Partea a 4-a: Teme controverse

17 Revenirea Domnului Isus

„Iată, El vine cu norii și orice ochi Îl va vedea și cei care L-au străpuns;
și toate semințiile pământului se vor jeli din cauza Lui! Da, amin.”
Apocalipsa 1.7

17.1 Introducere

În acest capitol vrem să ne ocupăm în mod deosebit cu tematica referitoare la revenirea Domnului. Pentru aceasta vom studia înainte de toate capitolele 24 și 25 din Evanghelia după Matei și le vom pune într-un context cât mai larg posibil cu întreaga Sfântă Scriptură, căci mereu apar neclarități mari cu privire la aceste capitole, deoarece ele sunt studiate izolat. Pentru înlăturarea unor astfel de greutăți, vrem pe de o parte să cercetăm la cine se adresează în primul rând Evanghelia după Matei, și pe de altă parte să ne amintim, care era așteptarea iudeilor în timpul lui Isus (vezi § 2.1).

17.1.1 La cine se adresează Evanghelia după Matei?

Evanghelistul Matei scrie – în contrast cu ceilalți scriitori ai evangheliilor – în mod deosebit credincioșilor iudei. Deja primul capitol ne dă primele indicii în privința aceasta:

1. Evanghelia după Matei începe direct cu genealogia care ne conduce de la Avraam până la nașterea Domnului. Deci nu este vorba, ca în Evanghelia după Luca, până înapoi la Adam, ci începe la rădăcina promisiunilor pentru poporul Israel: la Avraam, căruia i-au fost date promisiunile și binecuvântările (vezi Romani 11.16,17; § 8.4.3.1).

2. Un înger vestește nașterea Mântuitorului și țelul slujirii Lui: „Și ea va naște un Fiu și-I vei pune numele Isus; pentru că El va mântui pe poporul Său de păcatele sale” (Matei 1.21), și în capitolul 15.24 citim că Domnul Isus a fost trimis numai „la oile pierdute ale casei lui Israel” (compară cu Matei 10.6). Deci această evanghelie se adresează în mod deosebit la „poporul Său”. De aceea în această evanghelie găsim mai multe citate din Vechiul Testament decât găsim în celelalte evanghelii.

Evanghelia după Matei prezintă pe Domnul Isus ca pe Împăratul de drept și ne prezintă „Împărăția cerurilor”. În capitolele 1-4 este vorba de Împăratul care este pe cale de a primi Împărăția. Antemergătorul Ioan vestește Împărăția cerurilor ca: „s-a apropiat” (Matei 3.2), și Domnul Isus începe propovăduirea Sa de asemenea cu aceste cuvinte (Matei 4.17). În capitolele 5-7 găsim așa-numita predică de pe munte, în care sunt descrise premisele morale pentru această Împărăție. Până la sfârșitul capitolului 12 devine însă clar că iudeii resping pe Împăratul lor și chiar lucrările evidente ale Duhului lui Dumnezeu le atribuie diavolului. De aceea Domnul Isus descrie începând cu capitolul 13 Împărăția cerurilor într-un caracter nou, care până atunci era o taină (Matei 13.11). Domnul Isus nu a pierdut Împărăția Sa, din cauză că poporul L-a respins. Nu, El va avea o Împărăție și în timpul lepădării Sale – și anume sub o formă tainică -, până când poporul Israel Îl va recunoaște ca Mesia și Împărat al lor.

Am văzut deja mai înainte în ce constă această taină (vezi § 3.3 și § 3.4). O scurtă privire de ansamblu în locul acesta ne va aminti încă o dată, că Evanghelia după Matei nu se adresează numai la credincioșii iudei; ea a fost scrisă în mod deosebit pentru aceia care vor deveni ucenici în Împărăție – fie că este vorba de Împărăția păcii vizibilă din viitor sau de Împărăția nevăzută din timpul nostru, în timp ce Împăratul lipsește și este „plecat din țară” (compară cu Matei 25.14). Dintre toți cei patru evangheliști, evanghelistul Matei diferențiază cel mai clar între ele aceste două perioade. Aceasta devine clar în mod deosebit în capitolul 13, precum și în capitolele 24 și 25, pe care vrem să le studiem acum.

Deoarece mai ales Matei tratează această diferență între perioadele de timp, nu surprinde că numai această evanghelie relatează ceva despre introducerea și înființarea Bisericii (Adunării) (Matei capitolele 16 și 18). După respingerea Împăratului devine clar nu numai că Împărăția lui Dumnezeu va fi introdusă într-o formă tainică (Matei 13.11), ci este vestită și înființarea Bisericii (Matei 16.18). În acest context Domnul Isus poruncește ucenicilor Săi chiar, ca ei să nu mai vorbească de faptul că El este Hristos Cel făgăduit (pentru poporul Său Israel) (Matei 16.20).

17.1.2 Ce aștepta un israelit?

Ce aștepta un cetățean iudeu în timpul Domnului Isus (vezi § 2.1)? Un israelit aștepta o împărăție a păcii și un împărat care va domni în dreptate (Isaia 32.1). Chiar și după lucrarea de la cruce ucenicii L-au întrebat pe Domnul înviat: „Doamne, în acest timp restabilești Împărăția pentru Israel?” (Faptele apostolilor 1.6).

17.1.3 Ce premerge capitolul 24? (Matei 23.37-39)

Domnul Isus a trebuit să plângă pentru Ierusalim:

Matei 23.37-39: 37 Ierusalime, Ierusalime, cetate care omoară pe profeți și ucide cu pietre pe cei trimiși la ea! De câte ori am vrut să adun pe copiii tăi cum își adună o găină puii sub aripi, și n-ați vrut! 38 Iată, vi se lasă casa pustie. 39 Pentru că vă spun: Nicidecum nu Mă veți mai vedea de acum, până când veți zice: «Binecuvântat fie Cel care vine în Numele Domnului!»”

Deci Domnul Isus vorbește foarte clar despre un viitor pentru Israel; însă tot așa de clar El vorbește și despre faptul că Împărăția va fi luată pentru un timp de la această națiune (compară cu Matei 8.11,12; 21.43). Ordinea este deci aceea, că mai întâi casa lui Israel va fi lăsată pustie, „până când veți zice: «Binecuvântat fie Cel care vine în Numele Domnului!»” (vezi § 17.12.1).

Facem o mică digresiune la Iair, mai-marele sinagogii, și fiica lui (Matei 9.18-26). S-ar putea să nu fie o dovadă că ordinea prezentată mai sus – mai întâi națiunile, apoi Israel – este neapărat așa, dar această ordine se găsește și aici și în alte ocazii. Domnul Isus pornește la drum să ajute fiicei lui Iair aflată pe moarte. Deoarece sinagoga este destinată serviciului divin iudaic, Iair ca mai-mare al sinagogii este un model potrivit al iudeului în sine. Însă drumul Domnului Isus spre casa lui Iair este întrerupt prin întâlnirea cu femeia care avea scurgere de sânge (Matei 9.20-22). Această femeie era considerată necurată din punct de vedere cultic din cauza bolii ei și de aceea este exclusă de la serviciul divin iudaic. Prin aceasta ea este un tablou potrivit pentru poziția națiunilor, care erau excluse de la dreptul de cetățenie în Israel și fără Dumnezeu în lume (Efeseni 2.12). Abia după ce Domnul a vindecat-o pe această femeie, El Se îndreaptă spre mai-marele sinagogii Iair și fiica lui și spune despre fetița care tocmai murise: „fetița n-a murit, ci doarme” (Matei 9.24).

Nu era asemănător cu poporul Israel? Domnul Se ridică, să viziteze poporul Său bolnav, dar drumul Lui este întrerupt, deoarece poporul Îl respinge. Din acest motiv Domnul Se îndreaptă spre națiuni (în imaginea femeii cu scurgere de sânge). Abia după aceea El Se va apropia iarăși de poporul Său, ca să-l trezească la viața nouă (compară cu Ezechiel capitolele 36 și 37). Așa cum fiica lui Iair este trezită și adusă la viață, tot așa și Israel va fi trezit și adus la viață. Promisiunile și speranțele lui Israel păreau să fi murit, dar noi știm „că Hristos a devenit un slujitor al circumciziei …, ca să întărească [= confirme] promisiunile părinților” (Romani 15.8). În Domnul Isus toate promisiunile sunt Da și Amin (2. Corinteni 1.20), și „darurile de har și chemarea lui Dumnezeu sunt fără părere de rău” (Romani 11.29). Ele au fost însă puse la o parte în timpul „somnului de moarte” al poporului Israel, așa că Domnul Isus putea acum să Se îndrepte spre oamenii dintre națiuni (în imaginea femeii cu scurgere de sânge).

Același gând (al puneri la o parte) îl găsim de altfel și în Geneza 29.21-30, când Iacov (total surprinzător) se căsătorește mai întâi cu Leea, înainte să primească pe Rahela de soție. Așa cum Domnul Isus a venit pentru Israel, tot așa a venit Iacov mai întâi pentru Rahela, se căsătorește însă cu Leea (o imagine a Adunării), înainte ca apoi el să ia pe Rahela de soție (o imagine a lui Israel). Această întâmplare din Vechiul Testament într-adevăr nu dovedește adevărul „mai întâi națiunile, apoi Israel”, însă îl ilustrează foarte frumos. Și Romani 11 sprijină această interpretare. Pavel face cunoscut credincioșilor din Roma o taină și arată aici aceeași ordine: mai întâi Israel trebuie să aibă parte de împietrire, după aceea trebuie să intre „plinătatea națiunilor” (= numărul deplin al neamurilor; n. tr.) și în final „tot Israelul” va fi mântuit (Romani 11.25,26; vezi § 8.4.4.4).

Să revenim la Matei 23. Contextul este restabilit și așteptarea poporului este clară. Însă Domnul Isus face cunoscut la sfârșitul capitolului, că lor li „se va lăsa casa pustie”, adaugă însă apoi cuvintele: „… până când veți zice” (Matei 23.38,39). Aceasta stă în concordanță deplină cu profețiile din Isaia 32 și Ezechiel 21. În Isaia lumina vine total surprinzător după o scenă întunecată despre cetatea Ierusalim: „… până când Duhul va fi turnat de sus peste noi” (Isaia 32.15). În Ezechiel 21.27 se spune după o scenă asemănător întunecată: „… până nu va veni acela căruia îi aparține dreptatea, și lui i-o voi da.” Evanghelia după Matei 24 continuă acest gând referitor la cum va fi, când El vine.

17.1.4 La cine se adresează Matei 24?

Este foarte important să vedem acest context între capitolul 23 și 24, pe care tocmai l-am prezentat, deoarece prin aceasta recunoaștem ușor la cine Se adresează Domnul Isus în capitolul 24. Unii comentatori vor să aplice capitolul 24 în întregime la Biserică[1]. Însă Domnul Isus nicidecum nu Se adresează Bisericii, ci ucenicilor, care aici sunt o imagine a rămășiței credincioase. Ucenicii nu aveau nici un fel de greutate să aplice afirmațiile Sale la Israel. Ei pun chiar întrebarea Domnului scurt înainte de înălțarea Sa la cer, dacă El va restabili în zilele acelea Împărăția. În afară de aceasta ei cunoșteau multele promisiuni ale Vechiului Testament, unde în multe scrieri profetice este vorba despre această rămășiță (Isaia 10.22; Ieremia 31.7; Țefania 3.12,13; Zaharia 13.8,9 și așa mai departe). Ucenicii, fără nici o excepție iudei, erau în momentul acela (când Domnul a vorbit despre timpul din urmă) într-adevăr credincioși născuți din nou, dar nu erau încă „creștini” în sensul exact al cuvântului, căci lucrarea de răscumpărare nu era încă înfăptuită și Duhul Sfânt nu locuia încă în credincioși; drept urmare nu exista încă Biserica ca locuință pentru Duhul Sfânt. Ucenicii erau într-adevăr întorși la Dumnezeu, dar cu toate acestea erau legați cu Ierusalim, cu țara și cu speranța lui Israel. În această stare erau reprezentanții rămășiței credincioase din viitor (însă nu erau reprezentanții Israelului împietrit!).

Această legătură o vedem și în Matei 10.23, unde ucenicii sunt apelați ca model pentru ucenicii din Israelul viitorului (vezi § 22.1); aceasta va deveni clar înainte de toate în legătură cu capitolul 23. Preteriștii[2] dimpotrivă vor să vadă aici numai pe ucenicii prezenți, când Domnul de exemplu în Matei 24.6 spune: „veți auzi de războaie și de zvonuri de războaie.” Însă versetul 9 interzice gândul acesta; acolo se spune: „… și [voi] veți fi urâți de toate națiunile pentru Numele Meu.” Aici acest „[voi] veți fi” nu se poate limita la persoane individuale, căci stă în contrast cu „toate națiunile”. De aceea poartă un caracter colectiv/național. Dacă cineva spune unei familii prietene din SUA: „Voi ați pierdut multă simpatie la celelalte popoare prin războiul împotriva Irak-ului”, cu siguranță familia nu va înțelege că prin „voi” este vorba de familia însăși. Cu toate că se spune „voi”, oricine înțelege că este vorba de SUA ca națiune.

Unii cititori ai Bibliei sunt puși în încurcătură, deoarece în Matei 24.31 se spune: „… și vor strânge pe aleșii Lui.” Prin cuvântul „aleși” nu trebuie să gândești numai la creștini credincioși, care potrivit cu Efeseni 1.4 au fost aleși „înainte de întemeierea lumii”. Toți credincioșii din toate timpurile sunt „aleși” (compară cu Psalm 105.43; 106.5; Luca 18.7). Caracteristica deosebită a creștinilor credincioși este, că ei au fost aleși înainte de întemeierea lumii, ceea ce noi nu citim despre credincioșii celorlalte epoci. „Aleșii” din evanghelia după Matei 24.31 nu pot fi creștinii credincioși, deoarece în momentul acesta ei au fost răpiți deja în cer; sunt sfinți care au venit la credință după răpire, în mod deosebit cei din Israel.

17.1.5 Nu are Matei 24 nimic să ne spună nouă creștinilor?

S-ar putea deci trage concluzia din aceasta, capitolul 24 nu ar avea nici o importanță pentru noi creștinii credincioși. Aceasta se reproșează realmente uneori acelora care în cei aleși văd pe izraeliții credincioși. Însă „toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și folositoare pentru învățătură” (2. Timotei 3.16) și de aceea principial ea este important pentru creștini. Toată Scriptura a fost scrisă pentru creștini, însă nu vorbește totdeauna despre creștini, cu toate că creștinii pot totdeauna învăța ceva din ea. Faptul că Biserica află aici lucruri referitoare la un alt popor al lui Dumnezeu arată ce poziție de încredere are ea la Domnul.[3]

17.2 Entuziasmat de Templu (Matei 24.1-3)

Matei 24.1-3: 1 Și Isus a ieșit și a plecat de la Templu; și ucenicii Săi s-au apropiat ca să-I arate clădirile Templului. 2 Și El, răspunzând, le-a spus: „Nu vedeți voi toate acestea? Adevărat vă spun, nu va fi lăsată aici piatră pe piatră care nu va fi dărâmată”. 3 Și, pe când ședea El pe Muntele Măslinilor, ucenicii au venit la El, deoparte, spunând: „Spune-ne când vor fi acestea și care este semnul venirii Tale și al sfârșitului veacului”.

Ucenicii au ascultat atenți vorbirea Domnului. Însă acum ei lasă să se vadă, că ei nu au înțeles mult din ea. Din locurile paralele din evanghelia după Marcu 13 și din Luca 21 rezultă cât de entuziasmați sunt ei de Templu. Însă Domnul trebuie să le potolească entuziasmul, prin aceea că le spune că „nu va fi lăsată piatră pe piatră” (versetul 2). Acum ucenicii voiau să știe foarte exact și Îl întreabă: „Spune-ne când va fi aceasta?” (versetul 3). Răspunsul la această întrebare în mod ciudat nu-l citim în evanghelia după Matei, ci în Luca 21.12-24 (vezi § 17.12.3). Dacă ținem seama că evanghelia după Matei a fost adresată în primul rând iudeilor, atunci nu ne miră aceasta: Matei nu se preocupă cu distrugerea Templului în anul 70 după Hristos sub Titus, deoarece acest timp este socotit deja în perioada creștină.[4] El se preocupă în primul rând cu semnele venirii Sale și ale sfârșitului veacului, lucruri de care ucenicii (ca iudei) au întrebat (versetul 3) și care arată clar spre caracterul iudaic al acestui pasaj. Interesant este că în evanghelia după Luca (Luca 21) lipsește această întrebare referitoare la semnele venirii Sale și ale sfârșitului veacului, deoarece această evanghelie a fost scrisă în primul rând pentru cei care nu sunt iudei (vezi § 17.12.3).

17.3 Împărțirea omenirii în trei grupe

Este foarte important să înțelegem că Noul Testament împarte omenirea principial în trei grupe: „… nici iudeilor, nici grecilor (= păgânilor), nici Adunării lui Dumnezeu” (1. Corinteni 10.32). Reproșul, care se poate auzi des, că acest loc ar fi rupt din context, vrem să-l întâmpinăm cu referirea la Faptele Apostolilor. Acolo și în epistolele Noului Testament găsim mereu această împărțire. Și în Romani capitolele 9-11 găsim aceste trei grupe. În Vechiul Testament oamenii sunt împărțiți exclusiv în două grupe: în Israel și națiuni. În Noul Testament se adaugă Adunarea lui Dumnezeu ca un organism cu totul nou (vezi § 22.25), ca un popor nou „pentru Numele Său” (Faptele apostolilor 15.14).

Aceste trei grupe le găsim și în Evanghelia după Matei capitolele 24 și 25. Versetele 1-44 din capitolul 24 se preocupă în perspectivă profetică cu viitorul iudeilor. Capitolul 25.31-46 are ca temă judecarea națiunilor [= greci/păgâni], și versetele intermediare (Matei 24.45–25.30) se preocupă cu epoca creștină – timpul în care Biserica, Adunarea lui Dumnezeu, este pe pământ. Acest pasaj arată creștinătatea în mod deosebit cu privire la responsabilitatea ei. În contrast cu Biserica, care constă numai din creștini născuți din nou, creștinătății îi aparțin toți care mărturisesc într-un fel oarecare[5] că fac parte din creștinism (vezi § 3.4.2.1).

17.4 Partea iudaică a „vorbirii cu privire la timpul din urmă” (Matei 24.1-44)

De ce versetele 1-44 din evanghelia după Matei 24 se referă la Israel? Mulți creștini vor să aplice aceste versete la epoca creștină și gândesc că aceste versete li s-ar potrivi în mod deosebit. Însă prin aceasta se ajunge la greutăți în interpretare, deoarece multe versete stabilesc foarte clar legătura cu poporul Israel. Ele sunt mult mai ușor de înțeles, dacă vedem ucenicii în aceste versete nu ca imagine a creștinilor, ci ca imagine a rămășiței credincioase din timpul din urmă.

În ansamblu multe caracteristici în versetele 1-44 din așa-numita predică despre timpul din urmă sau predica de pe munte arată fără să poată fi trecut cu vederea caracterul iudaic al acestui pasaj:

• „Evanghelia Împărăției” (versetul 14) este predicată – în contrast cu „Evanghelia harului” (Faptele apostolilor 20.24), care caracterizează timpul nostru actual.
• „Urâciunea pustiirii” se va instala, ceea ce a fost profețit deja de Daniel (versetul 15) și prin aceasta are caracter pur iudaic – în Daniel 9.24 și versetele următoare este vorba de poporul lui Daniel.
• „Locul sfânt” (versetul 15) – în creștinism nu sunt locuri sfinte.
• „Iudeea” (versetul 16) este situată în Israel.
• „Sabatul” (versetul 20) poartă de asemenea caracter iudaic – în creștinism sabatul nu are nici un rol, chiar dacă sunt cercuri creștine care vor să privească altfel lucrurile.[6]
• „Necazul cel mare” (versetul 21) va fi înainte de toate un necaz pentru casa lui Iacov (vezi Daniel 12.1; Ieremia 30.7).
• „Hristoși falși” (versetul 24) vor apărea în pustie sau în încăperi – însă creștinii nu așteaptă nici un Hristos pe pământ, ci un Hristos, pe care Îl vor întâmpina pe nori (1. Tesaloniceni 4.15 și versetele următoare).
• „Fiul Omului” (versetele 30, 44) stă întotdeauna în legătură cu pământul și binecuvântarea pe pământ, în mod deosebit în Împărăția de o mie de ani (vezi Psalm 8). Această expresie nu se întâlnește în versetele următoare 45-51 și în capitolul 25,1-14, unde este vorba de epoca creștină.
• „Semințiile pământului” (versetul 30) sunt semințiile lui Israel.
• „Smochinul” (versetul 32) stă în Vechiul Testament deseori în legătură cu Israel (Ieremia 8.13; 24; Osea 9.9,10).
• „Generația aceasta” (versetul 34) sunt în primul rând iudeii, cărora Domnul li se adresează în vorbirea Sa, dar apoi și generația iudaică în general în viitor.

17.4.1 Hristoși falși, zvonuri de războaie și așa mai departe (Matei 24.3-14)

Matei 24.3-14: 3 … „Spune-ne când vor fi acestea și care este semnul venirii Tale și al sfârșitului veacului“. 4 Și Isus, răspunzând, le-a spus: „Vedeți să nu vă amăgească cineva! 5 Pentru că mulți vor veni în Numele Meu, spunând: «Eu sunt Hristosul»; și vor amăgi pe mulți. 6 Și veți auzi de războaie și de zvonuri de războaie; vedeți să nu vă tulburați, pentru că toate trebuie să fie. Dar nu este încă sfârșitul. 7 Pentru că se va ridica națiune contra națiune și împărăție contra împărăție; și vor fi foamete și epidemii, și cutremure în diferite locuri. 8 Dar toate acestea vor fi începutul durerilor. 9 Atunci vă vor da necazului și vă vor ucide; și veți fi urâți de toate națiunile pentru Numele Meu. 10 Și atunci mulți se vor poticni și se vor vinde unii pe alții și se vor urî unii pe alții. 11 Și mulți falși profeți se vor ridica și vor amăgi pe mulți. 12 Și, din cauză că se va înmulți nelegiuirea, dragostea celor mai mulți se va răci; 13 dar cine rabdă până la sfârșit, acela va fi mântuit. 14 Și această Evanghelie a Împărăției va fi predicată în toată lumea, spre mărturie pentru toate națiunile; și atunci va veni sfârșitul.

Aceste versete descriu ultimele evenimente pe pământ înainte de Împărăția păcii. Mai sus am văzut (vezi § 17.2) că Domnul nu răspunde aici la întrebarea ucenicilor referitoare la momentul când Templul „va fi pustiit” (versetul 3; compară cu capitolul 23.38). El le revelează însă semnele venirii Sale și le descrie evenimentele care au a face cu sfârșitul veacului.

De altfel Domnul nu vorbește despre sfârșitul lumii, ci despre sfârșitul veacului, căci sfârșitul lumii va avea loc abia după Împărăția de o mie de ani a păcii. Nici veacul Legii nu s-a terminat până astăzi (vezi de exemplu Matei 12.32: „… nici în veacul acesta, nici în cel viitor”). „Veacul acesta” a început odată cu instaurarea Legii și pentru israeliți este o expresie de sine stătătoare pentru timpul Legii; expresia „veacul viitor” desemnează timpul domniei lui Mesia în Împărăția de o mie de ani a păcii (vezi și § 16.1). Abia odată cu venirea Domnului Isus în putere și cu mare glorie „veacul acesta” se va încheia (vezi Fig. 8 din § 16.1). Aceasta este o altă dovadă foarte clară pentru faptul că timpul Bisericii nu este o perioadă nouă de timp în sensul propriu al cuvântului, ci o intercalare în epoca mozaică.

Ultima perioadă a „veacului acesta” este „sfârșitul veacului”, timpul recoltării (Matei 13.39), când îngerii „vor aduna din Împărăția Sa toate prilejurile de poticnire și pe cei care practică nelegiuirea” (Matei 13.41). Timpul Bisericii – „timpul harului” – și veacul, despre care vorbea Domnul, merg de aceea un timp paralel, și după ce Biserica va fi răpită înainte de ultima săptămână-an (compară cu Daniel 9), veacul acesta merge mai departe în întâmpinarea sfârșitului (vezi Fig. 3 din § 6.4).

Această săptămână-an este ultima săptămână a celor 70 de săptămâni-an, despre care citim în Daniel 9.24 și versetele următoare.[7] Aceste săptămâni-ani sunt subîmpărțite în 7 săptămâni, 62 de săptămâni și 1 săptămână. Ultima săptămână din cele 70 de săptămâni-an nu s-a încheiat încă, și noi putem presupune că versetele citate descriu evenimentele din prima jumătate a ultimei săptămână-an.[8] Versetele 15-28 descriu a doua jumătate a celei de-a 70-a săptămână-an, și versetele 29-31tratează venirea Domnului în putere și glorie. Partea (iudaică) a vorbirii referitoare la timpul din urmă se încheie în versetele 32-44 cu o aplicație morală: Domnul accentuează, că este necesar să fi pregătit pentru venirea Sa.

Prima jumătate a celei de-a 70-a săptămână-an va fi un timp în care se vor ridica Hristoși falși. Vor fi războaie și zvonuri de războaie, precum și foamete. În aceste necazuri nu numai că vor muri mulți oameni prin judecăți, ci și unii din credincioși vor fi prigoniți și vor fi omorâți. Însă acesta „nu este încă sfârșitul” (versetul 6), ci va fi abia „începutul durerilor” (versetul 8). Evenimentele descrise aici sunt în concordanță cu evenimentele descrise în cartea Apocalipsa 6.4-8. Acolo citim, că pacea va fi luată de pe pământ (Apocalipsa 6.4), ceea ce corespunde „războaielor și zvonurilor de războaie” (Matei 24.6); lipsa alimentelor din versetul 6 corespunde cu foametea (Matei 24.7), și versetul 8 relatează că unii vor fi omorâți (compară cu Matei 24.9). Prin aceasta este clar că pecetea a doua, a treia și a patra (Apocalipsa 6) evident vor fi deschise în prima jumătate a ultimei săptămână-an.

17.4.1.1 Ce vrea să spună că o națiune se va ridica contra altei națiuni?

Întrebare: Din cuvintele „se va ridica națiune contra națiune” (Matei 24.7) unii deduc că durerile nașterii din Matei 24 au început cu primul război mondial.[9] Ce spuneți dumneavoastră în privința aceasta?

Răspuns: Așa cum după durerile nașterii în viața naturală vine în final un copil pe lume, tot așa începutul durerilor în Israel va da naștere la rămășița credincioasă, care în final va constitui nucleul noului popor Israel. Este deci vorba de activități spirituale, care vor da naștere la o întoarcere spirituală, și nu la schimbări naționale, politice. După primul război mondial nu au avut loc această schimbare spirituală a lui Israel. Timpul durerilor este caracterizat incontestabil prin războaie, însă acest timp nu poate fi atribuit timpului de după 1914. Căci potrivit cu Matei 24.9 începutul durerilor stă în legătură cu prigonirea credincioșilor iudei.[10] Atunci va fi vorba de a răbda până la sfârșitul necazului (Matei 24.13), pentru a putea intra în Împărăția de o mie de ani. Timpul durerilor nașterii este situat în prima jumătate a celei de-a 70-a săptămână-an după răpirea Bisericii.

