Iluzia se sparge în bucăţi
1 Ioan 2.13-17

Frank Binford Hole

© SoundWords, Online începând de la: 16.01.2019, Actualizat: 16.01.2019

Versete călăuzitoare: 1 Ioan 2.13-17

Ai văzut vreodată o fata morgana? Un astfel de miraj este o apariţie fascinantă, pe care nu o vei uita aşa de repede. Când cu câţiva ani în urmă am fost în călătorie cu un prieten am putut vedea o fata morgana. În partea stângă a noastră a apărut un lac mare, ici şi acolo pe lac erau insule ca nişte buline mici. Contrastul cu pajiştea uscată, pârjolită era imens. În timp ce ne gândeam dacă ar putea fi o fata morgana, întrebările şi îndoiala noastră s-au clarificat repede: într-un mod ciudat imaginea a început să se mişte, şi când a dispărut ne-a fost clar, că apa lacului nu era nimic altceva decât valurile de căldură sclipitoare, şi insulele erau culmile dealurilor mici din depărtare. După câteva momente a dispărut lacul plăcut, şi în urmă nu a rămas nimic.

Lumea: o mare iluzie

Probabil încă niciodată nu ai văzut o fata morgana, însă cu siguranţă cunoşti foarte bine cea mai mare iluzie sau cea mai mare amăgire. Numele ei este: lumea. Desigur prin aceasta nu vreau să spun pământul fizic, oamenii, locuitorii pământului, ci marele sistem „lumea” cu oferta lui, pentru a satisface toate dorinţele omeneşti imaginabile, însă fără Dumnezeu.

În acest organism îngrozitor şi minunat, care s-a dezvoltat prin genialitatea lui satan, avem toţi partea noastră: unii sunt favorizaţii acestui sistem, însă cei mai mulţi au parte de nenorocirea acestui sistem. Oricare a fi partea ta – dacă nu eşti întors la Dumnezeu, vei fi inevitabil atras în pierzarea lui definitivă.

Creştinii credincioşi nu sunt din lumea aceasta

Dar dacă te-ai întors la Dumnezeu, nu mai aparţii acestui sistem „lumea”. Cuvintele Domnului Isus, pe care El le-a spus ucenicilor Săi, sunt clare şi precise: „Ei nu sunt din lume, după cum Eu nu sunt din lume.” El a repetat de două ori aceste cuvinte (Ioan 17.14,16). Prin lucrarea lui Dumnezeu tu eşti într-adevăr salvat din acest sistem „lumea”, însă eşti în pericol să îţi dai seama numai pe jumătate de adevăratul caracter al acestui sistem. Noi ne încurcăm foarte uşor în plasele lumii şi producem pagube mari sufletului nostru. Scriu aceste rânduri tocmai pentru aceia care stau în acest pericol.

În prima sa epistolă, apostolul Ioan rosteşte unele atenţionări serioase. Vrem să citim în linişte 1 Ioan 2.13-17 şi să medităm la cele scrise:

1 Ioan 2.13-17: 13. V-am scris, copilaşilor, pentru că L-aţi cunoscut pe Tatăl. 14. V-am scris, părinţilor, pentru că L-aţi cunoscut pe Cel care este de la început. V-am scris, tinerilor, pentru că sunteţi tari, şi Cuvântul lui Dumnezeu rămâne în voi, şi l-aţi învins pe cel rău. 15. Nu iubiţi lumea, nici cele din lume. Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el. 16. Pentru că tot ce este în lume: pofta cărnii şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt din Tatăl, ci sunt din lume. 17. Şi lumea trece, şi pofta ei, dar cine face voia lui Dumnezeu rămâne pentru eternitate.

