Împăcare generală (1)

Învață Biblia despre o împăcare generală?

Toți adepții împăcării generale sunt de acord cu adepții nimicirii generale că cuvântul „etern” nu înseamnă întotdeauna nelimitat în timp.[1] Cu toate acestea, ei nu împărtășesc ideea acelora că sufletul va fi nimicit la sfârșit. Suntem de acord cu adepții împăcării generale, că sufletul există veșnic. Întrebarea este: vor merge toți oamenii în rai la sfârșit?

Și aici este vorba despre modul în care o lectură nepărtinitoare și lipsită de prejudecăți a Bibliei ne poate face să credem că totul va fi bine în cele din urmă pentru cei care au murit fără credință. Anumite versete, luate din context sau privite superficial, ar putea duce cu siguranță la presupuneri false. Mă voi ocupa mai târziu în detaliu cu acest subiect.[2] Cu toate acestea, oricine citește Noul Testament fără o opinie preconcepută nu va avea impresia că Biblia învață o împăcare a tuturor oamenilor - chiar dacă este voința evidentă a lui Dumnezeu „ca toți oamenii să fie mântuiți” (1. Timotei 2.4), iar iadul nu a fost pregătit inițial pentru oameni, ci pentru diavol și îngerii lui (Matei 25.41).

Afirmațiile Bibliei sunt lipsite de ambiguitate; este mai degrabă o chestiune de a ști dacă cineva dorește să accepte necondiționat afirmațiile clare ale Bibliei. Învățătura despre chinul veșnic nu este greu de înțeles pentru minte, ci greu de acceptat pentru sentimente. Ne putem dori foarte mult ca toți oamenii să fie salvați în cele din urmă - dar numai pentru că am înțeles prea puțin din măreția, sfințenia și dreptatea lui Dumnezeu. Dacă gândurile noastre ar fi în concordanță cu gândurile lui Dumnezeu și am împărtăși sentimentele lui Dumnezeu în judecarea păcatului, gândul damnării veșnice cu siguranță nu ar mai fi atât de inimaginabil pentru noi. Teologul evanghelic Paul Le Seur (1877-1963) scrie pe bună dreptate:

Doctrina împăcării generale spune că în cele din urmă toți vor fi salvați, chiar și satan și slujitorii săi. [...] Această viziune apare minții ca victoria desăvârșită a dragostei lui Dumnezeu și face bine inimii. Dar nu este vorba despre ceea ce noi, oamenii mici, gândim și simțim, ci despre ceea ce este revelat.[3]

Putem înțelege gândurile și sentimentele lui Dumnezeu cu privire la păcat doar dacă dobândim o mai bună înțelegere a lucrării de pe Golgota, când un Dumnezeu sfânt Și-a sacrificat Fiul Preaiubit. Acolo, Dumnezeu L-a pedepsit pe Cel care L-a glorificat în mod suprem de-a lungul vieții Sale pământești. Fiecare pas, fiecare acțiune, fiecare gest, fiecare afecțiune pe care Domnul Isus a simțit-o a fost în conformitate cu voința Tatălui Său. El a spus numai lucrurile pe care le-a auzit de la Tatăl și a făcut întotdeauna numai ceea ce Tatăl Îi spusese să facă: „Cel care M-a trimis este cu Mine; El nu M-a lăsat singur, pentru că Eu fac întotdeauna cele plăcute Lui” (Ioan 8.29).

Dumnezeu L-a pedepsit pe Fiul Său, pentru că El a fost împovărat pe cruce cu păcatele celor care vor crede în El (1. Petru 2.24[4]). Când ne gândim la cât de teribilă trebuie să fi fost această pedeapsă pentru Domnul Isus, ne dăm seama cât de teribil este păcatul în ochii lui Dumnezeu. Să citim ce a însemnat pentru Domnul Isus doar pregustarea acestei suferințe în Ghetsimani (compară cu Psalmul 69) și ce a însemnat Golgota pentru El în final (Psalmul 22; Isaia 53). Dacă cineva nu vrea să pună în concordanță damnarea veșnică cu un Dumnezeu iubitor, cum poate pune în concordanță Golgota, unde Dumnezeu a pedepsit păcatul în propriul său Fiu, cu Dumnezeu? De altfel, acest gând îi determină pe unii, în consecință, să nu vrea să știe nimic despre împăcarea numai prin sângele lui Isus.

Dreptatea, sfințenia și dragostea lui Dumnezeu

Să examinăm mai întâi întrebarea de ce doctrina împăcării universale afectează dreptatea și sfințenia lui Dumnezeu și, în cele din urmă, prezintă o imagine falsă a dragostei lui Dumnezeu. Însuși faptul damnării eterne dezvăluie natura lui Dumnezeu ca Dumnezeu sfânt și drept și, de asemenea, arată întreaga amploare a păcatului și natura păcatului în ochii lui Dumnezeu. Pe de altă parte, arată și dragostea lui Dumnezeu, care a iubit lumea atât de mult „încât L-a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața eternă” (Ioan 3.16).

Adepții împăcării generale văd că însăși dreptatea lui Dumnezeu este pusă sub semnul întrebării, dacă ar trebui să presupună că păcatele finite ar putea duce la o pedeapsă infinită. O pedeapsă infinită pentru păcate finite nu este dreaptă. Cu toate acestea, tocmai acest argument arată clar că adepții împăcării generale nu iau în considerare dreptatea lui Dumnezeu. Ei folosesc argumente umane, pur și simplu pentru că nu își pot imagina anumite lucruri. Teologul evanghelic Ernst Ferdinand Ströter (1846-1922) recunoaște aceasta:

Nici un adevăr scriptural nu devine credibil prin faptul că se recomandă judecății umane.

Dar el adaugă imediat:

Și la fel nici nu este necesar ca orice adevăr al revelației să lovească în fața tuturor sentimentelor și gândirii umane sănătoase.
Dar aceasta este ceea ce face doctrina damnării la nesfârșit. Să presupunem că Dumnezeu ar fi lăsat în seama judecății noastre umane să stabilească dacă toți oamenii ar trebui să fie salvați în cele din urmă sau dacă cei neevlavioși ar trebui să fie lăsați să sufere chinuri fără sfârșit. Îndrăznim să spunem cu încredere că aproape nici un om, dacă ar fi rău și depravat fără margini, nu ar judeca că, după o reflecție calmă, ar prefera ultima variantă.[5]

De fapt, obiecția adepților împăcării generale, că un Dumnezeu drept nu poate impune o pedeapsă infinită pentru păcate finite, poate fi pusă la îndoială la început. După cum am menționat mai sus, singurul motiv pentru care nu ne putem imagina o pedeapsă infinită este pentru că avem o înțelegere redusă a adevăratei naturi a păcatului.

Dacă am fi mai preocupați de ceea ce este cu adevărat păcatul în ochii lui Dumnezeu, ne-am da seama ce judecată grea a purtat Domnul Isus în cele trei ore de întuneric. A fost complet în concordanță cu dreptatea, sfințenia și dragostea lui Dumnezeu să-L părăsească pe Cel care Îl slujise fără încetare de-a lungul vieții Sale și care fusese plăcerea lui Dumnezeu în fiecare secundă, dar care a fost făcut păcat pentru noi pe cruce (2. Corinteni 5.21)! Ne putem imagina că Dumnezeu a trebuit să-L abandoneze pe Fiul Său iubit din această cauză? Aceasta depășește mult puterea noastră de imaginație și totuși este complet adevărat.

De ce nu ne putem imagina că păcatele finite au consecințe infinite? Învățătorul biblic Charles Henry Mackintosh (1820-1896) scrie:

Nu acordăm nici cea mai mică importanță întrebării cu privire la presupusa lipsă de cuviință între câțiva ani de păcat și o eternitate de pedeapsă și nenorocire. Pentru că nu avem convingerea că acesta este adevăratul mod de a cântări această chestiune. Singurul standard, care ne poate dezvălui întregul adevăr, este doar crucea. Și noi avem convingerea că cei care neagă doctrina damnării veșnice fac dezonoare, chiar rușine, crucii prin degradarea ei la un mijloc de eliberare de o judecată care nu este eternă.[6]

Nu trebuie uneori să suportăm toată viața consecințele unei mici greșeli? O mică greșeală în traficul rutier poate duce la cele mai grave răni cu dizabilități pe viață sau chiar să pună capăt vieții pe pământ și să aibă astfel consecințe inimaginabile, ireparabile. Sau să ne gândim la pedeapsa cu moartea, care încheie irevocabil viața unei persoane pentru o singură abatere. Chiar și căderea în păcat a lui Adam sau crucea lui Hristos sunt evenimente limitate în timp și totuși au consecințe nesfârșite (compară cu Romani 5.17-19). De ce păcatele finite nu ar avea consecințe eterne, dacă putem observa un principiu similar peste tot? Indiferent dacă se pot înțelege sau nu aceste explicații umane, atunci când Scriptura vorbește despre pedeapsa eternă, nu ar trebui să numim această pedeapsă „temporară și limitată în timp”. J. N. Darby comentează:

Este la fel de clar, că judecata lui Dumnezeu va fi dreaptă. Atunci când Dumnezeu aplică pedeapsa, El știe cum să aplice măsura corectă a pedepsei și să determine corect cine va primi multe și cine va primi „puține lovituri” (Luca 12.47,48). Și El va face, de asemenea, o distincție corectă între cei care sunt judecați conform Legii și cei care pier fără să fi fost sub Legea mozaică. Cu toate acestea, toți vor fi alungați din prezența lui Dumnezeu (Psalmul 68.2; Matei 25.41) în judecata „care va mistui pe cei împotrivitori” (Evrei 10.27).
Dar este de asemenea clar, că Dumnezeu, care în harul Său gratuit i-a chemat pe mulți la glorie (Evrei 2.10; 1. Petru 5.10), știe de asemenea când și cum le va da un loc la dreapta sau la stânga Fiului Său în Împărăția Sa, și anume, așa cum le-a pregătit-o (Matei 20.23). Fiecare își primește apoi răsplata conform faptelor sale. Ceea ce au toți în comun este mântuirea veșnică și fericirea veșnică la Isus; într-adevăr, ei vor fi ca Isus (Romani 8.29; 1. Ioan 3.2). [...]
A te referi la dragostea Sa și să ai părerea că, prin urmare, este și datoria Sa inevitabilă de a acționa în consecință într-un mod foarte specific, pe care El nu-l poate evita nicidecum, astfel încât nu este posibil să existe damnare eternă, această idee nu este doar greșită și nebiblică, ci și absurdă. El este dragoste, da, dar mai presus de toate El este Dumnezeu și nu acționează în dragostea Sa prin forță, ci liber și în conformitate cu sfințenia Sa. Desigur: Dumnezeu este dragoste, dar Cel care este dragoste este DUMNEZEU. Dragostea este o caracteristică a lui Dumnezeu și ne spune ce este El. Dar prima întrebare nu este: „Ce este El?”, ci: „Cine este El?”. El este Dumnezeu și, prin urmare, poate acționa așa cum dorește în nelimitarea Sa. „El face tot ce-I este plăcut” (Psalmul 115.3).[7]

Cât de repede ne mâniem noi, oamenii, atunci când onoarea noastră este atacată; cât de repede ne apărăm. Dar nu ar trebui să fim mai preocupați de onoarea lui Dumnezeu, care a fost atinsă și pângărită de păcat, decât să spunem că nu ne putem imagina că un Dumnezeu al dragostei ar putea permite un iad etern? Adeptul împăcării generale Heinz Schumacher (1928-2015) este de părere într-adevăr că:

Doctrina oribilă a chinului fără sfârșit în iad pentru păcatele temporale a fost și este pentru mulți oameni gânditori un obstacol mult mai mare pentru a veni la Isus decât învățătura că Dumnezeu va avea într-o zi milă de toată lumea după judecăți severe![8]

Dar, în realitate, obstacolul nu constă în amenințarea lui Dumnezeu cu judecata, ci în voința rea a omului, care nu vrea să se pună sub declarațiile lui Dumnezeu.

