Introducere

Tema, pe care vrem s-o studiem în articolul acesta, este foarte importantă pentru inima credinciosului. Probabil noi suntem familiarizaţi din cea mai fragedă tinereţe cu adevărul despre predestinare şi nu mai simţim ce înseamnă el de fapt pentru noi.

Nu este ceva copleşitor şi aproape de neînţeles că Dumnezeu S-a gândit la mine personal? Căci eu sunt numai o fiinţă mică, neînsemnată din ţărână şi pe lângă aceasta am ajuns în păcat şi vrăjmăşie faţă de Dumnezeu (compară cu Romani 8.5-10). Dumnezeu S-a gândit deja la mine chiar înainte de întemeierea lumii, deci în veşnicia trecută; El a prevăzut pentru mine binecuvântări, cum nu ar putea fi mai mari, şi a planificat pentru mine un loc în apropierea Sa, aşa cum el nu ar putea fi mai înalt şi mai aproape (compară cu Efeseni 1)!

Nu-ţi poţi imagina aşa ceva? Nu numai înainte ca noi să fi fost născuţi, ci cu mult înainte să fi fost creat vreun om, chiar înainte de crearea lumii, Dumnezeu Şi-a alcătuit un plan cu totul deosebit pentru noi, ca să ne dea ce este cel mai înalt, ce putea El da. Aceasta este cu adevărat măreţ! Într-un anumit sens lucrurile, pe care vrem să le studiem în articolul acesta, constituie binecuvântările speciale ale creştinismului şi depăşesc cu mult binecuvântările altor credincioşi din alte epoci.

Unii îşi imaginează predestinarea aşa, ca şi cum toţi oamenii ar fi pe drumul spre iad, însă Dumnezeu a ales pe unii (i-a predestinat) ca ei să nu meargă în iad, ci în loc de aceasta să primească iertarea păcatelor. – Însă predestinarea nu are a face direct cu faptul că cei aleşi vor fi mântuiţi şi vor scăpa de iad. Nu de aceea Dumnezeu ne-a predestinat din veşnicie, numai ca noi să fim răscumpăraţi din păcatele noastre – nu acesta este scopul propriu-zis al predestinării -, ci ca să ne binecuvânteze cu binecuvântări cereşti.

Pentru ca oamenii să poată obţine iertarea păcatelor, ei nu trebuie „să fie predestinaţi înainte de întemeierea lumii” (Efeseni 1.4). Multor credincioşi vechi-testamentali li s-au iertat păcatele, cu toate că ei nu sunt predestinaţi înainte de întemeierea lumii aşa cum sunt creştinii credincioşi din timpul actual. Şi chiar după răpirea creştinilor credincioşi vor fi iarăşi credincioşi care nu vor avea parte de predestinarea dinainte de întemeierea lumii, însă vor avea parte de iertarea păcatelor.

Deci noi creştinii credincioşi am fost predestinaţi să posedăm binecuvântări cereşti. Însă înainte ca noi să avem parte la aceste binecuvântări şi să putem veni în apropierea lui Dumnezeu, trebuie mai întâi să fie rezolvată problema păcatelor noastre, deoarece toţi oamenii au devenit păcătoşi prin căderea în păcat. De altfel iertarea păcatelor nu este ţelul propriu-zis al predestinării, cu toate că toţi creştinii credincioşi predestinaţi înainte de întemeierea lumii au iertarea păcatelor lor. Desigur, Dumnezeu nu a fost surprins prin căderea în păcat şi a ţinut seama de ea în planurile Sale, chiar dacă ea nu constituia parte a planului Său.

În continuare vrem să studiem unele locuri, în care vom descoperi tot mai mult pentru ce am fost noi predestinaţi.

Pentru ce am fost noi aleşi conform cu 2. Tesaloniceni 2?

2. Tesaloniceni 2.8-14: 8. şi atunci va fi descoperit cel fărădelege – pe care Domnul Isus îl va mistui cu suflarea gurii Sale şi-l va desfiinţa prin arătarea venirii Sale – 9. a cărui venire … 10. şi în orice amăgire a nedreptăţii pentru cei care pier, … 11. Şi de aceea Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca ei să creadă minciuna, 12. ca să fie judecaţi toţi cei care nu au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nedreptate. 13. Iar noi suntem datori să-I mulţumim întotdeauna lui Dumnezeu pentru voi, fraţi preaiubiţi de Domnul, că Dumnezeu v-a ales de la început pentru mântuire în sfinţirea Duhului şi în credinţa adevărului, 14. la care v-a chemat prin Evanghelia noastră, ca să dobândiţi gloria Domnului nostru Isus Hristos.

După răpirea Adunării va fi arătat antihrist. El va duce răul la culme în lume. Atunci toţi mărturisitorii fără viaţă, care vor alerga după acest înşelător, vor fi judecaţi de Dumnezeu. Dumnezeu „le va trimite o lucrare de rătăcire, ca ei să creadă minciuna”. Vedem acest fenomen deja astăzi ca o penumbră la unii conducători de state, ale căror minciuni parţial foarte evidente sunt crezute de milioane de oameni. Şi noi ne întrebăm, cum este posibil aşa ceva. Din pasajul de mai sus putem vedea, cum aceasta va evolua spre mai rău. Este pregătirea pentru judecata asupra lumii. Să observăm: judecata asupra oamenilor, care sunt amintiţi aici, nu vine peste ei pentru că ei nu ar fi predestinaţi, ci pentru că „nu au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nedreptate”.

Există însă şi „fraţi preaiubiţi de Domnul”. Acestora se adresează Pavel acum şi le scrie ce este viitorul lor: nu este o înşelăciune rea, nici o superstiţie, nici o necredinţă, nici o nedreptate, nici o judecată! Ei nu sunt „rânduiţi spre mânie” (1. Tesaloniceni 5.9). În locul acestor lucruri lor le stă la dispoziţie gloria Domnului nostru Isus Hristos. Şi apoi el arată credincioşilor din Tesalonic ce a făcut Dumnezeu pentru ca ei să ajungă la acest ţel: El i-a „ales de la început[1]”. 

Chiar dacă aici nu stă cuvântul „predestinat”, fără îndoială o predestinare include o alegere. Din Efeseni 1.4 învăţăm că acest „început” al alegerii este plasat cu mult în urmă: el era deja înainte de a fi chemată lumea la existenţă. Dumnezeu S-a gândit deja atunci la destinatarii din Tesalonic ai acestei epistole şi de asemenea şi la tine şi la mine şi voia ca noi să fim salvaţi atât de rău cât şi de judecată. Şi El a ales deja atunci mijlocul prin care va face aceasta: noi ar trebui să avem parte de „sfinţirea Duhului”. Aceasta nu este sfinţirea noastră personală în strădania zilnică de a nu da cărnii loc de desfăşurare, ci este noua poziţie sfântă[2], în care ne-a adus Duhul lui Dumnezeu, prin aceea că ne-a dăruit viaţa nouă, o viaţă care nu poate păcătui. El ne-a adus la „credinţa adevărului” (compară cu Efeseni 2.8). El ne-a făcut să auzim Evanghelia. Prin această veste bună minunată El ne-a chemat la un ţel minunat: la „gloria Domnului nostru Isus Hristos”.