Apostolul Ioan se adresează „tinerilor”, deci nu credincioşilor care stau pe prima treaptă a vieţii lor de credincioşi şi a experienţelor lor; aceşti tineri sunt încadraţi în categoria „copilaşi”. El nu se adresează nici acelora care prin multă experienţă s-au maturizat în cunoaşterea lui Hristos; aceştia sunt „părinţi”. Ioan se adresează acelora care au ajuns pe o treaptă mijlocie. Ei au câştigat o oarecare cunoaştere a Cuvântului lui Dumnezeu, şi această cunoaştere, de exemplu despre învăţătura anticreştină, îi întăreşte împotriva vicleniilor lui satan. Cu toate acestea ei nu au cunoscut pe Hristos aşa de profund, ca această cunoaştere să satisfacă sufletul lor aşa de mult că ei, ca şi Pavel, consideră toate lucrurile ca gunoi (Filipeni 3.8). De aceea ei sunt sensibili la ademenirile lumii.

Dacă te întorci la Dumnezeu ca tânăr, aşa cum este cazul celor mai mulţi credincioşi, şi faci progrese normale, atunci atingi treapta de maturitate a unui „tânăr” tocmai în momentul când viaţa este la punctul culminant: legăturile prin căsătorire şi paternitate exercită influenţa lor cea mai mare. De aceea un credincios, care ca şi „copil” a avut o dezvoltare bună, mai târziu în viaţă este luat captiv mai mult sau mai puţin de lume, şi mărturia creştină a lui slăbeşte. Să ne punem singuri întrebarea, pe care şi-au pus-o ucenicii: „Nu cumva sunt eu, Doamne?” (compară cu Matei 26.22).

În versetele citate mai înainte Ioan prezintă anumite adevăruri, care alungă marea iluzie a lumii – dacă le primim cu adevărat. Vrem să ne ocupăm cu aceste adevăruri, punând unele întrebări. Mai întâi vrem să cercetăm:

Pe ce fundament se bazează sistemul „lumea”?

Observă răspunsul Bibliei: „Tot ce este în lume: pofta cărnii şi pofta ochilor şi trufia vieţii …” (1 Ioan 2.16). Aici sunt numite clar şi precis trei fundamente:

  1. Pofta cărnii este dorinţa nestăpânită de a avea ceva; dorinţa neobosită să ai sau să primeşti tot ce doreşte trupul. Această „poftă a cărnii” cuprinde întreg domeniul acestor dorinţe: de la patima cea mai de jos instinctivă şi până acolo, că porţi grijă sub orice formă imaginabilă pentru binele trupesc.

  2. Pofta ochilor este dorinţa nestăpânită a vederii. Spre amintire: ochiul este numai organul pentru vedere; în realitate însă mintea este cea care vede. „Pofta ochilor” cuprinde toate dorinţele nestăpânite, care sunt legate mai mult cu sufletul viu şi dotat cu inteligenţă, pe care omul îl posedă, decât cu trupul. Lumea oferă tot felul de spectacole şi show-uri, ca să satisfacă ochiul sau urechea. Dorim să vizităm cele mai de jos prezentări de varietăţi sau cele mai cultivate reprezentaţii teatrale: dacă dorinţele şi poftele noastre sunt orientate mai mult intelectual, atunci ne aflăm pe culme între ştiinţă şi filozofie şi prin aceasta satisfacem lăuntric pofta de a vedea lucruri tot mai noi – însă niciodată nu vom fi în stare să ajungem la cunoaşterea adevărului.

  3. Trufia vieţii este dorinţa nestăpânită de a arăta că eşti cineva. Această dorinţă este adânc înrădăcinată în om şi este cea mai rea din cele trei pofte. Ea cuprinde orice dorinţă în legătură cu duhul nemuritor, care odinioară la creaţie era posesiunea cea mai înaltă şi onoarea cea mai înaltă a omului. Este de fapt o dorinţă foarte precisă: dorinţa de a fi cel mai bun şi de a fi primul – să fi primul în clubul cel mai de jos şi mai neînsemnat al omenirii dar să te urci pe culmile lui cele mai înalte şi în păcătoşenia lui să îndrăzneşti să sfidezi supremaţia lui Dumnezeu, care stă pe bolta cerului.

Deci sistemul „lume” este construit pe aceste trei fundamente. Cum este caracterul lumii?