Pastorul și autorul american Rob Bell (* 1970) este și mai îndrăzneț. El îndrăznește să-L judece pe Dumnezeu. El îndrăznește să se ridice și să spună cum ar trebui să fie Dumnezeu. Dar dacă Dumnezeu nu este așa, atunci în ochii lui Bell El este diabolic:

Milioane de oameni au auzit că dacă nu cred, dacă nu-L acceptă pe Isus în modul corect - nu în modul în care o face persoana care le spune Evanghelia - și apoi sunt loviți de o mașină și mor în aceeași zi, Dumnezeu nu va avea de ales decât să-i condamne să experimenteze în mod conștient chinul infernal pentru totdeauna. Deci, Dumnezeu ar deveni o ființă fundamental diferită pentru ei în momentul morții lor, pentru totdeauna. De la un moment la altul, Tatăl ceresc iubitor, care Își asumă lucruri extraordinare pentru a avea o relație cu ei, ar deveni cel puțin un ignorant indiferent, a cărui dragoste a atins o limită și, în cel mai rău caz, un răzbunător crud, care S-ar asigura că nu va exista nicio scăpare dintr-un viitor nesfârșit de chinuri. [...]
Dacă Dumnezeu Și-ar putea schimba comportamentul, așa cum schimbi o pârghie, dacă Și-ar putea schimba atât de brusc întreaga natură a ființei Sale, ar ridica mii de întrebări cu privire la modul în care o astfel de ființă ar putea fi vreodată de încredere. Ca să nu mai vorbim de întrebarea dacă această ființă este bună.
Într-o clipă plin de dragoste, în următoarea diabolic. [...] Un astfel de Dumnezeu este pur și simplu devastator. Devastator din punct de vedere psihologic. Noi nu-L putem suporta. Nimeni nu poate.[9]

Reprezentanți ai împăcării generale

Împăcarea generală are diverse orientări. Principalii săi învățători sunt influenți în diverse cercuri creștine, astfel încât această învățătură falsă a câștigat acum influență în întregul spectru al creștinismului. De aceea, în acest capitol ne vom preocupa cu trei curente ale împăcării generale.

Geyer/Schumacher

Un curent al împăcării generale este asociat cu editura Paulus din Heilbronn și cu centrul de conferințe Langensteinbacher Höhe (LaHö) din Karlsbad. Doi dintre cei mai proeminenți reprezentanți ai acestei mișcări sunt Karl Geyer (1893-1955) și Heinz Schumacher (1928-2015).

Punctele de vedere ale lui Geyer/Schumacher, care în scrierile lor susțin amândoi că sunt foarte fideli Bibliei, au un potențial de seducție deosebit pentru credincioșii care sunt asociați cu așa-numita mișcare a fraților: aceasta se datorează faptului că unele dintre gândurile lor - în alte domenii doctrinare - coincid parțial cu comentariile comentatorilor mișcării fraților; în afară de aceasta, ei folosesc o terminologie similară.

Schumacher își folosește cunoștințele despre scrierile așa-numiților frați deschiși din Germania, cu scopul de a invalida argumentele împotriva împăcării generale. În cartea sa ... und Gott wird sein alles in allen, de exemplu, apare un susținător al fraților deschiși într-un dialog fictiv. El vrea să combată argumentele acestui „frate judecător” printr-un învățător al împăcării generale, „fratele mântuire”.[10] Cartea lui Schumacher nu poate fi descrisă decât ca o lucrare periculoasă, sugestiv-manipulatoare; este un mare pericol pentru credincioșii care nu au „un model de cuvinte sănătoase” (2. Timotei 1.13). Multe argumente din cartea lui Schumacher sunt tratate în capitolul „Pasaje biblice citate de adepții împăcării generale” (vezi mai departe).

Karl Barth

Karl Barth (1886-1968) este considerat unul dintre cei mai importanți, dacă nu chiar cel mai important teolog evanghelic al secolului XX. Deși se afirmă că el „a respins în mod clar”[11] o „împăcare generală în sensul unui principiu de sistem”, Barth a contribuit, cred eu, în mod semnificativ la faptul că împăcarea generală este vestită astăzi de mulți pastori evanghelici.[12] Teologul Matthias Mangold (* 1986) scrie despre Barth:

Pe lângă teologii care, precum [profesorul de teologie britanic John] Hick [1922-2012], încearcă să justifice teologic și să formuleze dogmatic doctrina împăcării generale, au existat și există și alții care, din diverse motive, nu urmează acest pas, chiar dacă resping doctrina tradițională a „dublului rezultat” al istoriei lumii (fie raiul, fie iadul) la fel de mult ca britanicul.
În prima jumătate a secolului al XX-lea, cei mai cunoscuți doi reprezentanți ai așa-numitei „teologii dialectice” Karl Barth (1886-1968) și Emil Brunner (1889-1966) au făcut parte din acest grup. Conform opiniei lor, împăcarea generală nu poate și nu trebuie să fie susținută doctrinar. Dar ar trebui să i se acorde un loc în canonul doctrinar creștin ca o posibilitate și o speranță.[13]

Într-o predică duminicală despre Romani 11.32, pe care a predicat-o în închisoarea din Basel, Barth a spus, printre altele, următoarele:

În toată gândirea și trăirea noastră nu putem începe niciodată decât cu El [adică Isus Hristos], cu El [...] (ca și cu litera A ca început al alfabetului): că Dumnezeu a avut milă de toți, are milă de toți și va avea milă de toți, că voința și acțiunea lui Dumnezeu sunt determinate și guvernate de mila Sa. [...]
Dar, în contrast cu mila chiar și a celor mai buni oameni, este o milă atotputernică, o milă atotputernică salvatoare, ajutătoare, o milă care aduce lumină, pace și bucurie. Este un DA, în care nu există întuneric, de care nu trebuie să ne temem că va redeveni brusc un NU.
[...] Dumnezeu ne-a închis pe toți în neascultare. Ce fel de îngrădire este aceasta? Dumnezeu știe și spune, și aceasta este „îngrădirea” Lui, că noi suntem neascultători în fața Lui și împotriva Lui [...], care spunem în adâncul inimii noastre și apoi și cu viața noastră: Nu există Dumnezeu. Aceasta este neascultare [...]
El nu face aceasta, pentru a ne umili, a ne subestima și a ne expune. Încă o dată: Dumnezeu nu este împotriva noastră, ci pentru noi. Mântuitorul, așa cum spunea pe bună dreptate un mare om al lui Dumnezeu, nu este un distrugător. Sunt, dacă pot spune așa, brațele dragostei Sale eterne, pe care El le întinde spre noi, prin includerea noastră în neascultare. Aceasta este exact ceea ce face El, pentru a avea milă de noi toți. Pentru că, incluzându-ne pe toți în neascultare, El ne ține pe toți împreună ca un păstor turma sa, ne ține în ordine, în frâu și în linie, ne plasează chiar în locul în care acționează mila Sa.[14]

În altă parte, Barth afirmă că Hristos a devenit Reprezentantul tuturor oamenilor „luând locul tuturor celorlalți oameni în omnipotența voinței milostive a lui Dumnezeu”.[15]

Rob Bell

Pastorul și autorul american Robert Holmes „Rob” Bell (* 1970) este un reprezentant al evanghelismului modern. În 1999, el a fondat Mars Hill Bible Church în Grandville. Doar șase ani mai târziu, aproximativ 11.000 de persoane participau la cele două întâlniri duminicale. Traducerea germană a uneia dintre cărțile sale se intitulează Das letzte Wort hat die Liebe și are ca subtitlu Himmel und Hölle und das Schicksal jedes Mensch, der je gelebt hat. Aceasta a fost publicată de editura Brunnen-Verlag în 2013 și este prezentată acolo cu cuvintele:

Cum pot fi înțelese conceptele biblice de mântuire, damnare, pocăință, cer și iad? Această carte prezintă perspective neobișnuite asupra acestor întrebări, care duc la descoperirea: „Vestea bună” este chiar mai bună decât am crezut până acum.[16]

Vestea bună este chiar mai bună? Chiar mai bună decât ceea ce Biblia ne spune în mod explicit despre mântuire? În opinia editorului, da, iar el citează comentariul la carte al teologului Dr. Peter Aschoff (* 1965):

Rob Bell prezintă o credință plină de speranță pentru lumea noastră. O imagine a lui Dumnezeu, care este complet non-violentă. Într-o perioadă în care mulți oameni se tem că religia aduce inevitabil cu sine tendințe violente și, prin urmare, păstrează o distanță de siguranță față de orice fel de credință, acest lucru ne face să ne ridicăm și să luăm aminte.[17]

Cu stilul său narativ relaxat și cu o structură a textului abilă din punct de vedere retoric, Bell se adresează în special tinerilor. Bell îi „scutește” pe aceștia de a „trebui” să se preocupe cu învățăturile Scripturii și cu pasajele biblice; în schimb, ei urmează propria poveste a lui Bell despre Dumnezeu.[18] În povestea sa, Bell le dă cititorilor săi impresia că există, ba chiar trebuie să existe, o împăcare a tuturor, dar fără a susține explicit aceasta. În această poveste, el exclude „capitolul conform căruia [...] restul omenirii va suferi chinuri și pedepse eterne în iad” (pag. 2), deoarece „o poveste despre un Dumnezeu care [...] aplică neîncetat pedepse oamenilor” nu este „o poveste deosebit de bună” (pag. 117).

În consecință, el îi dictează lui Dumnezeu, ca să spunem așa, cum ar trebui să fie, dacă oamenii trebuie să creadă în El. Un Dumnezeu, care astăzi îi oferă omului împăcarea ca Dumnezeu-Salvator, dar mâine pronunță judecata de condamnare definitivă ca Judecător drept, dacă omul a respins oferta Sa, este „diabolic”.[19] Dumnezeu nu ar trebui să pretindă că este un Dumnezeu al dragostei, dacă apare o dată ca Salvator și altă dată ca Judecător: „Poate Dumnezeu să facă un astfel de lucru sau cel puțin să permită aceasta și să continue să pretindă că este un Dumnezeu al dragostei?” (pag. 16).

Pentru Bell, cerul și iadul au loc pe pământ, „aici și acum”, nu în viața de apoi. Astfel, capitolul său despre cer se încheie cu aceste cuvinte:

Și apoi există invitația, pe care Isus o face: invitația la cer, aici și acum, în acest moment, în acest loc. Așa că acum încercați să pictați asta (pag. 72-73).

La începutul capitolului său despre iad, Bell pune cititorului întrebări menite să sugereze cu abilitate că, până la urmă, nu există o pedeapsă eternă:

Păcătuiește, refuză să te pocăiești, împietrește-ți inima, respinge-L pe Isus - și atunci când mori, totul se termină. Sau mai bine spus: tortura, agonia și chinul etern încep abia atunci.
Așa pare - pentru că așa lucrează Dumnezeu, nu-i așa? [...] Acesta este mesajul pe care l-a adus Isus? (pag. 75).

Răspunsul culminează apoi cu afirmația:

Gheena, groapa de gunoi urbană. Așa că atunci. Asta a fost. Acestea sunt toate locurile în care „iadul” este menționat în Biblie (pag. 79).

