Perioada de timp actuală şi cea viitoare (3)
Adunarea devine pentru prima dată vizibilă

Botschafter

© SoundWords, Online începând de la: 28.08.2018, Actualizat: 26.09.2018

Versete călăuzitoare: Matei 16.16-18

Matei 16.16-18: Simon Petru drept răspuns I-a zis: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!” Isus a luat din nou cuvântul, şi i-a zis: „Ferice de tine Simone, fiul lui Iona; fiindcă nu carnea şi sângele ţi-a descoperit lucru acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri. Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea, şi porţile locuinţei morţilor nu o vor birui.

3. Prima apariţie a Adunării în Noul Testament şi constituirea ei prin Duhul Sfânt

Dacă acum trecem la Noul Testament, vedem Adunarea pentru prima dată în învăţăturile Domnului, cu ocazia când Israel L-a lepădat. Apoi o vedem – după ce ea a fost constituită pe baza lui Isus mort şi înviat – pusă în locul lui Israel şi a Împărăţiei Sale, care începând de atunci va fi amânată pentru timpuri viitoare.

Aşa şi îngerul vesteşte Mariei pe Împăratul acestei Împărăţii şi nu Capul Adunării, atunci când spune: „Vei naşte un Fiu, căruia Îi vei pune Numele Isus. El va fi mare, şi va fi chemat Fiul celui Preaînalt, şi Domnul Dumnezeu Îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David. Va împărăţi peste casa lui Iacov în veci, şi Împărăţia Lui nu va avea sfârşit.” (Luca 1.31-33)

Isus nu a stat niciodată în Adunare pe scaunul de domnie al lui David; de asemenea El nu a domnit niciodată peste casa lui Iacov, care dimpotrivă L-a lepădat şi este fără împărat. Dar aceasta a fost făgăduit lui Israel ( 2 Samuel 7.12-16; Isaia 9.6; Ieremia 23.5-6; 33.15-17 şi aşa mai departe).

Această Împărăţie a vestit-o Ioan Botezătorul: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape!” (Matei 3.2). Şi toate urmările propovăduirilor sale stau în legătură cu acest început. El se dovedeşte a fi glasul despre care a vorbit Isaia 40.3 şi versetele următoare, care strigă în pustie: „Pregătiţi calea Domnului”; şi apoi, aşa cum spune profetul însuşi, „se va descoperi slava Domnului şi în clipa aceea orice făptură va vedea că gura Domnului a vorbit”. Este acesta timpul Adunării? Dacă se răspunde afirmativ la această întrebare, atunci Ioan Botezătorul este pus în contradicţie evidentă cu apostolul Pavel, care denumeşte acest timp al Adunării ca un timp în care toată creaţia suspină împreună şi zace în durerile naşterii; şi noi înşine, care suntem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi înşine; şi acest suspin are ca punct de plecare numai salvarea trupului nostru, şi anume învierea noastră minunată la venirea Domnului (Romani 8.19-22). Da, timpul în care toate văile vor fi ridicate şi toţi munţii vor fi coborâţi, când ce este deluros va fi făcut plan, şi când slava Domnului se va arăta, este opusul a ceea ce noi vedem astăzi, opusul timpului de suspine al creaţiei; el este timpul de înviorare şi de restaurare a tuturor lucrurilor „înaintea Domnului” (Fap. 3.20-21). Atunci El va coborî toţi munţii înalţi şi toate dealurile falnice, pentru ca numai El singur să fie măreţ şi sublim (Isaia 2.14-17). Atunci şi pământul va fi plin de cunoaşterea Domnului, aşa cum apa acopere fundul mării (Habacuc 2.14; Isaia 11.9). Aceasta este ceea ce Ioan Botezătorul vestea. Şi tot aşa, când el spune: „El are lopata în mână; Îşi va curăţi aria cu desăvârşire, şi Îşi va strânge grâul în grânar, iar pleava o va arde într-un foc care nu se stinge” (Luca 3.17). Aceste cuvinte ne aşează în timpul recoltei; căci în Orient cernerea grâului şi curăţirea ariei are loc imediat după recoltare şi face parte din ea; în orice caz niciodată nu pot avea loc înainte de ea. Recoltarea însă este „sfârşitul timpurilor” (Matei 13.37-43). Deci Ioan vesteşte judecata Domnului, care va avea loc la sfârşitul acestui veac, când El va nimici pe aceia care au stricat pământul şi va întemeia Împărăţia Sa. Însă Ioan nu vesteşte Adunarea. În timpul acela aceasta îşi va fi terminat alergarea aici pe pământ şi va fi la Domnul ei.