Să folosim o altă imagine: „lumea” este o jucărie strălucitoare şi parfumată cu parfum de trandafir. Să privim mai exact această jucărie şi s-o cercetăm în detaliu. Să supunem „lumea” testului simplu al Cuvântului lui Dumnezeu. Care este rezultatul? Strălucirea, sclipirea ei trece, parfumul ei se vaporizează şi mai rămân numai aceste trei însuşiri primitive ale omenirii decăzute: pofta cărnii şi pofta ochilor şi trufia vieţii – detestabil şi urât mirositor; aceasta este totul.

Dar este într-adevăr aşa? Pot fi acestea adevărate? Dacă dorim cu adevărat serios să ştim adevărul, trebuie numai să privim puţin mai exact, şi vom fi convinşi că aşa este. „Eul propriu” – aceasta este forţa motrice fundamentală a sistemului „lume”, şi egocentrismul este principiul suprem după care funcţionează acest sistem. De aceea lucrurile lumii sunt stricate, otrăvite, cu toate că multe din ele sunt inofensive şi nedăunătoare; însă un creştin nu ar trebui să iubească aceste lucruri mai mult decât sistemul „lume”, care le-a stricat.

Venim la întrebarea următoare:

Care este sfârşitul lumii?

Aceasta înseamnă, care este ţelul călătoriei ei, cum se va sfârşi lumea? Răspunsul Scripturii este foarte clar: „lumea trece, şi pofta ei” (1 Ioan 2.17). Ea merge în nimic, căci sfârşitul ei este pieirea. Un răspuns surprinzător. Suntem ispitiţi să spunem ca ucenicii: „Greu este acest cuvânt; cine poate să-l asculte?” (Ioan 6.60). Însă răspunsul este adevărat.

În lume este un câmp nespus de mare al activităţilor omeneşti. Sunt lumi în lumi: lumea „gândirii”, care constă din speculaţii, filozofii şi cercetări; lumea „cuvântului”, care constă din literatură imensă în multe limbi şi însemnări voluminoase impresionante conţinând rezultatele observaţiilor şi activităţilor omeneşti; lumi ale „faptelor”, unele luxoase şi impunătoare (acestora le aparţine lumea societăţii, a modei, a politicii şi a plăcerilor), altele obscure şi triste (din acestea fac parte lumea lucrului, sărăciei şi viciilor).

Şi care este rezultatul final al acestor activităţi omeneşti, exercitate în toată dimensiunea lor şi de la o generaţie la alta până în punctul lor culminant? … Nimic!

Într-o povestire orientală un prinţ tiran a poruncit unuia din bărbaţii lui înţelepţi, sub pedeapsa cu moartea, să-i spună un slogan care să se aplice la tot ce există în împărăţia lui. Înţeleptul s-a gândit un moment şi apoi a răspuns: O, împărate, tu trebuie să scrii pe toate numai aceste cuvinte: „Şi aceasta va trece.”

Fără îndoială, el avea dreptate. Sloganul lui era biblic în cel mai înalt grad. Fata morgana va dispare fără îndoială în nimic. Toate cuceririle omeneşti vor pieri în nimic. Va veni timpul când ultimele rămăşiţe ale marii piramide se vor prăbuşi în praf şi vor fi mânate de vântul fierbinte în Sahara; când se va uita unde este Londra şi New York; când ştiinţele omeneşti şi filozofia omenească vor încurca pe om în catastrofe îngrozitoare şi pricinuite de el însuşi şi îl va duce la decădere şi când fiecare mărire omenească şi toată gloria vor fi aduse la tăcere în prezenţa Domnului.

Dacă ne gândim la toate acestea, nu răsună în urechile noastre porunca apostolică: „Nu iubiţi lumea, nici cele din lume” (1 Ioan 2.15)? Primul cuvânt – „nu iubiţi” – doresc să-l accentuez în mod deosebit aici. Acest cuvânt nu cere de la noi să trăim ca un pustnic sau un călugăr. Noi mergem prin lumea aceasta, cu toate că nu suntem din ea, şi zilnic avem a face cu lucrurile din lume, când exercităm profesia şi ne câştigăm pâinea zilnică. Şi tocmai pentru faptul că ne preocupăm permanent cu lucrurile lumii este foarte necesar îndemnul „nu iubiţi”.