Într-un mod teribil, Bell prezintă consecințele păcatului, ale lipsei de interes pentru a te pocăi și ale împietririi ca fiind nesemnificative; el vrea să convingă cititorul că iadul, care este anunțat păcătosului, celui care nu vrea să se pocăiască și celui împietrit nu ar fi de fapt atât de rău; el nu ar fi nimic mai mult decât o groapă de gunoi.

După ce Bell relatează în continuare despre macabra mutilare a copiilor din Ruanda, el pune întrebarea: „Cred într-un iad în adevăratul sens al cuvântului?”, la care răspunde cu afirmația: „Desigur. Acele brațe și picioare nu lipseau în sens figurat” (pag. 81). Rob Bell sugerează astfel cititorului că există într-adevăr un iad, dar că acesta există doar pe pământ și nu pentru eternitate.

El nu este singurul care are aceste păreri, după cum scrie el:

Mulți au refuzat să creadă că cineva ar putea să bată la ușa lui Dumnezeu, să-și ceară iertare, să se pocăiască și să-I ceară lui Dumnezeu să-l lase să intre, și apoi să-L audă pe Dumnezeu spunând prin gaura cheii: „Ușa este închisă. Îmi pare rău. Ar fi trebuit să vii mai devreme, atunci aș fi putut face ceva. Dar acum este prea târziu” (pag. 115).

Bell refuză deci să creadă că odată este prea târziu pentru mântuire. Și totuși, este surprinzător faptul că el are curajul să folosească chiar imaginea ușii închise, pe care Domnul Isus o folosește pentru a exprima exact opusul a ceea ce Bell susține: că este odată prea târziu. În parabola celor zece fecioare, Îl auzim pe Domnul spunând: „Dar, pe când mergeau ele să cumpere, a venit mirele; și cele care erau gata au intrat cu el la nuntă și ușa a fost închisă. După aceea au venit și celelalte fecioare, spunând: «Doamne, Doamne, deschide-ne!» Dar el, răspunzând, a zis: «Adevărat vă spun, nu vă cunosc». Vegheați deci, pentru că nu știți ziua, nici ceasul.” (Matei 25.10-13). Conform Cuvântului lui Dumnezeu, există un prea târziu!

Dacă sunteți unul dintre cei care au cedat rătăcirii lui Bell, că nu există un prea târziu, atunci aș dori să vă avertizez. Dumnezeu spune de patru ori în Cuvântul Său: „Astăzi, dacă auziți glasul Lui, nu vă împietriți inimile” (de exemplu, Evrei 4.7). Oferta lui Dumnezeu este valabilă astăzi! Mâine s-ar putea să fie deja prea târziu. Ce groaznic ar fi dacă v-ați da seama cândva că ați greșit cu prețul sufletului dumneavoastră (Ieremia 42.20[20])!

Ce părere are Bell despre mântuirea numai prin Domnul Isus? Cu privire la întrebarea dacă și musulmanii, hindușii și budiștii posedă mântuirea, el scrie:

Isus declară că El, și numai El, îi salvează pe toți. Și apoi lasă ușa larg, larg deschisă. El deschide un câmp larg de posibilități. Acesta variază de la „doar El” la „la fel de larg ca universul” (pag. 157).

Este destul de îndrăzneț modul în care Bell își născocește „povestea”: el recunoaște că mântuirea are loc numai prin Domnul Isus, dar apoi adaugă că „Isus” (în mod remarcabil, el nu folosește cuvântul Domn ) a deschis „un câmp larg de posibilități” dincolo de „numai El”. Și cu privire la mântuire, Bell spune propria sa poveste:

Mulți au auzit Evanghelia ca pe o poveste a salvării: Dumnezeu trebuie să pedepsească păcătoșii, pentru că Dumnezeu este sfânt, dar Isus a plătit prețul pentru păcatele noastre și, prin urmare, putem avea viața eternă. Oricât de corect sau greșit ar fi aceasta din punct de vedere „tehnic” sau teologic, el poate transmite în subconștient mesajul că Isus ne-a salvat de Dumnezeu.
Vrem să fim foarte clari în acest punct: noi nu avem nevoie să fim salvați de Dumnezeu (pag. 181-182).

Nu, Evanghelia nu ne transmite „în subconștient” mesajul care este fals în ochii lui Bell, ci foarte clar, că trebuie să fim salvați, dacă vrem să nu ajungem în judecata lui Dumnezeu și să pierim. Bell, dimpotrivă, dorește să ne transmită aici „foarte clar” exact opusul: că noi nu ar trebui să fim salvați de judecata lui Dumnezeu. Însă, aceasta este o denaturare completă a veștii bune.

Pe de o parte, Evanghelia vorbește foarte clar despre mânia sfântă a lui Dumnezeu împotriva păcatului, dar, pe de altă parte, vorbește și despre dragostea Sa pentru lume, pentru toți oamenii: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață eternă” (Ioan 3.16).

Când Dumnezeu a ucis în Egipt pe întâii-născuți ai egiptenilor, și întâii-născuți ai israeliților ar fi fost uciși, dacă israeliții nu ar fi stropit sângele unui miel sacrificat pe pragul de sus și pe ușorii ușilor lor. Și pentru ei a fost atunci o veste bună, care îi va scăpa de judecata lui Dumnezeu, doar dacă ei o acceptau.

Lor li s-a spus foarte clar: „Și Domnul va trece ca să-i lovească pe egipteni; și va vedea sângele pe pragul de sus și pe cei doi ușori ai ușii și Domnul va trece pe lângă intrare și nu-l va lăsa pe nimicitor să intre în casele voastre, ca să lovească” (Exodul 12.23).

Dacă Bell este de părere că noi nu avem nevoie să fim salvați de judecata lui Dumnezeu, nu este surprinzător faptul că termenul jertfă nu se mai potrivește în povestea sa:

Nu este nimic greșit în a-l folosi [termenul jertfă] [...] Dar noi nu mai trăim într-o cultură în care oamenii oferă sacrificii de animale zeilor lor. Oamenii au făcut asta timp de milenii [...] Dar pentru majoritatea dintre noi, aceasta nu mai este valabil. Primii creștini [...] au spus povestea lui Isus în limba pe care ascultătorii lor o puteau înțelege (pag. 133).

În relatarea lui Bell despre povestea despre Dumnezeu, putem vedea implicațiile teribile pe care le are în cele din urmă doctrina împăcării generale:

• Dacă împăcarea generală Îl prezintă pe Dumnezeu doar ca un Dumnezeu iubitor, care nu ar putea fi mânios și nu ar putea pedepsi, pentru că El este dragoste, atunci acest Dumnezeu nu este Dumnezeul Bibliei. Dumnezeul Bibliei nu este doar dragoste, așa cum scrie Ioan în prima sa epistolă în capitolul 4 (1. Ioan 4.8[21]), ci și lumină, așa cum scrie cu trei capitole mai devreme (1. Ioan 1.5[22]), o lumină care dezvăluie tot ceea ce este păcătos și trebuie să condamne.
• Salvarea nu mai este salvarea de la judecată.
• Nu mai trebuie să vorbim de o jertfă în timpul nostru.
• Domnul Isus nu mai este necesar „numai El« pentru mântuire; există »un câmp larg” în afară de El.
• Nu mai există o ușă, care rămâne închisă (Matei 25.10-12).
• Iadul este „groapa de gunoi” sau suferința oamenilor nevinovați de pe pământ.
• Cerul este „aici și acum”.

Este surprinzător și în același timp înspăimântător faptul că acest om este atât de apreciat în creștinătatea evanghelicală și că tocmai această carte este atât de celebrată. Bell este foarte lăudat de diverse edituri creștine. În editura Gerth Medien se citește:

Rob Bell a scris deja numeroase cărți, dintre care unele au devenit bestseller. În afară de aceasta, el este un pastor și un vorbitor căutat la conferințe din întreaga lume. În 2011, revista TIME l-a enumerat printre cei mai influenți 100 de oameni din lume.[23]

Iar în descrierea articolului despre cartea lui Bell Die Bibel - faszinierend, einzigartig und voller Geheimnisse se afirmă:

Rob Bell a scris o carte fascinantă despre motivul pentru care Biblia este la fel de relevantă în secolul XXI cum a fost acum 2000 de ani. El oferă o perspectivă uimitoare asupra modului în care Biblia poate servi ca sursă de credință și ca răspuns la întrebările vieții. El oferă, de asemenea, un mod complet nou de a citi textele ei. Biblia are puterea de a schimba viața. Rob Bell arată cum puteți aduce această putere în viața dumneavoastră.[24]

Editura Brunnen-Verlag, care a publicat și alte cărți ale lui Rob Bell, îl recomandă pe Bell în special pentru tinerii creștini:

Rob Bell, născut în 1971, locuiește împreună cu familia sa în Grand Rapids / Michigan (SUA), unde a fondat ca pastor biserica Mars Hill Bible Church, pe care o conduce în prezent[25]. El este cunoscut în afara SUA ca autor și vorbitor. El este considerat vocea unei generații tinere de creștini, care își pun întrebări referitoare la credința tradițională și care așteaptă totuși un răspuns din partea acestei credințe. Revista Christianity Today îl numește pe Bell o voce profetică.[26]

Da, el este o „voce profetică”, dar este vocea unui profet fals. În cele din urmă, nu trebuie să fim surprinși că Bell este atât de lăudat. Istoria sa din cartea Das letzte Wort hat die Liebe este o fabulă modernă (mythos grecesc) care este bine-venită pentru cititorii care „se îndepărtează de adevăr”. Trăim astăzi într-o perioadă pe care Pavel o descrie ca fiind „un timp când nu vor suporta învățătura sănătoasă, ci, dorind să-și desfăteze urechile, își vor strânge o mulțime de învățători după poftele lor; și își vor întoarce urechea de la adevăr și se vor abate spre basme [sau: mituri]” (2. Timotei 4.3,4). Acest mit povestit de Bell satisface dorințele („după poftele lor”) despre un Dumnezeu așa cum Îl vor ei să fie, și „ne defătează urechile” să ascultăm o astfel de poveste (adică ne face plăcere să auzim și să citim așa ceva). De aceea, nu este surprinzător faptul că ediția în limba engleză a cărții, Love wins, a fost patru săptămâni pe locul al doilea pe lista bestsellerurilor New York Times în aprilie/mai 2011. Aceasta dă o idee despre potențialul de seducție al cărții.

Ar trebui să căutăm adevărul despre eternitate numai la Pavel?

