Pomul vieţii
Apocalipsa 2.7

Stephan Isenberg

© SoundWords, Online începând de la: 07.10.2018, Actualizat: 07.10.2018

Verset călăuzitor: Apocalipsa 2.7

Apocalipsa 2.7: Învingătorului îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care este în paradisul lui Dumnezeu.

În articolul acesta va fi vorba de „Pomul vieţii”, din care va mânca învingătorul din biserica din Efes. Aşa cum „Mana ascunsă” arată spre Domnul Isus, aşa arată „Pomul vieţii” spre Domnul Isus. Dar să detaliem.

Scrisorile deschise

Cele şapte scrisori deschise din Apocalipsa 2; 3 redau un tablou impresionant despre istoria Bisericii. Sunt 5040[1] posibilităţi de ordonare a scrisorilor deschise, şi cu toate acestea 5039 de posibilităţi nu redau un tablou potrivit al istoriei Bisericii aşa ca ordonarea, pe care a ales-o Duhul Sfânt. De altfel aceeaşi ordonare a celor şapte biserici din Asia Mică o găsim şi în Apocalipsa 1.11. Aceasta confirmă că scrisorile deschise nu stau „la întâmplare” în această ordine. Însă scrisorile deschise sunt nu numai o imagine a istoriei Bisericii; noi ar trebui să aplicăm fiecare scrisoare deschisă şi la comunitatea locală, din care facem parte, precum şi la noi personal. În aceasta este cuprinsă o binecuvântare mare. Şi nu în cele din urmă făgăduinţele pentru învingător sunt foarte personale.

Părăsirea dragostei dintâi

Fie că este vorba de comunitate, ori de viaţa personală: orice abatere începe cu aceea, că noi renunţăm la dragostea dintâi sau la prospeţimea dintâi şi la entuziasmul cu privire la o anumită chestiune, sau chiar le pierdem. Dacă nu ne pocăim şi nu ne întoarcem mereu înapoi la „ce era de la început” (1 Ioan 1.1), atunci când pentru prima dată am auzit „Cuvântul vieţii”, atunci drumul coboară tot mai mult – atât de mult, până când în cele din urmă Domnul Isus nu mai este centrul vieţii noastre sau al comunităţii noastre, ci stă afară la uşă şi bate şi roagă să I se deschidă uşa (compară Apocalipsa 3.20). Noi stăm în pericolul să ne înşelăm cu privire la starea noastră. Probabil în afară arată foarte bine la noi: citim în fiecare dimineaţă în Biblie, ne rugăm de două ori pe zi, ne angajăm aici şi acolo şi de două ori pe săptămână mergem la biserică.

Aşa sau asemănător era în biserica din Efes. Domnul cunoştea lucrările ei, osteneala ei şi răbdarea ei şi ea era chiar împotriva răului descoperit (Apocalipsa 2.2). Da, ea este chiar lăudată, că în toate acestea ea „nu a obosit” (Apocalipsa 2.3).Domnul Isus putea să fie mulţumit cu această biserică/adunare! Sfeşnicul răspândea lumina – aparent -, în orice caz suficient de luminoasă pentru lumea aceasta. Însă sub suprafaţă era ceva care nimicea toată aparenţa frumoasă. În versetul 4 vine marele „DAR”: „Dar am împotriva ta că ţi-ai părăsit dragostea dintâi” (Apocalipsa 2.4).

Domnul Isus nu este interesat în primul rând de activitatea exterioară, ci ca înlăuntrul nostru, în inima noastră, totul să fie în ordine. S-a spus deseori că şi credincioşii din Tesalonic – asemănător cu credincioşii din Efes – aveau lucrări, osteneală (lucru) şi răbdare. Într-adevăr la ei erau chiar lucrări ale credinţei, osteneli ale dragostei şi răbdare în speranţa revenirii Domnului Isus (1 Tesaloniceni 1.3). Credinţă, dragoste, speranţă – aceştia sunt stâlpii de fundaţie ai credinţei noastre (compară cu 1 Corinteni 13.13). În scrisoarea deschisă adresată bisericii din Efes nu citim nimic despre acestea.

Comentatorul biblic Hamilton Smith scrie pe drept:

Primul pas în biserica din Efes este pierderea dragostei dintâi; rezultatul final în biserica din Laodiceea este părăsirea totală a lui Hristos Însuşi. Hristos stă afară înaintea uşii. Dacă Hristos nu este ţinut strâns în inima adunării, atunci va veni momentul când Hristos Se află în afara adunării.[2]

Începutul oricărei abateri în viaţa noastră, respectiv în adunare/biserică constă în aceea că noi am părăsit dragostea dintâi.

Ce este dragostea dintâi?