Lumea a lepădat pe Domnul şi Mântuitorul nostru. Căpetenia ei a răstignit pe Domnul gloriei. Dacă ne gândim la aceasta şi înţelegem fundamentul pe care este aşezată lumea, şi dacă ştim că pe lângă aceasta lumea va pieri în nimic – putem noi, avem noi voie s-o iubim? Imposibil!

Putem merge un pas mai departe şi ne putem întreba:

Există ceva veritabil şi care satisface, care să înlocuiască lumea?

Da: este „dragostea Tatălui” (1 Ioan 2.15). Sistemul „lume” s-a ridicat imediat după căderea în păcat. El a luat naştere în încercarea zadarnică de a umple sentimentul de gol din inima omului – sentimentul golului care a luat naştere prin pierderea părtăşiei cu Creatorul său. Deci, nimic altceva nu va sătura vreodată inima, decât numai cunoaşterea lui Dumnezeu şi legătura cu El. În creştinism a fost refăcută această legătură cu Dumnezeu, însă într-un mod mult mai intim decât aceasta era posibil pentru omul trăind iniţial în inocenţă. Noi creştinii Îl cunoaştem pe Dumnezeu nu numai ca şi Creator atotştiutor şi bun, ci şi ca Tată, şi aceasta în legătură cu caracterul Său adevărat – dragoste.

„Dragostea Tatălui” este nucleul adevărat a tot ceea ce a fost revelat prin Hristos. Epistola lui Ioan începe cu referire la toate cu câte apostolii au venit în contact, cu ceea ce a fost revelat în „Cuvântul vieţii”. Şi ceea ce apostolii ştiau, au făcut cunoscut şi altora, aşa că cercul părtăşiei s-a extins: „părtăşia cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos” (1 Ioan 1.3).

Aici se pot recunoaşte clar două domenii mari, sau sisteme: pe de o parte sfera lumii cu nenumărate subiecte, rodul inventivităţii omeneşti, dar care toate se bazează pe pofte şi mândrie; pe de altă parte sfera creştină, umplută cu lucruri nevăzute şi veşnice, care se învârt în jurul Tatălui şi dragostei Lui. Lucrurile sferei lumeşti sunt foarte impresionante şi de dorit (aşa cum spune Bunyan Vanity Fair [târgul deşertăciunilor]), dar total nesatisfăcătoare şi trecătoare; lucrurile nevăzute sunt până astăzi vizibile numai prin credinţă, dar satisfac şi sunt veşnice.

Şi să ne gândim totuşi: este imposibil ca cele două sfere să poată lua loc în acelaşi timp în inimă: „Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el” (1 Ioan 2.15). Opusul este adevărat: dacă inima unui om este umplută cu dragostea Tatălui, este imposibil ca acest om să iubească lumea. Pentru el această fata morgana nu este nici o ademenire. El cunoaşte nu numai adevăratul ei caracter, ci el se ştie umplut cu ce este bun şi cu binecuvântare, şi aceasta alungă complet înfăţişarea goală a lumii.

Şi cu toate acestea: lumea este aşa de ispititoare, aşa de atrăgătoare şi aşa de insistentă, că foarte des constatăm, că dragostea pentru lume se strecoară în inimile noastre şi acolo întunecă dragostea Tatălui. Cât de nebuni suntem noi, dacă la noi este aşa ceva! Noi vrem să fim veghetori, ca să nu încercăm să apucăm umbrele şi să dăm drumul fiinţei.

Cuiva ar putea să i se pară puţin filozofic şi mistic, ceea ce am scris, şi ar dori cu cea mai mare plăcere să ne amintească că viaţa constă din realităţi dure şi activităţi măreţe. Da, el are dreptate, este realmente aşa. De aceea vrem să ne mai punem o întrebare, pe care şi-a pus-o cu trei mii de ani în urmă Solomon, fiind primul:

Ce câştig are omul din toată osteneala lui sub soare?