După părerea multor adepți ai împăcării generale, împăcarea generală face parte din finalul revelației voinței lui Dumnezeu. Având în vedere că apostolul Pavel era chiar acel scriitor al Noului Testament care trebuia să „întregească Cuvântul lui Dumnezeu” (Coloseni 1.25), nu este surprinzător faptul că noi găsim împăcarea generală, respectiv revelația lui Dumnezeu despre eternitate doar în scrisorile sale. Însă, noi nu găsim referiri la eternitate doar în scrisorile lui Pavel: deja în Evanghelii, Domnul Isus Însuși vorbește foarte clar despre un chin etern respectiv despre un foc etern (Matei 25.46[27]; compară și cu Matei 18.8[28]; 25.41[29]). Cu toate acestea, Schumacher răpește sensul și acuitatea acestor cuvinte atunci când spune:

H.[30]: Am observat acum, frate Richter (judecător), că toate cuvintele teribile de judecată, pe care mi le-ai menționat săptămâna trecută, nu provin din scrisorile apostolului Pavel, nu de la „învățătorul nostru al națiunilor” - cu excepția unui singur pasaj (din 2. Tesaloniceni 1) [...] În toate celelalte locuri citezi din cele patru Evanghelii sau din Apocalipsă sau din scrisori ne-paulinice.
Dar dacă este adevărat că Pavel a întregit Cuvântul lui Dumnezeu și că el „a făcut cunoscut tot planul lui Dumnezeu” (Faptele apostolilor 20.27), în timp ce Isus în trup a reținut multe lucruri pe care ar mai fi putut să le spună (Ioan 16.12) - dacă, prin urmare, Duhul lui Dumnezeu luminează abia la Pavel cu toată claritatea până în depărtarea cea mai mare, în timp ce „telescopul profeției” la ceilalți scriitori biblici privește de cele mai multe ori doar la două eoni, cel prezent și cel al Împărăției lui Mesia - atunci un lucru este clar: când vine vorba de problema împăcării generale, trebuie să ne orientăm în cele din urmă după Pavel! El are cea mai clară perspectivă, cea mai largă viziune! Ultimele taine ale dragostei lui Dumnezeu i-au fost revelate lui. De asemenea, viziunea sa merge mult mai departe decât finalul Apocalipsei.[31]

Într-adevăr, abia Pavel a vestit „tot planul lui Dumnezeu” (Faptele apostolilor 20.27[32]), iar slujirea sa merge mai departe în multe privințe decât slujirea celorlalți scriitori ai Noului Testament. Și, bineînțeles, Domnul Isus nu a vestit toate părțile adevărului pe pământ; numai când a venit Duhul Sfânt, Acesta i-a călăuzit pe credincioși în tot adevărul (Ioan 16.13[33]). Și totuși, a ne face să credem că Evangheliile și scrierile ne-paulinice, precum și Apocalipsa ne conduc la ipoteze false cu privire la viitor nu este, în cele din urmă, altceva decât critică biblică.

Să luăm un alt aspect: numai Pavel a prezentat pe deplin natura Bisericii lui Dumnezeu, dar acest fapt nu îndepărtează nimic din ceea ce Domnul Isus ne-a spus pe această temă în Evanghelia după Matei, și Petru în prima sa scrisoare. Nu există nici un indiciu de contradicție aici - dimpotrivă.

Dacă Schumacher ar avea dreptate, atunci Domnul Isus și scriitorii Noului Testament nu ar fi exprimat ceea ce au vrut să spună de fapt, iar noi ar trebui să credem următoarele:

• Ca răspuns la întrebarea retorică a lui Petru: „Care va fi sfârșitul acelora care nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu?” (1. Petru 4.17), atunci ar trebui să răspundem: Ah, Petru, dacă ai fi avut clarviziunea lui Pavel, atunci ai fi știut că „sfârșitul” nu este „sfârșitul” și că adevăratul sfârșit va fi minunat.

• Domnul Isus le-a spus ucenicilor: „Cine va crede și va fi botezat va fi mântuit; și cine nu va crede va fi condamnat” (Marcu 16.16). În acel moment, ucenicii nu erau încă capabili să înțeleagă mai mult decât atât, dar El a vrut de fapt să spună: Cel care nu crede va fi mântuit la fel de mult ca cel care crede - dar mai întâi va fi pedepsit pentru o vreme.

• Domnul Isus spune în Ioan 3.36: „Cine crede în Fiul are viață eternă; și cine nu crede în Fiul nu va vedea viața”; în realitate, însă, El a vrut să spună: Cine crede în Fiul are viață eternă; dar cine nu crede în Fiul, la început nu va vedea viața.

• Când Hristos spune că anumiți oameni „nu va avea iertare niciodată” (Marcu 3.29[34]), aceasta ar trebui să însemne, de fapt, că pentru început ei nu au iertare.

• Și, prin urmare, și Pavel trebuie să se fi exprimat într-un mod foarte înșelător, atunci când scrie despre oamenii „al căror sfârșit este pieirea” (Filipeni 3.19). Dar dacă prin „sfârșit” el nu s-ar fi referit la starea finală, ar fi fost mai potrivit să scrie despre o „stare intermediară” sau ceva similar. Sau ar fi trebuit să scrie că sfârșitul real este la fel de fericit ca cel al celor care cred astăzi - doar că după o perioadă de așteptare mai lungă.

Ne dăm noi seama că această învățătură ne distruge încrederea în cuvintele Domnului nostru și ale apostolilor? Dacă dăm crezare învățăturii despre împăcarea generală, cum putem fi siguri că o frază din Evanghelii și din așa-numitele epistole catolice[35] sau chiar la Pavel înseamnă ceea ce citim acolo?

De asemenea, este revelator modul în care Schumacher tratează următorul verset din Epistola a doua către Tesaloniceni. „Cu excepția unui singur pasaj (din 2. Tesaloniceni 1)”, în opinia sa „toate cuvintele teribile ale judecății [...] nu provin din scrisorile apostolului Pavel [...]”. Textul se citește în traducerea Elberfelder (ediția CSV Hückeswagen):

2. Tesaloniceni 1.9: Ei vor suferi pedeapsă, pieirea eternă de la fața Domnului și de la gloria puterii Sale.

Schumacher traduce versetul în traducerea sa proprie Neues Testament mit Anmerkungen [Noul Testament cu adnotări][36] după cum urmează:

Ei vor primi pedeapsa [lor]: pieirea timpului lumii [viitoare] departe de fața Domnului și departe de gloria puterii Sale.

Astfel, cu ajutorul unei traduceri distorsionate și al unor cuvinte adăugate (între paranteze pătrate), el elimină și acuitatea acestui verset, nepermițând ca durata pedepsei, a „pieirii”, să fie eternă, ci limitând-o la un anumit „timp al lumii”!

Ar trebui să ne întrebăm serios dacă doctrina împăcării generale nu face din Dumnezeu un mincinos: pentru că, dacă judecata temporală, pe care se presupune că trebuie să o îndure necredincioșii, este doar o purificare, care ar trebui să-i aducă la înțelegere, atunci este evident că Dumnezeu nu spune adevărul, atunci când vorbește în Cuvântul Său că unii „vor suferi pedeapsă, pieirea eternă de la fața Domnului” (2. Tesaloniceni 1.9) și că unii „vor suferi chinul judecății unui foc etern” (Iuda 7).

Este judecata doar o pedeapsă temporală?

Dar poate că dumneavoastră credeți și că judecata temporală ar fi mai mult decât o curățire, care ar trebui să-l aducă pe păcătos la pocăință; ar fi și o pedeapsă. Care sunt consecințele acestei afirmații? Există doar două posibilități:

• Omul își ispășește singur toată pedeapsa, sau o parte din ea. În acest caz mântuirea ar fi posibilă fără lucrarea lui Hristos; prin urmare, am putea adăuga ceva la lucrarea lui Hristos. Însă aceasta este o desconsiderare a lucrării lui Hristos. Dacă ar fi posibil să ne preluăm pedeapsa pentru propria mântuire, atunci omul ar putea contribui cu ceva la propria mântuire. Dar Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Prin har sunteți mântuiți ... și aceasta nu de la voi, este darul lui Dumnezeu; nu din fapte, ca să nu se laude nimeni” (Efeseni 2.8,9).

• Hristos a purtat pedeapsa într-adevăr, dar cine merge în iad trebuie s-o suporte încă o dată, cel puțin în parte. Dar prin aceasta Dumnezeu este făcut un judecător nedrept: Dumnezeu ar cere atunci pedeapsa pentru păcat de două ori: o dată de la Hristos și apoi din nou de la păcătosul însuși. Chiar în viața de zi cu zi este de neconceput ca o datorie să fie plătită de două ori; toți ar considera această practică nedreaptă. Vrem să-L acuzăm pe Dumnezeu de această nedreptate? Și noi, ca credincioși, am mai putea să știm cu siguranță dacă Dumnezeu nu ne va imputa totuși din nou păcatele? Dacă Dumnezeu cere pedeapsa pentru păcate de două ori - ce ne face să fim siguri astăzi că El nu va cere aceasta și de la noi, credincioșii? Certitudinea mântuirii nu este posibilă cu această învățătură!

Ne dăm noi seama că, dacă acceptăm această doctrină, suntem prinși într-o dilemă irezolvabilă de contradicții?

Doresc să citez aici câteva exemple din Scriptură, care arată că răstălmăcim Cuvântul lui Dumnezeu dacă presupunem că și cei care au fost pierduți vor fi găsiți în cele din urmă (oricât de mult ne-am dori noi aceasta):

• Domnul Isus spune că asupra celor care nu au crezut „mânia lui Dumnezeu rămâne peste ei” (Ioan 3.36). Putem atunci să spunem pur și simplu contrariul și să spunem că mânia lui Dumnezeu nu rămâne?

• În același verset, El spune: „Cine nu crede în Fiul nu va vedea viața”. Putem noi spune simplu: el va vedea viața până la urmă?

• Domnul spune despre cei care au hulit împotriva Duhului Sfânt că nu vor avea „iertare niciodată” (Marcu 3.29). Putem noi totuși afirma că ei vor fi iertați după un timp mai lung sau mai puțin lung? Cine ne dă autoritatea de a face aceasta? Suntem noi mai mari decât Dumnezeu?

• Domnul Isus spune: „Ce i-ar folosi unui om dacă ar câștiga toată lumea și și-ar pierde sufletul?” (Marcu 8.36). Putem noi spune atunci: el își va câștiga sufletul în cele din urmă?

• Domnul Isus spune: „Intrați pe poarta cea strâmtă! pentru că lată este poarta și largă este calea care duce la pieire și mulți sunt cei care intră pe ea. ... Și atunci le voi spune deschis: «Niciodată nu v-am cunoscut; plecați de la Mine, lucrători ai fărădelegii»" (Matei 7.13,23). Putem noi afirma atunci că El îi cunoaște, până la urmă, pe acești oameni, astfel încât calea largă să ducă totuși în cele din urmă la fericirea cerului?

• Epistola către Evrei spune că „Pentru că este imposibil ca cei odată luminați, și care au gustat darul ceresc, și s-au făcut părtași ai Duhului Sfânt, și au gustat Cuvântul bun al lui Dumnezeu și lucrările de putere ale veacului viitor, și au căzut, să fie reînnoiți, spre pocăință” (Evrei 6.4-6). Dacă, potrivit Scripturii, este imposibil (pentru anumite persoane) să ajungă la pocăință - putem noi pur și simplu să ignorăm aceasta și să susținem contrariul: este totuși posibil cândva?

Aș dori să reamintesc încă o dată: dacă afirmăm că Hristos ne-a răscumpărat în cele din urmă doar dintr-o pedeapsă temporală, prin aceasta diminuăm lucrarea Domnului Isus, care, în realitate, nu ne-a răscumpărat dintr-o pedeapsă temporală, ci dintr-o pedeapsă eternă. Severitatea și durata pedepsei arată clar cât de serios gândește Dumnezeu despre păcat.

Cu cât Dumnezeu ne-a atins mai profund conștiința, cu cât ne-am recunoscut mai mult păcătoșenia și stricăciunea în lumina sfințeniei lui Dumnezeu, cu atât mai mult vom înțelege că merităm să fim excluși din prezența lui Dumnezeu pentru totdeauna și să suferim mânia și pedeapsa Sa eternă. Dacă simțim puțin păcătoșenia noastră, este probabil pentru că nu ne dăm seama cât de rău este cu adevărat păcatul în ochii lui Dumnezeu cel sfânt.

Așadar, întrebarea este: Ce merită păcatul? Dacă răspunsul nostru este: să fim despărțiți etern de Dumnezeu, atunci înțelegem și mai bine ce a luat Hristos asupra Sa, atunci când a împlinit lucrarea de ispășire. Căci El Însuși a purtat păcatele noastre, chiar mai mult: El a fost „făcut păcat pentru noi” (2. Corinteni 5.21)! El a îndurat pentru noi îndepărtarea eternă de Dumnezeu când a strigat: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27.46).