Ne putem noi imagina că Dumnezeu a lăsat ceva la o parte din această glorie? Şi de această glorie trebuie să avem noi parte: „Când Se va arăta Hristos, care este viaţa noastră, atunci veţi fi arătaţi şi voi, împreună cu El, în glorie” (Coloseni 3.4). O glorie mai mare nu poate exista! În acelaşi moment când aceia care nu au iubit adevărul vor avea parte de judecata lor îngrozitoare la venirea zorilor zilei Domnului, noi vom apărea în această glorie!

Pentru ce am fost noi aleşi conform cu 1. Petru 1?

1. Petru 1.1-4: 1. Petru, apostol al lui Isus Hristos, către locuitorii temporari din împrăştiere din Pont, Galatia, Capadocia, Asia şi Bitinia, 2. aleşi după ştiinţa dinainte a lui Dumnezeu Tatăl, în sfinţirea Duhului, spre ascultare şi stropire cu sângele lui Isus Hristos: Har vouă şi pace să vă fie înmulţite! 3. Binecuvântat fie Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care, după marea Sa îndurare, ne-a născut din nou pentru o speranţă vie, prin învierea lui Isus Hristos dintre morţi, 4. pentru o moştenire nestricăcioasă şi neîntinată şi care nu se veştejeşte, păstrată în ceruri pentru voi.

Petru încurajează în prima sa epistolă mai întâi pe creştinii iudei, care nu puteau locui ca iudei în Canaan, ţara făgăduinţei lor pământeşti. În străinătate ei nu aveau nici un drept de cetăţenie şi pe lângă aceasta erau evitaţi de rudele lor iudaice şi parţial urâţi, deoarece ei au devenit creştini. Aceşti iudei credincioşi trebuiau să cunoască gândurile lui Dumnezeu cu privire la ei, chiar dacă ei trebuiau să ducă lipsă de unele binecuvântări pământeşti şi chiar să sufere.

Petru le spune mai întâi, că Dumnezeu i-a selecţionat [predestinat] dintre concetăţenii lor. Deci ei erau „câştigători” în loc de „cei care pierd”, cum se simţeau ei probabil. Dumnezeu i-a cunoscut dinainte, adică i-a văzut dinainte ca aceia care trebuiau introduşi în binecuvântările Sale cereşti. Ei trebuiau să primească „o moştenire în cer”. Pentru aceasta El a prevăzut ca Duhul Sfânt să-i separe, să-i sfinţească pentru Sine prin darul vieţii noi. În afară de aceasta ei trebuiau să fie în stare să-I slujească în aceeaşi ascultare ca Domnul Isus, şi să stea sub protecţia sângelui Domnului Isus, pe care El l-a dat pentru ei. Prin aceasta nu numai nu li se va lua în seamă neascultarea lor din viaţa veche, ci şi orice eşec în viaţa de ascultare. Viaţa nouă, pe care au primit-o prin Duhul, trebuia să le dea o speranţă vie într-o moştenire în cer.

Vedem: predestinarea, de care Dumnezeu le-a făcut parte ca ultim ţel, merge aşa de departe că ei trebuie să fie moştenitori ai lui Dumnezeu; deci ei trebuie să posede ceea ce are El. Ei vor trebui să poată lua cândva în posesie viaţa casei Tatălui – aceasta înseamnă viaţa veşnică în măsură deplină. În mod deosebit prin Ioan suntem învăţaţi că noi avem deja acum viaţa veşnică, însă savurarea ei este oarecum limitată – desigur la unul mai mult la altul mai puţin. Însă când vom ajunge în cer vom savura cu desăvârşire viaţa veşnică; vom avea parte pe deplin de puterea, bucuria, pacea, dragostea, înviorarea şi părtăşia acestei vieţi. Şi această moştenire este păstrată acolo în siguranţă pentru noi şi niciodată ea nu pierde în valoare. Aceasta Şi-a propus Dumnezeu pentru noi şi în cunoaşterea Lui mai dinainte[3] a văzut deja aceasta, atunci când El ne-a predestinat.

Pentru ce am fost noi aleşi conform cu Efeseni 1?

Efeseni 1.3-14: 3. Binecuvântat fie Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare spirituală în cele cereşti, în Hristos; 4. după cum ne-a ales în El mai înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără pată înaintea Lui, în dragoste; 5. El ne-a rânduit dinainte pentru înfiere, pentru Sine, prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale, 6. spre lauda gloriei harului Său, în care ne-a făcut plăcuţi în Cel Preaiubit; 7. în El avem răscumpărarea prin sângele Lui, iertarea greşelilor, după bogăţiile harului Său, 8. pe care l-a făcut să prisosească faţă de noi în toată înţelepciunea şi priceperea, 9. făcându-ne cunoscut taina voii Sale, după buna Sa plăcere pe care Şi-a propus-o în Sine Însuşi, 10. pentru administrarea împlinirii timpurilor, ca să adune din nou, împreună, toate în Hristos, cele din ceruri şi cele de pe pământ; 11. în El, în care am şi primit o moştenire, fiind rânduiţi dinainte, după planul Celui care lucrează toate după sfatul voii Sale, 12. ca să fim spre lauda gloriei Sale, noi, care am sperat dinainte în Hristos; 13. în care şi voi, auzind cuvântul adevărului, Evanghelia mântuirii voastre, în care, de asemenea, crezând, aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt al promisiunii, 14. care este arvună a moştenirii noastre, pentru răscumpărarea posesiunii dobândite, spre lauda gloriei Sale.

1. „Sfinţi şi fără pată înaintea Lui, în dragoste”

În Efeseni 1.4 găsim primul ţel al predestinării: noi va trebui să fim „înaintea lui Dumnezeu”; noi va trebui să fim în apropierea directă a lui Dumnezeu, acolo unde El Însuşi este acasă. În Vechiul Testament Dumnezeu voia să coboare şi să lase să locuiască Numele Său în mijlocul poporului Său (de exemplu Deuteronomul 12.11). Şi prezenţa lui Dumnezeu în norul de deasupra Locului Preasfânt mărturisea despre aceasta. Dar venirea în apropierea lui Dumnezeu era permisă numai marelui preot o singură dată în an, şi aceasta nu fără sânge – dar aceasta nu era o şedere îmbucurătoare în prezenţa lui Dumnezeu, unde el se simţea bine. Poporul se temea pentru marele preot de această intrare a lui în Locul Preasfânt aşa de mult că (conform tradiţiei) o frânghie era legată de piciorul lui, pentru ca să-l poată trage afară, dacă cumva el ar muri acolo, fără ca poporul să intre nepermis în Locul Preasfânt. Însă planul lui Dumnezeu cu noi era ca noi să ne putem simţi bine în prezenţa Sa, şi să nu ne simţim ne curaţi şi nepotriviţi şi să nu avem frică. De aceea El ne-a predestinat să stăm înaintea Lui „sfinţi şi fără pată”, şi aceasta într-o relaţie de dragoste.

