Bucuria lui Dumnezeu în a binecuvânta
Luca 15.11-32

Sydney Long Jacob

© SoundWords, Online începând de la: 30.10.2018, Actualizat: 30.10.2018

Versete călăuzitoare: Luca 15.11-32

Ceea ce ne este dat aici [în pilda fiului pierdut] nu este un tablou despre ceva corespunzător veşniciei, ci pentru timp. Este un tablou despre ceva, pe care noi trebuie să-l cunoaştem şi să-l savurăm acum. Dumnezeu doreşte foarte mult să ne ducă la Fiul Său şi acolo unde este El, în casa Tatălui.

Această parabolă are în vedere acţiunea şi bucuria Tatălui, şi cu toate acestea Tatăl foloseşte pe slujitorii Lui în părtăşie cu El Însuşi în lucrarea bogată în binecuvântare de a îmbrăca cu haina cea mai bună pe cel întors acasă.

Cine sunt slujitorii? Nu sunt ei Petru şi Ioan şi Pavel, a căror slujbă Tatăl o foloseşte şi astăzi, ca să ne facă să cunoaştem voia Sa? De unde să cunoaştem noi adevărul, aşa cum este el în Isus (Efeseni 4.20-24), dacă nu ar fi fost apostolul Pavel (cu toate că desigur totul vine de la Dumnezeu)? Ce este acest adevăr? Este adevărul noi creaţii. Ce este vechi a trecut prin Hristos (cele vechi împreună cu omul vechi), şi noul a luat fiinţă, căci Dumnezeu ne-a împăcat cu Sine Însuşi conform cu buna Sa plăcere [2 Corinteni 5.17,18].

Dacă ne îndreptăm spre slujba apostolului Ioan, nu găsim adevărul prezentat în aceeaşi formă doctrinară, ca în scrierile apostolului Pavel. Ioan ne descrie adevărul, prin aceea că el prezintă însuşirile lui. Domnul spune, de exemplu: „Deci, dacă Fiul vă va elibera, veţi fi cu adevărat liberi” [Ioan 8.36]. Dacă sufletul a înţeles adevărul referitor la Persoana Fiului, aceasta ne eliberează, în timp ce ne face potriviţi pentru Tatăl şi plăcuţi Tatălui. În felul acesta Fiul ne dă libertatea casei [compară cu Ioan 8.35].

În evanghelia după Ioan 17 vedem pe Fiul, cum El este pregătit să părăsească ţinutul pământesc; însă înainte să facă aceasta, El pune pe ai Săi în mâna Tatălui, pentru ca ei să aibă aceeaşi poziţie pe care o are Domnul Însuşi. Ei Îi sunt Lui aşa de dragi, că nimic mai puţin decât aceasta Îl mulţumeşte. El se roagă, ca „dragostea, cu care Tu M-ai iubit, să fie în ei şi Eu în ei”. Această dragoste nespus de mare nu poate altceva, decât să facă potrivite fiinţele iubite pentru propria ei prezenţă şi propria ei plăcere bună. Dragostea este de neoprit în dorinţa ei, şi chiar dacă ea trebuie să împlinească cerinţele dreptăţii, ea nu se va da în lături dinaintea preţului şi ostenelii, pentru a satisface dorinţa ei.

Mulţi întreabă mereu: „Spuneţi-mi, ce este viaţa veşnică!” La aceasta pot spune numai: „Apucaţi adevărul despre dragostea Tatălui şi adevărul despre casa Tatălui, aşa cum este cunoscut în Fiul, şi veţi şti ce este viaţa veşnică. Trebuie să fi ajuns s-o savurezi, ca s-o poţi cunoaşte.”

Haina cea mai bună nu este ceea ce cei mai mulţi dintre noi au gândit că este, şi anume îndreptăţirea. Este adevărat, Dumnezeu îndreptăţeşte pe păcătos, dar dacă aceasta ar fi totul, ar fi numai o haină curată, îmbrăcată pe un trup murdar. În afară ai fi curat, însă lăuntric nu. Însă Dumnezeu nu ar fi putut îndreptăţi pe păcătoşi, dacă El nu ar fi vrut să facă lucrarea, dacă El nu ar fi vrut să-i facă ca şi cum El i-ar vedea la început: ca drepţi. Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, că nimic mai puţin nu-L va satisface, decât ceea ce noi suntem la Tatăl potrivit dorinţei Lui.