17.4.1.2 Ce înseamnă „a răbda până la sfârșit” (Matei 24.12,13)

Matei 24.12,13; 10.22: … 24.12 din cauză că se va înmulți nelegiuirea, dragostea celor mai mulți se va răci; 13 dar cine rabdă până la sfârșit, acela va fi mântuit. … 10.22 Și veți fi urâți de toți, pentru Numele Meu; dar cine va răbda până la sfârșit, acela va fi mântuit.

Întrebare: Cine sunt aceia a căror dragoste se răcește, și cine sunt aceia care rabdă până la sfârșit? Se poate pierde totuși un credincios?

Răspuns: Această întrebare este justificată, căci deseori acest verset a fost scos din context și prin aceasta s-a justificat învățătura că un credincios s-ar putea iarăși pierde. Însă versetele amintite mai sus sunt importante nu numai cu privire la întrebarea dacă un credincios poate să se piardă din nou. La cine se adresează aceste versete? Dacă răspundem mai întâi la această întrebare, atunci se rezolvă de la sine întrebarea, dacă locul acesta afirmă că un credincios s-ar putea pierde.

Atât în Matei 24.12,13 cât și în Matei 10.22 nu este vorba de creștini, ci de credincioși iudei, care în necazul care va veni se vor declara de partea lui Hristos, deci când credincioșii creștini au fost răpiți deja la Domnul. Am văzut mai sus, că în Matei 24.4-14 este descrisă prima jumătate a săptămânii-an din Daniel 9 până la arătarea lui antihrist. În timpul acesta „dragostea celor mai mulți se va răci” (versetul 12). Aceștia vor fi probabil aceia care din diferite motive pentru un timp scurt s-au pus de partea părții credincioase a iudeilor. Însă ei arată repede adevărata lor stare lăuntrică, deoarece ei nu au viață din Dumnezeu, și „fărădelegea se va înmulți”. Aceia care în timpul acela vor răbda și vor rămâne credincioși Dumnezeului lor, vor – făcând abstracție de martiri – intra fiind în viață în Împărăția de o mie de ani, căci „cine va răbda până la sfârșit”, acela va fi mântuit (versetul 13).

Aici nu este vorba de mântuirea sufletului, ci de salvarea prin trecerea prin toate necazurile; este vorba de acei sfinți despre care este vorba și în Romani 11.16: „Iar dacă cel dintâi rod este sfânt, plămădeala de asemenea”, sau în Apocalipsa 14.1: „Și am văzut: și iată Mielul stând pe muntele Sion și cu El o sută patruzeci și patru de mii având Numele Său și Numele Tatălui Său scris pe frunțile lor.” Acești 144000 sunt aceia care au răbdat până la sfârșit și au avut parte de salvarea prin trecerea prin toate necazurile. Așa cum odinioară Noe a fost mântuit la trecerea prin apele judecății, tot așa rămășița credincioasă din viitor a lui Israel va fi păzită în trecerea prin toate necazurile. Martirii din timpul acela, care nu vor ajunge la sfârșit, ocupă în cartea Apocalipsa un loc deosebit (vezi de exemplu Apocalipsa 20.4).

Contextul arată clar, că aici nu este vorba de credincioși creștini și deci nici nu se tratează întrebarea referitoare la faptul dacă un credincios se poate pierde.

17.4.1.3 Ce înseamnă „Evanghelia Împărăției”? (Matei 24.14)

Matei 24.14: Și această Evanghelie a Împărăției va fi predicată în toată lumea, spre mărturie pentru toate națiunile; și atunci va veni sfârșitul.

Întrebare: Ce înseamnă Evanghelia Împărăției în Matei 24.14?

Răspuns: Numai în vorbirea despre timpul din urmă în evanghelia după Matei stă adaosul „Împărăției”. Aceasta are a face cu caracterul (iudaic) acestei evanghelii. De altfel prin cuvântul evanghelie nu se spune întotdeauna același lucru; înțelesul lui depinde de contextul în care stă acest cuvânt (vezi § 4; § 22.27).

La începutul lucrării Sale Domnul Isus a vestit Evanghelia Împărăției ca: „s-a apropiat” (Matei 4.17). Propovăduirea acestei Împărății a fost însă întreruptă, deoarece poporul L-a respins. De aceea, așa a explicat Domnul Isus, Împărăția va lua un caracter tainic (Matei 13.11; vezi și § 3.3). În timpul necazului, în timpul din urmă, despre care vorbește Matei 24.14, Evanghelia Împărăției va fi vestită iarăși; din nou va fi vestit mesajul, că Împăratul vine și va întemeia Împărăția Sa, și din nou va fi propovăduită pocăința (compară cu Matei 4.17). Și în sfârșit va exista un popor „plin de supunere în ziua puterii [Sale]” (traducere textuală; Psalm 110.3). Cu regret, poporul nu era așa la prima venire a Domnului Isus în lumea aceasta. El va termina lucrarea, pe care El a început-o deja (vezi Matei 4 și următoarele).

Evanghelia lui Pavel nu va mai fi vestită atunci pe pământ, deoarece aceia cărora le era adresată sunt în cer. Deci Evanghelia Împărăției nu are nimic a face cu Evanghelia lui Pavel; ea este, cum am spus, predica, că Împăratul și Împărăția Sa s-au apropiat și că numai prin pocăință și întoarcere la Dumnezeu se poate intra în această Împărăție. Când satan va fi aruncat pe pământ la începutul timpului de necaz, deci la mijlocul celor 7 ani ai ultimei săptămână-an (Apocalipsa 12.9), această Evanghelia aproape deloc nu va fi propovăduită. Atunci se va vesti fiecărei națiuni și fiecărui popor Evanghelia veșnică (Apocalipsa 14.6), care vorbește numai despre Dumnezeu ca Creator și Judecător (compară cu Romani 1.18 și versetele următoare). Timpurile vor fi așa de îngrozitoare, că vor fi numai puțini oameni care cunosc Cuvântul lui Dumnezeu, și Dumnezeu în harul Său va limita la minimum mesajul care trebuie crezut.

Evanghelia Împărăției nu trebuie confundată cu Evanghelia lui Pavel (vezi § 4) cu caracterul ei mult mai măreț, deoarece conținutul lor este diferit: Evanghelia lui Pavel are a face cu poziția lui Hristos în glorie, în timp ce Evanghelia Împărăției are a face cu pământul. După respingerea Domnului de către poporul Său, Evanghelia Împărăției nu mai poate fi vestită în forma în care a propovăduit-o Ioan Botezătorul și Domnul Însuși. Într-adevăr Împărăția lui Dumnezeu este propovăduită, însă în forma ei ascunsă sau tainică (Matei 13.11). Domnul Isus într-adevăr în această Împărăție nu este Împăratul nostru, este însă Domnul nostru. Această Împărăție este caracterizată prin aceea că Domnul nu este prezent, așa cum ne arată cele trei parabole începând cu Matei 24.45 și versetele următoare; Împărăția păcii viitoare dimpotrivă va fi caracterizată prin prezența Împăratului. Astăzi, când după convingerea noastră timpul revenirii Domnului este foarte aproape, alături de Evanghelia gloriei se vestește iarăși deja, asemănător ca atunci în timpul Domnului, Evanghelia Împărăției scurt înainte de a avea loc domnia publică a lui Hristos – de exemplu și prin această carte.

În locul paralel din evanghelia după Marcu 13.10 este lăsat la o parte adaosul „Împărăției”; aici se spune la modul cel mai general: „Și Evanghelia trebuie să fie vestită întâi tuturor națiunilor” (Marcu 13.10). Deoarece Marcu în evanghelia lui nu ne prezintă derularea evenimentelor viitoare așa cum face Matei, ci ne prezintă pe Domnul Isus ca slujitorul desăvârșit, în evanghelia lui cunoaștem mai mult principiile generale, care sunt necesare și astăzi fiecărui slujitor. Chiar dacă Evanghelia după Matei nu este adresată în primul rând creștinilor, noi putem aplica la noi locul din Matei 24.14, căci „toată Scriptura este … folositoare pentru învățătură, pentru convingere, pentru îndreptare” (2. Timotei 3.16). Și noi suntem solicitați în timpul înfățișării tainice a Împărăției cerurilor să mergem și să predicăm Evanghelia „la toată creația” (Marcu 16.15).

17.4.2 Ultimii 3,5 ani (Matei 24.15-31)

Matei 24.15-31: 15 Când veți vedea deci urâciunea pustiirii, despre care s-a spus prin profetul Daniel, stând în loc sfânt (cine citește să înțeleagă), 16 atunci cei care sunt în Iudeea să fugă în munți; 17 cine este pe acoperiș să nu coboare ca să ia cele din casa lui; 18 și cine este la câmp să nu se întoarcă înapoi ca să-și ia haina. 19 Dar vai de cele însărcinate și de cele care alăptează în acele zile! 20 Rugați-vă însă ca fuga voastră să nu fie iarna, nici în sabat; 21 pentru că atunci va fi necaz mare, așa cum nu a fost de la începutul lumii până acum, nici nu va mai fi vreodată. 22 Și, dacă n-ar fi fost scurtate zilele acelea, n-ar fi fost mântuită nici o făptură; însă, datorită celor aleși, zilele acelea vor fi scurtate. 23 Atunci, dacă cineva vă va spune: «Iată, aici este Hristosul», sau: «Aici», să nu credeți. 24 Pentru că se vor ridica falși Hristoși și falși profeți și vor face semne mari și minuni, ca să amăgească, dacă este posibil, chiar pe cei aleși. 25 Iată, v-am spus dinainte. 26 Deci, dacă ei vă spun: «Iată, este în pustiu!», să nu ieșiți; «Iată-L în cămăruțe ascunse!», să nu credeți. 27 Pentru că, așa cum iese fulgerul de la răsărit și se arată până la apus, așa va fi venirea Fiului Omului. 28 Pentru că oriunde este cadavrul, acolo se vor aduna vulturii. 29 Iar îndată după necazul acelor zile, soarele se va întuneca și luna nu-și va da lumina și stelele vor cădea din cer și puterile cerurilor vor fi clătinate. 30 Și atunci se va arăta semnul Fiului Omului în cer și atunci toate semințiile pământului se vor jeli și vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere și cu glorie mare. 31 Și va trimite pe îngerii Săi cu sunet puternic de trâmbiță și vor strânge pe aleșii Săi din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor până la cealaltă margine a lor.

Începând cu Matei 24.15 citim despre urâciunea pustiirii, pe care o găsim și în Daniel 9.27. Această urâciune a pustiirii[11] va fi așezată la începutul ultimilor 3,5 ani ai celei de-a 70-a săptămână-an. Despre acest timp citim în Daniel: „… și până la sfârșit va fi război: pustiirile hotărâte” (Daniel 9.26b). Antihrist va așeza în domeniul Templului un tablou – „urâciunea” (versetul 15) -, care va trebui să fie adorat.[12] Din cauza acestei idolatrii Dumnezeu va aduce pustiirea peste Israel, și anume prin asirian, „împăratul nordului” (compară cu Isaia 10.5,6). Atunci va deveni aproape realitate ceea ce astăzi unii politicieni cer în Orientul Apropiat, și anume, ca Israel să fie distrus din Palestina respectiv să fie alungat în Mare.

Unii argumentează, că armata romană din timpul asedierii Ierusalimului în anul 70 după Hristos ar fi fost urâciunea pustiirii, deoarece ei ar fi adus pustiire asupra Ierusalimului.[13] Împotriva acestei păreri stă faptul că după 1335 de zile de la instalarea urâciunii pustiirii trebuie să vină sfârșitul necazului și binecuvântarea pentru Israel (Daniel 12.11). Unde a fost această binecuvântare la 1335 de zile după anul 70 după Hristos? Evident ea nu a venit încă peste Israel. De asemenea urâciunea pustiirii nu a fost așezată în „Locul sfânt”, așa cum ar fi trebuit să aibă loc conform cu Matei 24.15. În afară de aceasta în anul 70 după Hristos nu a existat nici o necesitate pentru o evadare rapidă, despre care vorbesc versetele 16-20. Dimpotrivă: după retragerea lui Cestius Gallus[14] în anul 66 după Hristos era timp suficient să se părăsească Ierusalimul fără grabă, căci iudeii puteau să considere că Roma, după asedierea fără succes a Ierusalimului, va trimite din nou o oștire de agresiune. În afară de aceasta perioada de timp, în care în Templu este așezată urâciunea pustiirii, potrivit cu Luca 17 stă în legătură directă cu arătarea Fiului Omului, deci cu venirea Sa în putere și glorie. Aceasta arată, că versetul 15 nu poate fi despărțit de versetele 30-39.[15]

Aceste evenimente au o referire clar vizibilă la poporul Israel: în vorbirea referitoare la timpul din urmă prezentată în evanghelia după Matei nu citim numai despre urâciunea pustiirii, care se referă la poporul lui Daniel (Daniel 9.24,27), ci și despre locul sfânt și despre o fugă în ziua de sabat. În creștinism nu este nici acest „loc sfânt”, ca în Vechiul Testament, și nici sabatul nu joacă vreun rol. În afară de aceasta aici citim despre timpul de necaz respectiv despre necazul lui Iacov [= Israel], așa cum el este descris în Daniel 12.1 și Ieremia 30.7. Acest necaz nu are nimic a face cu necazurile de care suferă și creștinii credincioși. Necazurile creștinilor credincioși sunt „pentru dreptate” (1. Petru 3.14), dar necazul cel mare va fi un necaz provocat de judecata lui Dumnezeu. Completarea: „… așa cum nu a fost de la începutul lumii până acum, nici nu va mai fi vreodată” (versetul 21), caracterizează necazul cel mare ca un necaz deosebit și prin aceasta contrazice și afirmația că acest necaz a avut a face cu distrugerea din anul 70 după Hristos. Căci incontestabil exterminarea în masă a iudeilor în al treilea Reich german a fost mult mai gravă decât evenimentele din timpul acela, și cu toate acestea este numai un singur necaz, „așa cum nu a fost de la începutul lumii până acum, nici nu va mai fi vreodată”, și acest necaz va avea loc în ultima jumătate a celei de-a 70-a săptămână-an a lui Daniel.

R. Hardmeier încearcă să contrazică acest argument în felul următor: Domnul nicidecum nu a vrut să spună că el ar fi necazul cel mai mare. El a folosit aici numai felul agreat în Biblie de comparație gramaticală, ca să vestească un necaz foarte mare. În mod asemănător este folosit acest mijloc de stil și în 2 Împărați 18.5 și 2 Împărați 23.25 („… nici după el nu s-a ridicat vreunul asemenea lui”), ca să caracterizeze pe Ezechia și pe Iosia. Potrivit cu aceasta cei doi împărați ar fi fost în aceeași măsură împărați unici în felul lor, ceea ce nu ar putea fi posibil, dacă expresia nu ar fi înțeleasă ca figură de stil, ci în sens absolut. Aceasta ar dovedi, că nu ar trebui să fie vorba de necazul cel mai mare.[16]

Deci în 2 Împărați nicidecum nu trebuie să fie vorba despre un astfel de stil. Mai degrabă la Ezechia încrederea lui în Domnul (2 Împărați 18.5a) și la Iosia radicalitatea lui cu privire la reîntoarcerea la Legea lui Moise (2 Împărați 23.25b) sunt unice. Cu privire la textul nostru din Matei 24 Domnul ar trebui să fi folosit în vorbirea Sa, fără vreo explicație dată mai târziu, același stil de vorbire exagerat, așa cum cu multe secole în urmă a folosit Daniel, atunci când scrie despre acest necaz, că „n-a fost niciodată de când există o națiune” (Daniel 12.1).

17.4.2.1 De ce un alt necaz pentru Israel?

Întrebare: Pentru ce un alt necaz, după ce în anul 70 după Hristos a venit un necaz peste Israel?

P. Mauro scrie:

Vrem să întrebăm: În primul rând, dacă va trebui să fie încă o generație iudaică în viitor, peste care trebuie să vină un necaz mai mare [este vorba de necazul din anul 70 după Hristos], care este atunci motivul pentru acesta? Și care este crima, pentru care generația viitoare de israeliți trebuie să fie pedepsită? Ce crimă ar putea ei săvârși, care să fie într-o oarecare măsură comparabilă cu trădarea și răstignirea lui Mesia al lor?[17]

Răspuns: Iudeii nu numai vor numi fapta lor îngrozitoare ca fiind bună, nu, ei vor mări chiar vinovăția lor, prin aceea că vor primi pe antihrist! Aceasta va fi o injurie suplimentară îngrozitoare adusă Domnului, pe care L-au respins și răstignit. Domnul profețește aceasta în Ioan 5.43: „Eu am venit în Numele Tatălui Meu și nu Mă primiți; dacă va veni un altul, în numele lui însuși, pe acela îl veți primi”, și de aceea El spune cu privire la răstignire: „Pentru că, dacă se fac acestea cu copacul verde, ce va fi cu cel uscat?” (Luca 23.31). Ceea ce s-a petrecut cu copacul verde, este o imagine a începutului lepădării Domnului; ceea ce se va face cu copacul uscat, este o imagine a ceea ce se va petrece după mai mult de 1900 ani de lepădare. Când se va așeza urâciunea pustiirii, atunci se va împlini Matei 12.44,45.[18]

17.4.2.2 Un Hristos fals (Matei 24.24)

Matei 24.24: Pentru că se vor ridica falși Hristoși și falși profeți și vor face semne mari și minuni, ca să amăgească, dacă este posibil, chiar pe cei aleși.

Cu adevărat credincioșii rămășiței iudaice sunt în pericol în timpul necazului, să se alipească de Hristoși falși. Însă Domnul îi atenționează, să nu meargă în pustie și în case, ca să-L găsească pe El acolo, căci El va veni „așa cum iese fulgerul de la răsărit și se arată până la apus” (Matei 24.27). Și acest verset este iarăși un indiciu la faptul, că în prima parte a vorbirii referitoare la timpul din urmă din Matei 24.1-44 nu poate fi vorba de Biserică, respectiv de creștinii credincioși: Biserica nu-L așteaptă pe Hristos nici în pustie și nici în case – ea are făgăduința că va fi luată de Hristos personal, „va întâmpina pe Domnul în văzduh” (1. Tesaloniceni 4.17). Când dimpotrivă Domnul Isus va reveni pe pământ în putere și mare glorie, atunci nu El personal va aduna pe aleșii Lui, ci va face aceasta prin îngeri (Matei 24.31) – un indiciu clar, că cei aleși nu pot fi creștinii credincioși și că în contextul întreg nu este vorba de Biserică. Creștinii credincioși nu Îl așteaptă să revină în putere și glorie și ca să-Și pună piciorul pe Muntele Măslinilor (compară Zaharia 14.4 cu 1. Tesaloniceni 4.16.17). Ei nu stau în pericolul să se alipească de un Hristos fals așa cum vor sta credincioșii rămășiței iudaice în timpul de necaz; ei stau în zilele noastre mai degrabă în pericol să creadă un duh fals – un pericol, de care Ioan atenționează categoric (1. Ioan 4.1-3).

Din evanghelia după Matei 24.15-28 devine clar, că necazul cel mare se va termina cu venirea Domnului. Aceasta este prezentat în continuare de la versetul 29.

17.4.2.3 „După necazul acelor zile …” (Matei 24.29a)

Matei 24.29a: Iar îndată după necazul acelor zile … .

După ultimii 3,5 ani (ai ultimei săptămână-an) Domnul Isus va reveni în putere și glorie. Unii gândesc, că „îndată după necazul acelor zile” înseamnă numai că după distrugerea Ierusalimului va începe o perioadă (nemăsurat de lungă) , în care vor avea loc evenimentele descrise în versetul 29.[19] Însă această interpretare desparte legătura temporală strâns legată cu arătarea Fiului Omului, așa cum ne-o prezintă capitolul. Locul paralel la aceasta în Luca 21.28 spune chiar: „Dar când vor începe să fie acestea, priviți în sus și ridicați-vă capetele, pentru că răscumpărarea voastră se apropie.” Potrivit interpretării de mai sus ar trebui să se spună mai bine: atunci așteptați încă cel puțin 1900 de ani. – Aceste semne și-ar fi pierdut prin aceasta orice sens. Nu, evenimentele descrise aici vor veni asupra pământului și în mod deosebit asupra lui Israel unul după altul în serii scurte.

17.4.2.4 Catastrofe: soare, lună și stele (Matei 24.29b)

Matei 24.29b: … soarele se va întuneca și luna nu-și va da lumina și stelele vor cădea din cer și puterile cerurilor vor fi clătinate.

Versetul 29 vorbește despre catastrofe uriașe în creația vizibilă. Acest verset este interpretat în forme diferite. Unii gândesc la o împlinire textuală, așa că soarele se va întuneca, luna nu-și va mai da lumina și stelele vor cădea literalmente pe pământ (probabil sub forma de meteoriți).

În legătură cu locuri din Scriptură ca Isaia 13.10; 34.4; Ezechiel 32.7 și Ioel 2.10 această interpretare nu poate fi cu totul exclusă, dar nicidecum nu neapărat va fi așa.[20] Foarte des soarele, luna și stelele sunt imaginii pentru autoritățile de guvernare pe pământ.[21] Lui Nebucadnețar și urmașilor lui le-a fost încredințată autoritatea de către Dumnezeu. Cu regret aceste autorități nu s-au lăsat călăuzite de Dumnezeu și de aceea nu au condus popoarele conform voii lui Dumnezeu. Când Domnul Isus va reveni ca Fiu al Omului, El va judeca pe acești deținători ai puterii și aceste autorități, deoarece ele ca purtători ai luminii divine au eșuat. Ei sunt ca un soare întunecat, ca o lună fără lumină, ca stele care au încetat să lumineze noaptea, și astfel nu își mai ocupă locul lor.

Deci aceste fenomene ale naturii vizibile pot fi înțelese și simbolic, tot așa de exemplu cornul mic din cartea Daniel – simbolul unei puteri politice -, care „s-a făcut mare până la oștirea cerurilor și a aruncat la pământ din oștire și din stele” (Daniel 8.9,10). Sau să ne gândim la Apocalipsa 9.1: „… o stea căzută din cer pe pământ”. Aici este imposibil să ne gândim la o stea în sensul literar; aici este vorba despre o descriere a lui antihrist sau a lui satan însuși. (În privința aceasta sunt de acord și acei comentatori care în alte locuri pornesc de la o interpretare textuală a soarelui, lunii și stelelor.[22]) Și în Apocalipsa 6.13 și 8.12 se poate considera că referitor la soare, lună și stele este vorba de organizații, sisteme și puteri religioase și politice. Evenimentele descrise aici pot desigur să fie însoțite realmente de fenomene naturale cosmice (cum ar fi ploaia de meteoriți).

17.4.2.5 „Semnul Fiului Omului” (Matei 24.30)

Matei 24.30: Și atunci se va arăta semnul Fiului Omului în cer și atunci toate semințiile pământului se vor jeli și vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere și glorie mare.

Semnul Fiului Omului este Domnul Isus Însuși. Evanghelistul Luca ne relatează în evanghelia lui nașterea Domnului Isus: „Și acesta vă este semnul: veți găsi un Prunc înfășat în scutece și culcat în iesle” (Luca 2.12). Fariseilor și saducheilor, care cereau un semn (Matei 16.1), Domnul Isus le răspunde: „O generație rea și adulteră cere un semn; și nu i se va da alt semn, decât semnul lui Iona” (Matei 16.4). La toate cele trei semene este vorba efectiv de Persoana Domnului. De aceea versetul 30 nu poate fi interpretat, ca și cum Domnul Isus ar coborî exclusiv în formă simbolică pentru a face judecată, așa cum se afirmă uneori.[23] Aceste versete trebuie interpretate textual: la împlinirea veacurilor Domnul Isus nu va reveni exclusiv simbolic, ci personal, ca să facă judecata. Așa cum am spus, semnul unui copil în iesle era Copilul în trup, și semnul lui Iona era literalmente moartea și învierea Domnului Isus; și tot așa semnul Fiului Omului va fi Fiul în trup, care coboară din cer.[24]

17.4.2.6 Strângerea celor aleși (Matei 24.31)

Matei 24.31: Și va trimite pe îngerii Săi cu sunet puternic de trâmbiță și vor strânge pe aleșii Săi din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor până la cealaltă margine a lor.

Când se va arăta semnul Fiului Omului, atunci se vor împlini profețiile lui Isaia: „Și [El] va înălța un steag pentru națiuni și-i va aduna pe cei alungați ai lui Israel și-i va strânge pe cei risipiți ai lui Iuda, din cele patru colțuri ale pământului” (Isaia 11.12), și: „Și va fi așa: în ziua aceea se va suna din trâmbița cea mare și vor veni cei pierduți în țara Asiriei și cei împrăștiați în țara Egiptului și se vor închina Domnului pe muntele cel sfânt, în Ierusalim” (Isaia 27.13).

Matei se referă fără îndoială la aceste așteptări iudaice, atunci când în versetul 31 vorbește atât despre trâmbiță cât și despre strângerea celor aleși din toate colțurile pământului. Trâmbițarea este o imagine pentru strângerea celor aleși (compară cu Numeri 10.1-8). În afară de aceasta trâmbița stă în legătură cu sărbătoarea iudaică a trâmbițelor și arată spre odihna de sabat din timpul Împărăției de o mie de ani (Lev 23.23-25; Numeri 29.1-6). Această trâmbițare nu este nici una din trâmbițările care introduc așa-numitele judecăți de trâmbiță din cartea Apocalipsa, și nici acea trâmbiță care va răsuna la răpirea credincioșilor (1. Corinteni 15.52; 1. Tesaloniceni 4.16), căci credincioșii nu vor fi strânși pe pământ, ci ei vor întâmpina pe Domnul în nori în văzduh (1. Tesaloniceni 4.17). Însă în Matei 24.31 este vorba de strângerea iudeilor aleși și care trăiesc ca împrăștiați, care nu vor fi strânși în cer, ci în Israel; aceasta o confirmă foarte clar locurile biblice citate mai sus din profeți. (Cu privire la diferența între trâmbițe vezi § 20.8).

Potrivit cu Isaia 11.12 pentru națiuni se va înălța un steag. Acest steag ar putea fi în legătură cu semnul Fiului Omului, care potrivit cu Matei 24.30 va apare pe cer la revenirea Domnului în putere și glorie. Căci un steag nu este altceva decât un semn distinctiv, un simbol, sub a cărui călăuzire te așezi, respectiv sub călăuzirea aceluia pe care îl reprezintă steagul. Toți cei risipiți ai lui Israel vor fi strânși în final sub drapelul lui Mesia care va veni. Domnul a vrut deseori să strângă pe poporul Său, „așa cum își strânge găina puii sub aripi” (Matei 23.37). Atunci, „în ziua aceea”, ei „vor fi un dar de bunăvoie” (Psalm 110.3). O rămășiță se va afla deja în țară, și mulți dintre izraeliții aleși din afara țării Israel vor fi strânși în țara Canaan abia după revenirea Domnului (vezi Ezechiel 20.34-38).

17.4.3 Smochinul și „generația aceasta” (Matei 24.32-36)

Matei 24.32-36: 32 Dar de la smochin învățați parabola: când ramura lui este deja fragedă și dă frunze, cunoașteți că vara este aproape. 33 Așa și voi, când veți vedea toate acestea, să știți că este aproape, la uși. 34 Adevărat vă spun: Nicidecum nu va trece această generație, până nu vor avea loc toate acestea. 35 Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nicidecum nu vor trece. 36 Dar despre ziua aceea și despre ceasul acela, nimeni nu știe, nici îngerii cerurilor, ci numai Tatăl.