Când Ioan Botezătorul vesteşte pe Domnul Isus ca „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii”, atunci aceasta include în sine fără îndoială Adunarea, deoarece ea este lume, dar şi aceasta îşi va avea deplina împlinire abia în veacul viitor, când lumea întreagă va avea parte de roadele jertfei lui Isus. El este acum jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre – pentru noi, cei care suntem mădulare ale Adunării –, şi atunci El va fi pentru lumea întreagă (1 Ioan 2.2). Fără îndoială lui Ioan Botezătorul i-a fost dat să vadă aceste lucruri din viitor. Ca vizionar al poporului pământesc el a văzut ca toţi ceilalţi profeţi din vechime lucrurile mari şi minunate, pe care Domnul le va restaura pe pământ, atunci când El va instaura Împărăţia Sa; dar Adunarea, în ceea ce ea are în mod deosebit: chemarea ei, umblarea ei pe pământ, răpirea ei, era pentru el încă o taină ascunsă. Numai Isus, care a venit din cer, putea să reveleze aceste lucruri. Aceasta înseamnă fără îndoială şi cuvintele următoare ale lui Ioan Botezătorul: „Cine este de pe pământ este pământesc şi vorbeşte lucrurile de pe pământ; cine vine din cer este mai presus de toate. Şi el mărturiseşte ce a văzut şi auzit.” Se mai poate observa şi că Ioan Botezătorul nu se prezintă ca fiind Mirele sau Hristosul, şi nici că el ar fi mireasa, Adunarea sau o parte a acesteia; el se numeşte mai degrabă „prietenul Mirelui” (Ioan 1.28-31).

Deci Ioan Botezătorul a invitat pe Israel la pocăinţă, ca să pregătească drumul Împărăţiei minunate a Domnului, pe care el o vestea; însă mai marii poporului, prin faptul că au refuzat primirea botezului lui Ioan Botezătorul „au zădărnicit planul lui Dumnezeu pentru ei” (Luca 7.30). Şi ispitirea lui Ioan Botezătorul a constat fără îndoială în aceea, că Împărăţia, pe care el o vestea, trebuia să fie întreruptă din cauza lepădării lui Isus; tot aşa cum Ilie nu putea să suporte, că mărturia lui a rămas fără efect asupra convertirii lui Ahab şi a lui Israel (1 Împăraţi 19.3-15; Luca 7.19-28).

Isus Însuşi începe să predice: „S-a împlinit vremea şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape” (Marcu 1.15; Matei 4.17). Săptămâna a şaptezecea a lui Daniel venise realmente. Timpul Împărăţiei şi toate binecuvântările ei venise. Pentru ca Israel să ajungă să savureze acestea era necesar numai să asculte de solicitările Domnului: „Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” („Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu”) (Marcu 1.14).

Să-L însoţim acum pe Domnul Isus în sinagoga din Nazaret. El desfăşoară sulul cărţii prorocului Isaia şi citeşte: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea şi orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi şi să vestesc anul de îndurare al Domnului” Luca 4.16-21).

Dacă acum am citi capitolul 61 al cărţii Isaia, vom vedea că el anunţă clar revenirea favorii lui Dumnezeu peste Israel precum şi revenirea tuturor binecuvântărilor, pe care le prevedea anul de sabat şi anul jubiliar, ceea ce însemna anularea datoriilor, eliberarea robilor şi odihna şi binecuvântarea pământului (Exodul 23.10-11; Leviticul 25; Deuteronomul 15). Deci Isus a oferit lui Israel adevăratul an de veselie, şi anume Împărăţia cu toate binecuvântările ei, prin aceea că El a folosit cuvintele din Isaia 61.1-2. Ioan Botezătorul şi Isus au predicat într-un fel ziua ispăşirii, prin aceea că ei au zis: Pocăiţi-vă! (Leviticul 25.9-10; 23.27-32). Deci Isus aduce poporului Israel, după ispăşire, anul de veselie, aceasta înseamnă după smerirea prin pocăinţă aduce Împărăţia cu toate binecuvântările ei, prin aceea că El zice poporului: „Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură, pe care le-aţi auzit.”

