Versete călăuzitoare: Apocalipsa 20.4-6; Ioan 5.24,25,28,29; Daniel 12.1-3
Trei grupe în Apocalipsa 20.4-6
Apocalipsa 20.4-6: 4 Şi am văzut tronuri, şi ei şedeau pe ele şi li s-a dat să facă judecată; şi am văzut sufletele celor decapitaţi pentru mărturia lui Isus şi pentru Cuvântul lui Dumnezeu; şi aceia care nu se închinaseră fiarei, nici chipului ei şi nu primiseră semnul pe fruntea şi pe mâna lor; şi ei au înviat [au fost făcuţi vii] şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani. 5 Ceilalţi morţi n-au înviat până când nu s-au împlinit cei o mie de ani. Aceasta este cea dintâi înviere. 6 Fericit şi sfânt este cel care are parte de cea dintâi înviere: asupra lor, a doua moarte nu are putere; ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El o mie de ani.
În versetul 4 sunt amintite trei grupe diferite de sfinţi:
- „Şi am văzut tronuri, şi ei şedeau pe ele şi li s-a dat să facă judecată.”
- „…sufletele celor decapitaţi pentru mărturia lui Isus şi pentru Cuvântul lui Dumnezeu.”
- „ … şi aceia care nu se închinaseră fiarei, nici chipului ei şi nu primiseră semnul pe fruntea şi pe mâna lor
Prima grupă constă din credincioşii Vechiului Testament şi ai Noului Testament înviaţi şi răpiţi. Ei sunt simbolizaţi începând cu capitolul 4 prin cei 24 de bătrâni. La nunta Mielului ei sunt subîmpărţiţi în „mireasa” (Biserica = Adunarea) şi „invitaţi” (credincioşii din Vechiul Testament), şi mai târziu ei sunt văzuţi ca „oştirile de război, care sunt în cer” (Apocalipsa 19.14).
Tronurile nu sunt, aşa cum cred unii, decoraţii de onoare, ci sunt tronurile judecăţii, aşa cum versetul spune categoric: „… li s-a dat să facă judecată” (Apocalipsa 20.4). Aceste tronuri le vedem şi în Apocalipsa 4.4, unde ele stau în legătură cu tronul lui Dumnezeu, tronul judecăţii. [Psalmul 9.4.7 sprijină gândul, că este vorba de tronul judecăţii.] În Apocalipsa 20.4 devine adevărat ce a spus Pavel credincioşilor din Corint: „Sau nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea” (1 Corinteni 6.2). Este remarcabil, că la grupa a doua şi a treia nu citim nimic despre această misiune de a judeca.
Grupa a doua este în mod caracteristic o grupă de martiri. Unii dintre aceşti martiri îi găsim în Apocalipsa 6.9-11 „sub altar”. Cuvântul „suflet” (Apocalipsa 20.9) ne aminteşte de locul acesta. Aceia, care în timpul necazului cel mare au fost „decapitaţi din pricina mărturiei lui Isus şi a Cuvântul lui Dumnezeu” (Apocalipsa 20.4), primesc un trup, aşa că ei vor fi în stare să domnească. Desigur şi în prima grupă sunt martiri, dar grupa a doua constă numai din martirii care pe baza mărturiei lor pentru Dumnezeu în timpul de după răpire şi în prima jumătate a celei de-a 70-a săptămână-an au trebui să-şi dea viaţa. În privinţa aceasta trebuie să se ţină seama, că aceşti martiri vor veni la credinţă abia în timpul necazului cel mare, după răpirea credincioşilor, căci altfel şi ei ar fi răpiţi. [Contrar altor păreri, nu există o „răpire parţială”, potrivit căreia numai anumiţi credincioşi deosebit de „sfinţiţi” vor fi imediat răpiţi, iar ceilalţi rămân pentru un timp pe pământ, până când ei „s-ar dovedi corespunzători”.]