Deci noi va trebui să stăm înaintea lui Dumnezeu în aceeaşi natură ca şi Domnul Isus Însuşi. De aceea pasajul acesta este iniţiat cu cuvintele: „Binecuvântat fie Dumnezeul … Domnului nostru Isus Hristos.” Aceasta înseamnă: Domnul Isus este Om şi ca atare poate vorbi despre „Dumnezeul Său”. Dar după ce El a făcut lucrarea de răscumpărare El poate vorbi deodată şi despre Dumnezeul nostru: „Mă sui … la Dumnezeul meu şi Dumnezeul vostru” (Ioan 20.17).

Şi astfel vedem în Efeseni 1.4 cum noi în aceeaşi natură, marcată de sfinţenie în fiinţa noastră, de lipsă de cusur în umblarea noastră şi de dragoste, putem sta înaintea lui Dumnezeu. Aceasta este ceea ce ne caracterizează ca şi copii ai lui Dumnezeu şi numai prin care suntem în stare să ne simţim bine în prezenţa lui Dumnezeu. Ca sfinţi noi suntem astăzi într-o poziţie mult mai bună decât Adam: înainte de căderea în păcat el nu a luat nici o decizie cu privire la rău şi de aceea cu toată nevinovăţia lui a putut cădea în păcat. Noi dimpotrivă avem o natură (nouă), care în mod conştient este despărţită de rău[4].

Toate acestea sunt valabile deja acum pentru noi. Noi suntem deja copii ai lui Dumnezeu şi natura noastră nouă are aceste însuşiri. Noi avem într-adevăr încă în noi carnea, şi dacă o lăsăm să lucreze rezultă o comportare păcătoasă, condamnabilă şi rece. Însă natura nouă nu cunoaşte aceasta, şi de aceea deja acum nu mai este nici un motiv pentru ca noi să nu fim sfinţi şi fără pată. „Dumnezeu este lumină şi în El nu este nicidecum întuneric” (1Ioan 1.5) şi ca şi copii ai lui Dumnezeu avem natura lui Dumnezeu şi suntem „copii ai luminii” (Efeseni 5.8).

Însă desigur noi toţi ne bucurăm mai mult de faptul că Dumnezeu este nu numai lumină, ci şi dragoste (1Ioan 4.8). Şi pentru ca noi şi sub aspectul acesta să corespundem naturii lui Dumnezeu, El ne-a pus înaintea Sa „în dragoste” (Efeseni 1.4). Desigur aceasta înseamnă mai întâi că El ne iubeşte şi noi stăm înaintea Lui conştienţi fiind că suntem iubiţi. Dar este mai mult: dragostea Lui a fost turnată în inimile noastre (Romani 5.5), şi de aceea noi suntem în stare nu numai să simţim dragostea lui Dumnezeu, ci şi să dăm un răspuns la dragostea Lui, să-L iubim înapoi (compară cu Romani 8.28; 1. Corinteni 8.3; 1Ioan 5.2). Să ne imaginăm că am fi în apropierea Dumnezeului sfânt, atotputernic – înaintea Lui! – fără acest mediu de dragoste: ce frică ne-ar cuprinde!

Dar şi pentru Dumnezeu este important ca noi să avem natura Sa şi să purtăm aceste însuşiri ale sfinţeniei, ale lipsei de cusur şi ale dragostei. De ce? Pentru ca El să poată avea bucurie de noi în toată veşnicia de după timp. Pentru aceasta ne-a predestinat El în veşnicia dinainte de timp, pentru ca noi să reflectăm această natură şi împreună cu El să savurăm o părtăşie reciprocă, desăvârşită de dragoste. Putem aceasta deja acum. Dar când vom fi la El în casa Tatălui, vom face aceasta în toată desăvârşirea în toată veşnicie. Noi avem cu mult mai mult decât îngerii! Cu mult mai mult decât avea Adam înainte de căderea în păcat, mult mai mult şi decât Avraam, Moise, David şi decât eroii credinţei din timpurile vechi-testamentale, oricum s-ar numi ei! Dacă ne gândim la aceasta, atunci înţelegem de ce apostolul Pavel foloseşte în epistola către Efeseni cuvinte precum „bogăţie”, „nemărginit”, „de nepătruns”, „a întrece”:

• „Bogăţia harului Său, pe care l-a făcut să prisosească faţă de noi” (Efeseni 1.7,8)
• „Bogăţia gloriei moştenirii Lui” (Efeseni 1.18)
• „Nemărginita mărime a puterii Lui” (Efeseni 1.19)
• „Nemărginita bogăţie a harului Său” (Efeseni 2.7)
• „Bogăţia de nepătruns a lui Hristos” (Efeseni 3.8)
• „Bogăţia gloriei Sale” (Efeseni 3.16)
• „Dragostea lui Hristos care întrece cunoştinţa” (Efeseni 3.19)

2. „Predestinat pentru înfiere”

În Efeseni 1.3 citim despre Tatăl: „Binecuvântat fie … Tatăl Domnului nostru Isus Hristos.” Această relaţie o aminteşte Domnul Isus deja în Ioan 20.17: „Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru”. Desigur în privinţa aceasta este o diferenţă între El şi noi, în ceea ce priveşte relaţia de fiu: Domnul Isus este nu numai Om, ci din veşnicie este şi Fiul Tatălui. Dar în versetul 5 se spune că El „ne-a rânduit dinainte [= predestinat] pentru înfiere”. Gândul acesta este pe un cu totul alt nivel decât relaţia de copii din versetul 4. Care este deci diferenţa între relaţia de copil şi înfiere?

Copii ai lui Dumnezeu devenim prin naşterea din nou. Deoarece suntem născuţi din Dumnezeu, avem natura Lui. În afară de aceasta avem voie să ştim[5] – ceea ce credincioşii vechi-testamentali n-au ştiut – că noi suntem copiii Lui, şi ne bucurăm de aceasta. Este ceva măreţ să se ştie că noi suntem născuţi din Dumnezeu şi prin aceasta avem natura lui Dumnezeu, aşa cum un copil are natura tatălui său, şi că noi putem sta în prezenţa lui Dumnezeu. Înfierea [filiaţiunea] dimpotrivă nu are nimic a face cu naşterea din nou – chiar dacă ea o are desigur ca premisă -, ci cu poziţia noastră înaintea Tatălui şi cu demnitatea de a fi introduşi de Tatăl în tainele Sale şi cu capacitatea de a putea înţelege gândurile Sale. În sensul acesta filiaţiunea este realmente mai mult decât relaţia de copii, deoarece poţi fi un copil fără să fi iniţiat în tainele lui Dumnezeu.

Probabil aici este necesar să ne ocupăm puţin cu diferenţele între noi şi Domnul Isus. El Însuşi niciodată nu este numit copil al lui Dumnezeu şi Dumnezeu niciodată nu ne numeşte pe noi sub forma de singular „copil al lui Dumnezeu”. Când este vorba de filiaţie, Scriptura vorbeşte întotdeauna despre fii la plural. Domnul Isus este Fiul [cu articol hotărât] lui Dumnezeu. Şi El nu a devenit Fiu al lui Dumnezeu, aşa cum am devenit noi; El este Fiul lui Dumnezeu începând din veşnicie, noi dimpotrivă am fost aduşi în poziţia de fii.