17.4.3.1 Smochinul

Parabola despre smochin arată clar, că cel înțelept va fi capabil să cunoască semnele timpului. Smochinul înfrunzește primăvara: semn că vara nu mai este departe. Deci pe baza stării pomului se poate cunoaște cât de aproape este vara. Când toate acele semne încep să se împlinească, cel înțelept poate să știe, că ea „este aproape, la uși” (versetul 33) sau, să vorbim în limbajul lui Maleahi, „va răsări soarele dreptății cu vindecarea în aripile Lui” (Maleahi 4.2). Această generație iudaică va continua să existe până la timpul sfârșitului (versetul 34); cu regret ea va rămâne până la sfârșit o „generație rea și adulteră” (Matei 16.4).

Este remarcabil, că Domnul Isus folosește tocmai smochinul ca exemplu. Căci nu a blestemat El tocmai mai înainte smochinul (Matei 21.19), care este o imagine a lui Israel, ca el niciodată să nu mai dea rod?[25] Și nu s-a confirmat uscarea măslinului în modul cel mai îngrozitor atunci când Ierusalimul a fost distrus în anul 70 după Hristos? Odată cu distrugerea Templului, sistemul iudaic a fost atunci realmente îngropat.[26] Israelul vechi nu mai are nici un viitor. Drept urmare și frunzele pe care noi le vedem în timpul nostru (de exemplu succesele economice și militare ale statului Israel) se vor veșteji iarăși. Tot ce iudeii fac astăzi în domeniul religios, economic și militar fără pocăință și fără Dumnezeu, va fi nimicit. La împlinirea veacului Domnul Isus va căuta din nou rod în smochin, și atunci El îl va găsi (Osea 14.8; Ioel 2.22). Este atunci într-adevăr Israel, dar un Israel născut din nou. Va trebui să fie un Israel înnoit, căci Domnul a spus că din smochinul „vechi”, Israelul vechi, în veac nu va ieși rod (Matei 21.19). Pe acest alt smochin „nou”, Israelul înnoit, îl găsim aici în Matei 24.32. Poporul va fi atunci „un dar de bunăvoie, în ziua puterii Sale” (Psalm 110.3).

Parabola despre smochin în sine însuși ar putea să nu fie o dovadă pentru primirea lui Israel la împlinirea veacului, dar se potrivește foarte bine la tot ce am văzut până aici. Ea ilustrează și adevărul pe care îl prezintă măslinul în epistola către Romani 11. Conform acesteia mai întâi ramurile naturale vor fi rupte, pentru ca la final să fie iarăși altoite. Exprimat altfel: vechiul Israel, aceasta înseamnă „smochinul” din evanghelia după Matei 21, va fi, în sens figurat, ca să zicem așa rupt din măslin, și rămășița credincioasă, aceasta înseamnă „smochinul” din evanghelia după Matei 24, va fi, în sens figurat, ca să zicem așa altoit din nou în măslin. Smochinul vechi, respectiv smochinul blestemat din evanghelia după Matei 21.18 și versetele următoare, aparține timpului vechiului legământ. Smochinul, despre care este vorba în Matei 24.32, va aduce rod sub noul legământ. Primirea întregului Israel va fi în cele din urmă ca „viață dintre morți” (Romani 11.15), comparabil și cu învierea dintre morți a fiicei lui Iair (Matei 9.18-26).[27]

17.4.3.2 „Generația aceasta nu va trece” (Matei 24.34)

Matei 24.34: Adevărat vă spun: Nicidecum nu va trece această generație, până nu vor avea loc toate acestea.

Întrebare: Matei vorbește despre „generația aceasta”. Deci aici este totuși foarte evident vorba de distrugerea Ierusalimului în anul 70 după Hristos, când „această generație”, căreia Domnul Isus i-a adresat aceste cuvinte, trăia încă. Ce spuneți dumneavoastră în privința aceasta?

Răspuns: Expresia „generația aceasta” (în greacă genea) poate fi într-adevăr înțeleasă și în sensul unei generații. Înțelesul de bază însă este o generație în sensul general sau un popor, o rasă. Cuvântul în limba greacă, care stă la bază, nu avea inițial nici un înțeles temporal, ci desemna o „gintă” sau o „familie” (compară de exemplu Septuaginta în Geneza 31.3; 43.7; Daniel 9.1). Deut 32.5,20; Psalm 12.8 și Psalm 22.31[28] vorbesc de exemplu într-un sens foarte general și fără referire în timp la o anumită generație de oameni cu anumite caracteristici morale și nu despre o anumită generație de treizeci sau patruzeci de ani. Și în Noul Testament sunt unele locuri care nu vorbesc despre o generație a unui anumit contingent, ca de exemplu Filipeni 2.15 și de asemenea Luca 16.8: „Și stăpânul l-a lăudat pe administratorul nedrept, pentru că lucrase cu chibzuință. Pentru că fiii veacului acestuia sunt mai chibzuiți față de generația lor decât fiii luminii”.

Contextul decide de fiecare dată cum trebuie interpretat și înțeles un loc. „Generație” este înțelesul general al cuvântului genea. Dacă cineva vrea să aleagă înțelesul special de „generație”, el este răspunzător să arate de ce acest înțeles special trebuie folosit. În mod deosebit evanghelia după Matei lasă să se înțeleagă ușor ideea, că noțiunea „generația aceasta” înseamnă mult mai mult decât o „generație”. (Vezi și Matei 16.4, unde este clar vorba de o generație morală și nu de una temporală.) Numai în evanghelia după Matei  găsim acest înțeles, de exemplu și în capitolul 11.16; 12.41,42.45[29] și 23.36.[30] Dacă în Matei 24 este vorba de sfârșitul veacului, atunci foarte evident acesta nu poate fi fixat pe anul 70 după Hristos. Iudeii din timpul vieții Domnului, iudeii din jurul anului 70 după Hristos și iudeii din viitor înainte de venirea Domnului au toți aceleași însușiri morale rele. „Această generație rea” (Matei 12.45) va înceta să existe abia la venirea Domnului.

17.4.4 Zilele lui Noe – „luat/lăsat” (Matei 24.37-44)

Matei 24.37-44: 37 Și cum au fost zilele lui Noe, așa va fi și venirea Fiului Omului. 38 Pentru că, așa cum erau oamenii în zilele dinainte de potop, mâncând și bând, însurându-se și măritându-se, până în ziua când a intrat Noe în corabie, 39 și n-au știut până a venit potopul și i-a luat pe toți, așa va fi și venirea Fiului Omului. 40 Atunci doi vor fi la câmp: unul este luat și unul este lăsat; 41 două măcinând la moară: una este luată și una este lăsată. 42 Vegheați deci, pentru că nu știți în care ceas vine Domnul vostru. 43 Dar să știți aceasta că, dacă ar fi știut stăpânul casei la care strajă din noapte vine hoțul, ar fi vegheat și n-ar fi lăsat să i se spargă casa. 44 De aceea și voi fiți gata, pentru că în ceasul în care nu gândiți vine Fiul Omului.

Mulți sunt de părerea că aici găsesc răpirea credincioșilor, așa cum ea este descrisă în 1. Tesaloniceni 4.15-17. Dar așa cum am văzut deja, în aceste versete nu este vorba de Biserica lui Dumnezeu, ci de rămășița iudaică din ultimele zile. Iudeii nu au avut niciodată făgăduința de a fi scoși din judecăți. Mai degrabă găsim de exemplu în Psalmul 1, că cei răi „sunt ca pleava pe care o spulberă vântul”, și „nu vor rămâne în picioare la judecată, nici păcătoșii în adunarea celor drepți” (versetele 4 și 5). În versetele noastre este vorba că cei drepți rămân și cei răi sunt luați prin judecată, aceasta înseamnă, vor muri. Aceste versete nu vorbesc despre răpire, căci deoarece iudeilor nu le-a fost făgăduită intrarea în gloria cerească, ci viață pe pământ în Împărăția de o mie de ani, „luarea” lor înseamnă judecată divină.

Această scenă se va desfășura probabil după ultima săptămână-an (vezi Daniel 9), și această judecată va fi limitată la Palestina. Căci dacă această luare are avea caracter mondial, la despărțirea oilor de capre (Matei 25.31-33), care va avea loc după instaurarea Împărăției păcii, nu ar mai fi rămas nici o capră, căci ele ar fi fost deja îndepărtate prin judecată. Deci cei răi vor fi „luați” din țara Israel, în timp ce cei drepți ai rămășiței iudaice credincioase din Israel vor fi „lăsați”, pentru ca să intre în viață în Împărăția de o mie de ani a păcii. Alături de mulți martiri, în necazul cel mare vor fi luați în judecată toți cei răi, și la sfârșitul necazului cel mare în Israel vor fi numai drepți, „și astfel tot Israelul va fi mântuit” (Romani 11.26), așa cum a prorocit deja profetul Isaia: „Și poporul tău – ei toți vor fi drepți: vor stăpâni țara pentru totdeauna” (Isaia 60.21). Ezechiel 20.37,38 confirmă, că niciunul, care nu aparține celor drepți, nu va veni în țară. Abia atunci va putea începe timpul minunat al Împărăției păcii.

17.5 Împărăția în taină – privire de ansamblu

Începând cu Matei 24.45 Domnul întrerupe afirmațiile Sale profetice, care în prima parte a capitolului (versetele 1-44) au în mod clar caracter iudaic, cu trei parabole (Matei 24.45–25.30):

• cu parabola despre robii credincioși și necredincioși, care în lipsa stăpânului lor sunt puși peste servitorii săi;
• cu parabola despre zece fecioare, care adorm în timpul așteptării sosirii mirelui;
• cu parabola despre talanții pe care stăpânul i-a dat robilor săi înainte de plecarea lui.

În aceste trei parabole nu este vorba despre Israel, ci de creștinătate, de Împărăția cerurilor în forma ei ascunsă (Matei 13.11). Pentru aceasta vorbesc punctele următoare:

• Aici nu găsim nici o profeție în adevăratul sens al cuvântului. Desigur parabolele, așa cum vom vedea, ne dau o privire scurtă în istoria Bisericii, însă ucenicii încă nu puteau ordona corect aceste parabole, deoarece în momentul acela creștinismul nu exista încă. Noi le putem interpreta ulterior, retroactiv la evenimentele din creștinătate, la mărturia creștină aici e pământ. Un exemplu asemănător găsim în Apocalipsa capitolele 2 și 3, unde noi – în contrast cu celelalte capitole din cartea Apocalipsa – de asemenea nu găsim o profeție directă referitoare la dezvoltarea Bisericii. Și acolo scrisorile deschise pot fi interpretate retroactiv cu privire la istoria Bisericii. (În § 7 răspundem la întrebarea, de ce Biserica nu este subiect al profeției).

• În cele trei parabole nu este citată nici măcar o singură profeție din Vechiul Testament, și de asemenea conținutul lor nu face referire la Vechiul Testament. Nu este vorba de o împlinire profetică, ca în versetele 1-44.

• Titlul Fiul Omului, care totdeauna stă în legătură cu pământul, nu se întâlnește. Permanent aici este vorba de venirea tipic creștină a Stăpânului.

• Noi nu citim nimic despre timpuri și momente sau despre evenimente care ar trebui să premeargă venirea Domnului; și aceasta ar fi tipic iudaic. În scrierile profetice sunt numite mereu poporului Israel timpuri și momente precum și semne pregătitoare, care stau în legătură cu venirea lui Mesia în putere și glorie. Însă înainte de venirea Domnului pentru Biserica Sa nu trebuie să fi avut loc evenimente deosebite. Dimpotrivă, creștinii credincioși nu au nevoie să cunoască timpuri și momente. Domnul poate veni în orice moment în nori, ca să răpească pe credincioși la Sine. Acesta este unul din mesajele acestor trei parabole.

• Perioada de timp creștină este caracterizată de absența Cele trei parabole descriu epoca în care Domnul, El Însuși nefiind prezent, încredințează robilor Săi administrarea (Matei 24.45), Mirele Se lasă așteptat (Matei 25.5) și Domnul este „plecat din țară”, în timp ce El lasă pe robii Săi să administreze pentru El (Matei 25.14). Dimpotrivă, poporul Israel așteaptă un Mesia prezent în trup.

• Tema parabolelor este partea tainică a Împărăției cerurilor. Într-adevăr, numai parabola despre cele zece fecioare este denumită textual parabola despre Împărăția cerurilor, dar această parabolă este legată prin cuvântul „atunci” (Matei 25.1) de parabola anterioară referitoare la robul credincios și robul rău; în același fel această parabolă este legată de parabola următoare despre talanți prin expresia „pentru că” (Matei 25.14). Taina – deci ceea ce în Vechiul Testament nu a fost revelat – în parabolele despre Împărăția cerurilor se ocupă totdeauna cu perioada de timp creștină.

• Rămășița iudaică din viitor va aștepta pe Mesia al ei în locul unde ea se află: din doi, care vor fi la câmp, și din două femei, care vor fi la moară, unul/una va fi luat/luată și unul/una va fi lăsat/lăsată (Matei 24.40,41). În cazul rămășiței iudaice nu este vorba de o ieșire, ca la cele zece fecioare, care au ieșit să întâmpine pe Mire. Însă creștinismul este caracterizat prin ieșirea Creștinii nu rămân acolo unde erau, atunci când au fost mântuiți. Ei iasă, prin aceea că pentru Domnul renunță la lucruri care odinioară pentru ei aveau o anumită valoare, și prin aceea că ei părăsesc toate relațiile și legăturile religioase vechi: primii creștini erau iudei, și ei au ieșit din tabăra iudaică (compară cu Evrei 13.13); primii creștini dintre păgâni au părăsit idolatria și au ieșit de acolo ca să slujească Domnului și să Îl aștepte să vină din cer (1. Tesaloniceni 1.9,10). Tocmai despre slujire și așteptare este vorba în cele trei parabole din evanghelia după Matei 24.45–25.30.

• Untdelemnul este în Scriptură o imagine a Duhului Sfânt (compară 1. Samuel 16.13; 1. Ioan 2.20). Nici o perioadă de timp nu este așa de caracterizată prin Duhul Sfânt, cum este perioada de timp creștină, în care credincioșii sunt denumiți ca templu al Duhului Sfânt (1. Corinteni 3.16; 6.19). Duhul Sfânt era într-adevăr (temporal) în altă formă în cei născuți din nou din timpul Vechiului Testament – cum a fost în David (Psalm 51) și în Ezechiel (Ezechiel 2.2) -, dar aceasta nu trebuie confundat cu ceea ce a avut loc la Rusalii. Binecuvântări tipic creștine sunt: ungerea cu Duhul Sfânt; arvuna Duhului cu privire la o moștenire cerească; faptul că trupul nostru este templul Duhului Sfânt și că noi am fost adăpați cu un singur Duh și toți am fost botezați printr-un singur Duh într-un singur trup (1. Corinteni 12.13). Niciodată în Scriptură nu este vorba că aceste binecuvântări vor mai fi date o dată în viitor. Duhul Sfânt Se găsește în acest caracter numai în epoca creștină. Într-adevăr El va lucra și în Împărăția de o mie de ani (Ezechiel 36.27; 37.14), însă nu El va fi caracteristica timpului acela, ci Hristos prezent ca Împărat.

• Expresia „întâmpinarea Lui” din Matei 25.1,6 înseamnă de fapt „să te întâlnești cu El” – ea accentuează gândul părtășiei, pe care noi o vom avea atunci cu El. Este remarcabil, că același cuvânt (în greacă: apantēsis) este folosit în 1. Tesaloniceni 4.17, unde se tratează venirea lui Hristos pentru răpirea alor Săi și nu venirea lui Hristos pentru Israel: „… răpiți în nori … pentru a-L întâmpina pe Domnul în văzduh: și astfel vom fi întotdeauna împreună cu Domnul.” Și aceasta este caracteristic creștinismului: creștinul credincios nu are o patrie aici pe pământ; el este un pelerin, un străin, un călător pe drumul spre Domnul său și spre patria lui cerească. Creștinul adevărat este marcat în viața sa de conștiența: eu merg în întâmpinarea Domnului meu, „care m-a iubit și S-a dat pe Sine Însuși pentru mine” (Galateni 2.20). – Aceasta îi permite să se depărteze de lucrurile lumii acesteia și chiar de multe binecuvântări ale pământului acesta și totodată îl umple cu bucurie lăuntrică adâncă.

Prin succesiunea fiecărui pasaj în vorbirea referitoare la timpul din urmă, Duhul Sfânt face din nou clar aici, că istoria poporului iudeu a fost întreruptă prin intercalarea epocii creștine: în Matei 24.1-44 sunt apelați iudeii; începând cu capitolul 25.31-46 alături de națiuni apar din nou în centru iudeii („frații Mei”; versetul 40). „Intercalarea” (Matei 24.45–25.30) tratează epoca creștină. Am prezentat acest context deja în întâmplarea cu Iair și femeia cu scurgere de sânge (vezi § 17.1.3).

Aceia cărora le vine greu să recunoască epoca creștină în partea a doua a vorbirii despre timpul din urmă de la capitolul 24.45 până la capitolul 25.30, ar trebui să țină seama că cele trei parabole tratate în aceste versete tratează pe de o parte venirea Domnului și pe de altă parte slujirea. Aceste însușiri erau caracteristice în mod deosebit pentru creștinismul primelor zile; așa citim de exemplu despre Biserica tânără din Tesalonic: „… și cum v-ați întors de la idoli la Dumnezeu, ca să slujiți Dumnezeului viu și adevărat și să așteptați din ceruri pe Fiul Său, pe care L-a înviat dintre cei morți, pe Isus, care ne scapă de mânia viitoare.” (1. Tesaloniceni 1.9,10). Slujirea și așteptarea, acestea erau însușirile de bază ale Bisericii în timpul de început. Gândul acesta este confirmat în evanghelia după Luca. În parabola despre minele încredințate (Luca 19.11-27) stăpânul cere de la robii lui înainte de a pleca: „Faceți comerț [a sluji] cu ele până când vin [a aștepta]” (Luca 19.13). Plecarea în călătorie a stăpânului corespunde înălțării la cer a Domnului Isus, care o dată cu Rusaliile a introdus o epocă nouă: epoca creștină, care este caracterizată prin lipsa prezenței Domnului.

Dacă noi nu mai așteptăm pe Domnul nostru și gândim că venirea Lui va avea loc cândva într-un viitor îndepărtat și anumite evenimente ar trebui să aibă loc mai întâi, înainte ca El să poată veni pentru răpire, atunci noi ne asemănăm cu robul rău, care a zis: „Stăpânul meu întârzie să vină” (Matei 24.48), și cu cele zece fecioare, care toate au adormit și au neglijat așteptarea venirii mirelui. Noi vrem să ne îndemnăm personal și ca Biserică, să păstrăm trează în inimile noastre așteptarea revenirii Domnului și să ne „încingem coapsele” (compară cu Luca 12.35; 1. Petru 1.13). Vrem să purtăm grijă, ca la venirea Lui să nu fim dați de rușine și să fim găsiți adânciți în lucruri nepotrivite pentru Persoana Sa și misiunea Sa. Misiunea, pe care El ne-a dat-o, este în primul rând „să dăm hrana la timp” celor ce sunt ai Săi din casă (Matei 24.45) și abia după aceea să mergem în afară ca martori, să facem comerț cu talanții Săi, ca să câștigăm alți talanți. Succesiunea o găsim și la întâmplarea de pe Muntele Măslinilor, scurt timp înainte ca Domnul să Se înalțe la cer, unde ucenicii sunt pregătiți mai întâi pentru revenirea Domnului și abia după aceea sunt trimiși ca martori (Faptele apostolilor 1.8).

Ce frumos ar fi, dacă Domnul la venirea Lui ar putea să ne spună: „Bine, rob bun și credincios, ai fost credincios peste puține, te voi pune peste multe; intră în bucuria Domnului tău” (Matei 25.23). Este acesta izvorul, motivul și ținta slujirii noastre; să intrăm în bucuria Domnului nostru?

Toate cele trei parabole dau un indiciu ascuns, că venirea Domnului va dura mai mult decât se așteaptă (compară cu Matei 24.48; 25.5,19). Cu toate că Biserica poate aștepta pe Domnul să vină curând, în orice moment, aceste parabole arată totuși că poate dura mai mult decât ne așteptăm. Aceasta nu contrazice speranța venirii în curând a Domnului, ci dovedește numai că apostolul Petru are dreptate când scrie: „Domnul nu întârzie în ce privește promisiunea, cum socotesc unii că este o întârziere, ci este îndelung-răbdător față de voi, nevrând ca vreunii să piară, ci toți să vină la pocăință” (2. Petru 3.9). Domnul dorește mai degrabă să lase timp suficient, pentru ca nimeni să nu meargă în pierzare și ca mulți să poată să se întoarcă de pe căile lor rele. Cu toate acestea parabolele nu arată că pentru aceasta trebuie să treacă multe secole. Toate parabolele se desfășoară în timpul unei singure generații, parabola despre cele zece fecioare se desfășoară chiar numai într-o singură noapte. Domnul a formulat parabolele așa fel ca nimic să nu diminueze așteptarea venirii Sale apropiate. Retroactiv constatăm cum parabolele se oglindesc într-un anumit fel chiar și în istoria Bisericii.

La interpretarea parabolelor nu ar trebui să se meargă atât de departe, ca în ele să se vadă Biserica lui Dumnezeu în sine însuși. Că nu se poate face așa se vede deja numai din faptul că robul rău este reprezentantul grupei de oameni care prin mărturia lor aparțin într-adevăr în exterior creștinismului, însă ei înșiși nu au viață din Dumnezeu. Și fecioarele neînțelepte reprezintă oameni care într-adevăr în exterior aparțin Împărăției cerurilor, dar nu au viață din Dumnezeu. Biserica lui Dumnezeu dimpotrivă este constituită numai din oameni născuți din nou, care au Duhul Sfânt. În cele trei parabole ale noastre este vorba de Împărăția cerurilor în forma ei nevăzută. Legătura mare cu capitolul 24 constă în aceea, că totdeauna este vorba de ucenici în Împărăție: de ucenici în Împărăția văzută (Matei 24.1-44), care a fost vestită, și de ucenici în Împărăția nevăzută (Matei 24.45–25.30), în care Împăratul este privit ca fiind absent (compară cu Matei 25.14). Am văzut deja în § 3.4 că Împărăția tainică a cerurilor are un domeniu exterior și unul interior.

17.5.1 Robul credincios și robul rău (Matei 24.45-51)

Matei 24.45-51: 45 Cine este atunci robul credincios și chibzuit, pe care l-a pus stăpânul său peste servitorii săi, ca să le dea hrana la timp? 46 Fericit este robul acela pe care stăpânul lui, când va veni, îl va găsi făcând așa. 47 Adevărat vă spun că îl va pune peste toată averea lui. 48 Dar, dacă robul acela rău va zice în inima lui: «Stăpânul meu întârzie să vină», 49 și va începe să-i bată pe cei împreună-robi cu el și va mânca și va bea cu bețivii, 50 domnul acelui rob va veni într-o zi în care el nu așteaptă și într-un ceas pe care nu-l știe; 51 și îl va tăia în două și îi va rândui partea cu cei fățarnici; acolo va fi plânsul și scrâșnirea dinților.

Mai înainte am văzut că ucenicii în Matei 24.1-44 sunt o imagine a credincioșilor rămășiței iudaice, care la sfârșitul veacurilor vor fi aici pe pământ (vezi § 17.1.4). Însă acum Domnul Isus îndreaptă atenția ucenicilor Săi, scurt înainte de moartea Sa, spre evenimentele care vor avea loc în timpul absenței Lui, după înălțarea la cer. Prin aceasta El Se adresează lor ca reprezentanți ai credincioșilor din epoca actuală creștină. Într-adevăr după Rusalii ei erau primii creștini, germenii Bisericii nou înființate.

Domnul a revelat deja ucenicilor Săi, că Împărăția va apărea într-un caracter tainic (Matei 13.11); acum prin această parabolă El face aluzie la faptul că El va încredința „robului” Său responsabilitatea pentru îngrijirea spirituală a Bisericii Sale (= „servitorii”). În Ioan 21.15-17 citim în cele din urmă cum Domnul după învierea Sa încredințează lui Petru turma Sa, pentru care El Însuși a îndurat crucea și pe care Și-a dobândit-o acolo pentru totdeauna.

Este remarcabil că aici permanent este vorba de unul și același rob (la singular) și nu de robi (la plural). Aceasta arată că „robul” nu este reprezentantul unor anumite persoane, ci al unei grupe de „robi”, care stau în slujba călăuzirii spirituale în această Împărăție ca slujitori ai Domnului, care îngrijesc și conduc spiritual Biserica. Nu „servitorii” stau aici pe prim plan, ci „robul” pus de stăpân peste „servitorii” lui.

De altfel nu sunt doi robi, un rob credincios și un rob rău, ci robul credincios devine mai târziu rob rău. Căci se spune: „Dar, dacă robul acela [deci cel numit mai înainte] rău” (versetul 48), și nu: „Dacă un [deci un altul] rob rău.” Tocmai aceasta reflectă evoluția în creștinism. După un început bun unii din Biserică și-au arogat o autoritate, pe care Domnul nu a prevăzut-o în felul acesta. S-a pierdut din vedere venirea Domnului și au început să bată pe „cei împreună-robi”. Să ne gândim numai la timpul inchiziției din Evul mediu. În final s-a început să mănânce și să bea cu cei beți, probabil fără ca ei înșiși să fie beți, dar în felul acesta să se caute părtășia cu lumea, până acolo că Biserica și statul au devenit una.

În ceea ce privește revenirea Domnului, ea a fost așteptată să aibă loc înainte de Împărăția de o mie de ani,[31] chiar dacă cei mai mulți o așteptau abia după apariția lui antihrist. În revenirea lui Hristos se vedea salvarea din necazul cel mare legat cu domnia lui antihrist. Cu toate acestea, deja în timpul acela nu se mai considera posibilă venirea în orice moment a Domnului. Începând cu Constantin I a început un timp de pace pentru creștini, și Augustinus[32] a fost primul care a declarat deja începută până atunci așteptata Împărăție a păcii pe pământ (vezi amilenianismul § 17.14.3). A apărut învățătura, Biserica a înlocuit pe Israel și promisiunile Vechiului Testament au fost transferate Bisericii. În timp de bunăstare și pace ești înclinat să nu mai aștepți revenirea în curând a Domnului și să nu mai dorești să vină. Vedem aceasta în timpul actual, și tot așa a avut loc și atunci. Se vorbea într-adevăr încă de revenirea Domnului, dar numai în măsura că va fi cândva în viitorul îndepărtat o „judecată de apoi” și la „sfârșitul tuturor veacurilor” Hristos ar reveni. Prin aceasta s-a pierdut complet din vedere așteptarea venirii apropiate a Domnului Isus. De îndată ce și noi astăzi nu mai contăm pe venirea în curând a Domnului Isus, stăm în pericol să ne orientăm spre pământ și să ne organizăm gândirea mai mult spre posesiuni și câștig, decât să cercetăm cu privirea venirea Domnului. Dacă dimpotrivă așteptăm zilnic pe Domnul nostru, aceasta ne va conduce la mai multă credincioșie în slujire pentru El și pentru oameni.

După îndepărtarea de la așteptarea apropiatei veniri a Domnului au început să bată pe cei care erau „împreună-robi”. Și cât de îngrozitor s-a împlinit aceasta după Augustinus! Dacă ne gândim numai la prigonirea waldenzilor, hughenoților, reformatorilor și la inchiziție în general, găsim paralele suficiente între biserica domnitoare din timpul acela și robul rău din parabolă.

Deci această parabolă ne arată evoluția spre care va merge Împărăția cerurilor. Istoria bisericii a confirmat-o în mod îngrozitor.