Grupa a treia constă din aceia care în timpul celei de-a doua jumătăţi a celei de-a 70-a săptămână-an a lui Daniel nu au cedat ispitelor lui satan şi au fost biruitori asupra fiarei, a domnitorului mondial roman. Ei sunt „biruitorii fiarei” (Apocalipsa 15.2), şi deoarece ei nu se închină fiarei şi nu primesc semnul ei, trebuie să plătească cu viaţa. Şi aceşti sfinţi vin la credinţă abia în timpul necazului cel mare.
Toate cele trei grupe împreună au misiuni preoţeşti şi împărăteşti, căci ei „vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El o mie de ani” (Apocalipsa 20.6). Deci va fi o diferenţă mare între cei care vor domni în timpul Împărăţiei de o mie de ani, şi cei peste care se va domni. Ambii vor savura binecuvântare, dar de natură diferită. Aici cuvântul Domnului va avea împlinirea lui cea mai mare: „Ferice de cei care n-au văzut şi au crezut!” (Ioan 20.29). Toţi aceia care au trăit în timpul lepădării lui Hristos şi au crezut, care, ca să zicem aşa, au trebuit „să înoate împotriva curentului”, vor primi binecuvântarea deosebită, aceea de a avea voie să domnească cu Hristos. Dimpotrivă, aceia care vin la credinţă în timpul Împărăţiei de o mie de ani, când totul se va orienta potrivit voii lui Hristos, fără vreun efort deosebit „vor înota împreună” în râul sfinţeniei. Pentru aceasta ei nu vor fi ridicaţi în această poziţie deosebită, de care vor avea parte ceilalţi credincioşi.
De altfel este remarcabil că toţi sfinţii vor domni aceeaşi durată de timp, şi anume o mie de ani, aşa cum versetul 6 spune categoric (Apocalipsa 20.6). Aceia, care datează începutul Împărăţiei de o mie de ani, aşa cum ea este descrisă aici, cu două mii de ani în urmă, sunt constrânşi să accepte un timp de domnie diferit de lung, deoarece unii oameni s-au născut cu câteva secole înaintea celorlalţi.
Este vorba de naşterea din nou? (Apocalipsa 20.5)
Apocalipsa 20.5: Ceilalţi morţi n-au înviat [n-au fost făcuţi vii] până când nu s-au împlinit cei o mie de ani. Aceasta este cea dintâi înviere.
Unii vor să acorde expresiei „şi ei au înviat [au fost făcuţi vii]” din versetul 4 acelaşi înţeles cu naşterea din nou (Apocalipsa 20.4). Însă în versetul 5 se spune: „Ceilalţi morţi n-au înviat [n-au fost făcuţi vii] până când nu s-au împlinit cei o mie de ani.” În mod consecvent ei ar trebui să consimtă că şi aceşti morţi după cei o mie de ani se vor naşte din nou. Ca să scape de această greutate, ei afirmă, că într-adevăr în versetul 4 este vorba de învierea spirituală, însă în versetul 5 este vorba de învierea trupului. Însă prin aceasta interpretează aici Scriptura după plac. Ca să sprijine părerea proprie se citează locuri din Scriptură în care „învierea” este răstălmăcită spiritual în naşterea din nou, ca de exemplu Ioan 5.25-29 şi Efeseni 2.1-6.[Compară R. Hardmeier, Zukunft, Hoffnung. Bibel., Oerlinghausen (Betanien-Verlag) 2007, pag. 484.] Însă în Ioan 5.29, unde categoric este vorba de „înviere” (ca şi în Apocalipsa 20.5), este vorba de învierea trupului. Şi în Efeseni 2 prin „înviat împreună” este vorba de legătura noastră cu Hristos în învierea Sa, care ne duce într-un domeniu de viaţă cu totul nou.
