna (1) o distanţă faţă de poporul său şi (2) ierarhii, în care fiecare are locul lui şi măsura specifică lui de apropiere sau depărtare; aceasta include apoi relaţii diferite între aceste grupe. Însă Duhul lui Dumnezeu S-a ostenit – în mod deosebit în Efeseni 2 şi 3 – să arate clar, că noi am fost aduşi într-o apropiere atât faţă de Domnul cât şi faţă de Dumnezeu Tatăl, cum nu poate fi alta mai mare, şi că în afară de aceasta acum nu mai sunt privilegii pentru anumite grupe. Chiar şi diferenţa cea mai mare – aceea dintre iudei şi naţiuni – a fost complet înlăturată. Toţi au aceleaşi binecuvântări, toţi au aceeaşi apropiere. Deci dacă noi Îl vedem pe Domnul ca Împărat şi ne adresăm Lui astfel, atunci acţionăm total împotriva eforturilor Duhului lui Dumnezeu, de a ne face preţioase binecuvântările noastre creştine propriu-zise.

Primii creştini au înţeles totuşi foarte bine, că cu toate acestea ei îşi aveau drumul în domeniul stăpânirii Împărăţiei lui Dumnezeu, când apostolul Pavel scrie: „Aceştia sunt singurii împreună-lucrători cu mine pentru Împărăţia lui Dumnezeu care mi-au fost mângâiere” (Coloseni 4.11), sau când apostolul Ioan scrie de pe insula Patmos: „Eu, Ioan, fratele vostru şi împreună-părtaş la necazul şi împărăţia şi răbdarea în Isus …” (Apocalipsa 1.9).

Cine şi-a însuşit bine învăţătura apostolului Pavel, acela a înţeles: în „administrarea împlinirii timpurilor” (Efeseni 1.10), prin care este vorba de Împărăţia de o mie de ani viitoare a păcii, Domnul Isus va fi Cap peste toate în cer şi pe pământ: toate Îi vor fi supuse Lui. Şi acum urmează învăţătura de necuprins a apostolului: Adunarea în timpul acesta este nu numai exclusă de la aceasta, ci ea este chiar „plinătatea Celui care umple totul în toţi” (Efeseni 1.21-23). Când Hristos va prelua domnia Sa, atunci Adunarea va fi legată cu El ca trup al Lui. Ea va fi mireasa la dreapta Lui. El Îşi va prezenta Lui Însuşi Adunarea glorificată (Efeseni 5.27), ea va reflecta gloria Sa (Apocalipsa 21.10,11). Simţămintele şi sentimentele Lui cele mai profunde aparţin miresei Sale, care îi mişcă inima. Nu ar trebui aceasta să ne mişte inima, ca să ne adresăm Domnului corespunzător acestei apropieri a noastre de El?

Şi chiar individual, El nu este „Împăratul meu”, ci este Domnul meu. Ce apropiere profundă exprimă apostolul Pavel, când scrie în Filipeni 3.8 despre „Domnul meu”, şi ce simţăminte intime exprimă cuvintele Mariei Magdalena: „Pentru că L-au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus …” (Ioan 20.13). În ambele cazuri exprimarea nu este o imagine a distanţei, ci a apropierii. Şi când Toma află nu numai din auzite despre Domnul Isus, ci este aşa de aproape de El, că poate să-L atingă pe Domnul, el strigă: „Domnul meu” (Ioan 10.28).

Ţinând seama de aceste adevăruri provocatoare, nu ar trebui să se spună că Domnul Isus trebuie să fie chiar întristat, când noi prin cântările noastre exprimăm ceva prin care arătăm numai că noi nu am înţeles corect adevărata noastră poziţie şi relaţie cu El şi de asemenea şi între noi? Desigur Domnul Isus vede inimile noastre, şi El este foarte răbdător cu noi, dar cu toate acestea Îşi doreşte inimi înţelepte. Cât de des a fost El foarte întristat, când ucenicii Lui nu L-au înţeles. Nu vrem noi să ne străduim să-L lăudăm cu mai multă pricepere? Nu caută Tatăl adoratori, care Îl adoră „în duh şi adevăr” (Ioan 4.23)?

De altfel în epistole nu mai citim nimic, că Împărăţia lui Dumnezeu a fost propovăduită, aşa cum de exemplu este încă în Faptele apostolilor (Faptele apostolilor 14.22; 20.25; 28.23,31). Evident noile revelaţii despre Adunare, pe care Domnul le-a făcut cunoscut apostolului Pavel, cuprindeau învăţăturile despre Împărăţia lui Dumnezeu. Deci cine a înţeles bine învăţătura apostolului, acela nu trebuie să presupună că învăţăturile despre Împărăţia lui Dumnezeu toate nu mai sunt în vigoare, ci că ele erau incluse în noua revelaţie despre casa lui Dumnezeu, Adunarea lui Dumnezeu şi trupul lui Hristos. Nu este întâmplător, că după Faptele apostolilor 21 nu mai citim că primii creştini au fost numiţi „ucenici” (această denumire avea şi o referire mult mai clară la Împărăţia lui Dumnezeu). Însă aceasta la rândul ei nu înseamnă că însuşirea de ucenicie nu ar avea nimic să ne spună, dar dacă noi ca creştini, ca sfinţi, ca preaiubiţi, ca şi copii, ca fii, ca slujitori şi aşa mai departe, ne comportăm aşa cum Dumnezeu a planificat şi rânduit, atunci automat îndeplinim toate însuşirile ucenicilor şi chiar mult mai mult decât atât.