Dar de ce Domnul se opreşte, înfăşurând sulul cărţii înaintea cuvintelor „şi o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru”? Deoarece El nu a adus răzbunarea, ci binecuvântarea. Dacă Israel L-ar fi primit atunci, atunci făgăduinţele anunţate prin profet s-ar fi împlinit. Însă noi ştim cum a fost El primit în această ocazie. La locuitorii din Nazaret după o admiraţie de scurtă durată a urmat curând mânia şi au vrut să-L arunce în prăpastie de pe muntele pe care era zidită cetatea lor. Deoarece Israel necunoscând ziua cercetării lui a lepădat pe Împăratul său, care a venit blând la el, care nu a rupt trestia frântă şi nu a stins fitilul care fumega, el va trebui să-L vadă venind cu semne mari şi îngrozitoare înaintea Lui – „oamenii îşi vor da sufletul de groază în aşteptarea lucrurilor care se vor întâmpla pe pământ ...” Acestea sunt zilele răzbunării, pentru ca să se împlinească tot ce este scris (Luca 21; Isaia 34.4; 63.4). Aceasta va fi „ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată” (Ioel 2.31; Maleahi 4.5). Şi abia atunci, când izraeliţii vor fi avut parte de ziua ispăşirii (Zaharia 12.10 – 13.1), va veni anul de veselie. „Ei vor reconstrui ce a fost pustiit şi vor reclădi locurile părăsite”. Atunci ei vor fi numiţi: „Preoţi ai Domnului, slujitori ai Dumnezeului nostru.” În schimb Adunarea, care a fost introdusă în locul Împărăţiei respinse de către Israel, savurează în sens spiritual aceste binecuvântări.

Ceea ce Isus a predicat în Nazaret, El a predicat din cetate în cetate; căci El „străbătea toate cetăţile şi satele, învăţând pe norod în sinagogi, propovăduind Evanghelia Împărăţiei, şi vindecând orice fel de boală şi orice fel de neputinţă” (Matei 9.35). Atunci când El a ales pe cei doisprezece ucenici ai Săi, El le-a dat putere peste duhurile rele, ca să le alunge şi să vindece tot felul de boli şi neputinţe, chiar şi să învie morţi. Apoi le-a poruncit să nu meargă nici la păgâni şi în nici o cetate a samaritenilor, ci să meargă la oile pierdute ale casei lui Israel, ca să le spună: „Împărăţia cerurilor s-a apropiat” (Matei 10). Aceeaşi misiune a fost dată şi celor şaptezeci; şi dacă în vreo cetate nu voiau să-i primească, atunci să iese pe drumuri şi să spună: „Scuturăm împotriva voastră chiar şi praful din cetatea voastră, care s-a lipit de picioarele noastre; totuşi să ştiţi că Împărăţia lui Dumnezeu s-a apropiat de voi” (Luca 10).

Însă aşa cum Israel a lepădat pe antemergătorul Împăratului său, tot aşa el a lepădat şi pe Însuşi Împăratul său şi pe trimişii Lui. „Dar poporul Meu n-a ascultat glasul Meu, Israel nu M-a ascultat” (Psalmul 81.11-16); şi Isus a trebuit să strige: „Cu cine voi asemăna neamul acesta de oameni? Seamănă cu nişte copilaşi, care şed în pieţe, şi strigă la tovarăşii lor: «V-am cântat din fluier, şi n-aţi jucat; v-am cântat de jale, şi nu aţi plâns.» Căci a venit Ioan, nici mâncând, nici bând, şi ei zic: «Are drac!» A venit Fiul Omului mâncând şi bând, şi ei zic: «Iată, un om mâncăcios şi băutor de vin, un prieten al vameşilor şi al păcătoşilor!» (Matei 11,16-29). Trebuie să observăm că Isus abia după ce a rostit aceste cuvinte începe să vestească Adunarea Sa. „Isus a venit  în părţile Cezareii lui Filip, şi a întrebat pe ucenicii Săi: «Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului?» Ei au răspuns: «Unii zic că eşti Ioan Botezătorul; alţii, Ilie, alţii Ieremia, sau unul din proroci.» «Dar voi», le-a zis El, «cine ziceţi că sunt Eu?» Simon Petru, drept răspuns, I-a zis: «Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!» Isus a luat din nou cuvântul, şi i-a zis: «Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona; fiindcă nu carnea şi sângele ţi-a descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri. Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea, şi porţile locuinţei morţilor nu o vor birui»” (Matei 16.13-18).