Întâia înviere - o grupă de persoane
După părerea acelora care prin prima înviere înţeleg un anumit moment, Apocalipsa 20.4-6 ar dovedi că învierea creştinilor credincioşi nu ar putea avea loc înainte de necazul cel mare, deoarece în Apocalipsa 20.5 prima înviere este amintită direct înainte de începutul Împărăţiei de o mie de ani. Însă aşa cum în viitor nu vor fi două veniri ale Domnului, ci două faze ale uneia şi aceleiaşi veniri, tot aşa nu există mai multe prime învieri, ci mai multe faze ale primei învieri. 1 Corinteni 15.23 dovedeşte că sunt cel puţin două faze ale primei învieri, căci (1) Hristos ca „Cel dintâi” a înviat deja, şi (2) după aceea vor învia aceia „care sunt ai lui Hristos, la venirea Lui”. În total sunt mai multe faze diferite în timp ale primei învieri:
- Hristos ca cel dintâi rod (1 Corinteni 15.23) cu aproximativ două mii de ani în urmă
- credincioşii Vechiului Testament şi cei ai Noului Testament, cei morţi şi cei aflaţi în viaţă la răpire (1 Corinteni 15.23; 1 Tesaloniceni 4.16,17)
- cei doi martori în a 1263-a zi a celei de-a doua jumătăţi a celei de-a 70-a săptămână-an a lui Daniel (Apocalipsa 11.3-12)
- martirii celei de-a 70-a săptămână-an a lui Daniel la începutul Împărăţiei de o mie de ani (Apocalipsa 20.4).[În cazul că aceştia nu fac parte din faza a 3-a, aşa cum se poate presupune.]
Prin aceasta prima înviere s-a încheiat. În cazul primei învieri nu este vorba de un anumit moment, ci de o anumită grupă de persoane; şi anume de sfinţii care până la începutul Împărăţiei de o mie de ani vor învia la momente diferite.
Unii consideră că în cazul răpirii este vorba numai de învierea Bisericii şi de aceea credincioşii Vechiului Testament nu ar fi incluşi. Însă învierea nu este caracteristică exclusiv pentru Biserică. Învierea este potrivit cu Luca 14.14 şi Faptele Apostolilor 24.15 învierea „celor drepţi”; din aceştia fac parte şi credincioşii Vechiului Testament (vezi de exemplu Evrei 12.23). Potrivit cu Evrei 11.40 ei nu trebuie „să fie făcuţi desăvârşiţi fără noi”, aceasta înseamnă cu siguranţă că nici noi fără ei. Dacă primei învieri îi aparţin toţi cei drepţi, atunci nu este nici un motiv pentru care credincioşii Vechiului Testament nu trebuie să fie alături la învierea credincioşilor care aparţin Bisericii (Adunării), căci ei sunt la fel de drepţi ca şi aceştia.
Tabela următoare arată diferenţele dintre cele două învieri:
Întâia înviere | A doua înviere | |
Perioada de timp |
înainte de Împărăţia de o mie de ani (1 Corinteni 15.23; Apocalipsa 20.4) |
după Împărăţia de o mie de ani (Apocalipsa 20.5,13) |
Caracterul persoanelor |
cei drepţi (Faptele Apostolilor 24.15; Luca 14.14; 1 Corinteni 15.23) |
cei nedrepţi (Faptele Apostolilor 24.15) |
Felul învierii |
o înviere dintre morţi (Filipeni 3.11; dintre mulţi morţi unii vor învia iar alţii nu vor învia) |
Învierea morţilor (Apocalipsa 20.12: „morţii”; după aceea nu vor mai rămâne morţi) |
Ţelul învierii |
viaţa (Ioan 5.29); moartea înghiţită de biruinţă (1 Corinteni 15.54); credincioşii nu numai nu vor fi condamnaţi, ci ei nici măcar nu vin la judecată (Ioan 5.24) |
judecata (Ioan 5.29) |
Rezultatul |
răsplata (Luca 14.14) |
moartea a doua în iazul de foc (Apocalipsa 20.14,15) |
Deci toţi oamenii vor învia (vezi şi Ioan 5.29); se pune însă întrebarea, când vor învia. Cine nu aparţine primei învieri, învierea spre viaţă, înainte de începutul Împărăţiei de o mie de ani, va avea parte o mie de ani mai târziu de învierea morţilor - însă atunci spre judecată şi moartea a doua.