Evanghelia Împărăţiei

În vorbirea Domnului Isus din Matei 24.14 referitoare la timpul din urmă se spune: „Şi această Evanghelie a Împărăţiei va fi predicată în toată lumea, spre mărturie pentru toate naţiunile; şi atunci va veni sfârşitul.” Întrebarea, care se pune cu privire la aceasta, este: Nu este misiunea noastră, să vestim această Evanghelie a Împărăţiei? Însă aici trebuie să se ţină seama cui vorbeşte Domnul Isus în această vorbire referitoare la timpul din urmă, şi ce timp are în vedere în mod deosebit Domnul aici: Domnul Se adresează rămăşiţei iudaice, ceea ce noi învăţăm din finalul de la Matei 23.37-39. Este timpul scurt înaintea necazului cel mare (compară cu Matei 24.15-22), căci se spune: „atunci va veni sfârşitul”. Scurt înainte de sfârşitul acestui veac se va vesti „această Evanghelie a Împărăţiei”, şi ea nu va avea un alt conţinut decât a avut la începutul slujirii Domnului, când atât Ioan Botezătorul cât şi mai târziu Domnul Isus Însuşi au vestit Evanghelia Împărăţiei. Mesajul lor era: Împăratul vine, respectiv Împărăţia stă înaintea uşii, s-a apropiat. Când acest sfârşit al veacului se va fi apropiat, Adunarea va fi deja demult răpită.[2]

Desigur noi putem vesti oamenilor şi astăzi această Împărăţie, în mod deosebit când ne gândim că noi suntem scurt înaintea acestui timp al sfârşitului. Noi putem spune oamenilor că Domnul Isus va reveni pentru judecată şi atunci ca Împărat va instaura o Împărăţie pe pământ. Aceasta este pentru ei o atenţionare serioasă, să se întoarcă la Dumnezeu. De asemenea oameni au nevoie chiar să li se spună despre conţinutul Evangheliei veşnice: şi anume că Dumnezeu este Creatorul, Cel „care a făcut cerul şi pământul şi marea şi izvoarele apelor” (Apocalipsa 14.7). Căci oamenii sunt astăzi aşa de otrăviţi de teoria evoluţionistă, că nu mai cred aceasta. Cu toate acestea Evanghelia noastră propriu-zisă este încă cu totul alta: ea este încă Evanghelia cea mai minunată, care există: „Evanghelia gloriei lui Hristos” (2 Corinteni 4.4), „Evanghelia harului lui Dumnezeu” (Faptele apostolilor 20.24), „Evanghelia gloriei fericitului Dumnezeu” (1 Timotei 1.11).[3] Însă conţinutul Evangheliei Împărăţiei nu este aşteptarea unui creştin: el nu aşteaptă judecata şi nici pe antihrist, ci pe Domnul Isus pentru răpirea Bisericii Sale şi a tuturor celor care au adormit în Hristos (compară cu 1 Tesaloniceni 4.13-18). În timp ce mesajul Evangheliei Împărăţiei va fi: „Împăratul vine”, creştinii strigă şi se roagă: „Vino, Doamne Isuse!” (Apocalipsa 22.17-20).

„Împăratul” în Faptele apostolilor 17.6,7

Faptele apostolilor 17.6,7: Şi, negăsindu-i, îi târau pe Iason şi pe unii fraţi înaintea magistraţilor, strigând: „Aceştia, care au răscolit lumea, au venit şi aici; pe aceştia Ison i-a primit; şi toţi aceştia lucrează împotriva decretelor Cezarului, spunând că este un alt împărat: Isus.”

Vrem în final să ne ocupăm cu locul din Biblie din Faptele apostolilor 17.6,7, care este citat deseori de unii adepţi ai cântărilor adresate împăratului. După considerentele mele un lucru este foarte clar: pe locul acesta nu se poate construi o învăţătură veritabilă. El pare să fie aproape singurul fir de pai pentru adepţii cântărilor adresate împăratului şi este mereu citat în acest context. Dar să ne gândim bine, cine vorbeşte aici de fapt: sunt aceia care voiau să atribuie ceva rău creştinilor. Locul acesta din Biblie este pe aceeaşi linie cu cel din Ioan 19.12: „De atunci Pilat căuta să-L elibereze; dar iudeii strigau, spunând: ‚Dacă Îl eliberezi pe Acesta, nu eşti prieten al Cezarului. Oricine se face pe sine împărat este împotriva cezarului’”. Dacă iudeii acuzatori voiau să aducă pe romani în vreun fel împotriva creştinilor, atunci ei trebuiau să argumenteze în felul acesta. Chiar şi Pilat a fost determinat prin acest fel de argumentare să nu elibereze pe Domnul Isus. În afară de aceasta este foarte posibil ca creştinii de la început să fi explicat cu adevărat iudeilor, că ei au lepădat pe Împăratul lor. Însă aceasta nu înseamnă, că ei înşişi au vorbit despre Domnul Isus ca Împărat al lor. Dimpotrivă, am văzut deja mai înainte, că primii creştini au vorbit întotdeauna despre Domnul Isus (Faptele apostolilor 16.31; 4.33; 8.16; 11.20; 15.26; 19.17; 20.24).