17.5.2 Cele zece fecioare (Matei 25.1-13)

Matei 25.1-13: 1 Atunci Împărăția cerurilor se va asemăna cu zece fecioare care, luându-și candelele, au ieșit în întâmpinarea mirelui. 2 Și cinci dintre ele erau chibzuite, și cinci nechibzuite. 3 Cele nechibzuite și-au luat candelele și n-au luat untdelemn cu ele, 4 dar cele chibzuite au luat untdelemn în vasele lor, odată cu candelele lor. 5 Dar mirele întârziind, ele au ațipit toate și au adormit. 6 Dar la miezul nopții a fost un strigăt: «Iată mirele, ieșiți-i în întâmpinare!» 7 Atunci toate fecioarele acelea s-au ridicat și și-au pregătit candelele. 8 Și cele nechibzuite au spus celor chibzuite: «Dați-ne din untdelemnul vostru, pentru că ni se sting candelele». 9 Dar cele chibzuite le-au răspuns, zicând: «Nu, ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă, nici vouă; mergeți mai bine la cei care vând și cumpărați-vă». 10 Dar, pe când mergeau ele să cumpere, a venit mirele; și cele care erau gata au intrat cu el la nuntă și ușa a fost închisă. 11 După aceea au venit și celelalte fecioare, spunând: «Doamne, Doamne, deschide-ne!» 12 Dar el, răspunzând, a zis: «Adevărat vă spun, nu vă cunosc». 13 Vegheați deci, pentru că nu știți ziua, nici ceasul.

Și parabola a doua ne arată evoluția Împărăției cerurilor în forma ei tainică (vezi § 3.1). Altfel decât parabola anterioară, ea este denumită categoric parabola despre Împărăția cerurilor și prin cuvântul „atunci” din versetul 1 și expresia „pentru că” din versetul 13 este legată de parabola anterioară și de parabola care urmează. Am dovedit în § 3.4, că Împărăția cerurilor în parabole cuprinde domeniul creștin și ea trebuie diferențiată de Împărăția cerurilor care a fost vestită la început în evanghelia după Matei. În cadrul acesteia din urmă este vorba de Împărăția păcii văzută și așteptată încă pe pământ, care a fost profețită în Vechiul Testament. Domnul arată clar în capitolul 13 schimbarea aceasta, când El îi asigură pe ucenici, că lor le „este dat să cunoască tainele Împărăției cerurilor” (Matei 13.11) – un indiciu, că ceea ce urma acum era o taină, deci nu era revelat. Acum Domnul nu mai iese ca Acela care dorește să recolteze și să caute rod pe ogorul lui Israel prin Lege și profeți (Isaia 5.1,2; Matei 21.33,34), ci El merge, exact în sens contrar, ca Semănătorul care prin Sămânța Cuvântului Său dorește să vadă crescând rod (nou/altfel) pe ogorul nou al lumii.

Dacă și aici este vorba de epoca creștină, totuși nu trebuie să ne gândim prea repede la Biserica lui Dumnezeu. Ea nu este alcătuită din fecioare înțelepte și neînțelepte, ci numai din fecioare înțelepte, aceasta înseamnă din oameni născuți din nou. Această parabolă cuprinde nu numai domeniul lăuntric al Împărăției cerurilor, adevărata Biserică a lui Dumnezeu, ci și domeniul exterior al Împărăției cerurilor. Acest domeniu include pe toți aceia care într-un fel oarecare se declară ca făcând parte din creștinism (de exemplu prin botez), fără să aibă viață din Dumnezeu. Deja în parabola despre neghina în ogor am văzut aceeași situație: Împărăția cerurilor a devenit în afară un amestec (vezi § 3.4.2.1). Este important să se țină seama că aici nu este vorba de Biserica în sine – căci ea este potrivit cu Apocalipsa 19 mireasa respectiv soția Mielului -, ci de cei invitați[33] la sărbătoarea nunții, fecioarele. Noi nu avem voie să ajungem acolo, ca din cei invitați să facem în cele din urmă mireasa, căci în parabolă nu este vorba de mireasă.

17.5.2.1 Fecioarele și candelele (Matei 25.1)

Matei 25.1: Atunci Împărăția cerurilor se va asemăna cu zece fecioare care, luându-și candelele, au ieșit în întâmpinarea mirelui.

Creștinii – prezentați în Împărăția cerurilor în forma ei tainică – au fost chemați să fie curați și sfinți. La aceasta se referă fecioarele. Pavel voia să înfățișeze Domnului biserica din Corint „ca pe o fecioară curată” (2. Corinteni 11.2; compară cu Galateni 1.4). Candelele simbolizează mărturisirea de a fi creștin, care poate fi reală sau numai în exterior (formală), și că creștinii trebuie să fie în lume o lumină și o mărturie pentru Domnul (compară cu Filipeni 2.15). Fecioarele, care au ieșit, ne amintesc că și creștinismul este caracterizat prin mișcare (sau plecare, pornire): primii creștini au ieșit, ori din tabăra iudaică (Evrei 13.13), ori din lumea idolatră (1. Tesaloniceni 1.9). Rămășița iudaică din viitor așteaptă dimpotrivă pe Mesia al lor în relațiile și în locul unde se află ea (vezi § 17.4.4). Nu poate fi vorba de o „ieșire”; dimpotrivă: rămășița este caracterizată prin aceea că ea suferă în țara făgăduită și în cetatea aleasă de Dumnezeu, sau trebuie să fugă din această țară. Iudeii care trăiesc departe de Israel, care au viața nouă, vor fi aduși în Israel abia după venirea Domnului. Ei nu aparțin rămășiței din țară, chiar dacă ei vor avea parte de binecuvântarea țării în timpul Împărăției de o mie de ani.

17.5.2.2 Nechibzuința fecioarelor nechibzuite (Matei 25.2-4)

Matei 25.2-4: 2 Și cinci dintre ele erau chibzuite, și cinci nechibzuite. 3 Cele nechibzuite și-au luat candelele și n-au luat untdelemn cu ele, 4 dar cele chibzuite au luat untdelemn în vasele lor, odată cu candelele lor.

Fecioarele chibzuite spre deosebire de fecioarele nechibzuite au luat într-adevăr untdelemn cu ele, însă ele au adormit la fel ca fecioarele nechibzuite. Nechibzuința fecioarelor nechibzuite a constat în aceea că el nu au luat untdelemn cu ele. Mărturia lor exterioară, candela, nu le-a folosit la nimic, deoarece ele nu aveau untdelemn, deci nu posedau Duhul Sfânt. În Scriptură untdelemnul este deseori o imagine a Duhului Sfânt (vezi de exemplu Zaharia 4, mai ales versetul 14 în legătură cu versetul 6). În Vechiul Testament la anumite ocazii au fost unse cu untdelemn unelte, împărați, preoți și profeți, și uneori legat de aceasta era umplerea cu Duhul (compară 1. Samuel 16.13; 1. Ioan 2.20). În profeția lui Isaia referitoare la Domnul Isus vedem clar, că ungerea cu untdelemn era legată cu Duhul Sfânt: „Duhul Domnului Dumnezeu este peste Mine, pentru că Domnul M-a uns” (Isaia 61.1a).

De altfel aici se spune categoric: „… n-au luat untdelemn cu ele” (versetul 3).Unii anulează puterea deplină a versetului, spunând că femeile nechibzuite ar fi avut totuși puțin untdelemn, căci în fond și candelele lor au luminat un timp scurt, și abia mai târziu s-au stins.[34] Acestei afirmații i-s-ar putea replica: și un fitil arde un anumit timp fără untdelemn și apoi se stinge.[35] Însă la interpretarea unei parabole nu trebuie să se iese în afara celor descrise prin cuvânt. Aici se spune categoric că fecioarele „nu au luat untdelemn” cu ele, deci aici nu avem voie să facem opusul din aceasta – și anume „puțin untdelemn” -, deoarece prin aceasta se pierde afirmația parabolei.

17.5.2.3 Pe când Mirele a întârziat (Matei 25.5,6)

Matei 25.5,6: 5 Dar mirele întârziind, ele au ațipit toate și au adormit. 6 Dar la miezul nopții a fost un strigăt: «Iată mirele, ieșiți-i în întâmpinare!»

În timp ce venirea mirelui întârzia, toate fecioarele au adormit, până când la miezul nopții s-a auzit strigarea: „Iată mirele, ieșiți-i în întâmpinare!”- După părerea noastră acest strigăt s-a auzit în secolul 19. S-a preocupat iarăși cu adevărul despre revenirea în curând a Domnului,[36] și a fost cunoscut iarăși de mulți adevărul despre răpire înainte de necaz. Interesant este că în versetul nostru nu se spune: „Iată, vine Mirele!”, așa cum a tradus Luther[37], ci se spune simplu: „Iată, Mirele!” Părinților credinței din secolul 19 nu le-a fost important în primul rând venirea Domnului, ci Mirele și Domnul Însuși, și prin preocuparea cu Persoana Sa au fost călăuziți mai departe și au descoperit din nou de exemplu învățătura despre revenirea în curând a Domnului. Creștinismul adevărat nu este numai o învățătură, ci înainte de toate lucrurile o Persoană. Pentru prima dată după zilele apostolului Pavel a fost văzut iarăși atunci adevărul despre răpire înainte de necaz și diferența între Israel și Biserică, și a fost recunoscut de mulți creștini.

Același cuvânt grecesc pentru „în întâmpinare [a Lui]” (apantēsis; vezi § 17.5) îl găsim și în 1. Tesaloniceni 4.17: „… în nori … pentru a-L întâmpina pe Domnul în văzduh”. Dacă în evanghelia după Matei 25.6 citim despre ieșire și întâmpinare, prin aceasta nu este vorba de răpire, ci despre ieșirea credincioșilor din bisericile ai căror conducători au pierdut din vedere venirea în curând a Domnului (vezi parabola despre robul credincios și robul rău, § 17.5.1). Însă nu este vorba numai de o ieșire de undeva, ci și de o întâmpinare – întâmpinarea lui Hristos! Tot așa și astăzi drumul nostru ca creștini credincioși pe pământ este un drum pe care noi mergem în întâmpinarea lui Hristos. Și curând va veni momentul când noi la răpire vom merge în întâmpinarea Lui în nori.

Pe cât de minunată va fi răpirea pentru „fecioarele chibzuite”, pe atât de îngrozitoare va fi ea pentru „fecioarele nechibzuite”, pentru mărturisitorii necredincioși, care nu posedă Duhul Sfânt. Căci după ce mirele sosise și fecioarele chibzuite au intrat, ușa s-a închis, și pentru fecioarele nechibzuite era pentru totdeauna prea târziu. Tocmai în țările creștine vor fi nenumărați oameni, care „nu au crezut adevărul” (2. Tesaloniceni 2.12), care vor trebui să aibă parte de acest „pentru totdeauna prea târziu”. Acolo, unde se mărturisește în exterior că aparțin Împărăției cerurilor, dar nu se are viața adevărată din Dumnezeu, Dumnezeu „le trimite o lucrare de rătăcire, ca ei să creadă o minciună, ca să fie judecați toți cei care nu au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nedreptate” (2. Tesaloniceni 2.11,12). Așa găsim aici în Matei 25.6 („Ieșiți-I în întâmpinare!”) primul pas pe drumul în întâmpinarea Domnului, și în 1. Tesaloniceni 4.17 („… în nori … pentru a-L întâmpina pe Domnul în văzduh”) găsim ultimul pas pe drumul în întâmpinarea Domnului.

17.5.2.4 Toate fecioarele s-au ridicat (Matei 25.7)

Matei 25.7: Atunci toate fecioarele acelea s-au ridicat și și-au pregătit candelele.

Toate fecioarele s-au trezit și au ieșit. – După ce în secolul 19 mulți creștini au fost treziți prin descoperirea adevărurilor biblice vechi, au ieșit din sistemele bisericești și s-au adunat mai mult sau mai puțin liber fără un cler special. Însă nu numai fecioarele chibzuite s-au trezit și au ieșit, ci și cele nechibzuite. Tocmai în secolul al 19-lea au luat ființă multe secte nebiblice[38] și s-au făcut multe calcule absurde referitoare la momentul venirii Domnului.

17.5.2.5 Untdelemnul este decisiv (Matei 25.8,9)

Matei 25.8,9: 8 Și cele nechibzuite au spus celor chibzuite: «Dați-ne din untdelemnul vostru, pentru că ni se sting candelele». 9 Dar cele chibzuite le-au răspuns, zicând: «Nu, ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă, nici vouă; mergeți mai bine la cei care vând și cumpărați-vă».

Nechibzuința fecioarelor nechibzuite consta, așa cum am spus, nu în aceea că au adormit – aceasta au făcut și fecioarele chibzuite -, ci în a nu avea untdelemn. Fitilul candelelor lor probabil a licărit scurt, era aparența că lumina și viața erau prezente, dar nu era substanță (= nu era untdelemn). Ele au gustat din Duhul Sfânt, aceasta înseamnă din efectele lucrării Duhului Sfânt, și ele au fost trezite, dar ele nu au fost născute din nou prin Duhul, ca să nu mai vorbim de pecetluirea cu Duhul Sfânt (vezi Ioan 3.5; Efeseni 1.13). Niciodată ele nu au avut Duhul locuind în ele. La răpire aceștia vor rămâne aici pe pământ. Aceasta este o chestiune foarte serioasă. Este îngrozitor să ști ceva despre creștinism, însă cu toate acestea niciodată să nu te fi predat conștient lui Hristos și să fi pierdut pentru totdeauna (compară cu Evrei 6). Este îngrozitor „să ai o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea” (2. Timotei 3.5).

Această parabolă ne arată de asemenea că credința nu se moștenește. Fiecare personal trebuie să creadă și nu se poate sprijini pe credința părinților sau bunicilor lui. Aceasta o confirmă și Psalmul 49.7: „Un om nu va putea nicidecum să-l răscumpere pe fratele său. Nici să-I dea lui Dumnezeu un preț de răscumpărare pentru el.”

17.5.2.6 Ușa a fost închisă (Matei 25.10-13)

Matei 25.10-13: 10 Dar, pe când mergeau ele să cumpere, a venit mirele; și cele care erau gata au intrat cu el la nuntă și ușa a fost închisă. 11 După aceea au venit și celelalte fecioare, spunând: «Doamne, Doamne, deschide-ne!» 12 Dar el, răspunzând, a zis: «Adevărat vă spun, nu vă cunosc». 13 Vegheați deci, pentru că nu știți ziua, nici ceasul.

Mirele a venit curând și fecioarele chibzuite au intrat la sărbătoarea nunții. – Aceasta va fi o binecuvântare nemăsurat de mare pentru toți aceia care au ieșit în întâmpinarea Domnului cu candelele aprinse! Atunci noi „vom trăi împreună cu El … și astfel vom fi întotdeauna cu Domnul” (1. Tesaloniceni 5.10; 4.17). Noi nu vom merge numai simplu în cer, ci noi vom fi la El, așa cum se spune într-o cântare: „Ce-ar fi cerul și toată gloria fără Tine?”

Însă pentru toate celelalte a fost pentru totdeauna prea târziu: ușa era încuiată. Nici măcar la bătaia în ușă a fecioarelor nechibzuite ușa nu s-a deschis, ci ele au auzit numai cuvintele: „Adevărat vă spun, nu vă cunosc” (versetul 12). Însă parabola nu se încheie cu cuvintele acestea, căci Domnul Isus continuă cu îndemnul: „Vegheați deci, pentru că nu știți ziua, nici ceasul” (versetul 13). Acest verset arată clar că noi ar trebui zilnic, da, în fiecare ceas să ne așteptăm că Domnul va veni. Orice calcule referitoare la venirea Sa trebuie să fie zadarnice, potrivit cu acest verset. Este exclusiv dragoste și îndurare, dacă Domnul Isus nu a venit în ceasul care tocmai a trecut, căci „El nu vrea ca vreunii să piară” (2. Petru 3.9).

Dacă cineva citește această carte, unul care nu s-a căit înaintea lui Dumnezeu și nu are credință adevărată în Dumnezeu și în Domnul Isus, ci probabil o citește numai din interes teologic, „vă rugăm fierbinte, în Numele lui Hristos: Împăcați-vă cu Dumnezeu!” (2. Corinteni 5.20). Mărturisiți-I lui Dumnezeu păcatele dumneavoastră și luați în posesiune iertarea (1. Ioan 1.9), pentru ca dumneavoastră să nu trebuiască să auziți aceste cuvinte îngrozitoare: „Nu te cunosc.”

Mesajul parabolei acesteia este: Noi trebuie să ne așteptăm totdeauna la venirea Domnului în curând, deoarece noi nu cunoaștem „nici ziua, nici ceasul”. Domnul Isus Însuși ne îndeamnă la aceasta. Cu aceste gânduri în inimă vom fi păziți să nu adormim și să nu ducem o viață lipsită de sfințire. Având această cunoaștere despre venirea posibilă în orice moment a Domnului cu siguranță vom chibzui la căile noastre mai mult în lumina acestei reveniri.

Pentru noi cei care posedăm Duhul Sfânt, intrarea la nuntă înseamnă fericire nespus de mare: noi câștigăm pe Hristos și toate împreună cu El. Pentru ceilalți dimpotrivă, nu va putea veni ceva mai rău: toate speranțele într-o fericire care rămâne și pace reală sunt pierdute pentru totdeauna, când vor sta înaintea ușii închise. Cineva a exprimat aceasta în felul următor: „Înăuntru și afară – este diferența între cer și iad.” Există un „prea târziu”.

Începând cu § 17.12.4 ne vom preocupa cu unele întrebări speciale referitoare la această parabolă.

17.5.3 Talanții (Matei 25.14-30)

Matei 25.14-30: 14 Pentru că este ca un om care, plecând din țară, i-a chemat pe robii săi și le-a încredințat averea lui; 15 și unuia i-a dat cinci talanți, altuia doi și altuia unul: fiecăruia după puterea lui; și îndată a plecat din țară. 16 Și cel care primise cei cinci talanți s-a dus, a lucrat cu ei și a câștigat alți cinci talanți. 17 Tot astfel și cel care primise cei doi a câștigat alți doi. 18 Dar cel care primise unul s-a dus și a săpat în pământ și a ascuns banul stăpânului său. 19 Și, după mult timp, stăpânul robilor acelora vine și se socotește cu ei. 20 Și cel care primise cei cinci talanți s-a apropiat și a adus alți cinci talanți, spunând: «Doamne, mi-ai încredințat cinci talanți; iată, am câștigat alți cinci talanți». 21 Stăpânul său i-a spus: «Bine, rob bun și credincios, ai fost credincios peste puține, te voi pune peste multe; intră în bucuria domnului tău». 22 Și cel care primise cei doi talanți s-a apropiat și el și a spus: «Doamne, mi-ai încredințat doi talanți; iată, am câștigat alți doi talanți».23 Stăpânul său i-a spus: «Bine, rob bun și credincios, ai fost credincios peste puține, te voi pune peste multe; intră în bucuria domnului tău». 24 Și cel care primise un talant, apropiindu-se și el, a spus: «Doamne, te știam că ești om aspru, care seceri unde n-ai semănat și aduni de unde n-ai vânturat; 25 și, temându-mă, m-am dus și am ascuns talantul tău în pământ; iată, ai ce este al tău». 26 Și stăpânul său, răspunzând, i-a spus: «Rob rău și leneș, știai că secer unde n-am semănat și adun de unde n-am vânturat; 27 se cuvenea deci ca tu să depui banul meu la schimbătorii de bani și eu, venind, aș fi luat ce este al meu cu dobândă. 28 Luați-i deci talantul și dați-l celui care are cei zece talanți. 29 Pentru că oricui are i se va da și va avea din belșug, dar de la cel care nu are, și ceea ce are i se va lua. 30 Și aruncați pe robul nefolositor în întunericul de afară. Acolo va fi plânsul și scrâșnirea dinților».

Parabola talanților este așa de frumoasă, și în același timp așa de serioasă cum nu se poate mai mult. Aici ni se îndreaptă atenția la credincioșia în slujire și efectele ei veșnice.

Domnul Isus este „Omul care a plecat din țară”. Deoarece poporul Său Israel nu L-a recunoscut ca Împărat, Domnul Isus a trebuit să părăsească țara Sa. Acelora, care L-au recunoscut ca Împărat, El le-a încredințat toată averea Sa. Ne-a făcut aceasta vreodată fericiți, că Domnul Isus are o astfel de încredere în noi? Ne impulsionează aceasta, ca să umblăm cu grijă și conștiincioși cu ce ne-a fost încredințat și să administrăm cu credincioșie ce ne-a fost încredințat? În timp ce în parabola despre robul credincios și robul rău este vorba de satisfacerea nevoilor ucenicilor în Împărăție – „servitorii” -, această parabolă vrea să ne impulsioneze să folosim talanții noștri în așa fel ca „averea” Domnului nostru să se mărească, prin aceea că noi promovăm interesele Sale.

Fiecărui credincios Domnul i-a dat anumite aptitudini și talente – talente naturale, dar în afară de aceasta și daruri de har spirituale foarte speciale. În parabola aceasta stă pe prim plan suveranitatea lui Dumnezeu. Domnul nu dă la toți la fel de mult, ci așa cum vrea El; în privința aceasta El știe foarte exact cât de mult poate încredința fiecăruia în parte. Aceluia, care este puțin dotat (cei doi talanți), Domnul nu îi încredințează responsabilitatea pentru cinci talanți, și aceluia care poate duce cinci talanți, Domnul nu îi încredințează numai doi talanți. Însă în parabolă nu este vorba de cât de mult primește robul, ci cât de credincios se comportă el cu ceea ce a primit. Căci amândoi robii credincioși, atât cel care a primit doi talanți cât și cel care a primit cinci talanți, aud în final aceleași cuvinte: „Intră în bucuria domnului tău” (versetele 21 și 23). Fiecare care a lucrat cu credincioșie cu „talanții” încredințați, indiferent dacă erau puțini sau mulți, în final va primi mai mult decât a avut mai înainte: „Ai fost credincios peste puține, te voi pune peste multe” (versetele 21 și 23).

Dacă ținem seama de parabola asemănătoare despre minele încredințate (Luca 19.12-27), putem desigur spune că cuvântul „multe” se referă la domeniul nostru de activitate în Împărăția de o mie de ani. În evanghelia după Luca se spune că un rob a primit autoritate peste zece cetăți și celălalt rob peste cinci cetăți (Luca 19.17,19). Aceasta se referă evident la activitatea noastră în Împărăția păcii care va veni, când noi vom domni din cer asupra pământului împreună cu Hristos. În evanghelia după Luca toți primesc la fel de mult, pentru ca să facă comerț cu ele. Dar deoarece ei au rezultate diferite, și răsplătirea este diferită: cel care cu mina lui a „câștigat” mai mult are și o răsplată mai mare. Răsplata este în funcție de hărnicie, dăruire și credincioșie. Aici în evanghelia după Matei 25 toți primesc aceeași răsplată (procentual). Nimeni să nu poată gândi: păi da, eu nu am așa multe talente, deci răsplata mea nu va fi mare.

Dacă cineva este privit corespunzător responsabilității[39] sale, ca în parabola despre minele încredințate (Luca 19), atunci se va da o plată diferită, pentru credincioșie diferită: corespunzător credincioșiei cu care noi am lucrat pentru Domnul, va fi și răsplătirea noastră, aceasta înseamnă, va fi poziția noastră în Împărăția de o mie de ani. Dar dacă privim darurile noastre sub suveranitatea lui Dumnezeu, care dă fiecăruia cum vrea El, ca în parabola despre talanții încredințați (Matei 25), atunci este aceeași plată, chiar dacă cineva cu doi talanți a mai câștigat alți doi și cineva cu cinci talanți a mai câștigat alți cinci talanți. Amândoi aud aceleași cuvinte: „Bine, rob bun și credincios, ai fost credincios peste puține, te voi pune peste multe; intră în bucuria domnului tău” (versetele 21 și 23). Este un mare har, că noi am fost învredniciți să domnim peste cetăți în timpul Împărăției de o mie de ani, dar mult mai măreț este că noi avem voie să intrăm în „bucuria Domnului nostru”. Este nu numai bucuria noastră de a fi în cer, ci este și bucuria Domnului Însuși să ne aibă acolo. Nu ar trebui aceasta să ne încurajeze să facem cu credincioșie slujba noastră și să nu obosim?

Oricât de importantă ar fi credincioșia în slujire, totuși ea nu ne poate câștiga cerul. Noi nu vom fi mântuiți pentru că am fost credincioși, ci pentru că credem în sângele Domnului vărsat pentru păcatele noastre. Robul rău și leneș din parabola talanților nu reprezintă un credincios infidel, care în final merge chiar în pierzare, ci pe unul care mărturisește că este creștin.[40] În cele din urmă el lasă să se vadă că el niciodată nu a cunoscut cu adevărat pe Domnul. Într-adevăr el spune despre Domnul: „Te-am cunoscut” (versetul 24), dar răspunsul lui arată clar că el aparține acelora care la urmă vor zice „Doamne, Doamne!” (Matei 7.21) și cărora Domnul le va răspunde: „Niciodată nu v-am cunoscut” (Matei 7.23). Căci dacă robul acesta ar fi cunoscut cu adevărat pe domnul său, nu ar fi rostit cuvintele: „Doamne, te știam că ești om aspru … m-am temut …” (versetele 24 și 25). O astfel de atitudine nu va caracteriza pe un creștin credincios.

Domnul Isus în parabolele despre Împărăția cerurilor a arătat mereu prin imagini că Împărăția constă din credincioși adevărați și mărturisitori lipsiți de viață. Este grâu și neghină, robi înțelepți și robi răi, fecioare chibzuite și fecioare nechibzuite și pești buni și pești răi. Toți aparțin cel puțin în exterior Împărăției cerurilor, dar nu neapărat în domeniul interior al acesteia (vezi și § 3.4.2).[41]

17.5.4 Împărăția în taină - rezumat

În cele trei parabole, care caracterizează epoca creștină, este vorba de două particularități ale acestei epoci. În prima parabolă despre robul bun și robul rău și în ultima parabolă despre talanți este vorba de slujire; în parabola a doua despre cele zece fecioare este vorba de așteptarea venirii apropiate a mirelui. Aceste însușiri ale epocii creștine le găsim și la Biserica (Adunarea) tânără din Tesalonic: „… cum v-ați întors de la idoli la Dumnezeu, ca să slujiți Dumnezeului viu și adevărat și să așteptați din ceruri pe Fiul Său” (1. Tesaloniceni 1.9,10). Însușirile a sluji/a aștepta le găsim și în evanghelia după Luca: „Faceți comerț [a sluji], până când vin [a aștepta]” (Luca 19.13).

Parabolele din Matei 24.45-25,30 descriu nu numai o altă epocă cu totul alte caracteristici, decât cele pe care le-am găsit la începutul capitolului 24 din evanghelia după Matei, unde este vorba de Israel în timpul din urmă; ele vorbesc și despre alte persoane, care în timpul acesta sunt subiectul intereselor lui Dumnezeu, și ele prezintă pe Domnul Isus cu totul alte însușiri decât în partea „iudaică” a vorbirii referitoare la timpul din urmă (Matei 24.1-44). Acolo Domnul Isus este prezentat ca Fiu al Omului și ca Mesia, ceea ce în Scriptură totdeauna arată spre legătura cu Israel. Însă începând cu Matei 24.45 El este prezentat ca Acela pe care noi Îl așteptăm și Căruia Îi slujim, ceea ce arată spre legătura cu creștinismul.