Doctrina împăcării generale este în cele din urmă o mutare de șah a diavolului de a diminua lucrarea Domnului Isus. Deoarece el nu mai poate revoca sau anula lucrarea de ispășire făcută de Domnul, el vrea cel puțin să o minimalizeze.

Ce înseamnă „etern”?

Înseamnă „etern” cu adevărat „fără sfârșit”?

Pentru adepții împăcării generale, etern (în greacă aionios) nu înseamnă neapărat fără sfârșit și cu siguranță nu în legătură cu pedeapsa. Așa scrie Schumacher:

Nici nu merg atât de departe încât să iau cuvântul „etern” (în greacă aionios) drept dovadă pentru caracterul finit. Acest cuvânt nu dovedește nici caracterul nesfârșit, nici caracterul finit al unei stări. Mai degrabă, „etern” (aionios) înseamnă - similar expresiei „în veacurile veacurilor” - care durează veacuri, se întinde pe o perioadă lungă de timp, prin veacurile lui Dumnezeu, incomensurabil, incalculabil de lung! Aceasta este pentru a exprima o perioadă lungă de timp; chiar și äonul rău actual se întinde pe milenii; dacă el este nesfârșit sau se termină, este lăsat deschis; contextul decide!
„Dumnezeul etern” este Dumnezeul care trăiește continuu în aionios, nu un timp scurt ca noi.
„Viața aionios” este viața care durează timp de aionios.
„Chinul aionios” este un chin care durează timp de aionios.
De fiecare dată este subliniată durata incomensurabil de mare, incalculabil de lungă a timpului după standardele umane - dar noțiunea de nesfârșit nu este în niciun caz neapărat legată de acestea.
[...] De fapt, există exemple în Noul Testament în care cuvântul „aionios” apare în una și aceeași frază într-un context limitat temporal și nelimitat. Acesta este cazul, de exemplu, în Romani 16.25,26, care vorbește despre „timp de veacuri”, în care a fost ascunsă o taină care a fost dezvăluită acum și care, prin urmare, au expirat, și despre „Dumnezeul etern”, care este etern prin natura Sa (și nu pentru că este numit „aionios”). Și în Tit 1.2 se vorbește, de asemenea, despre „viața eternă” și „timpurile eterne” în aceeași frază. Timpurile [...] aionice sunt limitate, deoarece aionen au un început și un sfârșit; a existat un „timp” înainte de aionen (1. Corinteni 2.7) și va exista într-o zi o „încheiere a aionilor” (Evrei 9.26); viața eternă, însă - în măsura în care aceasta se referă la viața lui Dumnezeu care ne este dată lăuntric și nu la Împărăția mesianică - este nesfârșită prin natura sa. Astfel, în Matei 25.46, cuvântul „aionios” este legat și de „viață”, pe de o parte, și de „chin”, pe de altă parte. Ambele continuă un timp de aionios, dar în timp ce „viața eternă este eternă în sine, chinul etern își are originea în cădere, care nu este eternă” (Oetinger[37]).[38]

Dacă ceva are fie doar un punct de început, fie doar un punct final în timp, atunci nu este niciodată limitat în timp, deoarece o direcție este întotdeauna deschisă. Dacă viața eternă este „nesfârșită prin însăși natura sa”, așa cum scrie Schumacher, atunci s-ar putea întreba: De ce este cuvântul „etern” în text? Aceasta ar fi de fapt inutil.

Schumacher continuă să afirme, că Evrei 9.26[39] arată că va exista cândva un sfârșit al aionilor. Dar și aceasta este greșit: „sfârșitul veacurilor”, despre care citim în acest verset, este deja de 2000 de ani în trecut, deoarece Hristos a fost revelat de mult timp, pentru a oferi jertfa, care este menționată aici. Nu este vorba despre „toate veacurile” ca atare, ci despre veacurile (perioadele de timp) în care omul a fost testat pentru a se vedea dacă poate fi restaurat, adică dacă poate redeveni așa cum a vrut Dumnezeu să fie omul[40].

Vom examina mai detaliat celelalte argumente în pasajele următoare.

Sensul de bază al cuvântului aionios

Sensul de bază al cuvântului aionios ne este dat în mod clar în 2. Corinteni 4.18. Acolo cuvântul „etern” este pus în contrast cu cel temporal ca un contrast direct:

2. Corinteni 4.18: Noi privind nu la cele văzute, ci la cele nevăzute; pentru că cele văzute sunt trecătoare, dar cele nevăzute sunt eterne.

Găsim un alt exemplu în 2. Corinteni 5.1:

2. Corinteni 5.1: Pentru că știm că, dacă ar fi desfăcută casa noastră pământească a cortului acestuia, avem o clădire de la Dumnezeu, o casă nefăcută de mâini, eternă, în ceruri.

Casa pământească temporară este pusă în contrast cu casa eternă, care nu are sfârșit.

Găsim același lucru în scrisoarea lui Pavel către Filimon. Pavel scrie despre sclavul fugar Onisim:

Filimon 15: Pentru că, poate pentru aceasta s-a despărțit de tine pentru un timp, ca să-l ai pentru totdeauna [aionios].

Și aici găsim contrastul explicit între „limitat în timp” și „etern” în sensul de „totdeauna”.

Acum, cineva ar putea obiecta că cuvântul „totdeauna” din acest verset nu are cum să însemne „etern”, deoarece Filimon și Onisim au murit. Dar chiar acest pasaj este o dovadă potrivită că și aici cuvântul aionios are sensul de „etern”. Poate că acesta este chiar unul dintre punctele centrale ale acestei scurte scrisori. Apostolul Pavel spune: Filimon, gândește-te, ai suferit o mică pierdere, pentru că sclavul tău nu a fost disponibil pentru tine pentru o anumită perioadă. Dar - și acum trebuie să luăm în considerare cum continuă versetul: „de acum nu ca rob, ci mai presus de rob, ca frate preaiubit” (Filimon 16) - acum ai făcut un câștig enorm: tu ai primit o posesiune eternă, și, pe lângă aceasta, la un nivel mult mai intim, pentru că tu nu mai ai doar un sclav, ci ai câștigat un frate pentru eternitate. - Relațiile sclav/stăpân, soț/soție etc. se aplică doar pe pământ, dar relațiile pe care le avem ca frați și surori (de credință) sunt pentru eternitate; ele nu vor înceta niciodată.

Dacă cuvântul etern chiar și în această excepție aparentă înseamnă „literalmente etern, fără sfârșit, nelimitat în timp” - de ce nu ar avea acest sens în pasajele biblice unde este asociat cu judecata eternă, focul etern și pedeapsa eternă?

Cuvântul folosit pentru „etern” în textul grecesc de bază nu exprimă doar în Biblie o perioadă de timp nedeterminată. Și scriitorii seculari din greaca elenistică (în care a fost scris și Noul Testament) au înțeles cuvântul etern în acest sens. Exemple în acest sens pot fi găsite la filosoful și teologul evreu Filon din Alexandria (aproximativ 15 î.Hr. - 40 d.Hr.).

Există excepții de la sensul de bază?

În unele pasaje, cuvântul „etern” nu înseamnă de fapt „pentru eternitate”, ci exprimă faptul că ceva durează neschimbător și neîntrerupt, atâta timp cât o anumită circumstanță sau o stare durează sau există. De exemplu, citim:

Exodul 27.21: Aaron și fiii săi le vor pregăti [candelele] de seara până dimineața înaintea Domnului, în cortul întâlnirii, în afara perdelei care este înaintea chivotului mărturiei; va fi o rânduială pentru totdeauna [aionios în Septuaginta[41]], pentru generațiile lor, din partea fiilor lui Israel.

Este de la sine înțeles că „rânduiala pentru totdeauna” de aici era limitată la perioada în care exista „cortul întâlnirii”. Prin urmare, candelele din cort erau pregătite și luminau doar atâta timp cât exista cortul în care se aflau. Și în alte pasaje biblice cuvântul „etern” a durat neschimbat doar atât timp cât sistemul iudaic a fost valabil în temeiul primului legământ sau atât timp cât a existat un popor al lui Israel pe pământ. Iar focul de pe altar în Leviticul 6.13[42] poate, desigur, să ardă doar atât timp cât altarul există, adică să nu se stingă.

Există doar trei pasaje de acest fel în Noul Testament, și acestea sunt cele trei pasaje în care cuvântul „etern” este în legătură cu cuvântul „timpuri”:

Romani 16.25: Taina a fost ținută ascunsă timp de veacuri.

2. Timotei 1.9: Harul ne-a fost dat în Hristos Isus înainte de timpurile veacurilor.

Tit 1.2: ... vieții eterne pe care Dumnezeu, care nu poate să mintă, a promis-o mai înainte de timpurile veacurilor.

„Timpurile veacurilor” din aceste versete nu au sensul de a fi absolut nelimitate în timp, deoarece cuvântul grecesc pentru «timp» (chronos) se referă la un interval de timp măsurabil. Cu toate acestea, „timpurile veacurilor” se extind în eternitatea dinaintea timpului. Oricât de mult ar fi durat un „timp” - atât timp cât au existat „timpuri”, taina a fost ținută ascunsă. Oricât de multe timpuri ne-am putea imagina și oricât de mult ar fi durat acestea - harul lui Dumnezeu a fost întotdeauna prezent pentru noi și viața eternă ne-a fost promisă chiar înainte de aceste „timpuri”. Deci, în cele din urmă, aceste trei pasaje (Romani 16.25; 2. Timotei 1.9; Tit 1.2) se referă, de asemenea, la eternitatea trecută și nu la un punct de plecare temporal.

Legătura dintre pedeapsa eternă și focul de nestins

Scriptura leagă pedeapsa eternă și cu expresiile „focul de nestins” (Matei 3.12) sau „unde viermele nu moare” (Marcu 9.43-49). Prin aceasta devine clar că pedeapsa eternă va fi fără sfârșit. Pentru Schumacher, totuși, aceasta este departe de a fi clar:

H.: V-ați referit, frate Richter [judecător], la cuvântul foarte sever din Marcu 9.43-48, unde se spune de trei ori: „Unde viermele lor nu moare și focul nu se stinge”. [...] În afară de aceasta, în Marcu 9.43-48 se are ca bază imaginea „Văii Hinom” din afara Ierusalimului - de unde și termenul de „Gheenă” -, precum și în Isaia 66.24. Era un loc unde se jupoaie vitele (ecarisaj)[43] și unde se aruncau hoituri și trupurile celor executați. Viermii le rodeau și un foc era ținut în permanență arzând cadavrele. În Împărăția Milenară, despre care vorbește Isaia 66.23-24 (pentru că încă mai sunt luni noi și sabate), acest loc pământesc de pedeapsă va fi instituit din nou. Astăzi, focul din Valea Hinom s-a stins de mult și, chiar și în Împărăția pământească a lui Isus Hristos, viermii nu vor face decât să roadă acolo, iar focul nu va arde decât atât timp cât vor găsi hrană! [...]
În primul rând, este foarte posibil ca în Marcu 9.43-48, precum și, de exemplu, în Matei 13.42, Domnul să Se gândească la Gheena pământească a acestei lumi - la Valea Hinom din afara Ierusalimului în vremea Împărăției Milenare, despre care vorbește și Isaia 66.23-24. Căci privirea profetică referitoare la profețiile viitorului conform lui Matei, Marcu și Luca se concentrează în mod constant asupra Împărăției viitoare a lui Hristos, Împărăția cerurilor pe pământ.
Dar, desigur, nu neg că există și judecăți prin foc în lumea de dincolo, în primul rând în Hades și mai târziu în iazul de foc. În orice caz, nu puteți dovedi cu Marcu 9.43-48 durata nesfârșită a pedepsei de ispășire care va fi executată acolo, deoarece imaginea de bază nu permite aceasta. – Și în Leviticul 6.13; 2 Împărați 22.17; 2. Cronici 34.25; Isaia 34.10; Ieremia 7.20; 17.27; 21.12 și Ezechiel 20.47 este vorba despre focul sau mânia „de nestins”. Din aceste pasaje reiese clar că „de nestins” are sensul: de nestins până când toată lucrarea este făcută, până când scopul respectiv al judecății este atins.[44]

Vrem să studiem mai întâi ce este scris în Marcu 9.43-48:

Marcu 9.43-48: Și dacă mâna ta te face să te poticnești, taie-o; este mai bine pentru tine să intri în viață ciung, decât, având cele două mâini, să te duci în gheenă, în focul nestins, unde viermele lor nu moare și focul nu se stinge. Și dacă piciorul tău te face să te poticnești, taie-l; este mai bine pentru tine să intri în viață șchiop, decât, având cele două picioare, să fii aruncat în gheenă, în focul nestins, unde viermele lor nu moare și focul nu se stinge. Și dacă ochiul tău te face să te poticnești, scoate-l; este mai bine pentru tine să intri în Împărăția lui Dumnezeu cu un singur ochi, decât, având doi ochi, să fii aruncat în gheena focului, unde viermele lor nu moare și focul nu se stinge.