Deoarece Petru a primit de la Dumnezeu harul să cunoască pe Isus nu numai ca Fiu al lui David sau ca Mesia la lui Israel, ci şi ca Fiu al Dumnezeului celui viu, şi deoarece el L-a mărturisit ca atare, Isus răspunde la această mărturisire cu o altă revelare, ca şi cum ar fi vrut să spună: Este adevărat că Eu sunt Fiul Dumnezeului celui viu, că porţile hadesului (un loc invizibil, în care se află sufletele după moarte [Isaia 38.10-11]) nu numai pe Mine nu Mă pot ţine – nu numai că Eu după ce voi fi coborât acolo Mă voi ridica învingător, ci Eu voi face ca şi Adunarea Mea să iese biruitoare de acolo, „căci, după cum Tatăl are viaţa în Sine Însuşi, tot aşa a dat Fiului să aibă viaţa în Sine Însuşi; şi după cum Tatăl înviază morţii, şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă cui vrea” (Ioan 5.21,26). Deoarece Eu trăiesc, trebuie ca şi Adunarea Mea să trăiască (Ioan 16.19).

Avem astfel aici prima revelare a Adunării şi participarea ei la viaţa lui Isus al ei mort şi înviat. Este aproximativ acelaşi gând pe care Isus îl spune mai târziu ucenicului Lui iubit spre mângâiere şi încurajare (Apocalipsa 1.17-18). Observă că Domnul nu spune: „Eu am zidit”, ci „Eu voi zidi” Adunarea Mea. Ar fi vorbit El în felul acesta, dacă această Adunare ar fi existat de la începutul lumii? Nu, căci în momentul acela nu era pusă nici măcar baza pentru zidirea ei; căci această bază este Isus lepădat, răstignit şi înviat. Era de asemenea momentul în care „de atunci încolo Isus a început să spună ucenicilor Săi că El trebuie să meargă la Ierusalim, să pătimească mult din partea bătrânilor, din partea preoţilor celor mai de seamă şi din partea cărturarilor; că are să fie omorât, şi că a treia zi are să învieze” (Matei 16.21); şi în felul acesta El a legat gândul referitor la lepădarea Lui, a morţii Lui şi a învierii Lui cu Adunarea.

Când puţin mai târziu Domnul explică, că acolo unde doi sau trei vor fi adunaţi pentru Numele Său, El va fi în mijlocul lor, El descrie baza de constituire a acestei Adunări, care ne face cunoscut natura acesteia; şi noi avem fericirea să ne sprijinim pe această bază, chiar şi în timpurile de decădere actuale.

Este adevărat, că mai târziu a părut să fie un moment în care Israel va primi pe Împăratul lui. Când o mulţime din popor a aflat că Isus a venit la sărbătoare, au mers înaintea Lui şi au strigat: „Osana Fiului lui David! Binecuvântat să fie Cel ce vine în Numele Domnului!” Copiii în Templu au repetat: „Osana Fiului lui David!” (Matei 21.8-15). Şi grecii, care veniseră să se închine în Ierusalim, doreau să-L vadă; şi un glas din cer a dat mărturie despre El (Ioan 12.20-29). Părea că totul se pregăteşte pentru triumful Lui. Dar mai marilor norodului le-a reuşit din nou să sufoce aceste înclinaţii bune şi în felul acesta să împiedice salvarea lui Israel şi a lumii întregi. Ei au pus chiar la îndoială puterea Domnului Isus. După aceea Domnul Isus le-a făcut cunoscut public lepădarea lor. În pilda lucrătorilor viei El i-a obligat să rostească ei înşişi propria lor condamnare, spunând: „Pe ticăloşii aceia ticălos îi va pierde şi via o va da altor vieri, care-i vor da rodurile la vremea lor.” Apoi Isus adaugă: „N-aţi citit niciodată în Scriptură: «Piatra, pe care au lepădat-o zidarii, a ajuns să fie pusă în capul unghiului; Domnul a făcut acest lucru, şi este minunat în ochii noştri?» De aceea, vă spun că Împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi, şi va fi dată unui neam, care va aduce roadele cuvenite. Cine va cădea peste piatra aceasta, va fi zdrobit de ea; iar pe acela peste care va cădea ea, îl va spulbera” (Matei 21.41-46).