Eu nu cunosc nici un loc din Scriptură unde Ioan în scrierile sale foloseşte titlul „Fiul lui Dumnezeu” în alt sens decât sensul de Fiul veşnic, atunci când el scrie despre El, respectiv când el citează pe Domnul Isus Însuşi[6]. Acesta este şi motivul pentru care în evanghelia după Ioan nu găsim „istoria crăciunului”. Ioan Îl introduce pe Domnul Isus ca pe Acela care din veşnicie este „singurul Fiu, care este în sânul Tatălui” (Ioan 1.18). Când el vorbeşte despre noi, atunci el nu vorbeşte despre fii[7], ci numai despre copii. Căci ţelul lui este să prezinte mărimea singurului Fiu, la care nu este nici o paralelă.

Şi Pavel scrie despre filiaţiunea noastră. După ce el a spus: „Pe aceia pe care i-a cunoscut dinainte, i-a şi rânduit dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său”, el adaugă imediat: „pentru ca El [Hristos] să fie Cel întâi-născut între mulţi fraţi” (Romani 8.29). Sigurului Fiu I se cuvine întotdeauna o poziţie deosebită. La fel Pavel este foarte precaut în alegerea exprimării sale: chiar dacă în cele unsprezece versete din Efeseni 1.3-14 noi avem totul „în Hristos” sau „în Preaiubitul”, totuşi cu privire la filiaţie nu se spune că noi avem aceasta în Isus Hristos, ci „prin Isus Hristos”. Noi într-adevăr am putut deveni fii numai prin El şi prin lucrarea Sa, dar noi nu avem filiaţia Lui. Noi nu suntem fii în acelaşi sens precum este El. Cu toate acestea – şi aceasta învăţăm în mod deosebit din Galateni 3.23-26 – noi nu suntem într-o stare de vârstă minoră, ci ocupăm acum în acelaşi fel locul nostru ca fii în casa Tatălui nostru.[8] În cazul unui copil minor tatăl se interesează de interesele copilului: un fiu major, dimpotrivă, se interesează de interesele tatălui.

Că noi, aşa cum am văzut în versetul 4, avem voie să fim înaintea lui Dumnezeu – în părtăşia Sa -, este deja un privilegiu minunat. Dacă nu am fi primit mai mult decât aceasta, atunci am fi fost ca nişte copii minori în cer şi noi L-am fi iubit pe Dumnezeu ca Dumnezeu şi am fi simţit dragostea Lui, însă nu am fi fost în stare să avem părtăşie cu Dumnezeu. Însă aceasta era foarte important pentru Tatăl; de aceea în versetul 5 nu se spune simplu că noi am fost „predestinaţi” pentru înfiere, ci că El „ne-a rânduit dinainte pentru înfiere”. Ne sunt numite trei motive pentru care Dumnezeu a vrut aceasta. Era

1. „pentru Sine Însuşi”
   Aici nicidecum nu este vorba în primul rând de noi înşine, ci Dumnezeu voia, spus cu reverenţă, să aibă oameni ca şi creaturi cu care El putea avea părtăşie în afara Dumnezeirii.

2. „după buna plăcere a voii Sale”
   Aici ni se spune din nou categoric pentru ce El ne-a făcut fii pentru Sine Însuşi: El a vrut aşa, pentru că era spre bucuria Lui. Nu depăşeşte aceasta orice imaginaţie, că noi am fost destinaţi spre bucuria lui Dumnezeu?

3. „spre lauda gloriei harului Său”
   Că noi trebuia să fim destinaţi dinainte spre înfiere, aceasta este har, este total nemeritat, este un cadou. Dar nu un cadou oarecare, este un cadou foarte mare. El ne arată cât de bogat era harul lui Dumnezeu faţă de noi. Cu toate acestea aici nu citim expresia „după bogăţia harului Său” ca în versetul 7, unde este vorba că toate păcatele noastre au fost iertate şi că noi am fost răscumpăraţi prin sângele lui Isus. Aici în versetul 6 se spune: „spre lauda gloriei harului Său”; deci aceasta este mai mult decât bogăţia harului Său. Deoarece în cazul „rânduirii dinainte” este vorba de un cadou, care nu putea fi mai mare, aici se spune: „gloria harului Său”. Rânduirea dinainte este nu numai foarte mare; o poziţie mai înaltă nu putea Dumnezeu să aibă. De aceea prin acest cadou harul Său este prezentat aşa de minunat, cum nu ar putea să fie depăşit prin altceva.

Se mai pot depăşi toate acestea? Da! Noi am fost graţiaţi sau, aşa cum s-ar mai putea traduce, „făcuţi plăcuţi în Preaiubitul”! În Preaiubitul avem „răscumpărarea prin sângele Lui, iertarea greşelilor, după bogăţiile harului Său”. Aceasta era premisa necondiţionată pentru ca noi să fim pentru Tatăl spre „buna plăcere a voii Sale” (versetul 5), dar şi pentru ca noi să putem fi în prezenţa lui Dumnezeu. „Preaiubitul” este Fiul veşnic: din veşnicie El este subiectul deosebit al dragostei Tatălui (compară cu Ioan 17.24), şi acum El este încă o dată în mod deosebit, deoarece El a făcut lucrarea de pe Golgota (compară cu Ioan 10.17). El este „Fiul dragostei Sale” (Coloseni 1.13). Şi în această persoană noi suntem plăcuţi înaintea lui Dumnezeu. Dumnezeu priveşte la noi cu aceeaşi bucurie cu care El priveşte la această Persoană unică în felul ei, pe care El o iubeşte foarte mult. Aceasta merge aşa de departe, că Domnul Isus ne spune în Ioan 17.23, că Tatăl ne-a iubit aşa cum a iubit pe Fiul Său. Cine s-ar fi putut gândi la aşa ceva, dacă Dumnezeu Însuşi nu ne-ar fi spus-o?

3. „Am primit o moştenire”

Am văzut deja că noi am fost predestinaţi să fim copii în apropierea lui Dumnezeu şi fii spre bucuria Tatălui. Un al treilea aspect al predestinării noastre îl găsim în Efeseni 1.11: noi „am primit o moştenire” sau, aşa cum spune adnotarea traducerii Elberfelder (CSV), am fost făcuţi moştenitori. În epistola către Romani (Romani 8.17) Pavel descrie pe creştinii credincioşi ca „moştenitori ai lui Dumnezeu” şi „moştenitori împreună cu Hristos”.

Dumnezeu ne-a dăruit înţelepciune nespus de mare şi înţelegere, pentru ca noi să ştim ce are încă Dumnezeu în plan cu creaţia (compară cu Efeseni 1.8,9). Chiar dacă este „taina voii Sale”, totuşi El ne face cunoscut ce are în plan să facă, pentru că noi suntem fii şi privilegiaţi, nu numai copii. Această taină se referă pe de o parte la poziţia pe care Hristos o va avea în viitor, şi pe de altă parte ce poziţie vom avea noi în viitor şi cum a fost realizată legătura între cele două poziţii. Aceste lucruri vor deveni vizibile în Împărăţia de o mie de ani, în perioada viitoare, a „plinătăţii timpurilor”. „Plinătatea timpurilor” este perioada de timp în care toate „timpurile” din perioadele de timp trecute îşi vor avea împlinirea. Acestor perioade de timp le aparţine: timpul marcat prin făgăduinţă, precum şi cel marcat prin Lege; timpul marcat prin preoţime, precum şi acela care era marcat prin regalitate. Şi aceasta este valabil şi pentru toate celelalte timpuri. Hristos va prelua atunci administrarea tuturor acestor timpuri şi va arăta cum Şi-a imaginat Dumnezeu iniţial aceste timpuri. În această „plinătate a timpurilor” pământul, „lumea viitoare locuită”, va fi spus lui Hristos (Evrei 2.5). Şi nu numai lumea locuită, ci şi cerul Îi va fi supus. Aceasta este prima parte a tainei pentru viitor.