Credincioşii din Efes au părăsit „dragostea dintâi”. Prin aceasta nu este vorba de prima dragoste în timp, ci de felul deosebit şi caracterul dragostei. Cuvântul grecesc pentru „dintâi” se întâlneşte şi în Luca 15.22 – în istorisirea despre fiul pierdut -, unde tatăl lasă să se aducă haina „cea mai bună”. La fel şi în Marcu 6.21 şi în Faptele apostolilor 25.2; acolo se referă la oameni „de seamă”. Este deci vorba de dragostea cea mai bună, cea mai de seamă, pe care credincioşii din Efes au părăsit-o, nu de prima dragoste în timp.

Aceasta ne aminteşte, că apostolul Pavel a prezentat tocmai credincioşilor din Efes această dragoste, care întrece cunoştinţa, în planul Lui veşnic (Efeseni 3.19). Planul lui Dumnezeu cu privire la adunare/biserică şi la poziţia distinsă a credinciosului creştin nu se învaţă niciunde aşa de clar ca în epistola către Efeseni. Ce dragoste, care înainte de întemeierea lumii a ales oameni în Hristos, care de fapt nu voiau să ştie nimic de Dumnezeu şi erau chiar vrăjmaşi ai Lui, „înstrăinaţi de cetăţenia ui Israel şi străini de legămintele promisiunii, neavând speranţă şi fără Dumnezeu în lume” (Efeseni 2.12)! Ce dragoste, care înalţă pe aceşti aleşi pe locul celei mai înalte preţuiri în Hristos, aşa că aceşti credincioşi ca Adunare/Biserică sunt numiţi „plinătatea Celui care umple totul în toţi” (Efeseni 1.23)! Te-ai gândit în linişte la aceasta şi apoi ai mulţumit tu lui Dumnezeu pentru acest privilegiu şi L-ai adorat?

Ce este pomul vieţii?

Ca să înţelegem în ce constă binecuvântarea deosebită a făgăduinţei, că noi putem mânca din pomul vieţii, trebuie să mergem înapoi la Geneza 2.9:

  • Geneza 2.9,16,17: Şi, din pământ, Domnul Dumnezeu a făcut să crească tot felul de pomi plăcuţi la vedere şi buni de mâncat şi pomul vieţii în mijlocul grădinii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului. … Şi Domnul Dumnezeu a poruncit omului, zicând: „din orice pom din grădină poţi să mănânci în voie. Dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci.

Deci în grădina Eden erau două feluri diferite de pomi, însă numai din pomul cunoştinţei binelui şi răului omul nu avea voie să mănânce. Abia după ce omul era căzut în păcat se spune şi despre pomul vieţii:

  • Geneza 3.22: Şi Domnul Dumnezeu a zis: „Iată, omul a ajuns ca unul din Noi, să cunoască binele şi răul. Şi acum, să nu-şi întindă mâna să ia din pomul vieţii şi să mănânce şi să trăiască pentru totdeauna …!

Ar fi fost fatal dacă omul după căderea în păcat în starea lui păcătoasă ar fi mâncat din pomul vieţii. Aceasta „ar fi însemnat o viaţă prelungită la nesfârşit a omului păcătos, şi aceasta n-ar fi fost binecuvântare, ci o catastrofă”[3]. Deci omul trebuia ferit de el însuşi; de aceea se spune două versete mai departe:

  • Geneza 3.24: Şi [Dumnezeu] l-a alungat pe om; şi a pus heruvimi şi flacăra sabiei strălucitoare spre răsăritul grădinii Edenului, ca să păzească drumul către pomul vieţii.

După mii de ani de istorie a omenirii, ultima carte a Bibliei ne îndreaptă iarăşi atenţia spre „Pomul vieţii”. De data aceasta omul, învingătorul din Efes, are voie să mănânce din acest pom. De data aceasta el nu va fi alungat din „Paradisul lui Dumnezeu”, ci el va fi invitat la o masă mare, ca să savureze nu numai o singură dată, ci permanent rodul Pomului. De data aceasta nu auzim nimic despre un alt pom, care ar putea să ne pună sub responsabilitate; „pomul cunoştinţei” nu va fi văzut în „Paradisul lui Dumnezeu”. Minunată perspectivă!

Mâncatul din Pomul vieţii

„Învingătorul” în scrisorile deschise este întotdeauna cineva care evită ceea ce este problema principală a bisericii respective. În Efes problema consta în aceea, că biserica a părăsit dragostea dintâi. Dar învingătorul nu s-a lăsat ademenit de ceilalţi credincioşi, ca să dorească după lucrurile pământeşti şi să găsească gust în ele – căci aceasta este deseori primul indiciu că „dragostea celor mai mulţi” se va răci (Matei 24.12). În loc de aceasta, învingătorul va merge mai departe cu statornicie pe drumul chemării cereşti mult mai înalte. El este conştient de dragostea Domnului şi de poziţia lui privilegiată, care i-a fost acordată, şi el nu uită cuvintele Domnului Isus: „Tu … i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine” (Ioan 17.23). Şi cum a iubit Tatăl pe Fiul Său? „Tu M-ai iubit mai înainte de întemeierea lumii” (Ioan 17.24).