Solomon a avut numai un răspuns trist la această întrebare. În cartea Eclesiastul el se gândeşte numai la sistemul „lume”. Deja în timpul lui el era foarte dezvoltat. El putea spune numai: „Totul este deşertăciune!”

Să ascultăm acum răspunsul apostolului Ioan. El se îndepărtează de lume, care este goală şi trecătoare, şi spune cu inima lui, că se bucură de dragostea Tatălui:

„Dar cine face voia lui Dumnezeu rămâne pentru eternitate” (1 Ioan 2.17). Ce contrast mare cu răspunsul lui Solomon!

Este adevărat: în viaţă este atât o parte a preocupărilor cât şi o parte a meditării, şi la cei mai mulţi cântăreşte mai mult partea activităţilor şi ea pune în umbră partea meditativă. Este de asemenea adevărat că şi în viaţa creştină sunt ambele părţi şi că ambele părţi sunt în relaţie reciprocă corectă şi echilibrată. Pe partea meditativă stă dragostea Tatălui, şi umple inimile noastre cu bucurie. Pe partea activă se face cu toată energia voia lui Dumnezeu. Partea meditativă este sursa părţii activităţilor, căci numai dacă noi învăţăm ce este voia lui Dumnezeu vom fi capabili s-o facem.

Fără îndoială este adevărat: energiile lucrate prin Duhul, care sunt folosite pentru a face voia lui Dumnezeu, nu vor eşua; ele vor rămâne. Dacă activităţile lumii devin „nimic”, rezultatele lucrului pentru Hristos, pe care l-am făcut conform voii lui Dumnezeu, vor continua să lumineze în frumuseţea lor: „Dar cine face voia lui Dumnezeu rămâne pentru eternitate” (1 Ioan 2.17). Un astfel de om – în contrast cu lucrurile lumii, care prin natura lor sunt trecătoare – este o excepţie care rămâne.

Trezeşte-te!

Recunoşti tu aceasta? Recunoşti tu, că tu ca şi creştin în acest sistem deşert şi trecător „lume” umbli ca unul care are deja legătură cu sistemul ceresc al lucrurilor care sunt în Dumnezeu, Tatăl, şi în Hristos, pe care se odihneşte dragostea Tatălui? Tu eşti aici pe pământ, ca să faci voia lui Dumnezeu şi în mijlocul umbrelor trecătoare să reprezinţi aceste realităţi care rămân. Tu nu eşti aici ca să schimbi lumea, şi cu atât mai puţin să te uneşti cu lumea. Tu ai privilegiul să lucrezi pentru promovarea intereselor lui Hristos, şi poţi fi sigur că timpul nu va lăsa ca roadele acestei lucrări să se prăbuşească în „nimic”. Comparate cu cele mai mici lucruri ale lui Dumnezeu, cele mai mari lucruri ale lumii apar cu adevărat sărăcăcioase!

Întreb încă o dată: Recunoşti tu aceasta? Trezeşte-te, creştine, tu, cel care dormi, şi ridică-te din lumea moartă, care te înconjoară; atunci Hristos te va lumina. Dacă ai înlăturat iluzia lumii, atunci tu vei face voia lui Dumnezeu cu paşi siguri pe drumul stabil, care rămâne. Drumul acesta este realmente „cărarea celui neprihănit”; el este ca „lumina strălucitoare a zorilor, care luminează tot mai mult, până când ziua e deplină” (Proverbe 4.18). Şi inima ta va spune:

Comoara, pe care am găsit-o în dragostea Lui,
a făcut din mine un pelerin aici jos.


Tradus de la: Die Illusion zerplatzt

Titlul original: „The Great Illusion Dispelled“
din  Simple Testimony, vol. 32, 1915, pag. 151–162

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole din categoria Comentarii (80)

Mai multe articole despre cuvântul cheie Orientarea vieţii: pământeşte (1)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).

Bibeltexte im Artikel anzeigen