Ceasul învierii (Ioan 5.24,25,28,29)
Ioan 5.24,25,28,29: 24 Adevărat, adevărat vă spun că cine aude cuvântul Meu şi crede în Cel care M-a trimis are viaţă eternă şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă. 25 Adevărat, adevărat vă spun că vine un ceas şi acum este, când cei morţi vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei care-l vor auzi vor trăi. … 28 Nu vă minunaţi de aceasta, pentru că vine un ceas în care toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui 29 şi vor ieşi: cei care au făcut cele bune, spre învierea vieţii, şi cei care au făcut cele rele, spre învierea judecăţii.
Pentru aceia care cred într-o înviere generală, Ioan 5.28,29 este un sprijin principal al învăţăturii lor. Ei consideră că învierea tuturor oamenilor ar avea loc simultan şi expresia „vine ceasul” nu ar putea permite o perioadă lungă de timp (de cel puţin o mie de ani), care este între „învierea vieţii” şi „învierea judecăţii”. Însă tocmai contextul versetelor 24-29 arată că interpretarea, pe care ei o dau acestei exprimări este falsă.
Ce înseamnă deci „vine ceasul?” Această expresie o găsim de exemplu în Ioan 4.23. A doua oară se întâlneşte în Ioan 5.25, unde citim despre morţii „care aud glasul Fiului lui Dumnezeu … şi trăiesc”. Acest „ceas” este timpul de har care durează de aproape două mii de ani - timpul în care oamenii care sunt morţi spiritual în „greşeli şi în păcate” sunt aduşi la viaţă spirituală prin glasul Fiului lui Dumnezeu (Efeseni 2.1-3) şi Îl „adoră în duh şi în adevăr” (Ioan 4.23). Şi în versetele 28,29 prin ceas este vorba de o epocă, în care oamenii vor învia trupeşte. Deci aşa cum există o epocă în care oamenii sunt aduşi la viaţă spirituală prin Fiul lui Dumnezeu (versetul 25), tot aşa va fi o epocă în care Fiul lui Dumnezeu va aduce la viaţă trupească pe toţi oamenii, aceasta înseamnă vor fi înviaţi (versetul 29). Această epocă începe cu răpirea, include învierea martirilor celei de-a 70-a săptămână-an a lui Daniel şi se termină cu învierea celor nedrepţi după Împărăţia de o mie de ani (Apocalipsa 20.4,5). Ea este ca să zicem aşa o epocă a învierii, care include o înviere spre viaţă precum şi a o înviere spre judecată.
„Ziua de apoi”
În mod asemănător este şi cu „ziua de apoi” din Ioan 6.39,40,44,54; 11.24; 12.48. Aşa cum „ceasul învierii” nu desemnează un ceas în adevăratul sens al cuvântului, tot aşa „ziua de apoi” - în unele cercuri ea este numită şi „ziua judecăţii de apoi”, „sfârşitul lumii” - nu caracterizează o zi în adevăratul sens al cuvântului de 24 de ore, nici înainte şi nici după cei o mie de ani. Ea nu este sfârşitul lumii, în ale cărei ultime 24 de ore are loc o înviere generală, aşa cum cred mulţi. „Ziua de apoi” este mai degrabă o epocă, care se întinde de la răpire (la care pentru prima dată toţi mântuiţii drepţi vor învia) şi până la judecata dinaintea tronului mare şi alb, când în cele din urmă şi cei nedrepţi vor fi înviaţi. Două versete din evanghelia după Ioan arată clar că nu poate fi vorba de o zi cu 24 de ore: „Ziua de apoi” în Ioan 6.39 începe la răpire („… ci să-l înviez în ziua de apoi”), în timp ce Ioan 12.48 vorbeşte despre Tronul mare şi alb („… acela îl va judeca în ziua de apoi”), când cei nedrepţi vor fi judecaţi.