Diverse nivele de relaţii

Uneori se spune, că în adresările făcute Domnului sunt diferite nivele de relaţii. În sine însuşi gândul acesta este corect. Domnul Isus nu este numai Domnul nostru, ci El ne numeşte şi prieteni ai Lui şi chiar fraţi; El este Marele Preot al nostru, aşa precum este Creatorul nostru. Cu toate acestea şi aici este clar, că noi nu găsim nici un loc biblic în Noul Testament, unde nouă ca şi creştini ni s-ar cere să ne adresăm Domnului în rugăciune sau prin cântare ca prietenul nostru sau al meu sau ca fratele nostru sau al meu. Dacă El ne numeşte prietenii şi fraţii Lui, aceasta este una, însă nu ar trebui să tragem concluzia din aceasta că şi noi avem voie să ne adresăm Lui în felul acesta (în privinţa aceasta Scriptura nu dă nici un indiciu; ci contrariul este cazul!). Dimpotrivă citim în epistola către Evrei, că Domnul Isus este „Marele Preot al nostru” (Evrei 4.14,15; 8.1), şi cu toate acestea aproape nimeni nu I se adresează în felul acesta. Deseori găsim în cântări, că noi cântăm despre Domnul ca Mare Preot al nostru, şi Scriptura însăşi ne dă exemple despre aceasta. Aceasta este diferenţa faţă de „cântările împăratului”; Noul Testament nu ne dă nici un singur indiciu pentru acestea.

Desigur sunt şi astăzi cântări în care noi putem lăuda pe Domnul ca Împărat: când este vorba de poziţia Lui în Împărăţia păcii sau de supremaţia Lui ca Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor. Căci desigur noi ne bucurăm deja acum, (1) că în curând El va purta o cunună cu multe diademe aici pe pământ unde El a avut numai o cunună de spini; (2) că aici, unde L-au lovit cu toiagul pe cununa de spini aşezată pe capul Lui, El va avea în mâna Sa sceptrul divin; (3) că aici, unde pentru El au avut numai o cruce, va sta în curând scaunul Său de domnie. Însă El nu va fi „Împăratul nostru” sau „Împăratul meu”, aşa cum va fi realmente în Împărăţia păcii pentru poporul Său Israel.

Concluzie finală

Noi ca şi creştini am fost strămutaţi în Împărăţia Fiului dragostei Tatălui (Coloseni 1.13). El este nu numai Împăratul, care va fi recunoscut ca atare cândva pe pământ, ci El este şi „Fiul dragostei Sale”. El este Preaiubitul Tatălui – aşa Îl cunoaştem noi astăzi pe Domnul Isus -, şi pentru că noi suntem în Fiul şi am primit viaţa Fiului, Tatăl ne iubeşte la fel cum iubeşte pe Fiul (Ioan 17). Nici un credincios din timpul Vechiului Testament nu a savurat această „nemărginită bogăţie a harului Său în bunătate faţă de noi” (Efeseni 2.7), şi Cuvântul tace cu privire la o astfel de apropiere în Împărăţia păcii care va veni. În mod nemeritat noi am venit în savurarea unei relaţii, care mai mare nu poate fi şi pentru care noi putem numai să ne plecăm genunchii în adorarea Fiului şi a Tatălui.


Tradus de la: Jesus - unser König?

Traducere: Ion Simionescu

Adnotare

[1] Diferite locuri din Scriptură ar părea să spună, că Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ este pusă astăzi totuşi în legătură cu Persoana Domnului: Efeseni 5.5; Evrei 1.8; 2 Timotei 4.1,18; 2 Petru 1.11; Apocalipsa 11.15. O cercetare mai îndeaproape a acestor locuri artă, că este totuşi Împărăţia viitoare, când toate cele din cer şi de pe pământ vor fi supuse lui Hristos.

[2] Citeşte în privinţa aceasta articolul: „De ce eu cred că răpirea va avea loc înaintea necazului cel mare

[3] Citeşte în privinţa aceasta articolul: „Sunt mai multe Evanghelii, decât numai una singură?

Mai multe articole din categoria Isus Hristos (48)

Mai multe articole despre cuvântul cheie Isus: ca Împărat (1)

Mai multe articole despre cuvântul cheie Cântări (1)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).

Bibeltexte im Artikel anzeigen