Noi începem prin aceea, că avem parte de îndreptăţire: că Dumnezeu ne vede ca ceva, ceea ce noi nu suntem. Aceasta este partea noastră, şi este o binecuvântare mare, dacă aflăm aceasta. Noi aflăm că suntem păcătoşi şi că judecata lui Dumnezeu este asupra noastră. Noi întrebăm: „Cum poate un om să fie drept înaintea lui Dumnezeu?” Şi este o mare bucurie, dacă aflăm că Dumnezeu ne-a îndreptăţit. Păcatele noastre au fost înlăturate şi ele nu se vor mai ridica împotriva noastră la judecată.

După aceea însă se pune întrebarea referitoare la starea noastră. Şi găsim în noi o stare rea, şi aceasta ne nelinişteşte îngrozitor. Noi nu învăţăm toate acestea deodată, ci pas cu pas. După aceea cunoaştem, că ţelul nu este auto-îmbunătăţirea, ci că eul propriu trebuie să dispară, pentru ca noul, lucrarea lui Dumnezeu, să-i poată lua locul. Ceea ce era eul propriu, nu mai este atunci eul propriu, de îndată ce noi suntem cu adevărat în Hristos, adică subiectiv. Desigur nu există altă formă să se cunoască practic adevărul, decât aceasta; însă uneori noi recunoaştem doctrina, fără să cunoaştem puterea ei. O astfel de recunoaştere este prezentă numai în ceea ce priveşte numele, dar dacă suntem în Hristos, adică din neamul Lui, atunci nu mai suntem în Adam şi noi ne ţinem morţi faţă de păcat [Romani 6.11], şi duhul este ceea ce caracterizează starea noastră nouă înaintea lui Dumnezeu, şi nu carnea.

Însă aici [deci, în pilda despre fiul pierdut] nu este exprimat dogmatic, ci mult mai simplu şi mai uşor de înţeles. Esenţialul este: eu trebuie să merg la Tatăl; toată binecuvântarea este acolo, deci trebuie să merg acolo.

Niciodată nu i-ar fi venit în minte fiului pierdut, că era posibil ca el să devină pentru tatăl său mai mult decât a fost, dacă el niciodată nu ar fi păcătuit şi niciodată nu ar fi părăsit casa tatălui său. Gândesc că este nevoie de mult timp, pentru ca noi să înţelegem că însemnăm mult mai mult pentru Dumnezeu, decât dacă noi niciodată nu am fi păcătuit.

Însă cât de încet înţelegem că Tatăl primeşte mult mai mult prin noi, decât primim noi de la El! Şi cu toate acestea este aşa de simplu. Este mai ferice să dai, decât să primeşti, şi El, Cel care binecuvântează, trebuie să primească mai mult decât noi, cei binecuvântaţi.

Care este tema acestui capitol? Nu este ea bucuria lui Dumnezeu, plăcerea Lui nespus de mare în a binecuvânta? O, cât de fericit Îl face pe Dumnezeu să facă aceasta! Dacă am vedea aceasta mai clar, am putea înţelege mai bine natura binecuvântării, căci atunci am vedea că Dumnezeu ne binecuvântează spre propria Lui satisfacţie şi bucurie şi cât de mult contribuie aceasta să-L cunoaştem mai bine. Dragostea Lui nespus de mare va produce o bucurie foarte mare, să trăieşti deplin conştient în apropierea Lui. Îţi vine greu să înţelegi aceasta? Nu primeşte mama mai mult de la copilaşi, decât primeşte copilaşul de la mama? Nu este ajutătoare această comparaţie?

În afară de aceasta, ceea ce face El trebuie să corespundă valorii pe care El o acordă Fiului Său.

Noi cunoaştem pe Dumnezeu foarte puţin. Ceea ce noi în mod obişnuit numim dragoste, nicidecum nu este dragoste. Ceea ce vedem este compasiune, amabilitate, îndurare şi aşa mai departe; însă Dumnezeu doreşte ca noi să cunoaştem că El nu are îndeajuns fără noi. Ai spus tu vreodată: „Tatăl mă iubeşte aşa de mult, că nu are îndeajuns fără mine”? Gândesc că cei mai mulţi dintre noi văd că Dumnezeu este foarte bun şi foarte amabil; însă ceea ce noi nu vedem este faptul că deoarece Dumnezeu este dragoste şi că eu sunt unul, pe care El l-a unit cu Fiul Său, El nu poate avea îndeajuns fără mine, şi cerul nu ar fi un cer pentru El, dacă El nu m-ar putea avea acolo.