Astfel această piatră a fost mai întâi pe pământ. Se lovesc de ea şi sunt zdrobiţi. Aceasta înseamnă evident Domnul Însuşi în smerirea Lui la prima Sa venire – care era pentru Israel o pricină de poticnire şi pentru lume mai este încă (Fap. 4.10-12). După aceea piatra cade – deoarece mai înainte ea a fost înălţată – şi acela peste care cade ea va fi spulberat. Aceasta înseamnă Domnul venind în glorie ca să întemeieze Împărăţia Sa prin nimicirea duşmanilor Săi. Este piatra dezlipită fără ajutorul vreunei mâini, care sfărâmă chipul mare, care are parţial picioare de lut, parţial picioare de fier (Daniel 2.35,44-45). Ceea ce se clădeşte pe această piatră în timpul lepădării ei este Adunarea, „Casa lui Dumnezeu în Duhul”, care se întemeiază pe „piatra vie, lepădată de oameni, dar aleasă şi scumpă înaintea lui Dumnezeu” (Matei 16.18 comparat cu versetul 21 şi 1 Petru 2.4-10). Ceea ce se zideşte pe piatra venită din cer şi care spulberă pe duşmanii ei, este Împărăţia (Isaia 28.16) în care se va cânta Ps. 118, în mod deosebit versetele 21-26. Aproximativ aceleaşi gânduri sunt în pilda omului de neam ales (Luca 19.12 şi versetele următoare).

După ce El a rostit „Vai de voi!” conducătorilor orbi ai poporului Său orb, Isus s-a despărţit de Ierusalim prin cuvintele impresionante: „... Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! De cât ori am vrut să strâng pe copiii tăi cum îşi strânge găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut! Iată vi se lasă casa pustie; căci vă spun că de acum încolo nu Mă veţi mai vedea până când veţi zice: «Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului!»” (Matei 23.33-39).

Se vede însă că nu era o despărţire pentru totdeauna: „Nu Mă veţi mai vedea până când veţi zice ...”. Domnul a spus aceasta deja prin profetul Său: „Voi pleca, Mă voi întoarce în locuinţa Mea, până când vor mărturisi că sunt vinovaţi şi vor căuta faţa Mea” (Osea 5.15). Deci va veni timpul când Israel se va întoarce la Împăratul şi Dumnezeul lui, şi prin faptul că Îl vor vedea Îl vor saluta din nou cu strigătul: „Binecuvântat este Cel care vine în Numele Domnului!” (Osea 3.5; Psalmul 118.26). Împărăţia a fost amânată până în momentul acela, şi până în clipa aceea a fost înlocuită prin Adunare.

În final este cunoscut ce a făcut Israel cu Împăratul său; L-au dat în mâinile păgânilor, ca să-L omoare, strigând: „Răstigneşte-L!, Răstigneşte-L!” Când Pilat le-a zis: „Să răstignesc pe Împăratul vostru?”, bătrânii poporului au răspuns: „Noi nu avem alt împărat, decât pe cezarul”. Spre încununare au împletit o cunună de spini şi ca sceptru I-au pus în mână o trestie şi ca tron L-au pus pe cruce, pe care spre supărarea duşmanilor Lui se putea citi în limbile greacă, latină şi ebraică: „Isus din Nazaret, Împăratul iudeilor”, pentru ca totodată să facă cunoscut lumii că dacă începând de acum Israel va fi fără împărat, nu este din cauză că împăratul a fost infidel poporului său, ci din cauză că poporul a lepădat pe Împăratul său şi L-a răstignit.

Israel era, ca şi părinţii lui, ajuns la graniţele ţării făgăduite (Numeri 13; 14). Împărăţia cerurilor se apropiase de el, îi era oferită; dar el a împiedicat împlinirea făgăduinţei, prin necredinţa lui, ca şi părinţii lui, şi acum, înainte ca ea să se împlinească, ei trebuie să rătăcească multe zile „în pustia popoarelor”, „fără împărat, fără căpetenie, fără jertfă şi fără altar, fără efod şi fără terafim” (Ezechiel 20.35; Osea 2.14; 3.4).