Toate cele trei parabole se termină cu judecata severă. În toate cele trei parabole o persoană se reîntoarce după un timp de absență. Toate cele trei parabole sunt legate între ele printr-o conjuncție „atunci” / „pentru că”. Toate cele trei parabole arată clar că Împărăția cerurilor a devenit o amestecătură. Această amestecătură caracterizează creștinătatea de astăzi. Tocmai în aceste trei parabole se arată ce vrea Domnul Isus să fie pentru credincioși în timpul absenței Sale și ce ar trebui să fie credincioșii pentru El: în prima parabolă El este Domnul, sub a cărui autoritate creștinul credincios se așează cu plăcere; în parabola a doua El este Mirele, pe care creștinul credincios Îl așteaptă și cu care el are voie să aibă o relație strânsă; și în parabola a treia Hristos este un Om. El a părăsit gloria cerului, ca să devină Om, și acum ca Om glorificat șade la dreapta lui Dumnezeu. Dar El are încă interese aici pe pământ, pe care creștinul credincios are voie să le reprezinte.

17.6 Judecata națiunilor (Matei 25.31-46)

Matei 25.31-46: 31 Dar, când va veni Fiul Omului în gloria Sa, și toți îngerii cu El, atunci va ședea pe tronul gloriei Sale; 32 și toate națiunile vor fi adunate înaintea Lui și le va despărți pe unele de altele, așa cum desparte păstorul oile de capre; 33 și va pune oile la dreapta Sa și caprele la stânga. 34 Atunci Împăratul va spune celor de la dreapta Sa: «Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți Împărăția pregătită pentru voi de la întemeierea lumii. 35 Pentru că am fost flămând și Mi-ați dat să mănânc; am fost însetat și Mi-ați dat să beau; am fost străin și M-ați primit; 36 dezbrăcat și M-ați îmbrăcat; am fost bolnav și M-ați vizitat; am fost în închisoare și ați venit la Mine». 37 Atunci cei drepți Îi vor răspunde, spunând: «Doamne, când Te-am văzut noi flămând și Te-am hrănit? sau însetat și Ți-am dat să bei? 38 Și când Te-am văzut noi străin și Te-am primit? sau dezbrăcat și Te-am îmbrăcat? 39 Și când Te-am văzut noi bolnav sau în închisoare și am venit la Tine?» 40 Și Împăratul, răspunzând, le va zice: «Adevărat vă spun, întrucât ați făcut acestea unuia dintre acești foarte mici frați ai Mei, Mie Mi-ați făcut». 41 Atunci va spune și celor de la stânga: «Plecați de la Mine, blestemaților, în focul etern, pregătit pentru diavolul și îngerii lui. 42 Pentru că am fost flămând și nu Mi-ați dat să mănânc; am fost însetat și nu Mi-ați dat să beau; 43 am fost străin și nu M-ați primit; dezbrăcat și nu M-ați îmbrăcat; bolnav și în închisoare și nu M-ați vizitat». 44 Atunci vor răspunde și ei, zicând: «Doamne, când Te-am văzut noi flămând, sau însetat, sau străin, sau dezbrăcat, sau bolnav, sau în închisoare și nu Ți-am slujit?» 45 Atunci El le va răspunde, zicând: «Adevărat vă spun, întrucât n-ați făcut unuia dintre aceștia foarte mici, nici Mie nu Mi-ați făcut». 46 Și aceștia vor merge la pedeapsă eternă, iar cei drepți la viață eternă”.

În Matei 24.29-31 – în „partea iudaică” a vorbirii despre timpul din urmă – Domnul Isus este descris ca Acela care va veni pentru poporul Său în putere și glorie mare. Acest gând este reluat începând cu Matei 25.31: „Dar, când va veni Fiul Omului în gloria Sa” (versetul 31). Deci aici apare pe scenă din nou Fiul Omului. După privirea asupra epocii creștine (Matei 24.45–25.30), unde sunt prezentate și premisele morale până la venirea Domnului, Domnul Se îndreaptă iarăși la lucrurile de aici de pe pământ, care stau în legătură cu venirea Sa – acum nu în primul rând în legătură cu poporul Său pământesc, ci cu popoarele în general. Domnul va aduna toate națiunile înaintea Sa și după aceea le va evalua după felul cum s-au comportat față de frații Săi. „Frații” (versetul 40) Domnului sunt iudeii, care în timpul necazului în Israel se vor declara de partea lui Mesia – ei sunt „rămășița” iudaică (Romani 9.27) care va spune bun venit Împăratului. La începutul Împărăției de o mie de ani națiunile vor fi apreciate și judecate după felul cum s-au comportat în timpul necazului față de frații Domnului, care în acest timp vor propovădui popoarelor Evanghelia Împărăției (Matei 24.14). Probabil în momentul acela nu vor mai fi mulți supraviețuitori pe pământ, deoarece multe națiuni, înainte de toate din Europa și din Orientul Mijlociu, vor fi deja judecate.[42] Noi credem că fiecare în parte va fi judecat individual.[43]

Consecințele vor avea însemnătate veșnică pentru toți participanții din ziua aceea: unii vor merge în viața veșnică și alții vor merge în chinul veșnic. Așa cum viața pentru „oi” este veșnică, tot așa chinul va fi veșnic pentru „capre”. Însă Scriptura este foarte exactă și nu spune că această judecată va avea loc imediat: „Și aceștia vor merge în pedeapsă eternă” (Matei 25.46). Acest „vor merge în pedeapsă (= chin) eternă” va avea loc abia după judecata de la marele tron alb (Apocalipsa 20.11 și versetele următoare), căci sentința va fi rostită nu numai cu privire la atitudinea oamenilor față de frații Domnului, ci și cu privire la celelalte fapte ale lor. Această judecată finală are loc abia după domnia de o mie de ani a păcii (compară cu Apocalipsa 20.1-15).

Uneori se argumentează, că această scenă de judecată are loc abia la sfârșitul Împărăției de o mie de ani. Prin aceasta între Matei 25.31 și Matei 25.32 ar fi o mie de ani: „Dar, când va veni Fiul Omului în gloria Sa, și toți îngerii cu El, atunci va ședea pe tronul gloriei Sale” (versetul 31), și apoi, așa cum se afirmă, o mie de ani[44] mai târziu: „… și toate națiunile vor fi adunate înaintea Lui și le va despărți pe unele de altele, așa cum desparte păstorul oile de capre” (versetul 32). Aceasta ar însemna că nu numai „oile” ci și „caprele” vor intra fiind în viață în Împărăția păcii și vor trăi acolo o mie de ani.[45]

Unii comentatori nu înțeleg că intrarea în viața veșnică aici este legată cu intrarea în Împărăția păcii de o mie de ani. R. Hardmeier pune întrebarea: „Dacă Isus învață categoric că rezultatul judecății este viața veșnică sau pedeapsa veșnică, de ce dispensaționaliștii afirmă că ar fi vorba de Împărăția de o mie de ani?”[46] Dacă locul acesta este scos din context, atunci cu adevărat poate fi înțeles greșit. Aici trebuie să se țină seama de contextul direct din Matei 25.34: „Atunci Împăratul va spune celor de la dreapta Sa: «Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți Împărăția pregătită pentru voi de la întemeierea lumii.»” Aceia, care stau acolo la dreapta Fiului Omului, vor intra în Împărăție, aceasta înseamnă în Împărăția de o mie de ani de pe pământ. Intrarea în Împărăție corespundea așteptărilor izraeliților și pentru ei însemna același lucru cu intrarea în viața veșnică (de exemplu Psalm 133; Isaia 9.6; 33.20; 35.10; 60.20,21; Marcu 10.17). Cu toate că Împărăția de o mie de ani este limitată în timp, viața, pe care o vor primi binecuvântații Tatălui la intrarea în această Împărăție, va fi veșnică.

Să ne amintim, că în Evanghelia după Matei este mai puțin vorba despre „veșnic” și mult mai mult despre „viața” în sine. Tânărului, care a venit la Domnul Isus și L-a întrebat: „Învățătorule, ce bine să fac ca să am viață eternă?”, Domnul i-a răspuns: „Dar, dacă vrei să intri în viață, ține poruncile” (Matei 19.16,17). Domnul a vorbit aici numai despre „viață”, și a lăsat la o parte cuvântul „eternă”. Gândurile tânărului – reprezentant pentru israeliți – nu erau îndreptate spre nemărginire, aceasta înseamnă spre durată, spre cantitatea vieții, ci mai mult spre o anumită calitate a vieții. Însușirea acesteia o găsim în Psalmul 133 în descrierea vieții veșnice: să trăiești într-o părtășie armonioasă și plină de pace ca într-o familie (versetul 1), să fi într-o legătură vie cu Dumnezeu garantată printr-un mijlocitor (versetul 2) și zi de zi să savurezi binecuvântarea Domnului (versetul 3) – cu alte cuvinte, să trăiești în Împărăția de o mie de ani. Așteptarea iudeilor era îndreptată spre o viață pământească în Împărăția de o mie de ani și spre binecuvântarea care nu încetează prin moarte. Deci în aceste locuri biblice este vorba de sfera pământească a vieții, pe care o așteptau iudeii, și nu ceea ce înțeleg creștinii credincioși prin noțiunea de „viață eternă”. Cu siguranță nu este vorba despre acest gând, când este vorba de „intrarea în viață”, chiar dacă pentru „binecuvântații Tatălui” este inclusă o viață fără sfârșit. De asemenea viața veșnică aici nu are același caracter, așa cum de exemplu ea este descrisă în Evanghelia după Ioan, sau în epistolele lui Ioan. Aici este vorba, cum am spus, de binecuvântări într-o sferă pământească potrivit făgăduinței din Psalmul 133.

De asemenea din contextul din Matei 24 se vede că aici este vorba de viața în Împărăția păcii. Căci conform cu Matei 24.14, Evanghelia Împărăției va fi vestită de rămășița credincioasă din Israel în timpul de necaz, și anume „în toată lumea …, pentru toate națiunile”. Această Împărăție a vestit-o Domnul Isus deja la începutul slujirii Sale pe pământ ca fiind „apropiată” (Matei 4.17), va fi însă înlocuită temporal prin Împărăția cerurilor în forma ei ascunsă și tainică (vezi Matei 13.11). Însă vestirea Evangheliei Împărăției pe parcursul timpului de necaz de către rămășița iudaică va fi urmată în Împărăția păcii de o mie de ani în sfârșit de Împărăția mult dorită și așteptată în putere și glorie, când se vor împlini toate făgăduințele rămase neîmplinite până atunci. (Începând cu § 17.12.12 ne vom preocupa cu două întrebări speciale referitoare la această temă.)

În continuare prezentăm o imagine care arată dezvoltarea Împărăției cerurilor în Evanghelia după Matei începând cu prima vestire a lui Ioan Botezătorul și până la Împărăția în putere și glorie.

Fig. 14 Dezvoltarea Împărăției cerurilor în Evanghelia după Matei

17.7 Derularea în timp a evenimentelor din timpul din urmă

După respingerea lui Mesia, Israel a fost pus la o parte pentru un timp. Semnul vizibil pentru aceasta a fost distrugerea Ierusalimului și a Templului în anul 70 după Hristos. Prin aceasta orice serviciu divin a devenit imposibil. Odată cu sfârșitul serviciului jertfelor și cu împrăștierea mondială a iudeilor, sfârșitul definitiv al sistemului iudaic se apropia cu pași măsurați. Prin aceasta venise timpul pe care Domnul Isus îl vestise deja în Matei 21.43: „De aceea vă spun că Împărăția lui Dumnezeu va fi luată de la voi și va fi dată unei națiuni care va aduce roadele cuvenite.” Să interpretezi acest verset așa ca și cum făgăduința dată lui Israel a fost luată în totalitate și pentru totdeauna înseamnă să nu-l privești în contextul întregii Sfintei Scripturi. Scriptura învață clar, că pentru Israel după un timp de cădere va fi un timp de restabilire (vezi § 8).[47] Tot așa se spune și în Luca 21.24: „Și vor cădea de tăișul sabiei și vor fi duși captivi printre toate națiunile; și Ierusalimul va fi călcat în picioare de națiuni, până se vor împlini timpurile neamurilor.” Cuvântul scurt „până” joacă în profeție un rol deosebit. Matei 23.39 spune: „… până când veți zice”, Isaia 32.15: „… până când Duhul va fi turnat”, și Ezechiel 21.27: „… până nu va veni acela căruia îi aparține dreptatea”. În acest timp intermediar, deci în care casa „… este lăsată pustie” (Matei 23.38), este epoca creștinătății, pe care zadarnic o căutăm în profețiile Vechiului Testament, deoarece Biserica principial nu este subiectul profețiilor Vechiului Testament (vezi § 7).

După ce Biserica (Adunarea) va fi răpită, Domnul va aduce judecata peste Israel (Matei 24.1-44). După aceea poporul Israel nou, curățit, va rosti cuvintele: „Binecuvântat fie Cel care vine în Numele Domnului” (Matei 23.39), și va începe timpul pe care Domnul Isus l-a anunțat deja în Matei 19.28: „Adevărat vă spun că voi, care M-ați urmat, când Fiul Omului va ședea pe tronul Său de glorie, la înnoirea tuturor lucrurilor, veți ședea și voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminții ale lui Israel”.[48] Atunci va fi sosit timpul când El va face judecata popoarelor corespunzător comportării lor față de misionarii iudei din timpul de necaz (Matei 25.31-46).[49]

În vorbirea Sa referitoare la timpul din urmă, pe care Domnul Isus o „termină” cu judecarea popoarelor (Matei 26.1), El include toate cele trei grupe (Israel, creștinătatea, popoarele) și dă o schiță scurtă până la începutul Împărăției de o mie de ani. În această „administrare a împlinirii timpurilor” se va împlini în sfârșit taina voii lui Dumnezeu: Hristos va fi Cap peste toate (Efeseni 1.10).

17.8 Revenirea Domnului în două etape

După părerea multor creștini există numai o singură revenire a Domnului fără mai multe etape. După părerea lor venirea Sa în nori pentru răpirea alor Săi și revenirea Sa pe pământ în putere și glorie are loc în același timp. Ei privesc Matei 24.1-44 ca fiind adresat nouă creștinilor credincioși și așteaptă drept urmare ca credincioșii să treacă prin „necazul cel mare”. Evenimentul următor, pe care noi creștinii credincioși îl așteptăm, ar fi potrivit părerii lor nu revenirea Domnului Însuși, ci necazul cel mare.

În cazul acesta însă speranța și bucuria în viața noastră vor scădea: speranța în revenirea în curând a Domnului va dispare și bucuria revenirii Sale în mod necesar ar păli printr-o teamă justificată prin năvălirea mai înainte a necazului cel mare, „așa cum nu a fost de la începutul lumii până acum” (Matei 24.21). Prin aceasta bucuria de a fi mântuit de „mânia care va veni” (1. Tesaloniceni 1.10; vezi și 5.9; Romani 5.9), ar fi numai o farsă.

Așa cum am arătat mai înainte, această interpretare nu corespunde contextului, deoarece versetele din Matei 24.1-44 poartă clar caracter iudaic. „Necazul cel mare” este numit categoric în Vechiul Testament „un timp de necaz pentru Iacov” (Ieremia 30.7; vezi și Daniel 12.1[50]). Însă comentatorii, care se așteaptă numai la o singură revenire a Domnului, fără să diferențieze etapele diferite ale revenirii Sale, stau și în fața unei alte probleme: ei trebuie să dea un răspuns convingător la întrebarea, pentru ce creștinii credincioși trebuie să treacă prin necaz, cu toate că apostolul Pavel scrie de mai multe ori, că Dumnezeu „nu ne-a rânduit spre mânie” (1. Tesaloniceni 5.9; vezi și 1.10; Romani 5.9). Căci mânia lui Dumnezeu „împotriva oricărei lipse de evlavie și oricărei nedreptăți” (Romani 1.18) se arată tocmai în necazul cel mare.

Că și credincioșii trec prin suferințe și necazuri în drumul lor spre glorie, nu este de tăgăduit, dare aceste suferințe și necazuri nu se compară cu necazul descris în Matei 24.21: un necaz „așa cum nu a fost de la începutul lumii până acum, nici nu va mai fi vreodată.” Prin aceasta însă necazurile personale și suferințele martirilor din zilele trecute sau din prezent, care din pricina Numelui Domnului au fost omorâți și chinuiți, nu trebuie considerate ca fiind lipsite de importanță. Însă în acest loc din Biblie este vorba de un necaz cu totul deosebit, respectiv de o perioadă de timp, și nu de acele necazuri și suferințe despre care apostolii scriu deseori în epistolele lor și de care ei înșiși au avut parte (compară cu Faptele apostolilor 14.22).

De ce citim în evanghelia după Matei 24 despre revenirea Domnului în putere și mare glorie și de ce se spune că El Își va pune picioarele pe Muntele Măslinilor (Zaharia 14.4; compară cu Faptele apostolilor 1.11)? Aceste afirmații sunt totuși împotriva speranței noastre creștine, aceea de a fi răpiți pentru a întâmpina pe Domnul în văzduh (1. Tesaloniceni 4.15-17)? Aceste două aspecte diferite ale revenirii Domnului sunt deja un indiciu clar, că trebuie să fie două etape ale revenirii Sale.

Deoarece speranța noastră creștină constă în aceea, că noi Îl vom întâmpina pe Hristos în văzduh (1. Tesaloniceni 4.17), noi nu vom cădea în capcana unui Hristos fals aflat „în pustiu” sau „în cămăruțe” (Matei 24.26). Însă poporul iudeu, care așteaptă pe Mesia al lui pe pământ, va fi realmente expus acestui pericol în timpul necazului cel mare, să cadă în cursa unui Mesia fals. Epistola a doua către Tesaloniceni descrie detaliat în capitolul al doilea evenimentele de după răpirea Bisericii și a celor legate de această răpire după luarea Duhului Sfânt de pe pământ. După aceea se va ajunge la o decădere totală a creștinătății necredincioase și vor începe judecățile pe pământ (vezi Apocalipsa începând de la capitolul 6). Într-adevăr nu există două reveniri ale Domnului, dar în Scriptură sunt diferențiate clar două etape ale revenirii Sale: strângerea noastră împreună cu El (2. Tesaloniceni 2.1) și arătarea (vizibilă) a Domnului (2. Tesaloniceni 2.8).

Apostolul Pavel descrie această revenire de regulă ca o singură chestiune, diferențiază însă aceste două etape, prin aceea că mai întâi scoate în evidență o etapă și apoi pe cealaltă. Prima etapă a revenirii lui Hristos – venirea în nori pentru ai Săi – Pavel o descrie în 1. Corinteni 15.51 și versetele următoare; 1. Tesaloniceni 4.15-17 și 2. Tesaloniceni 2.1. Etapa a doua a revenirii Sale – venirea Sa în putere și glorie – el o descrie de exemplu în 2. Timotei 4.8 („… ci și tuturor care iubesc arătarea Sa”) și în 2. Tesaloniceni 2.8 („… prin arătarea venirii Sale”).

17.8.1 Când va fi răpirea?

Cât timp va trece între aceste două etape (compară cu § 17.8) nu se poate deduce cu certitudine din Scriptură, însă vor fi cel puțin 7 ani; cel puțin ultima săptămână-an, despre care scrie profetul Daniel în capitolul 9 (vezi § 18) este între ele. Scriptura nu ne dă nici un indiciu că odată cu răpirea Bisericii încep ultimii 7 ani pe pământ. S-ar putea să treacă un timp cu durată nedeterminată între răpire și începutul ultimilor 7 ani. Tot așa de puțin găsim în Scriptură un indiciu că venirea Domnului Isus în putere și glorie mare va avea loc în ultima zi a celor 7 ani. S-ar putea să fie ceva mai târziu.[51] Ultima săptămână-an nu are legătură cu Biserica, ci ea este descrisă în Daniel ca un timp care va veni peste poporul Israel – peste poporul lui Daniel (compară cu Daniel 9.24). De aceea după părerea noastră Biserica va fi părăsit scena deja înainte de a începe judecățile. Căci apostolul Pavel scrie de mai multe ori că Dumnezeu „nu ne-a rânduit spre mânie” (1. Tesaloniceni 5.9), ci ca să fim „mântuiți prin El [Hristos] de mânia lui Dumnezeu” (Romani 5.9).[52] De asemenea Domnul Însuși ne făgăduiește că noi vom fi păziți „de[53] [= înainte să vină] ceasul încercării, care va veni peste tot pământul locuit” (Apocalipsa 3.10). Acest loc din Scriptură luat în sine nu vorbește despre răpire, dar el sprijină învățătura despre răpire înainte de necaz, tratată în 1. Corinteni 15,51 și versetele următoare; 1. Tesaloniceni 4.15 și versetele următoare și 2. Tesaloniceni 2.1.

În Vechiul Testament vedem prezentată simbolic păzirea credincioșilor creștini „de” mânia lui Dumnezeu în Enoh, care prin umblarea lui cu Dumnezeu a fost cruțat înainte de judecăți, deci înainte de potop: „… și nu a mai fost, pentru că Dumnezeu l-a luat” (Geneza 5.24), aceasta înseamnă, Dumnezeu l-a răpit (compară cu Evrei 11.5). Noe dimpotrivă, care este o imagine a rămășiței din ultimele zile, va fi păzit de Dumnezeu în trecerea prin potop (un simbol al necazului). În același fel o rămășiță credincioasă în Israel va rămâne păzită la trecerea prin judecăți; aceasta este împlinirea profeției din Zaharia 13.8,9: „Și va fi așa: «În toată țara», zice Domnul, «două părți din ea vor fi nimiciți, vor muri, dar a treia parte va rămâne în ea. Și voi duce această a treia parte în foc și îi voi lămuri cum se lămurește argintul și îi voi încerca așa cum se încearcă aurul. Ei vor chema Numele Meu și Eu le voi răspunde. Eu voi zice: «Acesta este poporul Meu!» Și ei vor zice: «Domnul este Dumnezeul meu!»”

Un alt model al acestor lucruri, care într-adevăr nu dovedesc această învățătură, însă cel puțin o susțin, îl găsim de asemenea în Apocalipsa 4.1, unde Ioan aude un glas spunând: „Suie-te aici”. Înainte ca începând cu capitolul 6 să fie descrise judecățile asupra pământului, Ioan este răpit în cer, pentru ca de acolo să trăiască această scenă a judecăților. În capitolele 2 și 3 din Apocalipsa ne este arătată mărturia creștină pe pământ: în scrisorile deschise adresate celor șapte Biserici vedem prezentată pe scurt istoria Bisericii. Și la sfârșitul timpului Bisericii se spune: „Suie-te aici!” Chiar dacă nu este o dovadă a răpirii în sine, totuși se bucură fiecare, pentru care aceste corelații în Scriptură au devenit prețioase, că Biserica va fi răpită înainte de a începe judecățile asupra pământului.

Aceia, care nu cred în răpirea înainte de necaz, cer un loc din Biblie care învață clar, că răpirea va avea loc înainte de necaz, pentru ca creștinii credincioși să rămână păziți de judecata lui Dumnezeu. Însă din ce motiv să vrea Dumnezeu să ducă pe creștinii credincioși în judecata pe care o va lăsa să vină asupra pământului? Există un loc în Biblie pentru afirmația că Biserica trebuie să treacă prin necaz și judecăți? Cine neliniștește pe credincioși printr-o astfel de afirmație, el însuși trebuie să arate un loc clar din Scriptură pentru afirmația sa. Probabil unii vor gândi că vor putea argumenta cu vorbirea referitoare la timpul din urmă din evanghelia după Matei 24. În §§ 17.1 – 17.4.4 dovedim că în acest pasaj nu este vorba de Biserică, ci de Israel. Până acum nu am putut găsi în literatura referitoare la această temă nici o dovadă biblică că Biserica trebuie să treacă prin necazul cel mare.

Fără îndoială Domnul Isus ne-ar fi făcut cunoscut dacă Biserica ar trebui să treacă cu adevărat prin ceva așa de înfiorător cum este necazul cel mare. Însă El ne mângâie: „Să nu vi se tulbure inima … Dacă nu ar fi așa, v-aș fi spus” (Ioan 14.1,2). Să dea El rămășiței credincioase a poporului Său pământesc pe multe pagini din Psalmi și din cărțile profetice ajutor, mângâiere și învățătură referitoare la timpul de necaz, în timp ce mireasa Lui cerească nu este pregătită nici măcar cu o frază în privința că ea ar trebui să îndure un timp îngrozitor al mâniei lui Dumnezeu? Dimpotrivă, Pavel mângâie de mai multe ori pe credincioși, că Dumnezeu „nu ne-a rânduit spre mânie” (1. Tesaloniceni 5.9; compară cu 1.10; Romani 5.9). Însă noi ca creștini vom suferi „din pricina dreptății” (1. Petru 3.14) și va trebui să îndurăm „necazuri” (de exemplu 2. Corinteni 4.17; Faptele apostolilor 14.22). Însă aceste suferințe din pricina dreptății sunt, așa cum scrie Petru, altceva decât mânia lui Dumnezeu, când judecățile se vor dezlănțui în necazul cel mare, care nu se va asemăna cu nimic (Matei 24.21).

17.8.2 Răpirea înainte de necaz – învățată începând din anul 1830?

În această carte nu ne vom preocupa mai în detaliu cu învățătura referitoare la răpire înainte de necazul cel mare; în alte locuri tratăm această temă detaliat.[54] Deseori se încearcă să se discrediteze această învățătură, prin aceea că i se atribuie o istorie de început care nu corespunde realității. Această învățătură ar fi apărut abia în anul 1830 cu apariția „mișcarea fraților”, în mod deosebit prin J. N. Darby. Însă deja apostolul Pavel, în prima lui epistolă pe care a scris-o (1 Tesaloniceni) a dat învățătură cu privire la răpire. Desigur și Pavel a cunoscut numai o singură revenire, însă în epistolele sale el scoate în evidență o dată prima etapă a reveniri lui Hristos, și altă dată a doua etapă. În 2 Tesaloniceni el tratează ambele etape într-un capitol.[55]

Nu este de mirare, că învățătura despre răpire înainte de necazul cel mare a fost uitată repede, căci deja Pavel socotea că „ după plecarea [sa] vor intra lupi răpitori” și aceasta chiar „dintre voi [aceasta înseamnă dintre creștini] … se vor ridica oameni vorbind lucruri stricate” (Faptele apostolilor 20.29,30). Așa cum am spus deja mai înainte (vezi § 17.5.2) o caracteristică a epocii creștine este că s-a neglijat învățătura despre revenirea Domnului și în cele din urmă a fost complet uitată (vezi Matei 14.45–25.30).[56]

Un mare pericol al timpului nostru constă tocmai în aceea, că noi numai (respectiv, în mod deosebit) de aceea considerăm ceva adevărat, pentru că este așa de vechi și nu pentru că așa stă în Scriptură. Noi ar trebui să nu intrăm în „cursa gabaoniților” (vezi Iosua 9).[57] Ceea ce este vechi nu totdeauna este bun, și de asemenea ce este nou nu este niciodată din principiu rău. Totul, fie vechi sau nou, trebuie verificat pe baza Cuvântului lui Dumnezeu. Pe lângă aceasta trebuie să se țină seama și de darurile învățătorilor, pe care Domnul i-a dat Bisericii Sale – în vechime și astăzi -, căci ele sunt necesare pentru „desăvârșirea sfinților” (Efeseni 4.12).