Tema acestor versete este intrarea în viață respectiv în Împărăția lui Dumnezeu. Este această viață limitată în timp? Aceasta ar însemna inevitabil moartea. Împărăția lui Dumnezeu va exista și atunci când Împărăția Fiului Omului, Împărăția milenară, se va fi încheiat (1. Corinteni 15.24[45]). Așadar, tema din acest pasaj nu este în niciun caz „Împărăția viitoare a lui Hristos, Împărăția cerurilor pe pământ”, așa cum crede Schumacher.

În afară de aceasta, în acest pasaj, Domnul vorbește despre oameni și nu despre cadavre sau gunoaie. Astfel, niciunul dintre ascultătorii Săi nu va fi crezut că El spune că vor ajunge la un presupus „cimitir” sau la o groapă de gunoi din valea Hinom. Ce vrea de fapt să spună Domnul Isus prin limbajul său figurat?

El vorbește despre destinul final viitor al omului: fie în viață, respectiv în Împărăția lui Dumnezeu, fie în iad, respectiv în focul de nestins. Chiar dacă cuvântul „de nestins” nu ar sta explicit acolo, aceasta nu ar fi un motiv pentru a presupune că focul nu ar fi de nestins, deoarece contextul se referă la destinația finală a omului - cu excepția cazului în care cineva neagă că intrarea în viață și în Împărăția lui Dumnezeu duce la destinația finală. Viermii mor pe un câmp de ecarisaj, iar focul unei gropi de gunoi se stinge din când în când, motiv pentru care este aprins mereu. Dar iadul, însă, este un loc unde „viermele lor nu moare”, iar focul este „de nestins” și „nu se stinge”. Cu mare seriozitate, Domnul Isus repetă caracteristicile iadului, pentru a-i face pe ucenicii Săi să realizeze: acest loc este un loc de chin fără sfârșit și este exact opusul „vieții”.

Un pasaj paralel pe această temă este și Matei 25.46:

Matei 25.46: Și aceștia vor merge la pedeapsă eternă, iar cei drepți la viață eternă.

Și aici, unii vor să lege „pedeapsa eternă” de durata Împărăției milenare a păcii și s-o limiteze la această perioadă. În privința aceasta J. N. Darby a avut dreptate să remarce:

Să observăm ce este scris în Apocalipsa 20, unde citim în versetul 15: „Și dacă cineva nu a fost găsit scris în cartea vieții, a fost aruncat în iazul de foc”. Aceasta are loc după Împărăția milenară (Apocalipsa 20.7-10), când totul s-a terminat, când se spune: „S-a împlinit!« (Apocalipsa 21.6) și: »Dumnezeu va fi totul în toți ” (1. Corinteni 15.28).[46]

Și chiar dacă am plasa intrarea în „pedeapsa eternă” înaintea Împărăției milenare, dar ea nu ar fi fără sfârșit, ce înseamnă de fapt această juxtapunere între „pedeapsa eternă” și „viața eternă”? Ea își pierde orice semnificație. Cei nedrepți vor ajunge la viața eternă doar mai târziu. Darby întreabă:

Dumnezeu a vorbit despre faptul că lor „nu li se va ierta” și că „viermele lor nu va muri”. Ce ar mai fi putut spune El, pentru a ne lămuri ce înseamnă cu adevărat damnarea eternă?[47]

Mânia lui Dumnezeu rămâne

Să ne uităm la un alt pasaj din capitolul al treilea al Evangheliei după Ioan:

Ioan 3.36: Cine crede în Fiul are viață eternă; și cine nu se supune Fiului nu va vedea viața, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el.

Cuvinte clare, gândește cititorul nepărtinitor. Nu și Schumacher:

Desigur, cine Îl respinge pentru început pe Isus rămâne sub mânie, este pierdut, adică subiectiv neîmpăcat merge în întâmpinarea judecății lui Dumnezeu, chiar dacă, obiectiv vorbind, a fost deja împăcat prin Dumnezeu.[48]

La câte trucuri mentale trebuie să recurgem, dacă vrem să devalorizăm puterea unor astfel de pasaje biblice: se merge „subiectiv neîmpăcat în întâmpinarea judecății”, în timp ce „obiectiv” ai fi deja împăcat.

Ioan 3.36 spune foarte clar: Oricine nu crede în Isus Hristos, Fiul, nu va vedea viața. Această afirmație este în deplină concordanță cu ceea ce citim în Apocalipsa 20.12-15[49] despre destinația finală a acestor oameni: că vor suferi moartea a doua. Mânia lui Dumnezeu este peste ei și „rămâne” asupra celor care nu cred în Domnul Isus. Și totuși, el ar trebui să fie împăcat deja? Ce fel de împăcare este aceasta?

Dacă ați citit capitolul despre împăcare din această carte, v-ați dat seama că împăcarea conform gândurilor lui Dumnezeu este exact opusul a ceea ce se pretinde aici a fi.

Contrastul dintre pedeapsa (chin) eternă și viața eternă

Într-o serie de pasaje biblice, „pedeapsa eternă” se află în contrast cu „viața eternă”. Aș dori să citez câteva exemple:

• După cum am menționat mai sus: în Matei 25.46, este „pedeapsa eternă” limitată în timp, dar „viața eternă” nelimitată în timp? „Aceștia vor merge la pedeapsă eternă, iar cei drepți la viață eternă.”

• În Apocalipsa 4.10 se spune despre bătrâni că „se închină Celui care este viu în vecii vecilor”; evident, Dumnezeu respectiv Domnul Isus este Cel veșnic.

• În Apocalipsa 14.11 se spune: „Fumul chinului lor se înalță în vecii vecilor” (a se vedea și Apocalipsa 20.10: „Ei vor fi chinuiți zi și noapte, în vecii vecilor”).

Într-un caz, expresia „în vecii vecilor” înseamnă de fapt „etern”, iar în celălalt caz aceeași expresie trebuie înțeleasă ca fiind „limitată în timp”? Ce gambit [Sacrificare a unei piese sau a unui pion la începutul unei partide de șah pentru a obține un avantaj în atac: n.tr.] exegetic poate fi folosit pentru a justifica această interpretare? De neconceput! În Apocalipsa găsim descrisă o durată care durează „în vecii vecilor”: o dată descrie existența lui Dumnezeu (Apocalipsa 4.9[50]), altă dată durata pedepsei (Apocalipsa 14.11[51]). Ar fi putut Dumnezeu să aleagă o expresie mai clară pentru a ne vorbi despre durata nesfârșită a unei pedepse? El o compară cu durata propriei Sale vieți! Și nu este o adevărată îndrăzneală să înțelegi „viața eternă” din Iuda 21[52] ca fiind nesfârșită, dar „focul etern” din Iuda 7[53], pe care locuitorii Sodomei și Gomorei trebuiau să-l îndure ca pedeapsă, ar urma să se stingă după un timp?[54]

Învățătorul biblic Roger Liebi (* 1958) scrie despre expresia „în vecii vecilor”:

Expresia „în vecii vecilor” (greacă eis aionas ton aionon) este o expresie tipic semitică. Ea este preluată din ebraica le-olmei olamim. Olam poate însemna, printre altele, „eră, epocă”, „vârsta umană” sau „eternitate”. Această expresie nu este lipsită de ambiguitate. Dar dacă se dorește să se obțină o exprimare lipsită de ambiguitate în ebraică, atunci se spune pur și simplu le-olmei olamim și aceasta înseamnă în mod necesar „în vecii vecilor”. Fiecare limbă are propriile modalități de a crea claritate deplină. Dacă cineva spune că le-olmei olamim este limitat în timp, el se descalifică în ceea ce privește cunoștințele sale de ebraică. În Noul Testament, expresia lipsită de ambiguitate eis aionas ton aionon este folosită în mod repetat pentru a se referi la damnarea celor care resping Evanghelia (Apocalipsa 14.11; 19.3; 20.10). Această expresie lipsită de ambiguitate este folosită de mai multe ori în Apocalipsa și pentru a se referi la existența eternă a lui Dumnezeu (Apocalipsa 4.9,10; 10.6; 11.15). Aceste afirmații sunt lipsite de ambiguitate și dincolo de orice îndoială.[55]

Adepții împăcării generale se referă acum la Tit 1.2[56]; acolo „viața eternă” și „timpurile veacurilor” apar într-un singur verset, iar nici acestea nu ar putea fi eterne, deoarece timpurile sunt limitate. De aceea, ei consideră că argumentele de mai sus nu sunt valabile. Procedând astfel, ei ignoră două lucruri: în primul rând, „înainte de timpurile veacurilor” se află în „timp”, înainte ca perioadele limitate de timp să fi început să existe și, prin urmare, se află în cele din urmă în eternitatea „trecută”; în al doilea rând, cuvintele „viață”, „Dumnezeu”, „chin”, „agonie” sau „pedeapsă”, spre deosebire de cuvântul „timpuri”, nu poartă în sine nicio limitare.

Probabil că adepții împăcării generale vor susține acum că „etern” în legătură cu chinul, pedeapsa sau altele asemenea este întotdeauna legat și de o stare care este limitată în timp. În privința aceasta ei se gândesc în special la o așa-numită perioadă de purificare. Vom reveni asupra acestui aspect în mod repetat în secțiunile următoare.

Dacă lăsăm loc doctrinei împăcării generale, în cele din urmă nimic nu este sigur. Apar multe întrebări chinuitoare:

• Oare „mântuirea eternă” (Evrei 5.9) nu este deloc eternă? Trebuie să ne facem griji și pentru „răscumpărarea [noastră] eternă” (Evrei 9.12)?
• Nu vom primi totuși „viața eternă” și „mângâierea eternă” (2. Tesaloniceni 2.16)?
• Nu vom avea totuși o „casă eternă în ceruri” (2. Corinteni 5.1)?
• Duhul Sfânt nu este totuși „Duhul etern” (Evrei 9.14) și El nu rămâne cu noi „pentru totdeauna” (Ioan 14.16)?
• În cele din urmă, nu există nicio „Împărăție eternă” (2. Petru 1.11) și nicio „glorie eternă” (2. Timotei 2.10)? Au toate acestea un sfârșit după un anumit timp?
• În cantata lui Bach menționată mai sus se spune: „Căci acest chin se va sfârși când Dumnezeu nu va mai fi etern”. Oare „puterea” și „tăria lui Dumnezeu” nu sunt eterne, până la urmă (1. Timotei 6.16; Romani 1.20)? Și, în cele din urmă, nu este Dumnezeu etern (Romani 16.26)?