Punctul al treilea al predestinării noastre se referă la partea a doua a tainei acesteia: Dumnezeu ne-a predestinat să avem parte de această poziţie împreună cu Hristos. Dumnezeu a hotărât ca noi să fim în Hristos moştenitori ai creaţiei întregi – nu numai pământul, ci chiar şi cerul. Ar fi fost deja ceva foarte deosebit, dacă am fi fost numai copii în apropierea directă a lui Dumnezeu. Că noi trebuia să fim chiar fii pentru Tatăl, aceasta este nespus mai mult, însă aceasta nu este totul. Acum este valabil pentru noi: „iar dacă eşti fiu, eşti şi moştenitor prin Dumnezeu” (Galateni 4.7). „Şi, dacă suntem copii, suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu ţi împreună-moştenitori cu Hristos” (Romani 8.17). Noi am fost nu numai predestinaţi pentru înfiere, ci şi pentru moştenire: „în El, în care am şi primit o moştenire, fiind rânduiţi dinainte, după planul Celui care lucrează toate după sfatul voii Sale” (Efeseni 1.11).

Fiecare din noi va avea personal parte de aceasta, atunci când lui Hristos toate Îi vor fi supuse: când El va primi administrarea a tuturor celor în care omul a ratat în perioadele de timp trecute, şi Dumnezeu va fi glorificat în toate aceste aspecte diferite, atunci noi vom avea parte la ele. Probabil atunci unele lucruri, pe care acum le-am făcut în mod fals, le vom face atunci în El şi cu El în chip desăvârşit. Şi timpul nostru al Adunării va fi atunci administrat conform lui Dumnezeu. Vedem prezentat aceasta simbolic în Apocalipsa 21.9-22.5.

Imaginează-ţi numai: Dumnezeu S-a gândit la tine personal în timpurile veşnice – dacă eşti un copil al lui Dumnezeu – şi te-a predestinat mai presus de toţi care pier, mai presus de toţi credincioşii Vechiului Testament şi mai presus de toţi credincioşii de după răpirea Adunării, mai presus de îngeri. În ce scop?

• El doreşte să te ia personal în prezenţa Sa, să te facă să ai parte de natura divină, pentru ca tu să te poţi simţi bine acolo.
• El doreşte să te aducă în poziţia unui fiu, după modelul Fiului veşnic, pentru ca tu să-L poţi savura ca Tată – asemenea felului în care singurul Fiu Îl savurează.
• El doreşte să te facă comoştenitor şi co-administrator al marii moşteniri şi administrări, pe care le are Fiul lui Dumnezeu.

Poate fi ceva mai mare?

Nu eşti sigur că toate acestea sunt adevărate? Dumnezeu ne-a dat o „arvună”, şi anume „pe Duhul Sfânt al făgăduinţei” (Efeseni 1.13). Duhul Sfânt, pe care noi L-am primit, este pecetea răscumpărării noastre, de care am avut parte în trecut, şi „arvuna moştenirii noastre”, care este încă în viitor şi care trebuie să se realizeze prin venirea lui Hristos şi judecăţile Sale (compară cu Efeseni 1.14).

Nu-ţi poţi imagina pentru ce Dumnezeu face aceasta? Noi trebuie să fim „spre lauda gloriei Sale” (Efeseni 1.12,14) – nu numai „spre lauda gloriei harului Său” (Efeseni 1.6), ci şi spre lauda gloriei depline a fiinţei Sale!

Efeseni 1.4,5		Numele	Efeseni 1.3	Fiinţa lui Dumnezeu
Sfânt şi	caracter/natură	copii	Dumnezeul	Dumnezeu este lumină (1Ioan 1.5)
fără pată	comportare
înaintea Lui	în prezenţa lui Dumnezeu
în dragoste				Dumnezeu este dragoste (1Ioan 4.8)
pentru înfiere		fii	şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos
în care am primit o moştenire, ne-a rânduit dinainte		moştenitori
spre lauda gloriei Sale			să fie binecuvântat

A fost creştinul credincios predestinat personal înainte de întemeierea lumii?

Am văzut că tocmai această binecuvântare personală este partea minunată a predestinării înainte de întemeierea lumii. Unii consideră însă predestinarea personală ca fiind o erezie gravă. De aceea vrem să cercetăm argumentele aduse împotriva predestinării personale a creştinului credincios înainte de întemeierea lumii.

1. Ce a avut loc înainte de întemeierea lumii era numai o rezoluţie (era luată numai o hotărâre) – Este adevărat aceasta?

Unii sunt de părere că predestinarea ar fi un proces care a început cu o rezoluţie nepersonală înainte de întemeierea lumii: toţi cei care se vor converti cândva, vor fi predestinaţi pentru sfinţenie; însă această predestinare devine „efectivă” abia după convertire.[9]

Dacă aceasta ar fi adevărat, atunci predestinarea ar fi despărţită în două momente: un început are loc într-un timp înainte de întemeierea lumii, şi după aceea predestinarea este reluată într-un alt moment, care este diferit pentru fiecare, şi anume atunci când el se converteşte. Conform acestei concepţii noi am fi complet predestinaţi abia după naşterea noastră din nou şi atunci Efeseni 1.4 ar trebui reformulat astfel: „El a hotărât înainte de întemeierea lumii ca noi să fim cândva predestinaţi să fim în El sfinţi şi fără pată.”

Însă vorbirea, pe care Duhul Sfânt o foloseşte în locul acesta, este foarte clară. Predestinarea noastră este încheiată înainte de întemeierea lumii. Pentru aceasta se foloseşte în limba greacă o formă specială de timp: aşa-numitul aorist este folosit pentru evenimente punctuale, încheiate. Prin aceasta predestinarea în sine şi nu numai începutul ei este încheiată înainte de întemeierea lumii.