Mereu se afirmă că învățătura despre răpire înainte de necazul cel mare a fost deja învățată în primele secole după Hristos prin Pseudo-Ephraem. Pentru aceasta se face referire la citatul următor din predica sa cu titlul „Despre timpul din urmă, despre antihrist și sfârșitul lumii sau o predică despre sfârșitul lumii”:

De aceea principial noi ar trebui să încercăm să înțelegem, frații mei, ce se va petrece în curând sau ce urmează să aibă loc … De ce nu respingem noi atunci orice grijă pentru eforturile lumești și să ne pregătim să [sic!] întâmpinăm pe Domnul Isus Hristos, pentru ca El să ne scoată din confuziile, care biruie lumea întreagă [sic!] … Căci toți sfinții și aleșii lui Dumnezeu vor fi adunați înainte de timpul de necaz, care va veni, pentru ca ei niciodată să nu trebuiască să vadă confuziile, care vor birui lumea din cauza păcatelor [sic!].[58]

Din cuvintele „să ne scoată din confuzii” și „vor fi adunați înainte de necaz” Thomas Ice și Timothy Demi deduc că aici este vestită răpirea înainte de necaz.[59] Această părere o are și Hitchcock.[60] Dar dacă se citește predica lui Pseudo-Ephraem în context nu se poate neapărat deduce sensul pe care autorii citați mai înainte îl dau predicii lui Pseudo-Ephraem. Mai degrabă devine clar, că Pseudo-Ephraem ce-i drept în acest citat se gândește la Apocalipsa 12.14[61]; așa scrie el: „… dar aceia care călătoresc prin pustie, deoarece ei fug de fața șarpelui, își pleacă genunchii înaintea lui Dumnezeu, precum mieii … și sunt menținuți în viață prin salvarea Domnului și în timp ce ei umblă singuri și părăsiți, mănâncă ierburi.”[62] În continuare el scrie despre timpul de necaz, că „în zilele acelea oamenii nu vor fi înmormântați, nici creștinii nici învățătorii falși nici iudeii nici păgânii, căci de frică și groază nu este nimeni acolo ca să-i îngroape”.[63] Deci după părerea lui în timpul de necaz creștinii vor fi încă pe pământ, dar ei sunt adunați de Domnul în pustie, ca să rămână cruțați de judecata necazului. Este deci foarte îndoielnic, că Pseudo-Ephraem a învățat cu adevărat că răpirea – „pentru a-L întâmpina pe Domnul în văzduh” (1. Tesaloniceni 4.17) – va avea loc înainte de necaz, așa cum această noțiune este înțeleasă astăzi de creștinii credincioși.

Morgan Edwards dimpotrivă, care a trăit în secolul 18, susținea într-adevăr existența unei răpiri înainte de necaz. Însă el nu credea, ca Darby, că răpirea este posibilă în orice moment. De asemenea nu există nici puncte de reper să se presupună că Darby a cunoscut textul lui sau că a fost influențat prin Edwards. Scrierile lui Edwards și Darby dovedesc că amândoi au ajuns la învățătura referitoare la răpire înainte de necaz pe baza reflecțiilor diferite: Morgan Edwards a ajuns la această concluzie prin metoda interpretării literare a Scripturii; la Darby era cunoașterea despre a-fi-în-Hristos cea care i-a format înțelegerea adevărului dispensațional inclusiv învățătura despre răpire înainte de necaz. Astfel el scrie următoarele într-o scrisoare adresată profesorului Tholuck:

În sfârșit am înțeles, că eu sunt unit cu Hristos în cer și că de aceea poziția mea înaintea lui Dumnezeu este reprezentată de Hristos Însuși. Pe lângă aceasta a trebuit să ajung la concluzia că cu privire la Dumnezeu nu era vorba de eu-l meu nenorocit, care m-a împovărat șase sau șapte ani din cauza cerințelor Legii. Eu am recunoscut deci, că Biserica lui Dumnezeu, așa cum o vede El, poate fi constituită numai din aceia care sunt uniți cu Hristos în felul acesta. În contrast cu aceasta, creștinătatea este, așa cum ea se prezintă în exterior, în realitate lumea. Ea nu poate fi privită ca „Biserica”, numai cu privire la responsabilitatea ei, care este legată cu poziția pe care ea a mărturisit că a luat-o – un punct foarte important. În același timp am văzut că creștinul, care își are locul în Hristos în cer, așteaptă numai venirea Salvatorului, ca să fie strămutat în gloria care este deja partea lui în Hristos.

Din aceasta rezultă clar că baza pe care Darby a învățat cu privire la adevărul dispensațional nu era diferențierea între Israel și Biserică. Punctul principal era cunoașterea faptului că poziția credinciosului este în cer, deoarece Hristos este în cer și credinciosul este „în Hristos”. Din acest motiv și poziția Bisericii este cerească. Această poziție cerească era adevărul care pătrundea în toate, care a influențat pe Darby. Așa cum se poate vedea din citatul de mai înainte, Darby și-a întemeiat siguranța mântuirii lui pe această realitate. Pe baza cunoașterii acestui adevăr despre poziția cerească a creștinului, Darby a recunoscut că Domnul poate reveni în orice moment (vezi citatul). Mai târziu Darby a diferențiat în sfârșit între Israel, care are o chemare pământească, și Biserică, care are o chemare cerească, și a cunoscut celelalte elemente ale adevărului dispensațional. Atunci s-a auzit din nou strigătul de la miezul nopții: „Iată, Mirele!” (Matei 25.6; vezi și § 17.5.2.3). Creștinilor li s-a strigat acum din nou, după un timp lung de somn – ca și primilor creștini prin Pavel -, că Domnul poate veni în orice moment și că venirea Lui este foarte aproape. Chiar și criticii recunosc că învățătura lui Darby despre dispensaționalism a marcat teologia în cercurile evanghelicale, și până astăzi ea exercită influență mare în ele.

17.9 „Eu vin curând”

Este deci chiar așa de important dacă noi vedem revenirea lui Hristos într-o singură etapă sau în două etape? Nu este esențial, că noi toți vom fi cândva odată la Domnul? Da, avem mult de pierdut, dacă noi nu împărțim venirea Domnului în două etape: pe de o parte nu înțelegem că credincioșii Bisericii conform cu epistola către Efeseni au primit o poziție de frunte deosebită față de credincioșii tuturor veacurilor. Noi vom fi cu atât mai mulțumitori cu cât recunoaștem „ce este speranța chemării Lui, ce este bogăția gloriei moștenirii Lui în sfinți” (Efeseni 1.18). Acestei chemări îi aparține și faptul că urmare acestei poziții de frunte noi nu va trebui să suferim mânia lui Dumnezeu și prin aceasta să nu mergem în judecată, în necaz. Pe de altă parte pierdem o parte din speranța revenirii în curând a Domnului și, dacă așteptăm răpirea după necazul cel mare, ne vom teme chiar de venirea necazului.[64] Cât de ușor pierdem atunci nu numai speranța în revenirea Sa, ci devenim somnoroși și indiferenți și stăm chiar în pericol să vorbim ca robul cel rău: „Stăpânul meu întârzie să vină” (Matei 24.48; compară cu Luca 12.45), și să adormim ca cele zece fecioare.

Realmente aceasta a avut loc în istoria creștinătății. Cine mai vorbește astăzi despre revenirea Domnului? Cine mai așteaptă ca Domnul lui să vină curând? Cine mai consideră că venirea Lui ar putea fi astăzi? Câte cântări contemporane mai vorbesc despre venirea Domnului pentru ai Săi?

Dacă noi așteptăm revenirea Domnului numai la un anumit singur moment,[65] trebuie neapărat să aibă loc anumite evenimente, înainte ca Domnul să poată veni. Dar dacă aceste evenimente (încă) nu au loc sau nu se recunosc clar, apare repede gândul că durează mult până revine Domnul și de aceea noi am putea trăi așa cum ne place, deci umblarea noastră nu ar fi așa de importantă – un gând care foarte ușor poate apărea în natura noastră păcătoasă! Domnul voia ca noi să-L așteptăm venind curând (vezi Apocalipsa 3.11; 22.20), și speranța în revenirea în curând ne va impulsiona să fim atenți în umblarea noastră și „să ne curățim de orice întinare a cărnii și a duhului” (2. Corinteni 7.1), pentru ca noi la venirea Sa să nu fim preocupați cu lucruri care nu I-ar putea place.

Într-adevăr și creștinii, care nu cred că răpirea va avea loc înaintea necazului, vorbesc că noi ar trebui să așteptăm pe Domnul, și să ne sfințim și să ne pregătim, însă speranța în venirea în curând a Domnului se mută totuși fără discuții în viitorul îndepărtat. Chiar dacă noi ca creștini așteptăm ca înainte de revenirea Domnului pentru ai Săi Evanghelia trebuie să fie vestită la lumea întreagă, vom avea totuși o altă atitudine față de lume decât dacă noi ca creștini așteptăm să fim luați „curând” de pe pământ, pentru ca să fim totdeauna la Domnul. În primul caz revenirea este în viitorul îndepărtat: „… cum socotesc unii că este o întârziere” (2. Petru 3.9), sau: „Stăpânul meu întârzie să vină” (Luca 12.45). În cazul al doilea este clar că Domnul poate reveni în orice moment. Aceasta va avea o influență foarte practică asupra vieții noastre – ar trebui cel puțin să aibă.

Nu vrem noi să ne lăsăm impulsionați de exemplul credincioșilor din Tesalonic? Întoarcerea lor la Dumnezeu s-a arătat prin slujirea pentru Dumnezeu și așteptarea Fiului Său din cer (1. Tesaloniceni 1.9,10). Și apostolul Pavel aștepta ca răpirea să aibă loc în timpul vieții sale:[66] „… noi cei vii, care rămânem până la venirea Domnului” (1. Tesaloniceni 4.15).[67]

17.10 Răpirea – o necesitate

Răpirea înainte de necaz și prin aceasta înainte de începutul ultimei săptămână-an (vezi Daniel 9), când Dumnezeu va relua legătura cu Israel, este necesară și din alte motive: chemarea pământească, pe de o parte, și chemarea cerească, pe de altă parte sunt așa de diferite, că ele nu pot exista simultan pe pământ. Ele trezesc așteptări pentru viață total diferite, da, chiar contrare.

Chemarea pământească are a face cu făgăduințe de binecuvântare și speranțe pentru pământ; însă chemarea cerească are a face cu făgăduința binecuvântării cerești pentru Biserică și cu poziția binecuvântată în Hristos și așteptarea Sa, ca să fim la El în casa Tatălui. Așteptarea unora este îndreptată spre venirea Domnului pe pământ; speranța celorlalți dimpotrivă este îndreptată spre întâlnirea lor cu Domnul în nori (1. Tesaloniceni 4.17): răpirea. Unii (rămășița credincioasă a lui Israel) vor predica Evanghelia Împărăției în viitor în timpul necazului cel mare. Ei vestesc un Mesia care este gata să vină, și anume cu judecată, pentru ca imediat după aceea să instaureze Împărăția Sa pe pământ și să binecuvânteze pe toți oamenii; ceilalți (Biserica) predică în prezent Evanghelia harului și că credinciosul are dreptul deja acum să șadă împreună „în locurile cerești în Hristos Isus” (Efeseni 2.6) și în curând va întra în cer cu un trup glorificat. Unii trăiesc, atâta timp cât Domnul nu a venit încă în Împărăția Sa, într-o poziție înaintea lui Dumnezeu, în care ei trebuie să se teamă de mânia lui Dumnezeu; ceilalți se știu primiți ca fii și au făgăduiala lui Dumnezeu, că El „nu i-a rânduit spre mânie”, ci „spre dobândirea mântuirii” (1. Tesaloniceni 5.9). Unii nu știu, dacă nu cumva din cauza păcatelor lor Mesia totuși în cele din urmă nu va veni, ceilalți se odihnesc conștienți că sunt în Hristos Însuși.

Chiar dacă în Scriptură nu am găsi nimic despre răpirea Bisericii înainte de necazul cel mare și despre constituirea unei rămășițe iudaice în timpul necazului cel mare, totuși trebuie să ajungem la următoarea concluzie: este imposibil ca aceste două poziții așa de diferite, chemări și speranțe să existe simultan pe pământ.

17.11 Evenimentele din timpul din urmă – privire de ansamblu

Să rezumăm încă o dată pe scurt așteptările noastre și să urmărim tabloul în continuare până la starea veșnică (vezi fig. 15 de la sfârșitul paragrafului). În evanghelia după Matei capitolele 24 și 25 am văzut derularea următoare: Domnul Isus vorbește întâi despre distrugerea Templului din Ierusalim, care a avut loc literalmente în anul 70 după Hristos. După aceea se adresează ucenicilor, ca reprezentanți ai rămășiței credincioase viitoare în Israel și le explică care vor fi semnele venirii Sale și evenimentele de la împlinirea veacului. El vorbește despre necazul cel mare și despre pericolul de a fi înșelat prin Hristoși falși. Însă El le amintește și de făgăduințele date prin profeți pentru Israel: revenirea lui Mesia în putere și glorie mare.

În locul acesta expunerea de idei, preocuparea cu poporul Israel, este întreruptă prin descrierea epocii creștine. Într-adevăr și în această intercalare se vorbește despre revenirea Domnului, însă aici nu este vorba de arătarea Împăratului în glorie și putere, ci (în parabola despre cele zece fecioare) de venirea Mirelui. Când Dumnezeu va fi ajuns la sfârșit cu planurile Sale referitoare la Biserică, când „va intra plinătatea națiunilor” (Romani 11.25), Biserica va fi răpită de pe pământ în cer. După aceea Dumnezeu se va preocupa iarăși în mod deosebit cu poporul Său Israel.

Începând cu Matei 25.31 imaginea profetică referitoare la evenimentele de pe pământ este reluată din nou: înainte ca Domnul Isus să vină în putere și glorie și să șadă pe tronul Său (Matei 25.31), ca să judece popoarele, El va fi ajuns la sfârșit și cu mărturia creștină pe pământ.[68] După timpul acesta, cu Împărăția de o mie de ani a păcii începe pentru poporul Israel timpul binecuvântării făgăduite. Însă și națiunile vor fi atunci binecuvântate, și anume prin Israel. Ele chiar vor veni pentru ca împreună cu poporul Israel să se închine lui Dumnezeu (Isaia 2.2,3). Dumnezeu va face Numele Său mare pe pământ, care va fi curățit prin judecățile din timpul de necaz, și pentru om și creație va începe un timp de binecuvântare de neimaginat, despre care profeții au prorocit deja demult (de exemplu Isaia 65.20; Zaharia 8.4-8): un timp în care „creația însăși va fi eliberată de robia stricăciunii” (Romani 8.21; vezi și § 22.10). Acest timp este numit în epistola către Evrei și în epistola către Efeseni veacul viitor (Efeseni 1.21; Evrei 2.5; 6.5). Potrivit cu Apocalipsa 20 acest timp minunat al binecuvântării pentru creație și creatură va dura o mie de ani. Nu este nici un motiv, ca acest timp să nu se înțeleagă în sens literar.[69]

În timpul acesta diavolul va fi legat (Apocalipsa 20.1-3), așa că el nu va mai putea înșela națiunile (vezi § 20). De aceea ele vor putea veni de bună voie la Ierusalim (vezi Isaia 2.2-4), ca să se închine Dumnezeului lui Israel. După o mie de ani diavolul va fi lăsat liber pentru scurt timp, se va declanșa un ultim război și pământul se va descompune prin ardere. Atunci va fi sosit timpul pentru un pământ nou și un cer nou (Apocalipsa 21.1 și versetele următoare); potrivit cu 2. Petru 3.12 aceasta este ziua lui Dumnezeu (veșnicia), care urmează după ziua Domnului – aceasta este domnia lui Hristos pe pământ pentru o mie de ani.[70]

Dumnezeu a încheiat pe pământ istoria Sa cu Israel. În sfârșit El a fost desăvârșit glorificat în sfera pământească în Hristos. Dumnezeu a ajuns la țelul Său și cu Biserica: ea este centru sferei cerești, în care El se glorifică în Hristos. În toată veșnicia Biserica va reflecta gloria Domnului. Ca „noul Ierusalim” Biserica („soția Mielului”; Apocalipsa 21.9) va fi cortul (vezi § 16.4.3) lui Dumnezeu la oameni. Deci în starea veșnică vor exista aceste două grupe : „noul Ierusalim” și grupa „la oameni” (Apocalipsa 21.3).

Ce diferențe între aceste două grupe văd aceia care consideră că Biserica exista deja de la începutul lumii, deci începând cu Adam și nu abia de la Rusalii? Cine aparține conform acestei interpretări grupei de „oameni” și din ce fel de oameni este constituit „noul Ierusalim”? După convingerea noastră grupa „oamenilor” constă din credincioșii tuturor epocilor, în afara celor care aparțin timpului harului. Adevăratul Israel al lui Dumnezeu (ca popor) nu va mai ocupa în veșnicie o poziție deosebită. Aceasta nu surprinde nicidecum, căci toate făgăduințele cu privire la Israel erau de natură pământească și vor fi împlinite în Împărăția păcii.[71] În veșnicie Biserica va ocupa această poziție deosebită ca și cort al lui Dumnezeu (compară cu Apocalipsa 21.1-5). Cursul evenimentelor în legătură cu taina, care era în inima lui Dumnezeu înainte de întemeierea lumii, va fi încheiat și „înțelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu” va fi văzută de toți (compară cu Efeseni 3.8 și versetele următoare). Biserica va fi în toată veșnicia „spre lauda gloriei Sale” (Efeseni 1.6,12). Ne-a copleșit acest adevăr vreodată în așa fel că noi ca și Pavel am mulțumit lui Dumnezeu pentru planul Său și L-am adorat pentru aceasta?

„Pentru aceasta îmi plec genunchii înaintea Tatălui, din care este numită orice familie, în ceruri și pe pământ, ca să vă dea, după bogățiile gloriei Sale, să fiți întăriți cu putere, prin Duhul Său, în omul dinăuntru, ca Hristos să locuiască prin credință în inimile voastre, fiind înrădăcinați și întemeiați în dragoste, ca să fiți deplin în stare să înțelegeți împreună cu toți sfinții care sunt lărgimea și lungimea și adâncimea și înălțimea; și să cunoașteți dragostea lui Hristos, care întrece cunoștința, ca să fiți umpluți până la toată plinătatea lui Dumnezeu. Iar a Celui care poate să facă nespus mai mult decât toate câte cerem sau gândim noi, potrivit puterii care lucrează în noi, a Lui fie gloria în Adunarea în Hristos Isus, pentru toate generațiile veacului veacurilor! Amin.” (Efeseni 3.14-21).

    

Fig. 15. Privire de ansamblu Matei 24.1–25.46

17.12 Completări și întrebări

17.12.1 Cuvântul „până” în Matei 23.39

R. Senk scrie:

Matei 23.39 nu este o făgăduință, că Israelul național la parusia [n. tr.: parusie în limba greacă înseamnă literar: a fi alături, a fi lângă; în creștinism – revenirea Domnului Isus] lui Isus se va converti […]. Chiar dacă „până” din punct de vedere gramatical ar putea fi înțeles condițional, înțelesul temporal este mult mai probabil. […] În afară de aceasta dispensaționalismul învață că Israel se va converti la revenirea lui Isus și nu înainte de aceasta. Aici este vorba de un cuvânt de judecată adresat iudeilor necredincioși: ei vor saluta constrânși pe Isus abia la parusia Sa, ca venind de la Dumnezeu. Însă aceasta nu este o expresie a credinței.[72]

Într-un punct îi dăm dreptate lui R. Senk: și noi suntem de părere că „până” poate fi înțeles aici în sens temporal. În rest R. Senk se înșală atât cu privire la ceea ce dispensaționalismul învață, cât și cu privire la ceea ce înseamnă afirmația „Binecuvântat fie cel care vine în Numele Domnului”. Dispensaționalismul consideră că nu la revenirea, ci deja înainte de revenirea Domnului Isus o rămășiță în Israel se va converti, și anume deja în timpul necazului cel mare. Dacă R. Senk ar fi ținut seama de contextul citatului din Psalmul 118, atunci ar fi recunoscut că aici este vorba de o atitudine de inimă a unui popor smerit și salvat: „Domnul m-a disciplinat cu asprime, dar nu m-a dat morții. Deschideți-mi porțile dreptății; voi intra prin ele, voi lăuda pe Domnul. Aceasta este poarta Domnului: cei drepți vor intra prin ea. Îți voi mulțumi pentru că mi-ai răspuns și ai devenit mântuirea mea. Piatra pe care au lepădat-o ziditorii a ajuns cap de unghi. De la Domnul a fost aceasta; este minunat în ochii noștri. Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul; să ne bucurăm și să ne veselim în ea. Doamne, mântuiește, Te rog! Doamne, dă prosperitate, Te rog! Binecuvântat fie cel care vine în Numele Domnului! V-am binecuvântat din casa Domnului.” (Psalm 118.18-26). Deci aici este vorba exact de contrariul a ceea ce afirmă R. Senk.

17.12.2 Ce vrea să se spună prin „începutul durerilor”?

Întrebare: Nu este „începutul durerilor” distrugerea Ierusalimului în anul 70 după Hristos?

C.M. Pate scrie:

Două expresii cheie din predica de pe munte aruncă lumină asupra legăturii între căderea Ierusalimului și arătarea Domnului, și anume „începutul durerilor” și „dar nu este încă sfârșitul” (Matei 24.6-8; Marcu 13.7,8; compară cu Luca 21.9). Aceste expresii intermediază gândul, că semnele timpurilor au început cu Isus și generația Sa, în mod deosebit căderea Ierusalimului, dar care nu se vor termina până la revenirea lui Hristos.[73]

Răspuns: Așa de clar, precum prezintă Pate, nu este, căci atunci durerile nașterii ar trebui să dureze de aproape două mii de ani. (Cu privire la întrebarea, de ce noi aici nu ne gândim la distrugerea Ierusalimului, așa cum ea este descrisă în Luca 21, vezi § 17.12.3)

Se spune: Cutremure de pământ, foamete și epidemii au apărut mereu în ultimii două mii de ani. Din aceasta unii trag concluzia că durerile nașterii ar fi început deja în timpurile apostolilor.[74] În timpul acela a existat unele din cele mai grele prigoane ale creștinilor, de care ni se amintește în Matei 24.9. Ce spuneți dumneavoastră despre această argumentare?

Răspuns: Aici este trecută total cu vederea legătura clară din acest capitol între „începutul durerilor” ca precursor al necazului cel mare (Matei 24.21) și „sfârșitul” (Matei 24.14). Deoarece Matei 24.1-44 se adresează clar iudeilor credincioși (vezi § 17.1.1), în versetul 9 nu poate fi vorba de prigoanele creștine.

17.12.3 Luca 21 – locul paralel la Matei 24?

Luca 21.5-12,20-24: 5 Și, pe când vorbeau unii despre templu, că este împodobit cu pietre frumoase și cu daruri consacrate, El a spus: 6 „Cât despre acestea pe care le priviți, vor veni zile în care nu va fi lăsată piatră pe piatră, care să nu fie dărâmată“. 7 Și ei L-au întrebat, spunând: „Învățătorule, când deci vor fi acestea și care este semnul când vor avea loc acestea?” 8 Și El a spus: „Luați seama să nu fiți amăgiți, pentru că mulți vor veni în Numele Meu, spunând: «Eu sunt», și: «Timpul este aproape». Nu vă duceți după ei! 9 Și, când veți auzi de războaie și de tulburări, nu vă înspăimântați, pentru că acestea trebuie să fie întâi, dar nu este îndată sfârșitul”. 10 Apoi le-a spus: „Se va ridica națiune contra națiune și împărăție contra împărăție. 11 Vor fi și cutremure mari în diferite locuri, și foamete și epidemii; și vor fi arătări înspăimântătoare și semne mari din cer. 12 Dar înainte de toate acestea vor pune mâna pe voi și vă vor persecuta, predându-vă sinagogilor și închisorilor, aducându-vă înaintea împăraților și a guvernatorilor pentru Numele Meu; … 20 Iar când veți vedea Ierusalimul înconjurat de oștiri, atunci să știți că pustiirea lui este aproape. 21 Atunci cei din Iudeea să fugă în munți și cei din mijlocul lui să plece afară și cei din câmpuri să nu intre în el; 22 pentru că acestea sunt zile de răzbunare, ca să se împlinească toate cele scrise. 23 Dar vai de cele însărcinate și de cele care alăptează în acele zile, pentru că va fi necaz mare în țară și mânie asupra acestui popor. 24 Și vor cădea de tăișul sabiei și vor fi duși captivi printre toate națiunile; și Ierusalimul va fi călcat în picioare de națiuni, până se vor împlini timpurile națiunilor.

Întrebare: Vădit Matei 24 și Luca 21 sunt locuri paralele. Prin aceasta ar trebui deci să fie deplin clar, că și Matei 24 nu se referă la timpul din urmă, ci el s-a împlinit deja în anul 70 după Hristos?

Răspuns: Chiar dacă aici este vorba de locuri paralele, totuși ele nu trebuie neapărat interpretate la fel. Prin aceasta se îngrădește inspirația Scripturii. W. Kelly scrie în privința aceasta:

Când Duhul lui Dumnezeu relatează, El nu se limitează exclusiv la cuvintele pe care le-a rostit Domnul Isus. Pentru o interpretare corectă a Scripturii este foarte important, după cum gândesc eu, să ținem seama de aceasta. În râvna lor pentru inspirația deplină uneori oameni cu credință adevărată se închid față de orice altă interpretare. Prin inspirație ei înțeleg un proces, pe care după părerea mea trebuie să-l numim în totalitate „mecanic”: ei gândesc că inspirația redă exclusiv exact cuvintele pe care Hristos le-a rostit. Mie mi se pare însă că pentru aceasta nu există nici cea mai neînsemnată necesitate. Foarte sigur, Duhul Sfânt ne dă adevărul, tot adevărul și nimic altceva decât adevărul. Diferențele nu sunt din cauza nedesăvârșirii, ci din cauza a ceea ce Duhul vrea să ne comunice; și ceea ce El ne-a dat este incomparabil mai bun decât o simplă relatare a multor oameni, care toți vor să relateze aceleași cuvinte și aceleași realități.[75]

Aproape că nu există un exemplu mai bun pentru acest fapt decât locul din Biblie citat mai înainte. Nenumărate exemple arată că evangheliștii relatează diferit aceleași întâmplări; foarte des unul relatează lucruri pe care celălalt le lasă la o parte și invers. Aceste diferențe trebuie căutate cu ajutorul Duhului Sfânt, ca să se recunoască ce dorește Duhul Sfânt să ne spună în locul respectiv. Evangheliștii nu au scris evangheliile lor în primul rând cu scopul să ne relateze de patru ori[76] în același fel aceleași întâmplări și fapte, ci ei ne îndreptă atenția spre alte aspecte și același adevăr.

În vorbirea despre timpul din urmă prezentată în evanghelia după Luca, care nu este adresată iudeilor, ci păgânilor dintre națiuni, se observă că multe elemente iudaice din vorbirea despre timpul din urmă prezentate în evanghelia după Matei nu sunt amintite (de exemplu sabatul, urâciunea pustiirii, necazul cel mare, locul sfânt, și altele). Remarcabil este și faptul că în Luca 21.5-7 lipsește întrebarea ucenicilor referitoare la sfârșitul veacului. După ce ucenicii au arătat spre gloria Templului și Domnul a trebuit să le răspundă că aici „nu va fi lăsată piatră pe piatră” (versetul 6), ei întreabă numai: „Învățătorule, când deci vor fi acestea …?” (versetul 7). În continuare citim la Luca în principal răspunsul la această întrebare. Și în Matei 24 (vezi § 17.2) ucenicii admiră frumusețea Templului și pun aceeași întrebare (însă împreună cu o alta, respectiv cu alte două întrebări). Însă aici Domnul nu răspunde la întrebarea referitoare la momentul distrugerii Templului. În loc de aceasta El se ocupă detaliat cu sfârșitul veacului. De altfel deseori Domnul Isus nu răspunde direct la întrebări (de exemplu la Ioan Botezătorul în Matei 11).