C.H. Mackintosh scrie cu privire la întrebarea dacă „etern” nu ar putea însemna „fără sfârșit”:

Ai perfectă dreptate, dragă prietene, să nu discuți subiectul serios al pedepsei eterne, ci pur și simplu să iei Scriptura așa cum este. [...] În ceea ce privește afirmația că cuvântul „etern” în greacă nu ar însemna „etern” [...]: Cuvântul aionios apare de aproximativ 70 de ori în Noul Testament grecesc. El se aplică la „viața”, pe care o posedă credincioșii; la „locuințele”, în care vor fi primiți; la Dumnezeu; la Duhul Sfânt; la Împărăția Domnului nostru și la pedeapsa celor păcătoși în iad. Acum, pe ce principiu poate cineva să sorteze 7 sau 8 dintre aceste pasaje din Scriptură și să spună că cuvântul din ele nu ar însemna „pentru totdeauna”, dar în celelalte 62 de pasaje înseamnă? Nu este evident, că trebuie să negăm eternitatea vieții, eternitatea lui Dumnezeu, a Fiului și a Duhului Sfânt, dacă negăm eternitatea pedepsei? Este un lucru grav să falsifici adevărul lui Dumnezeu sau să lezezi veridicitatea Sfintei Scripturi. Adevărul este ca un arc de boltă magnific: dacă atingi cea mai mică piatră din acest arc, strici perfecțiunea întregului. Suntem convinși, dragă prietene, că această întrebare este importantă atât din punct de vedere moral, cât și teologic. Ne temem foarte mult, că negarea pedepsei eterne indică o stare falsă a sufletului. Voința este la lucru; rațiunea nu a fost supusă; inima nu este zdrobită; nu există o supunere adevărată față de autoritatea Cuvântului. Este mai mult „Eu cred” decât „Așa zice Domnul”. Toate acestea sunt extrem de grave și ar trebui să ne conducă la exerciții profunde de suflet și la rugăciune sinceră.[57]

Ce înseamnă cuvântul „chin”?

Cititorul obișnuit are o imagine clară în minte atunci când citește termenii „tortură” sau „chin” în Biblie. Cu toate acestea, lideri ai împăcării generale sunt de părere că aceste traduceri ale cuvintelor grecești corespunzătoare sunt înșelătoare. Termenul „tortură” trebuie înțeles ca o pedeapsă/tortură pentru îndreptare. Dar este pedeapsa, pe care o primesc păcătoșii, cu adevărat o pedeapsă pentru îndreptare? Să citim ce spune 2. Tesaloniceni 1:

2. Tesaloniceni 1.8,9: ... aducând răzbunare peste cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu și peste cei care nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos; care vor suferi pedeapsă, pieirea eternă de la fața Domnului și de la gloria puterii Sale.

Chiar dacă aici nu se spune „chin”, ci „pedeapsă”, aceste versete afirmă clar că pedeapsa, pieirea eternă, este pentru răsplată și nu pentru îndreptare. Argumentul adepților împăcării generale, conform căruia sensul original al cuvântului kolasis respectiv kolazein („pedeapsă pentru îndreptare”) trebuie luat în considerare atunci când se face referire la „chinul etern” (Matei 25,46), este înșelător. Este adevărat că aproape niciun expert în greacă nu va nega că acest cuvânt a însemnat cândva „pedeapsă” în sensul de educație sau corecție.

Dar întrebarea nu este dacă a avut cândva acest sens, ci mai degrabă dacă acesta era sensul cuvântului în momentul în care a fost scris Noul Testament. Într-adevăr, este vorba numai și exclusiv despre aceasta. De altfel, acest principiu se aplică și în alte contexte. De exemplu, multe lucruri false au fost date ca învățătură prin raportarea la sensul original al cuvintelor grecești.

Istoricul romano-iudeu Flavius Josephus și-a scris lucrările în perioada în care se scria Noul Testament. El folosește cuvântul kolasis după cum urmează:

De aceea, fiecare dintre ei a ajuns la un sfârșit meritat, în sensul că Dumnezeu le-a aplicat toată pedeapsa pe care o meritau: chinuri [kolasis], cum numai natura umană este capabilă să le îndure vreodată, au căzut asupra lor și, de asemenea, au trebuit să îndure ultima dintre toate suferințele, moartea, prin cele mai variate chinuiri.[58] Dar, în ciuda tuturor acestora și a nenumăratelor alte forme de moarte la care au sucombat iudeii, pedeapsa [kolasis] pentru rebeli nu li s-a părut romanilor suficient de severă.[59]

Alte pasaje din lucrările lui Flavius Josephus (cca. 37-100 d.Hr.) și ale istoricului grec Polybios (cca. 200-120 î.Hr.) arată că cuvântul kolasis era folosit în vremea Noului Testament și chiar cu cel puțin un secol mai devreme pentru „pedeapsa cu moartea” sau „chinul morții” și nu însemna în niciun caz o pedeapsă pentru corecție. Prin urmare, în momentul în care a fost scris Noul Testament, cuvintele grecești nu mai aveau sensul pe care ar dori să li-l atribuie adepții împăcării generale.

Un anumit punct doctrinar face imposibilă de la bun început ideea unei pedepse pentru corectarea și educarea omului: omul nu poate fi nicidecum îmbunătățit, ceea ce adepții împăcării generale neagă. Chiar și în afara taberei adepților împăcării generale, mulți creștini cred că omul poate fi totuși îmbunătățit.[60]

Ce înseamnă cuvintele „a chinui” și „chin”?

Când vine vorba de termenul „chin”, adepții împăcării generale argumentează cu sensul original al acestui cuvânt în limba greacă; potrivit acestuia, cuvântul înseamnă „test de autenticitate”, „piatră de încercare”:

Astfel, de exemplu, sensul „chinului” în cazul bogatului din Hades din Luca 16 este acela de a constata „ce bine s-ar putea găsi încă în el”[61].

Același lucru se aplică aici, așa cum am văzut deja la cuvântul kolasis: în timpul Noului Testament, cuvântul grecesc pentru „chin” avea un sens diferit de cel pe care îl avea inițial. O extindere sau o schimbare de sens nu este nimic neobișnuit. Chiar și în limba germană, unele cuvinte înseamnă astăzi ceva diferit față de acum 500 sau chiar doar 100 de ani. Aruncați doar o privire la utilizarea cuvântului chin cu ajutorul unei concordanțe. Este nevoie de multă imaginație pentru a te gândi că acest cuvânt înseamnă un test pentru a dovedi ceva bun (la o persoană). În Apocalipsa 14.11, de exemplu, se spune: „Fumul chinului lor se înalță în vecii vecilor; și nu vor avea nicidecum odihnă, nici zi, nici noapte”. Aici vedem exact opusul ideii că cuvântul grecesc pentru „chin” ar fi sfârșitul unui test, al unei încercări.

Există un alt motiv pentru care ideea că „ceva bun s-ar mai putea găsi în omul bogat” este complet de neconceput: și anume, potrivit învățăturii Scripturii, nu există nimic bun în omul natural.[62] El nu are o viață nouă din Dumnezeu, ci doar carnea, iar mărturia clară a Scripturii este că în carne „nu locuiește nimic bun” (Romani 7.18). Oricine gândește că există bine în om, arată doar că nu știe sau nu vrea să recunoască stricăciunea completă a omului natural.

Dar ce este cu diavolul și demonii?

Unii adepți ai împăcării generale sunt cu adevărat consecvenți în această chestiune: în opinia lor, diavolul și toți îngerii căzuți vor fi, de asemenea, împăcați. Această concluzie este de asemenea imperativă, dacă ei insistă că împăcarea „tuturor lucrurilor” din Coloseni 1.20 îi include și pe cei care merg în iad, adică pe cei de sub pământ.[63]

Când în Evrei 2.16 se spune: „Pentru că, în adevăr, nu de îngeri Se îngrijește El, ci de sămânța lui Avraam Se îngrijește”, ei afirmă:

Evrei 2.16 ar fi mai bine tradus: „Într-adevăr, El nu apucă pe îngeri, ci apucă pe urmașii lui Avraam”. Nu este vorba despre întrebarea dacă și lumea îngerilor va fi acceptată de Dumnezeu într-o zi, adică răscumpărată, ci despre o preocupare în sensul alegerii (pentru comparație, a se vedea Isaia 41.8.9). Dumnezeu nu a ales îngerii pentru a-Și duce la îndeplinire gândurile de mântuire, ci sămânța lui Avraam. Alegerea, totuși, este o preferință pentru mântuire, nu o limitare a mântuirii. Sensul din Evrei 2.16 nu este nicidecum acela că Dumnezeu salvează doar sămânța lui Avraam și nicio altă creatură.[64]

Schumacher scrie mai târziu:

Dumnezeu în Hristos împacă [...] universul [...] În aceasta, se vorbește de fiecare dată despre toate ființele create [...], inclusiv despre toți îngerii și demonii.[65]

Pentru a-și susține punctul de vedere, el dorește să traducă cuvântul grecesc epilambanomai din Evrei 2.16 prin „a apuca [pe cineva]” în loc de „a se preocupa; a se îngriji”. În comparație cu Isaia 41.8,9[66], acest lucru este menit să creeze impresia că „a apuca” are legătură cu alegerea, pur și simplu pentru că în Isaia robul apucat este și ales. Dar acest lucru este înșelător. Dacă se studiază multe alte pasaje (în jur de 60, inclusiv aparițiile din Vechiul Testament în Septuaginta), în care apare și epilambanomai, se vede că legătura „a apuca | predestinarea” este o excepție și pur întâmplătoare. Sensul acestui cuvânt poate fi văzut clar în Faptele apostolilor 9.27: „Dar Barnaba l-a luat cu el și l-a adus la apostoli și le-a istorisit cum pe drum Îl văzuse pe Domnul”.

Dar chiar dacă ar fi adevărat că Evrei 2.16 se referă la o preferință pentru mântuire, care ar fi consecința? Cineva a scris pe bună dreptate:

Nu sunt diavolul și îngerii lui creaturi ale lui Dumnezeu? Dar unde găsim o jertfă pentru păcat pentru iad și pentru satan și îngerii lui?
Hristos a trebuit să devină Om, pentru a-L glorifica ca om pe Dumnezeul care a fost dezonorat de oameni și pentru a lua pe cruce locul omului încărcat de păcate. Dacă a trebuit să devină Om pentru a-i salva pe oameni, ce a trebuit să devină pentru a-i salva pe diavol și pe îngerii lui? Hristos a murit ca Om și pentru om. Dar cine a devenit ispășire pentru diavol și îngerii lui?
Există vreo altă ispășire decât cea pe care a făcut-o Hristos? Dacă toate creaturile sunt răscumpărate, atunci sunt forțat să ajung la această concluzie [că există o altă ispășire], iar atunci Evanghelia este lipsită de valoare și fără temei. Aceasta este consecința îngrozitoare a acestei doctrine îngrozitoare a „restaurării tuturor lucrurilor”.[67]

Pe baza lui Isaia 24.21,22, Geyer ar dori să demonstreze că și îngerii căzuți vor fi împăcați. În acest scop, el recurge la o traducere a Bibliei care sugerează această idee prin adăugarea arbitrară de cuvinte care nu sunt prezente în textul ebraic de bază:

Astfel, și lumile îngerilor împărtășesc și ele soarta omului în ceea ce privește judecata și mântuirea. În Isaia 24.21,22, Scriptura spune: „Și în ziua aceea, Iahve va pedepsi armatele înălțimilor pe înălțimi și pe împărații pământului pe pământ; așa cum sunt închiși prizonierii, ei vor fi închiși într-o groapă și puși sub cheie, și numai după mult timp vor fi pedepsiți în har” (Textbibel[68] de Kautzsch-Weizsäcker).[69]

Nu este în mod deliberat înșelător, când Geyer citează versetele din Isaia în acest fel, pentru a „dovedi” că și îngerii căzuți vor fi salvați? Versetul se citește în traducerea foarte exactă revizuită Elberfelder (Edition CSV Hückeswagen):

Isaia 24.21,22: Și va fi aşa: în ziua aceea, Domnul va pedepsi oștirea celor de sus, din înalt, și pe împărații pământului, de pe pământ. Și vor fi strânși ca adunare a celor întemnițați pentru groapă și vor fi puși în închisoare și după multe zile vor fi pedepsiți.