2. Predestinată nu este fiecare persoană în parte, ci Adunarea (Biserica) - Este adevărat aceasta?

Unii sunt de părere că „noi” în Efeseni 1.4 se referă la Adunare; Deci Dumnezeu a predestinat Adunarea.[10] La aceasta se lasă la o parte mai multe fapte:

• Epistola către Efeseni nu este adresată Adunării (Bisericii), aşa cum sunt epistolele către Corinteni şi către Tesaloniceni, ci „către sfinţii şi credincioşii … care sunt în Efes”, deci intenţionat la persoane individuale.
• Gândul predestinării „noastre” în Efeseni 1.4 este legat direct cu hotărârea mai dinainte pentru înfierea noastră, din Efeseni 1.5, şi „înfierea” se poate referi numai la persoane individuale, nu însă la Adunare ca întreg.
• Predestinarea tuturor credincioşilor, care fac parte din Adunare, nu înseamnă că ei au fost predestinaţi şi corporativ ca Adunare. Cine consideră aceasta aşa, acela nu a înţeles corect fiinţa Adunării. Adunarea este mult mai mult decât suma tuturor credincioşilor, care fac parte din ea. Trupul de exemplu este mai mult decât suma tuturor mădularelor, aşa cum casa este mai mult decât o grămadă de pietre. La fel este şi cu trupul lui Hristos şi cu casa lui Dumnezeu. Scriptura nu spune niciunde că Adunarea ca atare a fost predestinată.
• Abia în Efeseni 1.22 apostolul ajunge să vorbească despre aspectul corporativ al Adunării; totul dinainte este pur individual. Şi că Adunarea este „sfântă şi fără pată” citim abia în Efeseni 5.27.

Dacă Adunarea ar fi fost predestinată corporativ, atunci Efeseni 1.4 ar trebui să sune astfel: „aşa precum El a ales Adunarea în Hristos înainte de întemeierea lumii, pentru ca ea să fie cândva sfântă şi fără pată înaintea Lui”.

 3. Predestinat eşti, când eşti „în Hristos” - Este adevărat aceasta?

Pavel scrie în Efeseni 1.4 că noi am fost aleşi în Hristos. De aceea unii sunt de părere că noi abia atunci suntem aleşi, când suntem „în Hristos”.[11] În acest caz ei citesc Efeseni 1.4 cam aşa: „cum El a ales dinainte, ca el să fie sfânt şi fără pată, atunci când el va fi cândva în Hristos”.

Însă nu despre aceasta este vorba aici, ci de faptul că predestinarea a avut loc înainte de întemeierea lumii „în Hristos”. Dacă nu ar fi fost căderea în păcat, noi am fi fost ca şi făpturi într-adevăr nevinovate – aşa cum era Adam -, însă în nici un caz sfinţi. Numai „în Hristos” noi putem sta înaintea lui Dumnezeu ca sfinţi, adică părtaşi naturii divine. Aceasta este posibil numai prin aceea că noi L-am primit pe Hristos ca „viaţa noastră” (Coloseni 3.4). Prin faptul că noi oamenii am devenit păcătoşi (compară cu Geneza 3), desigur aceasta a făcut necesar aceasta, dar şi fără ca noi să fi fost păcătoşi, o astfel de poziţie de sfinţenie ar fi fost posibilă numai „în Hristos”; de aceea Dumnezeu ne-a ales „în Hristos” înainte de întemeierea lumii. Cine spune: „Noi toţi facem parte dintre cei nealeşi, până în momentul când suntem în Hristos”, prin aceasta tăgăduieşte predestinarea făcută înainte de întemeierea lumii. Să fii „în Hristos” ar fi însemnat pentru cineva să fi început probabil cu 70 de ani în urmă, dacă se ajunge la o vârstă aşa de înaintată; drept urmare el ar fi ales abia de 70 de ani şi nu „înainte de întemeierea lumii”.

4. Predestinat eşti când devii credincios, şi nu înainte - Este adevărat aceasta?

În mod asemănător unii sunt de părere, că noi am fost aleşi abia când am devenit credincioşi.[12] Conform acestei concepţii predestinarea înseamnă exclusiv că Dumnezeu a ales pentru credincioşi binecuvântări deosebite, care pentru ei ar deveni valabile abia după ce ei au devenit credincioşi.

Nu, în cadrul predestinării nu este vorba exclusiv că au fost alese anumite binecuvântări, care vor avea loc pentru credincioşi abia după convertirea lor. Dimpotrivă: Efeseni 1.4 spune clar, că ei ca persoane au fost aleşi deja înainte de întemeierea lumii. Dumnezeu nu a ales ce credincioşii ar trebui să fie, ci El a ales oameni dintre ceilalţi oameni, pentru ca ei să trebuiască să fie cândva sfinţi şi fără pată înaintea Lui. Că ei ar trebui să stea „sfinţi” înaintea Lui include şi faptul că un ales trebuie de asemenea să fi fost curăţit de păcatele sale; abia atunci el putea fi „fără pată” înaintea lui Dumnezeu. Căci: înainte ca un om să fie născut din nou şi să fie sfinţit de Dumnezeu prin Duhul Sfânt, el este nu numai ne-sfânt, precum era Adam înainte de căderea în păcat[13], ci şi păcătos. „Sfinţirea” prin Dumnezeu înseamnă deci totodată şi o curăţire de păcate. Credincioşii sunt deja sfinţi – căci altfel nu ar fi credincioşi adevăraţi; ar fi total lipsit de sens să-i destinezi pentru sfinţire.

5. Predestinarea înseamnă determinare (stabilire) - Este adevărat aceasta?

Alţii văd în cadrul predestinării numai ţelul predestinării; ei nu vor să ştie de o „selecţie” între alţii.[14]

Este într-adevăr adevărat, aşa cum am văzut, că predestinarea este pentru un anumit ţel. Dar dacă se vede numai ţelul, atunci se trece cu vederea acţiunea, care are în vedere acest ţel. Şi această acţiune era o alegere. Cuvântul grecesc pentru „predestinare” (eklegomai) înseamnă că anumiţi oameni sunt aleşi dintre alţii. Aceasta nu are nimic a face că aceia, pe care Dumnezeu i-a ales din mulţimea celorlalţi oameni, ar avea mai multă valoare decât ceilalţi, pe care El nu i-a ales. Dumnezeu este suveran şi poate alege pe cine vrea pentru anumite binecuvântări. Un tată iubeşte pe toţi copiii lui şi cu toate acestea el poate dărui anumite privilegii anumitor copii.

6. Predestinare înseamnă cunoaştere dinainte - Este adevărat aceasta?

George Gillanders Findlay scrie:

Cunoaşterea dinainte divină … precum şi dreptatea absolută a lui Dumnezeu interzic gândul înşelător despre ceva samavolnic sau necinstit, să adaugi ceva la hotărârea mai dinainte – ceva care să învingă voinţa liberă a noastră şi să facă responsabilitatea noastră să devină o iluzie … Dumnezeu prevede totul şi permite totul.[15]

Predestinarea nu are nimic a face cu cunoaşterea-dinainte. Atunci alegerea făcută de noi ar fi mai degrabă ca o alegere a lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu S-ar orienta după faptul dacă noi oamenii „am alege” ca să fim ascultători faţă de El, atunci predestinarea nu ar mai fi o alegere a lui Dumnezeu. Predestinarea este realmente o alegere pozitivă şi selectivă, aşa cum am văzut mai înainte. Şi ea nu este o cunoaştere-dinainte pasivă, ci este o hotărâre dinainte activă.