Exact acesta este mesajul epistolei către Efeseni: „El ne-a ales în El mai înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără pată înaintea Lui, în dragoste” (Efeseni 1.4). Chiar dacă toţi din Efes ar părăsi dragostea lor dintâi şi poate chiar vor iubi veacul de acum (compară cu 2 Timotei 4.10) sau poate îşi „vor permite” lucruri care în ele însele nu sunt păcate, dar care împiedică relaţia cu Domnul – învingătorul va rămâne statornic sau cel puţin mereu se va pocăi în judecare de sine. (Şi cine dintre noi rămâne totdeauna statornic?) Chiar dacă alţii gândesc că în principal depinde de fapte bune sau că se intervine sever împotriva răului – aceasta nu este destul pentru învingător. El îşi doreşte să facă totul având ca sursă dragostea şi cu privire la Hristos. El nu încetează să se adâncească în dragostea lui Hristos, care întrece cunoştinţa (Efeseni 3.19). El doreşte „să prisosească întotdeauna în lucrarea Domnului” (1 Corinteni 15.58) şi „să ţină adevărul în dragoste” (Efeseni 4.15). Învingătorul se hrăneşte deja acum din Pomul vieţii, care este o imagine a Domnului Isus.[4]

Care este binecuvântarea deosebită a făgăduinţei viitoare, că noi vom mânca din Pomul vieţii? Probabil aceea că nu va mai fi ceea ce deranjează sau ne lezează şi ne împovărează, şi că bucuria noastră va fi desăvârşită şi permanentă, atunci când vom fi la Domnul. Atâta timp cât suntem pe pământ avem numai un gust anticipat a ceea ce ne aşteaptă la Domnul. Aceasta nu este din cauză că Domnul ne reţine pe drept ceva, ci din cauză că în noi este încă natura veche şi aici pe pământ posedăm o comoară în vase de lut (compară cu 2 Corinteni 4.7). „Binecuvântările spirituale în locurile cereşti” (compară cu Efeseni 1.3) nu vor fi mai mari în cer decât noi le posedăm deja aici pe pământ; probabil ele ne vor apare mai mari, deoarece va fi îndepărtat tot ce aici şi acum doreşte să ne împiedice să cercetăm şi să savurăm această binecuvântare în plinătatea ei.

Învingătorul se bucură să mănânce odată din rodul Pomului vieţii. Şi el va face aceasta nu numai din când în când, ci permanent va mânca din rod: „În mijlocul străzii ei şi a râului, de o parte şi de alta, era pomul vieţii, făcând douăsprezece roade, dându-şi rodul în fiecare lună; şi frunzele pomului sunt pentru vindecarea naţiunilor” (Apocalipsa 22.2). Acest pom rodeşte în fiecare lună, şi învingătorul are partea lui din acest rod. Şi naţiunile vor fi binecuvântate în Împărăţia de o mie de ani prin acest Pom al vieţii. Orice binecuvântare şi tot ce dă viaţă şi o menţine rezultă din acest pom al vieţii. Cum poate să fie altfel, decât că Hristos stă în mijlocul străzii şi al râului – râuri de apă vie vor fi aduse oamenilor prin puterea Duhului Sfânt. Râul binecuvântării, care a curs cândva din grădina Eden, a încetat să curgă prin căderea în păcat – cel puţin omul a fost îndepărtat de la acest râu al binecuvântării, prin aceea că el a fost alungat din grădina Eden. Însă această binecuvântare va curge din nou în Paradis[5], şi „cei care cântă şi joacă vor spune: Toate izvoarele mele sunt în Tine!” (Psalmul 87.7).

Se merită să fi un învingător – deja acum şi în veşnicie!

 

Adnotare

[1] Pentru strategii în matematică: 1x2x3x4x5x6x7=5040

[2] H. Smith, Die Sendschreiben an die sieben Versammlungen in Offenbarung 2 und 3, Neustadt an der Weinstraße (Editura Ernst-Paulus), 1989, pag. 41.

[4] Am citit deja în articolul despre „Mana ascunsă”, că această mana este într-adevăr o făgăduinţă viitoare, dar că noi ne putem bucura deja acum de această mana. Şi mana ascunsă este o imagine a Domnului Isus.

[5] Acest cuvânt vine din limba persană şi înseamnă „parc de plăceri”.


Tradus de la: Der Baum des Lebens

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole din categoria Comentarii (162)

Mai multe articole din categoria Isus Hristos (81)

Mai multe articole despre locul din Biblie Apocalipsa 2 (1)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).