Dacă ai înţeles adevărul acesta, atunci nu vei mai avea nici o greutate să înţelegi viaţa veşnică. Cunoşti tu istorisirea despre mama a cărei fiică a ajuns pe căi greşite? Ani mulţi uşa n-a fost niciodată încuiată, şi într-o noapte fiica a venit acasă şi a constat că uşa era întredeschisă. Ea a întrebat pe mama ei: „Cum se face, că tocmai în noaptea aceasta uşa nu a fost încuiată?” Mama a răspuns: „De când ne-ai părăsit, această uşă niciodată n-a fost încuiată; ea a fost întotdeauna deschisă pentru tine. În toţi aceşti ani am aşteptat momentul acesta.”

La fel Dumnezeu nu are îndeajuns fără copiii Săi, El trebuie să-i aibă întotdeauna la Sine. El este aşa de fericit, când El îi binecuvântează. Noi avem greşeli şi suntem nedesăvârşiţi în toate, însă esenţialul este că noi avem cele mai multe greşeli şi suntem cel mai nedesăvârşiţi în înţelegerea dragostei Sale. Ce merită Fiul lui Dumnezeu? Totul. Atunci aceasta este valoarea a tot ceea ce Dumnezeu dă. El trebuie să te copleşească cu totul.

Care este deci haina cea mai bună? Nu este ceva care ne acopere, ca să ascundă goliciunea noastră, aşa cum fac hainele noastre, ci hainele lui Dumnezeu sunt lăuntrice; prin aceasta Hristos ia chip în noi. Este natura divină, care este realizată de dragostea divină şi care este desăvârşit de nouă; este lucrarea de preţ proprie lui Dumnezeu spre propria bună plăcere a Sa. Îi face bucurie, să ne facă capabili să ne bucurăm de ceea ce El se bucură. Observi: aceasta este ceva cu mult mai mult decât îndreptăţirea.

Dacă vrei să faci bucurie inimii Tatălui, atunci tu trebuie să înţelegi această dragoste, s-o preţuieşti şi s-o savurezi; şi cu cât o savurezi mai mult, cu atât mai mult El Se va bucura. Am auzit odată o istorisire despre doi copii, cărora le-a fost dăruită câte o pisică. Unul a primit o pisicuţă, şi celălalt o altă pisicuţă, însă într-o zi s-a văzut că unul din copii plângea pentru pisicuţa lui. „Pentru ce plângi?”, a fost întrebat, şi fetiţa a răspuns: „Ah! Pisicuţei lui Bobby îi place foarte mult când el o mângâie, şi ea toarce de fiecare dată; dar pisicuţa mea nu toarce, indiferent cum o mângâi, pare că nu-i place.” Cât de mulţi sunt printre noi ca această pisicuţă şi nu arată bucuria lor pentru dragostea nemărginită, pe care ne-a dovedit-o Dumnezeu? Nu este trist, că suntem aşa de nemulţumitori faţă de această dragoste? Dacă vrei să faci bucurie lui Dumnezeu, atunci trebuie să fi ca pisicuţa care toarce. Ştim câtă durere ni se produce nouă ca părinţi, dacă constatăm, că copilul nostru gândeşte, că noi nu îl iubim şi nu facem pentru el tot ce este mai bun. Cât de des trebuie părinţii să îndure aceste dureri! Uneori, când doi copii sunt trataţi la fel, unul se bucură foarte mult, că nu mai încape în piele, în timp ce celălalt este morocănos şi nemulţumit şi străpunge inima tatălui lui şi a mamei sale.

Ce este viţelul îngrăşat? Viţelul îngrăşat este Fiul. Este sărbătoarea lui Dumnezeu de bucurie cu privire la propriul Lui Fiu. În zilele noastre unii oameni bogaţi fac deseori sărbători pentru oamenii săraci, însă ei nu se aşează la masă şi nu serbează împreună. Ei nu o fac pentru ei înşişi. Ei spun: „Să mâncăm şi să fim veseli.”

Tatăl este Cel care primeşte bucuria cea mai mare dintre toţi, şi nimeni nu savurează sărbătoarea aşa ca El – şi cât de puţin putem noi simţi bucuria Sa! Eul nostru stă îngrozitor de mult pe primul plan.