Despre cunoaşterea dinainte (în limba greacă: prognosis) a lui Dumnezeu, Petru scrie în prima sa epistolă cititorilor săi, că ei sunt „aleşi după ştiinţa dinainte a lui Dumnezeu Tatăl, în sfinţirea Duhului, spre ascultare şi stropire cu sângele lui Isus Hristos” (1. Petru 1.1,2). Roger Liebi scrie despre prognosis:

Cuvântul prognosis îl cunoaştem în germană în legătură cu prognoza meteorologică. Meteorologii cunosc vremea dinainte. Însă prin prognoza lor vremea nu este influenţată. à So este şi la Dumnezeu: prin prognosis a Sa El nu ignorează voinţa şi responsabilitatea fiecărui om![16]

Prin urmare „cunoaşterea dinainte a lui Dumnezeu” nu înseamnă mai mult decât atotştiinţa Sa. Dumnezeu a privit în viitor şi a văzut cum ne vom decide noi; şi când a văzut că noi ne vom decide pentru El, ne-a predestinat.

Desigur în cunoaşterea dinainte este inclusă şi o preştiinţă pasivă a Dumnezeului atotştiutor. Însă întrebarea este totuşi: Ce mai rămâne din predestinarea propriu-zisă, dacă ea nu este mai mult decât o cunoaştere dinainte? Dacă adăugăm alte pasaje din Noul Testament în care se găseşte cuvântul „cunoaştere dinainte”, atunci vedem că predestinarea este mai mult decât atotştiinţa: este vorba că Dumnezeu a prevăzut persoane pentru o anumită poziţie/misiune. O exprimare asemănătoare o foloseşte astăzi probabil un manager, când spune conlucrătorului său: „În doi ani te văd în rolul unui Lead Engineer.” Apoi el va face totul, pentru ca angajatul său să primească această poziţie.

Ce înseamnă „cunoaşterea dinainte”?

Este „cunoaşterea dinainte” numai ştiinţa dinainte a ceea ce se va petrece în viitor, sau înseamnă mai mult? În Faptele apostolilor 2.23 citim: „Isus … dat după planul hotărât şi preştiinţa lui Dumnezeu, voi, prin mâna celor nelegiuiţi, L-aţi răstignit şi L-aţi omorât.” Înseamnă „preştiinţa” în acest verset numai că Dumnezeu a privit în viitor şi a văzut ceea ce se va petrece cândva cu Fiul Său? Va fi desigur greu să se afirme că „cunoaşterea dinainte” ar avea aici a face numai cu un fel de a-şti-dinainte. Căci se spune: Isus a fost „dat după planul hotărât”. Deci această cunoaştere anticipată este în legătură cu un plan. Şi în 1. Petru 1.20 („Hristos a fost cunoscut dinainte, în adevăr, mai înainte de întemeierea lumii, dar a fost arătat la sfârşitul timpurilor”) trebuie să plecăm de la premisa că Hristos a fost cunoscut dinainte de Dumnezeu activ pentru misiunea de a deveni Mielul.

Dacă în cadrul cunoaşterii dinainte ar fi vorba numai de o atotştiinţă pasivă, atunci această cunoaştere s-ar referi şi la o anumită comportare. Însă în toate aceste pasaje nu comportarea este cunoscută dinainte, ci Persoana.

În 1. Petru 1.1,2 („aleşi după ştiinţa dinainte a lui Dumnezeu Tatăl, în sfinţirea Duhului, spre ascultare şi stropire cu sângele lui Isus Hristos”) predestinarea are ţelul de a produce la credincioşi „ascultarea lui Isus Hristos” şi să aducă acestor oameni „stropirea cu sângele lui Isus Hristos”. Dacă cunoaşterea dinainte a lui Dumnezeu s-ar referi la comportarea acestor oameni, atunci ar trebui să se spună: „predestinaţi din cauza ascultării”, şi nu: „aleşi [predestinaţi] spre ascultare”. Însă Dumnezeu i-a ales personal pe fiecare din ei, i-a cunoscut şi a stabilit pentru fiecare ceva personal: el va trebui să fie cândva separat prin Duhul pentru El, din dragoste să arate aceeaşi ascultare pe care a arătat-o Isus Hristos, şi să fie protejat prin eficacitatea sângelui Său.

Împotriva acestui argument se obiectează că atunci cunoaşterea dinainte ar fi o predestinare, însă în Romani 8 ea este conştient diferenţiată:

Romani 8.29: Pentru că, pe aceia pe care i-a cunoscut dinainte, i-a şi rânduit dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie Cel întâi-născut între mulţi fraţi.

Cu privire la înţelesul expresiei „cunoscut dinainte” din versetul acesta, Henk P. Medema scrie:

Dumnezeu ne-a cunoscut dinainte. Aceasta înseamnă nu numai simplu, că Dumnezeu ştia dinainte că noi ne vom naşte sau că noi vom veni la credinţă, ci înseamnă mult mai mult. Este o cunoaştere personală plină de dragoste, care se poate spune numai despre „noi”, cei predestinaţi. „Dinainte” înseamnă: cu mult înainte să ne fi născut noi, da, chiar înainte de întemeierea lumii, aşa cum spune Efeseni 1.4.[17]

Într-o adnotare el explică în continuare:

„Cunoscut dinainte”: vezi 1. Petru 1.2 (cu privire la noi); Faptele apostolilor 1.23 (planul lui Dumnezeu); Romani 1.12 (cu privire la Israel) şi mai ales 1. Petru 1.20 (Hristos, Mielul, este cunoscut dinainte). Aici este mult mai mult decât numai atotştiinţa lui Dumnezeu, care a ştiut dinainte cine va fi mântuit. „A cunoaşte” arată foarte des în Vechiul Testament ebraic la o relaţie de dragoste personală. Cuvântul ebraic din Exodul 2.25 este tradus în traducerea Elberfelder (adnotare) cu „a se interesa de”. Gândul acesta stă şi la baza Psalmului 144.3; în Geneza 4.1 cuvântul înseamnă „să ai părtăşie”. Vezi în continuare Geneza 18.19; Psalmul 1.6; Ieremia 1.5; Osea 13.5; Amos 3.2; Matei 7.23; Ioan 10.14; 1. Corinteni 8.3; Galateni 4.9; 2. Timotei 2.19.[18]

John Boyd Nicholson ajunge la acelaşi rezultat în comentariul său la epistola 1 Petru:

Cuvântul „cunoaştere dinainte” (prognosis) sub forma de substantiv se întâlneşte numai de două ori în Noul Testament, şi este tocmai Petru cel care îl foloseşte în ambele cazuri (1. Petru 1.2; Faptele apostolilor 2.23). Nu se relatează ce ia în consideraţie această cunoaştere dinainte, dar este mai mult o cunoaştere anticipată, o cunoaştere despre evenimente viitoare. În forma lui de verb se întâlneşte în Romani 8.29: „…pe care [El] i-a cunoscut dinainte …”. În timp ce Dumnezeu cunoaşte pe toţi oamenii, totuşi El nu-i cunoaşte în ţelul Său de predestinare. Domnul Isus va spune mărturisitorilor falşi la judecată: „Niciodată nu v-am cunoscut” (Matei 7.23). În ceea ce priveşte atotştiinţa Sa, este valabil, „pentru că îi cunoştea pe toţi” (Ioan 2.24); în ceea ce priveşte predestinarea divină, El spune: „Eu îi ştiu pe cei pe care i-am ales” (Ioan 13.18). Pavel a scris credincioşilor din Corint: „dar dacă cineva Îl iubeşte pe Dumnezeu, este cunoscut de El” (1. Corinteni 8.3). Cunoaşterea dinainte a lui Dumnezeu pare de aceea să includă o alegere a dragostei.[19]

Deci cunoaşterea dinainte a lui Dumnezeu înseamnă: Dumnezeu S-a gândit la noi în dragoste şi ne-a văzut în poziţia în care El voia să ne aibă. După aceea El a luat hotărârea fermă şi ne-a predestinat pentru aceasta.