În continuare aflăm din Luca 21.8-11 în puține propoziții ceva despre sfârșitul veacului și despre ce se va petrece „înainte de toate acestea” (versetul 12) și care ar fi semnele pentru distrugerea Templului (în anul 70 după Hristos). Să observăm în versetul 21diferența față de versetul 17 al evangheliei după Matei! În evanghelia după Matei cei ce sunt în Ierusalim nu sunt solicitați să fugă din cetate.[77] În Luca 21.21 dimpotrivă, credincioșii sunt solicitați să fugă și din Ierusalim: „Atunci cei din Iudeea să fugă în munți și cei din mijlocul lui [= Ierusalimului] să plece afară.” În acest context nu este vorba de necazul cel mare și de rămășița credincioasă de la sfârșitul veacului ca la Matei, ci de anul 70 după Hristos și despre creștinii care în timpul acesta erau în Ierusalim. Fiecare din cele două vorbiri referitoare la timpul din urmă sunt în afirmațiile lor deplin potrivite pentru cititorii evangheliilor (Matei scrie în primul rând iudeilor și Luca scrie grecilor).

Să observăm ce urmează în Luca 21.22: „pentru că acestea sunt zile de răzbunare.” Să citim foarte exact! Sunt „zile de răzbunare” și nu, așa cum se spune deseori în Vechiul Testament, „ziua răzbunării” (de exemplu Isaia 34.8; 61.2; 63.4). Zilele de la distrugerea Ierusalimului până astăzi sunt într-un anumit sens zile de răzbunare. Acestea vor fi până la sfârșit așa, când mânia lui Dumnezeu și „mânia Mielului” (Apocalipsa 6.16) vor veni peste poporul Israel, și anume în necazul cel mare, despre care relatează evanghelia după Matei. Însă Luca nu merge cu cuvintele „ziua răzbunării” până la acest moment îndepărtat din viitor; el are în vedere înainte de toate anul 70 după Hristos: anul distrugerii Ierusalimului și a Templului. Abia de la versetul 25 revine la sfârșitul veacului, de aceea scrie: „… ca să se împlinească toate cele scrise” (versetul 22).

În continuare se spune în Luca 21.23: „Vai de cele însărcinate”. În locul paralel din Matei 24 se spune suplimentar, ca ele să se roage ca fuga să nu aibă loc în ziua de sabat (Matei 24.20). Acest element iudaic lipsește la Luca, căci anul 70 după Hristos aparține epocii creștine. Dimpotrivă citim cuvintele următoare, care sunt numai la Luca: „Și vor cădea de tăișul sabiei și vor fi duși captivi printre toate națiunile; și Ierusalimul va fi călcat în picioare de națiuni, până se vor împlini timpurile națiunilor.” (versetul 24).

Acesta este unul din indiciile cele mai clare în evanghelia după Luca cu privire la anul 70 după Hristos. Căci atunci când la împlinirea veacului va începe necazul cel mare peste poporul Israel (vezi Matei 24.1-28), poporul nu va fi dus captiv. Dimpotrivă, cei aleși ai Săi vor fi strânși „din cele patru vânturi” (Matei 24.31). Împrăștierea poporului iudeu nu se va termina „până se vor împlini timpurile națiunilor” (Luca 21.24). Această epocă a început cu Nebucadnețar, când poporul Israel a fost dus în captivitatea babiloniană și Dumnezeu a pus în mâna națiunilor împărăția și puterea (vezi Daniel 2.37,38). Deoarece Israel a fost neascultător de Dumnezeul său, au fost introduse timpurile națiunilor. Aceste timpuri ale națiunilor nu s-au terminat încă, ci momentan merg paralel cu timpul harului; ele sunt intercalarea pământească în căile lui Dumnezeu, timpul harului dimpotrivă este intercalarea cerească (vezi Fig. 3 în § 6.4).

În final relatează și Luca începând cu versetul 25 despre sfârșitul veacului.

Desigur pot fi constatate și alte diferențe în vorbirea despre timpul din urmă din evanghelia după Matei și evanghelia după Luca. În locul acesta numim numai unele puncte relevante, pe care fiecare le poate aprofunda prin studiu personal. Ele arată că în vorbirea despre timpul din urmă din evanghelia după Luca nu se relatează despre evenimentele care sunt în legătură cu Israel, ci despre cele în legătură cu națiunile:

• În Luca 21 timpurile națiunilor continuă după distrugerea Ierusalimului (Luca 21.24). În evanghelia după Matei 24 nu se întâlnește gândul acesta.
• Nu este nici o atenționare cu privire la Hristoși falși și profeți falși.
• Nu citim nimic despre o perseverare (răbdare) până la sfârșit.
• Nu citim nimic despre o fugă în grabă mare.
• Nu citim nimic despre faptul că Evanghelia Împărăției va fi propovăduită.
• Nu citim nimic despre o eliberare.
• Nu citim nimic despre urâciunea pustiirii, care în Daniel este pusă în legătură cu timpul din urmă.
• Nu citim nimic despre faptul că zilele trebuie să fie scurtate, căci altfel nici o carne (făptură) nu va scăpa.
• Venirea lui Hristos și strângerea celor aleși ca urmare directă a necazului cel mare (așa cum se arată în mod deosebit în locurile paralele din Matei 24 și Marcu 13.24-27) nu sunt amintite.

Dacă se iau în seamă aceste diferențe între cele două relatări despre timpul din urmă și se ține cont de ele, atunci nu se va putea spune: „Această lumină nicidecum nu poate fi reținută, că Matei 24.15 și versetele următoare se referă la Ierusalimul din timpurile din urmă, însă Luca 21.20 și versetele următoare se referă la Ierusalimul din timpul lui Isus.”[78] Mai degrabă se pot recunoaște scenarii total diferite decât descrierea uneia și aceleiași situații.

17.12.4 La ce se referă cuvântul „atunci” în Matei 25.1?

Matei 25.1: Atunci Împărăția cerurilor se va semăna cu zece fecioare care, luându-și candelele, au ieșit în întâmpinarea mirelui.

Întrebare: Nu arată parabola despre cele zece fecioare din Matei 25.1-13, că creștinii trebuie totuși să treacă prin necazul cel mare? Căci cuvântul „atunci” din versetul 1 arată că aceasta va fi în timpul sau în continuarea necazului cel mare, despre care era vorba în capitolul anterior?[79]

Răspuns: Chiar așa de clar, așa cum unii doresc cu plăcere să vadă, cuvântul „atunci” din versetul 1 nu se referă la necazul cel mare, despre care era vorba în capitolul anterior. Se trece cu vederea că între descrierea necazului cel mare (Matei 24.1-28) și parabola despre cele zece fecioare (Matei 25.1-13) stă parabola despre robul bun și robul rău (Matei 25.45-51). Am văzut deja în § 17.5 că Matei 24.45–25.30 descrie un alt timp, și anume timpul Bisericii. Parabola despre robul bun și robul rău se referă la aceeași epocă ca și parabola despre cele zece fecioare și ea este strâns legată cu această parabolă în ceea ce privește subiectul.

În ambele parabole este vorba de o „întârziere”: „Stăpânul meu întârzie să vină” (Matei 24.48), și: „Dar mirele întârziind” (Matei 25.5). Parabola despre robul bun și robul rău arată ce se întâmplă când robul rău zice în inima lui: „Stăpânul meu întârzie să vină”. Gândul acesta este preluat de parabola despre cele zece fecioare într-o formă puțin schimbată. Cel mai apropiat înțeles, la care se referă cuvântul „atunci”, este situația descrisă în versetul 48. Această situație, și anume, așteptarea venirii apropiate a Domnului a fost pierdută din vedere, a pătruns de foarte timpuriu în istoria Bisericii. În creștinătatea timpurie nu se mai aștepta venirea în curând a Domnului, ci venirea lui antihrist. Că toate cele zece fecioare au adormit (și cele înțelepte!), redă foarte real situația din Biserica timpurie. Deci aici nu este vorba că creștinii trebuie să treacă prin necazul cel mare. Concluzia întrebării de mai sus nu rezistă la studiul exact al contextului din aceste locuri. În alte locuri vom da și alte argumente, care vorbesc despre răpirea Bisericii înainte de necazul cel mare (vezi §§ 17.8 – 17.11).

17.12.5 Ce înseamnă intrarea la nuntă (Matei 25.10)

Matei 25.10: … a venit mirele; și cele care erau gata au intrat cu el la nuntă și ușa a fost închisă.

Întrebare: Ce înseamnă: „… [ele] au intrat cu el la nuntă” (Matei 25.10)? Este aceasta răpirea la nunta Mielului, despre care citim în Apocalipsa 19?

Răspuns: În primul rând trebuie să reținem că în momentul când Domnul Isus a spus parabola nu era cunoscută o mireasă cerească. Până în momentul acela ucenicii știau despre o mireasă pământească.[80] Abia mai târziu prin scrierile apostolilor Pavel și Ioan a fost făcut cunoscut adevărul despre mireasa cerească. Nici Ioan Botezătorul nu s-a gândit la o mireasă cerească, atunci când a vorbit despre mire (Ioan 3.9). Un alt indiciu în privința aceasta, că aici nu poate fi vorba de nunta cerească a Mielului cu mireasa Sa, se poate vedea în aceea că în această parabolă nu mireasa are rolul principal, ci fecioarele, deci întreaga creștinătate mărturisitoare cu creștinii născuți din nou și cu creștinii cu numele. Căci aici nici mireasa nu este descrisă și nici sărbătoarea de nuntă nu este prezentată mai detaliat. Argumentul cel mai important pentru faptul că aici nu este vorba de nunta Mielului cu mireasa cerească, este însă faptul că Biserica (prezentată prin fecioarele chibzuite) aici în Matei 25 aparține celor invitați la nuntă.[81]

17.12.6 Sunt fecioarele nechibzuite născute din nou?

Întrebare: Sunt fecioarele nechibzuite într-adevăr creștinii cu numele, care nu sunt născuți din nou, așa cum afirmați dumneavoastră?  Căci și fecioarele nechibzuite sunt oricum „fecioare”, aceasta înseamnă că ele sunt curate, frumoase și demne de iubit, oameni care nu vor să aibă a face cu răul.[82] Lor le lipsește numai maturitatea creșterii, profunzimea dăruirii și desăvârșirea dezvoltării, care îndreptățesc pe cineva să aibă onoarea și bucuria cea mai mare a Împărăției.[83]

Răspuns: Aceste gânduri merg paralel cu presupunerea că răpirea ar fi numai o răpire parțială, la care credincioșii fideli sunt răpiți și cei mai puțini fideli sunt lăsați în urmă. Mai întâi trebuie să citim ce spun părțile din Scriptură care nu vorbesc în parabole despre răpire. Căci dacă ceva stă în contradicție cu aceasta, aceea nu poate fi o interpretare corectă a parabolei. Din 1. Tesaloniceni 4 devine clar că posibilitatea unei răpiri parțiale este total exclusă: nu suntem noi, cei fideli, care rămân în urmă, ci „noi, cei vii, care rămânem până la venirea[84] Domnului” și „morții în Hristos” și „cei adormiți” (versetele 15-17).

În § 17.5 am văzut că fecioarele sunt o imagine a celor care se numesc creștini; candelele reprezintă mărturisirea. Deci și fecioarele nechibzuite sunt creștini, conform mărturisirii lor. Însă mărturisirea lor în exterior nu spune nimic despre starea lor lăuntrică, aceasta înseamnă, că nu spune dacă ele au cu adevărat viață din Dumnezeu. Ceva asemănător găsim în parabola despre neghina din ogor (Matei 13.25-30): neghina se aseamănă mult cu grâul, dar nu este grâu. Arată numai așa – asemănătoare prin confundare!

În parabola despre cele zece fecioare nu este vorba de aceia care au devenit nechibzuiți, ci cinci din ele au fost de la început diferite, prin aceea că erau nechibzuite. Nechibzuința lor nu a constat în aceea că ele nu s-au sculat la strigătul de la miezul nopții; căci ele s-au sculat. Nechibzuința lor nu a constat nici în aceea că nu și-au pregătit candelele; căci ele au făcut aceasta. Nechibzuința lor a constat în aceea că nu au avut untdelemn în candele. Este remarcabil, că aici nu este vorba de untdelemn mult sau puțin, ci de a avea untdelemn și de a nu avea untdelemn.

Este de necontestat că untdelemnul în Cuvântul lui Dumnezeu este o imagine a Duhului Sfânt. Deci nu este vorba dacă noi în viața noastră ne-am dedicat în mod deosebit Domnului, dacă viața noastră este călăuzită de Duhul Sfânt sau dacă noi suntem umpluți într-o măsură deosebită cu Duhul Sfânt. Este vorba dacă noi avem sau nu avem Duhul Sfânt. Să ai Duhul înseamnă pentru creștin să fie pecetluit cu Duhul Sfânt. Duhul Sfânt locuind înăuntru îl are oricine a crezut Evanghelia mântuirii (Efeseni 1.13).

Și finalul parabolei arată că în cazul fecioarelor nechibzuite este vorba de aceia care niciodată nu au crezut Evanghelia mântuirii, căci Domnul nu spune: „Veniți mai târziu încă o dată”, ci El spune: „Nu vă cunosc” (Matei 25.12). Aceste cuvinte Domnul nu le va spune niciodată credincioșilor adevărați, căci El cunoaște pe cei care sunt ai Săi (Ioan 10.14). Mai degrabă fecioarele nechibzuite sunt aceia despre care se va spune: „Mulți Îmi vor zice în ziua aceea: «Doamne, Doamne! Nu în Numele Tău am profețit și nu în Numele Tău am scos demoni și nu în Numele Tău am făcut multe lucrări de putere?» Și atunci le voi spune deschis: «Niciodată nu v-am cunoscut; plecați de la Mine, lucrători ai fărădelegii.»” (Matei 7.22,23). Nu, aici nu este vorba de credincioși fideli sau infideli; căci dacă răpirea ar fi dependentă de credincioșia noastră, cine ar putea atunci să fie răpit?

17.12.7 Vor fi fecioare nechibzuite în timpul necazului cel mare?

Întrebare: W. MacDonald scrie:

Cele cinci fecioare chibzuite reprezintă ucenicii adevărați ai lui Hristos din timpul de necaz. Candelele vorbesc despre mărturie și untdelemnul este privit în general ca imagine a Duhului Sfânt. Fecioarele nechibzuite reprezintă pe aceia care mărturisesc că țin cu tărie la nădejdea mesianică, dar care niciodată nu s-au convertit și de aceia nu au Duhul Sfânt.[85]

Este interpretarea aceasta corectă?

Răspuns: Noi nu cunoaștem nici un loc din Scriptură din care am putea deduce că credincioșii din timpul necazului cel mare, în mod deosebit oamenii care aparțin rămășiței iudaice, vor poseda Duhul Sfânt așa cum Îl au credincioșii din timpul de acum. Dimpotrivă, toate locurile, care descriu starea sufletului acestor credincioși, arată că ei nu vor putea fi pecetluiți. Duhul Sfânt locuind înăuntru este tocmai caracteristica specifică și distinctivă a epocii Bisericii. Dimpotrivă în timpul de necaz Duhul Sfânt este marea Persoană absentă, căci la răpire El va fi luat împreună cu Biserica de pe pământ: „… Cel care [Duhul Sfânt] oprește acum va fi luat din cale; și atunci va fi descoperit cel fărădelege” (2. Tesaloniceni 2.7b). Desigur Duhul Sfânt nu este îngrădit în acțiunea Lui și El va lucra și în timpul necazului cel mare în persoane individuale, care atunci vor veni la credință. Și în timpul necazului cel mare se va putea naște din nou numai prin apă și prin Duh (Ioan 3.5). Dar Duhul Sfânt va fi revărsat peste credincioși abia după judecăți și după revenirea lui Hristos (Ioel 2.28,29).[86] Cu toate acestea nu Duhul Sfânt va fi caracteristica deosebită a Împărăției de o mie de ani, care va începe atunci (așa cum este în epoca Bisericii), ci Hristos, care va fi atunci prezent. În timpul epocii Bisericii El Se află ca Omul glorificat în cer; El este Omul plecat în altă țară (Matei 25.14).

În afară de aceasta este greu de imaginat că la credincioșii iudei din timpul necazului cel mare va fi un timp de adormire. Tocmai ce-a de-a 70-a săptămână-an este caracterizată de activități neobișnuite ale rămășiței. În sfârșit tuturor națiunilor pământului li se va vesti Evanghelia (Matei 28.19), deoarece rămășița va propovădui Evanghelia Împărăției, mesajul, că Împăratul vine să întemeieze Împărăția Sa. Că această propovăduire cu o așa dimensiune va trebui să fie însoțită de somn este greu de imaginat.

Rămășița iudaică nu constă din credincioși și necredincioși; ea este caracterizată prin aceea, că ea va fi alcătuită numai din aceia care au o legătură vie cu Mesia. Toți ceilalți vor primi pe antihrist și semnul fiarei.

17.12.8 Cele zece fecioare: iudei credincioși și necredincioși?

Întrebare: F. A. Tatford scrie:

Fecioarele chibzuite sunt rămășița iudaică temătoare de Dumnezeu, care așteaptă pe Mesia în timpul nopții necazului: ele corespund „fecioarelor” din Psalmul 45.14 și Apocalipsa 14.4. Fecioarele nechibzuite par să reprezinte restul națiunii, care sunt excluse de la masa nunții Mielului, dar care apoi vor avea parte de binecuvântare.[87]

În afară de aceasta uneori se afirmă că poporul iudeu merge în întâmpinarea nunții Mielului, deoarece poporul ar fi cei invitați. Cum trebuie evaluat aceasta?

Răspuns: Masa de nuntă a Mielului are loc potrivit cu Apocalipsa 19 în cer. Parabola despre cele zece fecioare însă tratează evenimente care au loc pe pământ. Din acest motiv subiectul parabolei nu este nunta Mielului, în întâmpinarea căreia poporul iudeu trebuie să meargă. Așa cum am văzut deja mult mai înainte, poporul Israel primește binecuvântări pământești, și nu binecuvântări cerești. Oamenii de pe pământ, fie ei credincioși sau necredincioși, nu au nimic a face cu nunta Mielului. În afară de aceasta în această parabolă nu este vorba de o mireasă. Tema aici este responsabilitatea personală a ucenicului (prezentat în imaginea fecioarelor) în această Împărăție a cerurilor tainică sau invizibilă pentru lume.

În afară de aceasta afirmația, că fecioarele nechibzuite „vor avea apoi parte de binecuvântare” este total eronată, căci Domnul Isus nu cunoaște fecioarele nechibzuite: „Adevărat vă spun, nu vă cunosc” (Matei 25.12). Tuturor celor care mărturisesc că sunt creștini, care într-adevăr au cunoscut Evanghelia mântuirii, dar nu au primit-o și de aceea la răpire vor rămâne înapoi, Dumnezeu „le trimite o lucrare de rătăcire, ca ei să creadă minciuna, ca să fie judecați toți cei care nu au crezut adevărul” (2. Tesaloniceni 2.11,12). Fecioarele nechibzuite sunt o imagine a celor care mărturisesc că sunt creștini, dar care nu au viață din Dumnezeu.

Dacă cele zece fecioare ar trebui să reprezinte cu adevărat poporul iudeu, atunci acești comentatori au greutăți mari să explice logic ieșirea și adormirea fecioarelor precum și strigătul de la miezul nopții. Când va ieși poporul Israel în viitor? Când va adormi el și prin ce va fi trezit? Unde dă Scriptura vreun indiciu pentru aceste presupuneri? Dimpotrivă, locurile din Scriptură, care se ocupă cu timpul acesta, arată tocmai că rămășița din Israel va fi foarte trează și foarte activă în timpul necazului (de exemplu Matei 24.14), și anume în trecerea prin necazuri lăuntrice, dar și în vestirea Evangheliei și în mărturie. De asemenea iudeii nu sunt solicitați să iese din Ierusalim în viitor (vezi § 17.5), ci ei așteaptă exact în acest loc pe Mesia.

Dar dacă dimpotrivă privim fecioarele ca mărturie creștină pe pământ, recunoaștem din istorie că primii creștini – în marea majoritate erau iudei – au ieșit din sistemul iudaic. Lor li s-a cerut chiar să iese „în afara taberei” (Evrei 13.13). Și primii creștini dintre națiuni au părăsit idolatria lor (1. Tesaloniceni 1.9). După ce așteptarea venirii lui Hristos a fost împinsă în creștinătate timp de secole în viitorul îndepărtat, adevărul despre revenirea în curând a căzut în uitare și toate „fecioarele” au adormit. După aceea Duhul lui Dumnezeu a produs în creștinătate o trezire la începutul secolului al 19-lea, și mulți au început să aștepte revenirea în curând a Domnului. Începând de atunci mulți creștini credincioși și-au pregătit candela și au părăsit sistemele bisericești. Așa cum fecioarele la strigătul de la miezul nopții – „Iată mirele, ieșiți-I în întâmpinare!” (Matei 25.6) – s-au trezit și au ieșit să întâmpine pe mire, tot așa și în secolul al 19-lea mărturia creștină a fost caracterizată de o ieșire. Dacă vrea să se aplice aceasta la rămășița iudaică din viitor, iau naștere multe întrebări și aproape nici un răspuns satisfăcător.

Și faptul că untdelemnul – în Scriptură un simbol al Duhului Sfânt – joacă un rol așa de mare în această parabolă este un indiciu la faptul că în această parabolă este vorba de epoca creștină. Locuirea lăuntrică a Duhului Sfânt și pecetluirea credinciosului individual prin Duhul Sfânt, precum și botezul cu Duhul Sfânt corporativ, pentru a alcătui un singur trup, sunt binecuvântări creștine speciale, care niciodată mai înainte nu au fost. Și în ceea ce privește viitorul, despre rămășița iudaică și despre oamenii din Împărăția păcii de o mie de ani nu se spune în nici un loc din Biblie că ei ar primi Duhul Sfânt ca locuind în ei. Atunci nici nu va exista un botez cu Duhul Sfânt pentru alcătuirea unui singur trup, chiar dacă Duhul Sfânt va lucra în această Împărăție (Ezechiel 37.14; Ioel 2; Zaharia 4).

Încă un argument vorbește împotriva presupunerii că în cazul celor zece fecioare am avea a face cu poporul Israel. Am văzut (vezi § 3.3), că Domnul Isus redă în Matei 13 tainele Împărăției cerurilor. Domnul Isus explică ucenicilor Săi aceste taine în zece parabole. Nu este Împărăția cerurilor văzută, pe care El o vestește iudeilor la începutul slujbei Sale (Matei 4.17). Dimpotrivă, abia după ce poporul L-a respins public și urmare acestui fapt El a părăsit „casa lui Israel” (Matei 13.1; vezi § 3.3.1), El vestește Împărăția cerurilor într-o taină. Această Împărăție nevăzută de lume va exista între timp, până în momentul când Domnul Isus va relua legătura cu Israel și revine ca să întemeieze Împărăția păcii a Sa vizibilă, care era deja vestită de mult în multe scrieri profetice.

În §§ 3.3-3.5 dovedim că cele zece parabole despre Împărăția cerurilor prezintă Împărăția în forma ei nevăzută. Și parabola despre cele zece fecioare aparține acestora și arată Împărăția în forma ei actuală tainică și nu în forma ei viitoare, când Domnul Isus Își va începe domnia Sa în putere și glorie. Taina înseamnă că ea nu a fost revelată în Vechiul Testament. De aceea nu poate fi vorba despre rămășiță, căci situația acesteia este descrisă detaliat în profețiile Vechiului Testament.

Domnul Isus folosește într-adevăr o vorbire asemănătoare, ca de exemplu aceea din Psalmul 45.1-15, însă aceasta nu înseamnă că El face aluzie la acești psalmi. Fecioarele în Scriptură sunt în general o imagine a acelora care trebuie să se păstreze neîntinați (2. Corinteni 11.2,3) sau s-au păstrat curați (Apocalipsa 14.4). Când însă după răpire se va propovădui Împărăția păcii vizibilă (Evanghelia Împărăției!), atunci și locuri ca cele din Psalmul 45 se vor împlini.

17.12.9 Cele zece fecioare: Biserica și Israel?

Întrebare: J. Heading scrie:

Din considerente practice vrem să privim cele cinci fecioare chibzuite ca reprezentanți ai Bisericii, în timp ce cele cinci fecioare nechibzuite reprezintă națiunea iudaică [sic!], care nu este mântuită.[88]

Cum gândiți dumneavoastră în privința aceasta?

Răspuns: Această interpretare pune întrebări suplimentare, în loc să răspundă la ele. Ambele grupe, care în fond sunt numai o singură grupă mare, ies în întâmpinarea mirelui; ambele adorm și ambele sunt trezite prin referire la mire. Rămâne enigmatic cum se vrea ca acest paralelism să se transmită la Biserică și la națiunea iudaică. A ieșit națiunea iudaică în același timp cu Biserica? Au adormit ambele împreună, în același timp? Când în istorie au fost ambele grupe trezite împreună și și-au aprins candelele? La aceste întrebări nu se va putea răspunde în cadrul acestei variante de interpretare.

17.12.10 Este sărbătoarea de nuntă Împărăția cerurilor?

Întrebare: J. MacArthur scrie:

Atunci (versetul 1) se referă la timpul arătării neașteptate a lui Hristos în putere. […] Cele zece fecioare, sunt aceia care mărturisesc că ei cred în El. […] El vine, să-i adune pentru sărbătoarea nunții Sale, Împărăția cerurilor. […] Somnul fecioarelor nechibzuite poate arăta încrederea lor falsă, în timp ce somnul fecioarelor chibzuite poate arăta siguranța lor deplină și odihna în Domnul. […] Când Domnul Se va arăta la sfârșitul necazului cel mare, mulți creștini mărturisitori vor recunoaște îngroziți sărăcia lor în viața spirituală.[89]

Este această interpretare biblică?

Răspuns: În această interpretare întâlnim unele absurdități. Mai înainte (vezi § 17.12.4) am văzut deja la ce se referă cuvântul „atunci”, și că nu are nimic a face cu arătarea lui Hristos în putere și glorie. Să vezi sărbătoarea nunții ca Împărăție a cerurilor este surprinzător, mai ales că parabola spune deslușit: „Atunci Împărăția cerurilor se va asemăna cu zece fecioare”, aceasta înseamnă că Împărăția cerurilor este faza marcată prin ieșire, adormire, trezire și intrare la nuntă. Drept urmare Împărăția cerurilor nu poate fi sărbătoarea de nuntă. Fecioarele sunt în Împărăția cerurilor.