Să luăm cina: Cât de mult savurăm noi aceasta? Mă tem, foarte puţin. În general privim la moartea Domnului din perspectiva nevoilor noastre, însă în fel acesta nu mâncăm cina aşa cum ar trebui. Masa Domnului înseamnă să te hrăneşti din dragostea lui Hristos, să te bucuri de El: să te bucuri, de ceea ce este El; să nu te bucuri de darurile Sale, ci de El Însuşi. Dacă mâncăm cu adevărat Masa Domnului, atunci suntem la Domnul în libertate fericită şi în prezenţa Lui ne simţim lipsiţi de orice constrângere. Noi Îl voiam pe El şi voia Lui, şi acum, deoarece Îl avem, inima noastră este mulţumită.

Fiul mai mare era mai departe de tatăl, decât era fiul mai tânăr, atunci când acesta era în ţara îndepărtată. Locul lui este cel mai rău dintre toate: teritorial foarte aproape, dar în realitate foarte departe. Deseori ne înşelăm şi gândim că totul ar fi în cea mai bună ordine, când de fapt nimic nu este ordine. Aceasta se vede, când el vorbeşte. La noi toţi se vede aşa, căci stă scris: „Pentru că din cuvintele tale vei fi îndreptăţit şi din cuvintele tale vei fi condamnat [Matei 12.37]. În ceea ce priveşte numele putem fi în locul cel mai binecuvântat şi în realitate să nu avem nimic, deoarece dragostea divină nicidecum nu ne-a mişcat.

Când fratele mai mare a zis: „Mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei”, atunci s-a arătat ce se petrecea în inima lui. El voia să fie vesel, şi anume departe de tatăl său. În felul acesta nu se găseşte nici o fericire.

Atunci când oamenii au întrebat pe ucenici: „De ce mănâncă Învăţătorul vostru cu vameşii şi cu păcătoşii?” [compară cu Matei 9.11], ucenicii ar fi putut răspunde: pentru că aceasta Îl face foarte fericit pe Domnul nostru şi pe Dumnezeu Îl face foarte fericit să binecuvânteze.

Când noi regretăm şi ne pocăim, spunem: „Sunt total greşit. Trebuie să-L las pe Dumnezeu să intre şi trebuie să fac voia Lui”, şi aceasta este ceea ce Îl face fericit pe Dumnezeu, căci atunci El poate intra şi binecuvânta.

Sunt sigur, că noi toţi vom simţi ca o foarte mare binecuvântare, dacă vom gusta cu adevărat această dragoste. În privinţa aceasta domină o lipsă foarte mare, şi simţământul de a fi iubit este mai bun decât toată inteligenţa lumii.

Dacă înţelegem cu adevărat această dragoste: ce tărie, ce putere vom găsi în bucuria referitoare la această dragoste! Ce este aşa de plin de putere ca dragostea? Este o istorisire cunoscută, că un vultur a răpit odată un copilaş şi l-a dus pe un munte înalt. Printre cei care au observat aceasta şi au încercat să salveze copilul a fost şi un marinar. Împreună cu alţii a încercat să se caţere pe peretele muntelui, dar chiar şi el a avut ameţeli, şi cu toate că se căţărase mai mult decât ceilalţi, şi el a trebuit să se întoarcă. Când s-a petrecut aceasta şi orice speranţă a fost spulberată, s-a dus mama la peretele stâncii şi s-a căţărat în chip minunat şi aproape supranatural, agăţându-se de liane şi de tot ce mai găsea. Urca tot mai sus, în timp ce toţi ceilalţi priveau cuprinşi de uimire, până a ajuns la cuibul vulturului şi a adus copilul ei înapoi în siguranţă. Dacă dragostea poate face aşa ceva în natură, ce nu va face atunci dragostea divină? Ce nu va face Dumnezeu, care este dragostea? Şi înainte de toate lucrurile va purta grijă ca noi să primim haina cea mai bună şi să fim transformaţi în dragoste. Nu există putere reală în afară de aceea care este oferită din simţământul pentru dragoste.

Credinţa este aceea cu care începem, dar trebuie să trecem la dragoste; şi cum lucrează, cum funcţionează credinţa? Prin dragoste şi numai prin dragoste.


Tradus de la: Gottes Freude am Segnen

Titlul original: „God’s Delight in Blessing“ din „Part 2: Addresses“
din Faithful Sayings, The Central Bible Truth Depot (London).
Sursa: http://stempublishing.com/authors/Jacob/Jacob_Gods_Delight_Blessing.html

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole din categoria Comentarii (162)

Mai multe articole despre locul din Biblie Luca 15 (1)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).