Concluzie

Am văzut: Cuvântul lui Dumnezeu vorbeşte clar că noi am fost aleşi personal înainte de întemeierea lumii dintre ceilalţi oameni. Însă pentru a salva voinţa liberă a omului – că el însuşi poate să ia mântuirea proprie -, se încearcă în toate felurile să se denatureze afirmaţia clară a Cuvântului lui Dumnezeu. Prin aceasta se îndepărtează acestei binecuvântări minunate a predestinării următoarele gânduri măreţe:

• Dumnezeu S-a gândit la mine personal înainte de întemeierea lumii – aceasta înseamnă, înainte să fi existat ceva din cele create, deci în veşnicia dinainte de timp.
• El a avut un astfel de plan cu mine, o creatură mică din ţărână.
• El m-a văzut deja atunci legat cu Hristos.
• El m-a ales dintre alţii printr-o dragoste de neînţeles.

Deci dacă noi nu ţinem cu tărie la o predestinare activă, este imposibil ca noi să credem totodată în stricăciunea totală a omului şi atunci, că omul este pierdut fără speranţă şi de nerestabilit. Atunci se spune mai degrabă:

• Voinţa naturală a omului nenăscut din nou ar fi totuşi capabilă să se căiască (unii consideră că el este făcut capabil pentru aceasta prin Duhul lui Dumnezeu, respectiv este călăuzit la pocăinţă de Dumnezeu, dar aceasta nu schimbă cu nimic rezultatul).
• Omul ar fi totuşi capabil să-L primească pe Dumnezeu (chiar dacă numai în timpul stabilit de Dumnezeu).
• El ar fi în cele din urmă pregătit să facă voia lui Dumnezeu.

Însă în acest caz este vorba nu numai de o imagine falsă a omului, ci chiar mai grav: Dumnezeu este jefuit de suveranitatea Sa de a alege pe unii dintre alte fiinţe, care să fie în mod deosebit spre lauda gloriei Fiinţei Sale.

Înseamnă predestinarea că ceilalţi oameni sunt „ocoliţi” în ceea ce priveşte mântuirea?

Predestinarea înseamnă categoric că Dumnezeu a ales în veşnicia dinainte de timp pe anumiţi oameni ca să primească binecuvântări cu totul deosebite, iar alţi nu. Dacă aceşti alţi oameni nu primesc binecuvântările deosebite, aceasta nu înseamnă că ei ar fi destinaţi pentru chinurile veşnice (în iad). Iadul este „pregătit pentru diavolul şi îngerii lui” (Matei 25.41), nu însă pentru oameni. Fără căderea în păcat niciodată vreun om nu ar fi mers în iad. Unii sunt de părerea că unii oameni au fost predestinaţi de Dumnezeu pentru iad. Însă nu pot să arate nici un pasaj din Scriptură care spune aşa ceva. La această construcţie de idei au ajuns numai prin deducţii false şi interpretări eronate. În iad merg oamenii din cauza păcatelor lor proprii şi pentru că ei nu au vrut să primească mântuirea, şi nu pentru că Dumnezeu i-ar fi „ocolit” cu mântuirea. Dumnezeu oferă tuturor oamenilor mântuirea şi lucrarea lui Hristos este suficientă pentru toţi:

• Dumnezeu „vrea ca toţi oamenii să fie mântuiţi” (1. Timotei 2.4).
• Hristos este „ispăşire … pentru lumea întreagă” (1Ioan 2.2).
• El a dat preţul de răscumpărare pentru toţi (vezi 1. Timotei 2.6).
• El a murit pentru toţi (vezi 2. Corinteni 5.15).

Omul a fost iniţial destinat pentru pământ (compară cu Geneza 1-2) şi nu pentru cer – şi nicidecum pentru iad. Dacă nu ar fi venit căderea în păcat, toţi oamenii, care nu au fost predestinaţi înainte de întemeierea lumii pentru binecuvântări cereşti speciale, ar fi trăit veşnic pe pământ. Şi mulţi din aceşti oameni vor trăi realmente cândva pe pământ în toată veşnicia (compară cu Apocalipsa 21.1-8)! Şi aceşti oameni au fost toţi răscumpăraţi prin sângele Mielului lui Dumnezeu, dar nu toţi au primit binecuvântări cereşti şi nu vor locui în cer veşnic la Dumnezeu. O a treia grupă de oameni, care nu au vrut să dea onoare lui Dumnezeu, vor petrece din acest motiv veşnicia în iad, pe locul care nu a fost destinat pentru ei, ci pentru diavolul şi demonii lui.

În pasajul acesta am cumpănit, dacă predestinarea înseamnă că ceilalţi oameni au fost „ocoliţi” în ceea ce priveşte mântuirea. Unele lucruri referitoare la această întrebare rămân grele pentru noi. Stanley Bruce Anstey a formulat cândva aceasta cam aşa:

Oamenii încearcă să aducă la unison harul suveran care predestinează al lui Dumnezeu în ceea ce priveşte mântuirea cu responsabilitatea omului de a crede Evanghelia, însă deseori în această privinţă ei sunt unilaterali în interpretările lor. Adevărul este: ambele linii ale adevărului merg paralel în Scriptură, fără să se intersecteze. Aşa cum sunt cele două şine ale unei linii de tren: în ochii noştri ele par să se intersecteze în depărtare, dar desigur ele nu fac aşa. Deoarece căile lui Dumnezeu „sunt de nepătruns” (Romani 11.33), noi nu ar trebui să încercăm să aducem în mintea noastră la unison aceste lucruri, ci să le lăsăm aşa cum stau ele în Scriptură. Dumnezeu doreşte ca noi să le cunoaştem, şi de aceea ele stau în Scriptură, însă El nu ne-a cerut să le aducem la unison. El a ştiut foarte bine că păcătoşii, care se bazează pe ei înşişi, nu se vor decide pentru Hristos; deci El a mers înainte şi ne-a hotărât pentru binecuvântare, prin aceea că ne-a ales. Cândva în istoria noastră am crezut Evanghelia şi am primit binecuvântarea mântuirii. Cum lucrează împreună aceste două lucruri, aceasta depăşeşte mintea noastră.

Învăţătura despre predestinare este adevărul din Biblie care smereşte cel mai mult, deoarece ea arată pe om ca fiind total lipsit de ajutor şi incapabil să facă ceva pentru sine însuşi. El este de asemenea şi adevărul care glorifică cel mai mult pe Dumnezeu în Sfânta Scriptură. Deoarece El a făcut totul pentru noi în mântuirea noastră, El primeşte pe drept toată recunoştinţa şi toată onoarea! Chiar dacă noi nu înţelegem deplin aceste lucruri, adevărul despre predestinarea divină ar trebui să dea naştere în inimile noastre la preamărire.[20]

---

Tradus de la: Auserwählung - wozu?

Traducere: Ion Simionescu