Însă Isus S-a rugat la cruce pentru ucigaşii Lui: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac”, şi ca răspuns la această rugăminte Împărăţia le-a fost de mai multe ori oferită. Cuvintelor lui Petru nu li se poate acorda nici un alt sens, când spune: „Şi acum, fraţilor, ştiu că din neştiinţă aţi făcut aşa, ca şi mai marii voştri. Dar Dumnezeu a împlinit astfel ce vestise mai înainte prin gura tuturor prorocilor Lui: că, adică, Hristosul Său va pătimi. Pocăiţi-vă dar, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremuri de înviorare, şi să trimeată pe Cel ce a fost rânduit mai dinainte pentru voi: pe Isus Hristos, pe care cerul trebuie să-L primească, până la vremile aşezării din nou a tuturor lucrurilor: despre aceste vremi a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime.” (Fap. 3.17-21). Chiar dacă unii au crezut, totuşi mulţimea s-a împietrit la apelul apostolului, aşa cum au făcut şi la apelul Stăpânului lor.

Ştefan s-a adresat încă o dată lui Israel ca popor al lui Dumnezeu şi l-a rugat în modul cel mai insistent să nu imite pe părinţii înaintaşilor lor, care plini de invidie au vândut pe Iosif, pe care Dumnezeu l-a ridicat ca salvator al familiei sale şi al lumii întregi – şi nici să nu facă cum au făcut evreii în Egipt, care au zis lui Moise: „Cine te-a pus pe tine stăpânitor şi judecător peste noi?” Căci acest Moise, pe care ei l-au lepădat, era omul pe care Dumnezeu l-a trimis ca şi căpetenie şi eliberator. Dar iudeii, împietriţi şi mai mult decât părinţii lor, au omorât cu pietre pe Ştefan şi l-au trimis, ca să zicem aşa, după Domnul, asemenea robului din pildă, ca să zică: „Nu vrem ca acesta să stăpânească peste noi!” Începând de atunci acest trup, pe care Duhul Sfânt l-a constituit din copiii lui Avraam, a fost adunat dintre samariteni şi curând şi dintre naţiuni (Fap. 5;13). Corespunzător el a luat caracterul Adunării acestui om nou, în care nu este nici iudeu şi nici grec; Adunarea a intrat în locul Împărăţiei. În acelaşi timp Dumnezeu a ridicat din numărul ucigaşilor lui Ştefan pe acela care trebuia să fie slujitorul Adunării, „administratorul acestei taine ascunse de veacuri” (Coloseni 1.24-29). Şi pare că el în chemarea sa a trebuit să cunoască Adunarea însăşi ca trup, care umblă aici jos pe pământ cu Isus mort şi înviat. „Saule, Saule, pentru ce Mă prigoneşti?”, a zis Domnul, şi când Pavel a răspuns: „Cine eşti Tu, Doamne?”, El a răspuns: „Eu sunt Isus, pe care-L prigoneşti” (Fap. 9.4-5).

Adunarea a început într-adevăr înainte de Pavel, fără însă să fie înţeleasă nici măcar de aceia care o constituiau. Când de exemplu Petru a primit porunca să predice Cuvântul păgânilor, el a ascultat ca să zicem aşa împotriva voinţei lui şi fără să înţeleagă; el s-a dedicat pe deplin acestei vestiri când a văzut că Duhul Sfânt a fost dat păgânilor, după ce aceştia au crezut. Aceasta a fost dovada pentru el, că el nu avea dreptul să le oprească apa. „Cine eram eu, ca să mă împotrivesc lui Dumnezeu?” Petru a înţeles într-adevăr faptul că păgânii au fost mântuiţi prin credinţă, însă atunci el nu a înţeles unitatea credincioşilor adunaţi cu Hristos într-un trup pentru Dumnezeu. Cu siguranţă a fost rezervat pentru Pavel, ca el să fie administratorul acestei taine, pe care el fără îndoială o numeşte „Evanghelia sa” (Romani 16.25; 2 Timotei 2.8).

Am ajuns astfel la punctul nostru de pornire, şi anume la învăţăturile lui Pavel cu privire la natura Adunării, pe care noi putem acum s-o înţelegem mai bine.


Tradus de la: Der gegenwärtige und der zukünftige Zeitlauf (3)

Articol apărut în franceză: Mesagerul mântuirii în Hristos – anul de apariţie 1857

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole despre cuvântul cheie Dispensaţionalism (38)

Mai multe articole din categoria Adunarea/Biserica (52)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).

Bibeltexte im Artikel anzeigen