Este de asemenea foarte ciudat să gândești aici la înțelesuri diferite ale somnului. Legătura cu parabola anterioară arată însă că aici este vorba de lipsa de așteptare vie a venirii mirelui. Domnul rezumă învățătura parabolei într-o singură frază: „Vegheați deci, pentru că nu știți ziua, nici ceasul”, și nu: dormiți liniștiți în Domnul. – În afară de aceasta cum poate un pretribulaționist[90] ca J. MacArthur să spună că „la sfârșitul necazului cel mare, mulți creștini mărturisitori vor recunoaște îngroziți sărăcia lor în viața spirituală”? Crede el cu adevărat că în timpul necazului cel mare vor exista încă creștini? Nu ar trebui ca creștinii să fie deja demult răpiți? Chiar dacă el nu vrea să spună creștini, ci credincioși din necazul cel mare, cu siguranță la sfârșitul necazului, după prigonirile neimaginat de îngrozitoare ale credincioșilor, după decăderea creștinătății și nimicirea Babilonului spiritual, a bisericii false, nu vor mai fi mărturisitori de formă. Deja cu mult înainte, și nu abia la sfârșitul necazului, mărturisitorii falși ai creștinătății din zilele noastre vor constata îngroziți că ei nu posedă viață din Dumnezeu. Petru această cunoaștere vor avea nevoie de numai câteva ore după răpire.

17.12.11 Este untdelemnul în mod excepțional o imagine despre Duhul Sfânt?

Întrebare: R. Hardmeier scrie:

Untdelemnul este în Biblie o imagine pentru Duhul Sfânt […] și pentru bucurie […], pare însă în această parabolă să nu aibă nici o însemnătate.[91]

Răspuns: Întrebarea decisivă în această parabolă este, dacă cineva are sau nu are untdelemn, aceasta înseamnă, dacă el posedă sau nu Duhul Sfânt. Hardmeier evident nu cunoaște punctul principal al acestei parabole, drept urmare este greu de urmărit interpretările lui cel puțin cu privire la acest capitol.

17.12.12 Este mântuirea dependentă de comportarea față de iudei?

Întrebare: G. L. Murray scrie:

O altă neconcordanță în această teorie este ideea că destinația omenească este dependentă de comportarea omenească […] Nu este o abatere de la adevărul evanghelical să spui că determinarea veșnică a oamenilor este hotărâtă în funcție de atitudinea lor față de iudei? De când a fost mântuirea omului, cerul lui sau iadul lui, dependentă vreodată de așa ceva? Primirea sau lepădarea Domnului Isus Hristos este cea care face diferența veșnică și nu tratarea iudeilor de către noi.[92]

Pare totuși ceva adevărat în aceasta?

Răspuns: În timpul acela al „ceasului încercării, care va veni peste tot pământul locuit” (Apocalipsa 3.10), întrebarea adresată credinței va consta în aceea, dacă cineva dintre națiuni va primi sau nu pe misionarii iudei. Numai credința îl va face capabil în timpul acela pe cineva să facă un astfel de pas și să se comporte prietenos față de predicatorii iudei. Aceasta îi va deschide ușa spre Împărăția păcii pe pământ. Punctul central aici nu este întrebarea referitoare la intrarea în cer sau învierea. Cu siguranță acești credincioși vor fi învățați în mică măsură, sigur înțelegerea lor nu va fi cu mult mai mare decât a contemporanilor lor necredincioși. Recunoaștem aceasta din răspunsul lor (Matei 25.37-39). Dar inima lor va fi pregătită prin har, ca să primească pe misionarii iudei. Pentru necredincioși vine și judecata din Apocalipsa 20, care va avea în vedere și celelalte fapte ale lor. Și această judecată va decide soarta lor veșnică în condamnare.

17.12.13 Cine va fi condus cu toiag de fier în timpul Împărăției păcii?

Întrebare: G. L. Murray scrie:

Dacă la așa-numita judecată a națiunilor, națiunile rele vor fi destinate judecății veșnice, de unde vin atunci acele națiuni, care în Împărăția de o mie de ani vor trebui conduse cu un toiag de fier și care la sfârșitul ei se vor revolta?[93]

Răspuns: În Împărăția păcii pământească vor intra probabil numai oameni drepți, însă toți oamenii, care se vor naște în timpul Împărăției păcii, vor avea nevoie de o naștere din nou spirituală, ca să asculte din inimă de Domnul. Nu toți oamenii din Împărăția păcii sunt cu adevărat credincioși; unii se vor supune numai în exterior, dar nu cu inimă de bună voie (vezi Psalm 18.44). Potrivit cu Zaharia 14.17-19 vor fi națiuni care nu se vor sui de bună voie la Ierusalim pentru sărbătoarea corturilor. Aceste națiuni vor fi constrânse cu toiagul de fier la aceasta, și anume atât timp cât Domnul va domni în Împărăția de o mie de ani și satan va fi încă legat. După o mie de ani satan va fi iarăși lăsat liber pentru scurt timp și el va înșela oamenii la răzvrătire (Apocalipsa 20.7-9). Toți oamenii, care nu sunt născuți din nou, vor cădea pradă acestei înșelătorii și se vor răzvrăti împotriva Prințului păcii.

17.13 Diferite scenarii ale răpirii

Creștinii care cred într-o răpire înainte de Împărăția de o mie de ani[94], au dezvoltat în privința aceasta diferite păreri despre momentul și dimensiunea răpirii.

17.13.1 Răpirea la mijlocul ultimei săptămână-an

Întrebare: Ce părere aveți despre învățătura, că răpirea are loc la mijlocul ultimei săptămână-an, deci după primii 3,5 ani?

Răspuns: Așa-zisul tribulaționism de mijloc se întemeiază pe ideea că ultimii 3,5 ani ai ultimei săptămână-an în Daniel 7.25; 9.27; 12.7,11 și Apocalipsa 11.2; 12.6,14 joacă un rol mare. La jumătatea celor 7 ani are loc evident o schimbare uriașă. Această împărțire se poate într-adevăr recunoaște clar din locurile citate mai înainte, dar din aceasta să tragi concluzia că răpirea creștinilor credincioși ar avea loc în momentul acesta nu se poate argumenta biblic. Deoarece Biserica nu este parte componentă a profețiilor Vechiului Testament (vezi § 7.9.6), ci este o taină, care a fost revelată abia prin apostolul Pavel (vezi § 10.5.2), răpirea nu se găsește în Vechiul Testament. Drept urmare aceste locuri nu se pot referi la răpire.

Că Noul Testament nu permite gândul tribulaționismului de mijloc, putem deduce din împărțirea cărții Apocalipsa. Așa cum vom dovedi în § 20.1, începând cu capitolul 4.1 Ioan privește din cer (sau în orice caz de sus) evenimentele de pe pământ, căci un glas îi zice: „Suie-te aici și-ți voi arăta cele ce trebuie să aibă loc după acestea [este vorba de istoria Bisericii, reflectată în cele șapte scrisori deschise din capitolele 2 și 3].” Biserica, prezentată în cei 24 de bătrâni[95] înaintea tronului lui Dumnezeu (Apocalipsa 4.4), se află deja în cer în capitolele 4 și 5 – un indiciu că ea în momentul acesta a fost deja răpită. Abia după ce „va intra numărul deplin al națiunilor” (Romani 11.25) și Biserica a fost răpită, Dumnezeu va relua din nou legătura cu poporul Său pământesc. Vedem aceasta clar în Apocalipsa 7, unde din nou este vorba de cele 12 seminții ale lui Israel.

Atâta timp cât Biserica este pe pământ, toți credincioșii aparțin ei, și potrivit Scripturii nu există un statut special, aceasta înseamnă că nu este nici o grupă de credincioși, care alături de Biserică savurează o poziție deosebită înaintea lui Dumnezeu. Dumnezeu are într-un anumit timp numai un singur popor cu care El scrie istoria: poporul Său pământesc sau poporul Său ceresc. El este într-adevăr la lucru înapoia culiselor, ca să pregătească totul pentru ca să ajungă la țelul Său și cu poporul Său pământesc, însă în epoca Bisericii Dumnezeu Se ocupă în mod deosebit cu poporul Său ceresc.

Un alt argument pentru răpirea la mijlocul ultimei săptămână-an se gândește că s-ar găsi în Matei 24.27, unde este folosit același cuvânt – „venirea” (în limba greacă parousia) – ca în 1. Tesaloniceni 4.15 („… până la venirea Domnului”) și în 2. Tesaloniceni 2.1 („… pentru venirea Domnului nostru Isus Hristos”). Lucruri asemănătoare sunt deseori descrise în Scriptură cu aceleași cuvinte. În acest caz contextul trebuie să decidă ce înțeles se atribuie.[96] În 1. Tesaloniceni 4.15-17 este clar că nu este vorba de venirea Domnului în putere și glorie, ci de răpire: „… că noi, cei vii, care rămânem până la venirea Domnului, … vom fi răpiți în nori împreună cu ei [cei adormiți].” Același lucru este valabil pentru 2. Tesaloniceni 2.1: „… pentru venirea Domnului nostru Isus Hristos și strângerea noastră împreună la El.”

Deseori este citat și Apocalipsa 11 ca argument pentru tribulaționismul de mijloc. Însă capitolul acesta arată – în mod deosebit cei doi martori – caracterul tipic iudaic cu semnele pe care le-au făcut Moise și Ilie. Nu este nici o legătură cu Biserica creștină. În afară de aceasta capitolul nu ne conduce la mijlocul ultimei săptămână-an, ci la sfârșitul ei (versetele 15-18). Învierea și răpirea celor doi martori are loc la trei zile după încheierea ultimei săptămână-an, nu la mijlocul ei. De aceea acest argument nu este temeinic (vezi și adnotarea la § 20.8). În plus aici sunt valabile și toate argumentele de la § 17.10.

17.13.2 Răpirea la sfârșitul ultimei săptămână-an

Întrebare: Ce părere aveți despre învățătura, că răpirea ar avea loc la sfârșitul necazului cel mare (posttribulaționismul)?

Răspuns: Potrivit așa-numitului posttribulaționism[97], creștinii credincioși ar trebui să treacă prin necazul cel mare și răpirea Bisericii și revenirea Domnului are avea loc simultan la sfârșitul necazului cel mare. Aceasta am combătut-o în § 17.8.

17.13.3 Răpirea înainte de necazul cel mare

Această învățătură, așa-numitul pretribulaționism[98], este susținut de noi (vezi §17.8.1 „Când va fi răpirea?”).

17.14 Diferite interpretări ale mileniului

17.14.1 Premilenianismul

Definiție: Premilenianismul[99] este așteptarea revenirii lui Hristos înainte de Împărăția de o mie de ani. Această învățătură este susținută în această carte. În formă asemănătoare au susținut deja părinții de odinioară ai Bisericii această învățătură[100], până când din secolul 4 au venit amilenianismul[101] (vezi § 17.14.3). Abia din secolul 17 s-a înființat postmilenianismul[102] (vezi § 17.14.2). Premilenianismul cu diferențierea în timp între răpirea credincioșilor și revenirea vizibilă a Domnului pe pământ a apărut din nou abia în secolul al 19-lea (vezi § 17.8.1 și § 17.8.2).

Unele variante ale premilenianismului, care nu sunt susținute în această carte:

• Se spune: Hristos nu este astăzi Împărat.[103] Scriptura învață însă: Hristos este Capul Bisericii, însă El are și o Împărăție pe pământ. Potrivit cu Coloseni 1.13 noi „am fost strămutați în Împărăția Fiului dragostei Sale”. Însă această Împărăție nu este condusă cu putere și nu este văzută de toți oamenii, ci ea poartă un caracter ascuns sau, așa cum se spune mai bine în Matei 13.11, un caracter tainic. Apostolii au vestit pe deplin Împărăția lui Dumnezeu, și noi de asemenea suntem chemați prin misiune să facem ucenici în această Împărăție. Însă prin aceasta nu avem voie să punem pe aceeași treaptă Împărăția lui Dumnezeu cu Biserica. În § 3 dovedim că Împărăția lui Dumnezeu astăzi constă atât din credincioși adevărați cât și din simpli mărturisitori. În Scriptură Hristos nu este numit pentru timpul de acum nici Împărat al Bisericii, nici Împărat al Împărăției lui Dumnezeu, chiar dacă El este acum în cer încununat cu onoare și glorie (Evrei 2.5-9).[104]

• Se spune: În Împărăția de o mie de ani trăiesc pe pământ credincioși[105] glorificați alături de aceia care încă nu au trupuri glorificate, deoarece ei au intrat vii din necazul cel mare în Împărăție.[106] Însă Scriptura învață: Toți creștinii înviați și glorificați vor domni din cer împreună cu Hristos (vezi § 10).

• Unii premilenianiști, de exemplu părinții Bisericii de demult (până aproximativ în anul 300 după Hristos), nu diferențiază în timp între prima etapă a revenirii lui Hristos, răpirea, și etapa a doua, venirea în putere și glorie.

• Alți premilenianiști nu fac o diferențiere esențială între Israel și Biserică (vezi în privința aceasta § 16.5).

17.14.2 Postmilenianismul

Întrebare: Dumneavoastră susțineți în cartea aceasta premilenianismul (așteptarea venirii unei Împărății a păcii de o mie de ani după revenirea lui Hristos). Care sunt după părerea dumneavoastră punctele slabe ale postmilenianismului?

Definiție: Postmilenianismul este așteptarea revenirii lui Hristos după Împărăția de o mie de ani sau după o epocă de aur cu durată „desăvârșită”. El pornește de la premisa că făgăduințele de binecuvântare din Vechiul Testament se vor împlini într-o împărăție viitoare a păcii. O binecuvântare cu o dimensiune necunoscută se va extinde peste pământ; în felul acesta se vor împlini profețiile Vechiului Testament, care făgăduiesc binecuvântare pământească. Prin extinderea mare a Evangheliei, lumea va fi condusă la o epocă de aur, la sfârșitul căreia Hristos va reveni și va fi o înviere și o judecată. Revenirea Domnului pentru ai Săi se lasă așteptată conform acestei interpretări încă cel puțin o mie de ani.

Combatere: Postmilenianismul răpește Bisericii așteptarea bucuroasă a revenirii în curând a Domnului. Următoarele locuri din Biblie își pierd însemnătatea: Romani 13.11,12; 16.20; 1. Corinteni 1.4-7; 15.51,52; Filipeni 4.5; 1. Tesaloniceni 4.16,17; Evrei 10.24,25,37; Iacov 5.8; 1. Petru 4.7; 1. Ioan 2.18. Postmilenianismul are ca premisă faptul că lumea va fi călăuzită spre o epocă de aur viitoare prin răspândirea mesajului Evangheliei. Dacă însă citim parabolele din Matei 13 despre Împărăția cerurilor, vom descoperi acolo mai degrabă decădere și ruină în creștinătate (vezi § 3.4.2). Și 2. Tesaloniceni 2 vorbește clar despre o decădere, înainte să vină „ziua Domnului”, și nu despre o extindere a mesajului Evangheliei, înainte să înceapă o epocă de aur. Lucruri asemănătoare se pot găsi și în alte epistole ale apostolilor Pavel, Petru, Ioan și în epistola lui Iuda.

În zilele noastre postmilenianismul nu este mult răspândit. Însă acest fapt nu este un motiv să-l respingem în sine însuși, însă el explică de ce noi nu ne ocupăm mai mult cu el (vezi și expunerea cu privire la hermeneutică în § 17.14.3).

17.14.3 Amilenianismul

Întrebare: Care sunt după părerea dumneavoastră punctele slabe principale ale amilenianismului?

Definiție: Amilenianismul pornește de la premisa că profețiile referitoare la Împărăția păcii nu se vor împlini textual în viitor, ci ele se împlinesc astăzi în sens spiritual în Biserică. Unii văd aceste făgăduințe de binecuvântare împlinite în sfinții care sunt deja acum în cer.[107] Numărul o mie din cartea Apocalipsa 20 nu este aplicat literalmente de către amilenianiști la durata Împărăției păcii, ci înseamnă numai o perioadă de timp „deplină”, la sfârșitul căreia diavolul va fi lăsat liber un timp scurt. Timpul care urmează după aceea este necazul cel mare. În continuare Hristos ar reveni și ar fi, ca și la postmilenianism, o judecată și o înviere.[108] Amilenianismul nu cunoaște o așteptare specială a unei Împărății a păcii. Următorul eveniment mare este pentru unii amilenianiști necazul cel mare și după aceea revenirea lui Hristos și starea veșnică. Și aici sunt mai multe variante.

Combatere: Amilenianismul clădește pe o interpretare cu totul deosebită a capitolelor 19 și 20 din cartea Apocalipsa. În timp ce premilenianiștii interpretează aceste capitole cronologic, pentru amilenianiști s-a ajuns la sfârșitul lumii și cu capitolul 19.15 la judecata de apoi. Apocalipsa ar descrie după aceea numai ceea ce se va petrece cu diavolul și cu judecata de apoi.[109] Această interpretare însă trece cu vederea faptul că după călcarea „teascului vinului furiei mâniei lui Dumnezeu” (Apocalipsa 19.15) nu urmează judecata de apoi, ci războiul împotriva fiarei și împotriva împăraților pământului (Apocalipsa 19.19-21). Judecata de apoi poate fi aici fictiv citită.

În afară de aceasta această interpretare nu ține seama, că o judecată de apoi, așa cum o așteaptă amilenianiștii, nici nu există. Amilenianiștii așteaptă o înviere și o judecată. Apocalipsa 20 vorbește dimpotrivă de o întâia înviere și de o moarte a doua (vezi detaliat § 20). Între prima înviere, învierea pentru viață, de care au parte numai credincioșii, și învierea morților pentru judecată (Apocalipsa 20.11-15) sunt cel puțin o mie de ani sau cel puțin un timp lung al Împărăției păcii (Apocalipsa 20.7; vezi § 20). În loc să privească cronologic capitolele 19 și 20, ceea ce după părerea noastră contextul arată clar și precis aceasta, amilenianistul scoate din context aceste versete.

Începând cu capitolul 19 unele pasaje încep cu cuvintele „și am văzut” sau „și am auzit”. Aceasta arată spre cronologia evenimentelor din aceste versete. Nu este nici un motiv pentru care aceste versete să nu trebuiască să fie înțelese cronologic. În cartea Apocalipsa sunt după cum se știe pasaje care nu totdeauna descriu derulări cronologice ale evenimentelor. În aceste cazuri însă se recunosc din context motive plauzibile pentru aceasta. Ca exemplu să redăm Apocalipsa 21, unde în primele opt versete este descrisă starea veșnică și începând cu versetul 9 se reproiectează înapoi în Împărăția de o mie de ani. În starea veșnică nu se va găsi nimic „întinat și nici cine practică urâciune și minciună”, însă în Împărăția de o mie de ani toate acestea vor fi în afara Ierusalimului[110] (compară cu Isaia 65.20,25b; Apocalipsa 21.27). Un astfel de motiv convingător, care să ne facă să înțelegem că pasajul nu poate fi înțeles cronologic, nu găsim la trecerea de la capitolul 19 la capitolul 20.

În Apocalipsa 19 și 20 putem recunoaște următoarea cronologie a evenimentelor:

1. Nunta Mielului are loc (capitolul 19.7-9).
2. Revenirea lui Hristos: El va reveni pe un cal alb și va face război (capitolul 19.11-14).
3. Furia și mânia lui Dumnezeu se va ridica (capitolul 19.15-19); însă aceasta nu este încă judecata de apoi.[111]
4. Fiara și profetul fals sunt prinși și aruncați în iazul de foc (capitolul 19.20).
5. Restul celor care s-au răzvrătit împotriva Domnului vor fi omorâți (capitolul 19.21).
6. Diavolul este legat (capitolul 20.1-3).
7. Martirii din timpul necazului cel mare sunt aduși la viață și domnesc împreună cu Hristos o mie de ani (capitolul 20.4-6).
8. Diavolul este lăsat liber pentru scurt timp și înșală națiunile, înainte ca el să fie aruncat definitiv în iazul de foc (capitolul 20.7-10).
9. Are loc judecata morților care au murit necredincioși (capitolul 20.11-15).

Cum poate fi, întreabă amilenianistul, că după o mie de ani de pace să aibă loc o răzvrătire împotriva lui Hristos, Împăratul? La această întrebare se poate răspunde ușor, dacă se ține seama de faptele următoare: unii oameni intră vii în Împărăția păcii (Matei 25.31 și versetele următoare). Ei sunt aceia care în timpul de necaz se declară de partea poporului Israel sau cred mesajul Evangheliei referitoare la Împărăție, propovăduită de iudeii credincioși, și au supraviețuit judecățile din timpul necazului cel mare. Însă în timpul celor o mie de ani se vor naște mulți oameni în Împărăția păcii, în care păcatul va locui așa cum locuiește în oamenii din zilele noastre. Însă păcatul nu va deveni așa de vizibil cum este astăzi, deoarece diavolul va fi legat în acest timp, potrivit cu Apocalipsa 20.2,3, și drept urmare nu va mai putea înșela națiunile. Când însă la sfârșitul celor o mie de ani el va fi dezlegat, el va găsi puncte de legătură la aceia care nu s-au întors din toată inima la Hristos, ci s-au supus numai în exterior (compară cu Psalm 66.3).

S-ar putea să surprindă pe unii că în împărăția păcii va fi încă păcat, însă această realitate este mărturisită în Psalmul 101.8; Isaia 65.17-10 și Zaharia 14.17. Și în Împărăția păcii vor fi mereu oameni care vor trebui să moară din cauza faptelor lor păcătoase (Isaia 65.20; Psalm 101.8). Și la sfârșitul Împărăției de o mie de ani se va arăta iarăși, că omul prin natura lui nu este bun de nimic, că natura lui nici după o mie de ani de absență a diavolului nu s-a îmbunătățit. De îndată ce satan este dezlegat, el va găsi în natura omului iarăși un aliat, și anume la aceia care nu sunt născuți din nou. Dar mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu – Domnul Isus a devenit Mielul lui Dumnezeu, „care ridică păcatul lumii” (Ioan 1.29). Aceasta va deveni în chip desăvârșit adevărat în starea veșnică.

Amilenianiștii la rândul lor trebuie să dea un răspuns clar la întrebarea următoare: De ce vorbește Isaia 65.17-20 după părerea lor despre starea veșnică, cu toate că acolo sunt încă oameni care trebuie să moară (versetul 20)? Însă potrivit cu Apocalipsa 21.1-8 marea caracteristică a stării veșnice este tocmai faptul că „moartea nu va mai fi” (versetul 4), pentru că ea a fost mai înainte aruncată în iazul de foc (Apocalipsa 20.14).

Unele remarci cu privire la hermeneutică[112]: dacă vorbim despre hermeneutica consecventă și nu vrem să interpretăm Biblia samavolnic, atunci trebuia ca metoda de interpretare să fie principial aceeași pentru toate cărțile Bibliei. În privința aceasta amilenianismul și postmilenianismul folosesc însă altă metodă hermeneutică: ei folosesc pentru interpretarea Vechiului Testament o altă cheie hermeneutică decât pentru interpretarea Noului Testament. Chiar și în cadrul interpretării Vechiului Testament folosesc diferite metode de interpretare. Dacă se dorește înțelegerea cărților istorice din Vechiul Testament în sens literal, la interpretarea cărților profetice ale Vechiului Testament renunță la această regulă și ele sunt interpretate în sens figurat.[113]

În privința aceasta premilenianismul este mai consecvent. El interpretează literal atât cărțile istorice cât și cărțile profetice ale Bibliei și nu respinge limbajul simbolic (vezi § 7). În afară de aceasta mulți premilenianiști citesc întreg Vechiul Testament și în sens figurat, aceasta înseamnă, ei aplică atât cărțile istorice cât și cele profetice la timpul nostru și învață prin tipologie și din principiile pe care Dumnezeu ni le dă prin aceste cărți.

Atât în amilenianism cât și în postmilenianism se găsește o interpretare proprie a Scripturii: deoarece nu se diferențiază între poporul Israel și Biserică, drept urmare trebuie ca locurile din Scriptură, care se referă clar la poporul Israel, să fie interpretate cu referire la Biserică, ca prin aceasta să se potrivească în sistemul doctrinar respectiv. Un exemplu: în timp ce poporul Israel este numit în Osea 1 „Lo-Ami” (nu este popor al Meu) ca urmare a judecății lui Dumnezeu pentru neascultarea lui, ar trebui după această concepție să se întoarcă înapoi un popor (vezi Osea 2) care niciodată nu a fost lepădat: Biserica. Dar de unde să se întoarcă Biserica? Biserica constă în majoritate din ne-iudei, care niciodată nu au fost lepădați de Dumnezeu, așa cum este descris în Osea 1!

În afară de aceasta în interpretare ne lovim de problema de a trebui să înțelegem literal o parte a profeției, în timp ce cealaltă parte trebuie înțeleasă în sens figurat, pentru a sprijini sistemul doctrinar propriu – și aceasta deseori în unul și același pasaj (de exemplu Zaharia 3.8-10; 6.12 și versetele următoare; 9.9 și versetele următoare). Să arătăm acest fel de interpretare pe baza textului din Zaharia 9.9 și versetele următoare: „Bucură-te foarte mult, fiică a Sionului! Strigă de bucurie, fiică a Ierusalimului! Iată, Împăratul tău vine la tine; El este drept și aduce mântuire, este smerit și călare pe un măgar, chiar pe un măgăruș, mânzul unei măgărițe. Și voi nimici carele din Efraim și caii din Ierusalim și arcul de război va fi nimicit. Și El va vorbi națiunilor de pace; și stăpânirea Lui va fi de la mare până la mare și de la râu până la marginile pământului.” Prima parte s-a împlinit deja literal, în timp ce partea a doua așteaptă împlinirea ei literală. Nu are nici un sens să înțelegem prima parte literal și a doua parte în sens figurat.

Un alt loc din Scriptură, Isaia 61.1,2 l-a citit cândva Domnul Însuși în sinagogă (vezi Luca 4.18): „Duhul Domnului Dumnezeu este peste Mine, pentru că Domnul M-a uns ca să aduc o veste bună celor blânzi. M-a trimis să leg rănile celor cu inima zdrobită, să vestesc eliberare celor captivi și deschidere a închisorii celor încătușați; să vestesc anul de îndurare al Domnului și ziua răzbunării Dumnezeului nostru; ca să mângâi pe toți cei care jelesc.” Aici Domnul citează numai prima parte și lasă la o parte „ziua răzbunării Dumnezeului nostru”, deoarece cu venirea Sa s-a împlinit numai primul verset și versetul al doilea așteaptă împlinirea.

La interpretarea Bibliei nu se poate proceda așa de inconsecvent; primul verset să fie interpretat literal și versetul al doilea în sens spiritual. Toate locurile care vorbesc despre faptul că poporul Israel va fi pus peste națiuni și va fi un canal de binecuvântare pentru națiuni, nu pot fi puse în concordanță cu timpul Bisericii. În timpul Bisericii este valabil: „… nici iudeu nici grec”, ci toți sunt „una în Hristos” (Galateni 3.28).

Deseori se aude afirmația: taina, care nu era încă cunoscută în Vechiul Testament, constă în aceea că Israel a fost pus la o parte și de aceea Biserica a ocupat locul lui Israel. Dar nici această părere nu este convingătoare, căci în definitiv ar însemna că Dumnezeu Și-a schimbat făgăduințele pentru Israel, sau le-a retras. Dar dacă Dumnezeu Își schimbă făgăduințele față de Israel, atunci putem noi creștinii fi siguri că El nu-Și va schimba făgăduințele și față de noi sau chiar le retrage complet? Un gând îngrozitor! În afară de aceasta, este drept să aplicăm la Biserică tot blestemul asupra lui Israel și binecuvântarea deplină (restabilirea)?

Este neapărat necesar să cercetăm ce indicii ne dă Cuvântul lui Dumnezeu pentru interpretarea Scripturii, pentru a ne fi clar cu privire la interpretarea consecventă a Scripturii. În § 7 ne ocupăm detaliat cu această temă.

---

Tradus de la: Der vergessene Reichtum, pag. 478-571, Editura Daniel, 2009

Traducere: Ion Simionescu

Partea anterioară Partea următoare