În acest verset nu există niciun „numai” și cu siguranță niciun „har”. Geyer a inserat aceste cuvinte aici folosindu-se de Textbibel. Chiar dacă ai vrea să susții că „pedepsirea” este întotdeauna „în har”, atunci nu trebuie decât să te uiți la alte pasaje din Isaia în care apare încă cuvântul pedepsire (de exemplu, în Isaia 10.3,12; 13.11; 26.14; 27.1,3; 29.6). Acolo, pedepsirea nu are loc niciodată în har, ci întotdeauna în judecată: acești împărați vor fi loviți de judecata lui Dumnezeu înainte, respectiv la începutul Împărăției milenare, dar își primesc judecata finală abia după Împărăția milenară. Aceasta este valabil în același fel și pentru diavolul (Apocalipsa 20.2-10).

Cum trebuie evaluată chestiunea împăcării generale?

Doctrina împăcării generale este așa de periculoasă, deoarece este distrugătoare de credință prin consecințele sale. Lucrarea Domnului pe cruce este atacată în multe feluri. Majoritatea adepților acestei doctrine doresc să asocieze mântuirea finală chiar și a celor fără Dumnezeu cu lucrarea ispășitoare a lui Hristos, la care acești oameni recurg după o presupusă evanghelizare în iad. Cu toate acestea, ei cred că există și altceva: nu numai că mântuirea prin Hristos salvează, dar omul ar putea să obțină propria lui mântuire și prin aceea că el își poartă judecata păcatelor sale și le ispășește prin judecată. Așa scrie Geyer:

Dumnezeu dezvăluie inițial doar scopuri parțiale. Prin faptul că se împotrivește acestora, creatura îndeplinește scopurile mult mai largi, care nu au fost încă dezvăluite. Prin gândirea sa rea, creatura își asumă astfel responsabilitatea pentru acțiunile sale și trebuie să ispășească în cadrul judecății pentru motivele sale rele. Dar, după ce și-a ispășit vina, Dumnezeu o poate totuși justifica pentru că, în cele din urmă, a îndeplinit voința tainică a lui Dumnezeu prin acțiunile sale.[70]

Conform părerii lui Schuhmacher și Geyer, Hristos a ispășit păcatele în sine, dar nu „pentru motivele rele” ale unor oameni. Omul ar putea să contribuie la ispășirea lor după moartea lui, suportând pedeapsa pentru ele. Însă, aceasta nu mai este Evanghelia pe care o propovăduia Pavel. El spune despre oamenii care vestesc o astfel de evanghelie: „Dar chiar dacă noi sau un înger din cer vă va vesti altă evanghelie decât Evanghelia pe care v-am vestit-o noi, să fie anatema” (Galateni 1.8).

Învățătorii falși din Galatia voiau să completeze Evanghelia, prin adăugarea circumciziei, pe care Dumnezeu o dăduse cândva israeliților. Cât de sever a reacționat Pavel chiar și numai la acest fapt: „Iată, eu, Pavel, vă spun că, dacă veți fi circumciși, Hristos nu vă va folosi la nimic. Și mărturisesc din nou oricărui om circumcis că este dator să împlinească toată legea. Voi, cei care vă îndreptățiți prin lege, sunteți lipsiți de orice folos de la Hristos; ați căzut din har.” (Galateni 5.2-4). Orice se adaugă la jertfa lui Hristos - înseamnă nimic mai puțin decât că jertfa Sa este complet devalorizată.

În cele din urmă, această învățătură falsă atacă sfințenia și dreptatea lui Dumnezeu și pictează o imagine unilaterală a lui Dumnezeu, ca și cum El ar fi doar „Dumnezeul iubitor” și nu și un Dumnezeu sfânt. În calitate de Dumnezeu sfânt, însă, El nu poate avea nicio părtășie cu păcatul și trebuie, pe bună dreptate, să îndepărteze păcătosul de Sine pentru totdeauna.

Se mai adaugă ceva foarte grav - elemente importante ale Cuvântului lui Dumnezeu sunt golite de sens sau distorsionate:

• Pedeapsa eternă nu mai înseamnă pedeapsă fără sfârșit ca răsplată pentru păcate - înseamnă doar suferință de lungă durată pentru ca omul să fie îmbunătățit prin educație.
• Chinul nu mai înseamnă chin - ci testarea autenticității.[71]
• Chinul nu mai înseamnă chin - ci pedeapsă în scopul corectării.
• Împăcarea nu mai înseamnă împăcare - mânia lui Dumnezeu mai poate fi încă asupra cuiva.
• Moartea a doua nu mai înseamnă moarte (nu mai înseamnă „a nu vedea viața”) – ea este doar o etapă de tranziție către viață.
• De nestins nu mai înseamnă de nestins - ci doar ardere atâta timp cât există material de ardere.
• Sfârșit (la Petru) nu mai înseamnă sfârșit - ci doar sfârșitul cunoașterii presupus limitate a lui Petru.

Prin aceasta este subminată și relativizează credibilitatea Cuvântului lui Dumnezeu și distruge încrederea noastră în ceea ce a spus Dumnezeu.

Este clar: o învățătură distruge credința dacă ea

• atacă natura lui Dumnezeu în esența sa,
• diminuează lucrarea Domnului Isus Hristos,
• proclamă o evanghelie falsă,
• atacă cuvântul lui Dumnezeu.

Toate aceste puncte se aplică doctrinei împăcării generale. De aceea ea este o doctrină care distruge credința.

Cum ar trebui să ne comportăm cu adepții împăcării generale?

În conformitate cu 2. Timotei 2.20,21[72], ei sunt oameni care vestesc o învățătură care distruge credința (compară cu 2. Timotei 2.18[73]), sunt „vase spre dezonoare”, de care trebuie să ne separăm. O astfel de învățătură nu este „învățătura lui Hristos” (2. Ioan 9).

Noi, creștinii credincioși, putem înțelege diferit unele lucruri din Biblie și trebuie să ne suportăm reciproc în această privință. Dar trebuie să ne îndepărtăm în mod consecvent de o evanghelie falsă și de o învățătură care atacă lucrarea Domnului, precum și sfințenia, dreptatea și onoarea lui Dumnezeu, și care ne răpește încrederea în afirmațiile Cuvântului lui Dumnezeu. În Epistola către Galateni, în a doua Epistolă către Timotei, capitolul 2, și în a doua epistolă a lui Ioan, Scriptura ne dă o înțelegere clară a modului în care trebuie să ne comportăm cu învățătorii care aduc astfel de învățături: trebuie să ne despărțim în mod consecvent de ei. În toate întrebările despre cum să ne ocupăm de rău în Biserica lui Dumnezeu, există cu siguranță diferențe; un învățător fals, de exemplu, este mai responsabil decât cineva care a fost înșelat de un învățător fals.

Uneori, oamenii din Biserică vor să se ajute pe ei înșiși, interzicându-i unui adept al împăcării generale să vorbească despre viziunea sa asupra mântuirii. I se permite să predice și să scrie, dar i se cere să nu spună niciun cuvânt despre împăcarea generală. Wilder-Smith scrie:

Ei sunt înghesuiți, săracii dragi, într-o cămașă de forță teribilă. Ei trebuie să joace un rol, pe care nu-l pot juca cu adevărat. [...] Din cauza interdicției, ei nu pot fi niciodată cine sunt, fără să se îngrijoreze, și să proclame ceea ce ei cred că a fost o binecuvântare pentru ei. Acest fapt este perturbator pentru comunitate, deoarece încurajează jocul de-a ascunselea și, de asemenea, distruge încrederea.[74]

Dacă cineva nu se distanțează de un adept al împăcării generale, nu dăunează doar propriei comunități, ci și lui însuși, deoarece comportamentul lejer al comunității îl împiedică să conștientizeze cât de rea este doctrina împăcării generale. Potrivit lui Wilder-Smith, există repercusiuni pentru comunitatea creștină dacă adeptul împăcării generale ține cu tărie la doctrina sa după ce liderii bisericii au vorbit cu el:

Dar dacă el [adeptul împăcării generale] insistă asupra ei în ciuda a ceea ce spun Scripturile, pe care nu le poate răstălmăci, atunci trebuie să i se spună de ce poate exista atât de puțină părtășie cu el. Pentru că o bază a părtășiei creștine este umblarea în Cuvânt. Se fac progrese în cunoașterea și trăirea Cuvântului – se umblă. Fără progres în cunoașterea Cuvântului într-o comunitate, părtășia dispare. Această dispariție poate fi întâlnită pretutindeni, acolo unde adepții împăcării generale participă activ în comunitate, dar în secret țin cu tărie la doctrina preferată. Într-o astfel de comunitate, trebuie efectuată o „ventilație” - cum spun francezii - pentru ca aerul spiritual să devină din nou „respirabil”. Adevărul și onestitatea, sinceritatea și deschiderea sunt condițiile de bază pentru un „aer” sănătos în comunitate. Împăcarea generală în Biserică nu-l produce, pentru că ea nu corespunde adevărului Cuvântului - și pentru că este practicată „pe ascuns”.[75]

Dar este suficient doar să se „>ventileze< și să se ofere un >aer sănătos<”, dacă este totuși „perturbator pentru comunitate” și „perturbator pentru încredere”, să se impună tăcerea adepților împăcării generale pe această temă? Recomandarea de a „ventila” fără a clarifica ce înseamnă aceasta în practică este oarecum surprinzătoare pentru cititor, mai ales că Wilder-Smith adoptase anterior o poziție atât de clară. Deși nu este clar ce anume ar fi vrut să spună Wilder-Smith prin „ventilare”, am încercat să demonstrez mai sus că împăcarea generală este o evanghelie falsă. Cuvântul lui Dumnezeu spune clar că „puțin aluat dospește toată plămădeala” (Galateni 5.9) și ne îndeamnă: „îndepărtați aluatul vechi, ca să fiți o plămădeală nouă” (1. Corinteni 5.7). Părtășia cu cei care aduc învățături rele ne face părtași la rău (2. Ioan 11[76]), deoarece suntem indiferenți față de dezonoarea pe care această învățătură o aduce pentru Dumnezeu.

În ceea ce privește modul în care răul este tratat în Biserica lui Dumnezeu, fiecare caz trebuie, desigur, tratat și judecat ca atare. Dar o abordare lașă a acestei probleme este dăunătoare pentru toți cei implicați și, mai presus de toate, Îl dezonorează pe Domnul nostru. Dacă aluatul nu este măturat, Biserica este un aluat fermentat (compară cu 1. Corinteni 5.7). Răul trebuie atunci să fie imputat Bisericii, deoarece ea a devenit părtașă la rău (2. Ioan 11).

---

Sursa: „Versöhnung statt Allversöhnung!“, Edition Nehemia, ediția 2020.

Traducere: Ion Simionescu

Partea anterioară Partea următoare