„Cea din urmă trâmbiţă”
Unii sunt de părere că nu ar putea avea loc o înviere înainte de necazul cel mare, deoarece potrivit cu 1 Corinteni 15.52 învierea are loc la cea din urmă trâmbiţă. Nu ar mai putea fi o altă trâmbiţă după cea din urmă trâmbiţă. Din aceasta ei deduc că această cea din urmă trâmbiţă nu poate suna înainte de trâmbiţa a şaptea din Apocalipsa 11.15, care stă în legătură directă cu arătarea Domnului. Ei cad pradă rătăcirii de a presupune că trâmbiţa (de exemplu în 1 Corinteni 15.52 şi Apocalipsa 11.15) ar fi întotdeauna una şi aceeaşi trâmbiţă şi are întotdeauna acelaşi înţeles.[Cea din urmă trâmbiţă din 1 Corinteni 15.52 nu poate fi ultima trâmbiţă din cele şapte trâmbiţe din Apocalipsa 11.15 şi pentru că apostolul i-a învăţat pe Corinteni deja cu aproximativ 30 de ani înainte să fie scrisă cartea Apocalipsa. Este imposibil ca el să fi folosit un lucru, care abia cu mulţi ani mai târziu a fost descris de Ioan.]
O comparaţie între Ioan 5.24 cu Ioan 5.28 şi 1 Ioan 2.18 ne arată că „ultim” nu trebuie întotdeauna să însemne „ultim” în sensul absolut al cuvântului. Ceasul din Ioan 5.25 este în 1 Ioan 2.18 identic cu ceasul din urmă. Însă potrivit cu Ioan 5.28 după aceea vine încă un ceas, în care are loc învierea. În sens asemănător şi trâmbiţa a şaptea din Apocalipsa 11 nu este ultima trâmbiţă; cronologic ultima trâmbiţă este trâmbiţa mare din Isaia 27.13 respectiv trâmbiţa îngerului din Matei 24.31, care, după arătarea Domnului, va suna pentru strângerea izraeliţilor împrăştiaţi. Dimpotrivă, expresia cea din urmă trâmbiţă din 1 Corinteni 15.52 înseamnă numai că acum a sosit ceasul „plecării” pentru credincioşi. La oştirea romană trâmbiţa suna de trei ori, atunci când trebuiau să pornească: la sunetul primei trâmbiţe se strângeau corturile, la trâmbiţa a doua soldaţii se aliniau pentru marş, şi la sunetul ultimei trâmbiţe se puneau în mişcare.
În funcţie de locul unde se întâlneşte în Scriptură, aceasta înseamnă corespunzător contextului în care stau, trâmbiţele au înţelesuri foarte diferite. Noi putem diferenţia trei grupe de trâmbiţe:
- Trâmbiţele în Isaia 27.13 şi Matei 24.31 au a face cu strângerea iudeilor în ţara lor Canaan după arătarea Domnului.
- Trâmbiţele în 1 Tesaloniceni 4.16 şi 1 Corinteni 15.52 au a face cu strângerea sfinţilor pentru cer înainte de necazul cel mare.
- Cele şapte trâmbiţe din cartea Apocalipsa au în mod deosebit a face cu judecata asupra naţiunilor.
Trezirea în Daniel 12.1-3
Daniel 12.1-3: 1Şi, în timpul acela, se va ridica Mihail, căpetenia cea mare, care stă pentru fiii poporului tău; şi va fi un timp de strâmtorare cum n-a fost niciodată de când există o naţiune, până în timpul acela. Şi, în timpul acela, poporul tău va fi salvat, oricine va fi găsit scris în carte. 2 Şi mulţi dintre cei care dorm în ţărâna pământului se vor trezi: unii pentru viaţa eternă şi alţii pentru ruşine, pentru dispreţ etern. 3 Şi înţelepţii vor străluci ca strălucirea întinderii cereşti, şi cei care întorc pe cei mulţi spre dreptate, ca stelele, pentru totdeauna şi pentru eternitate.
Întrebare: În legătură cu tema „înviere” este mereu amintit Daniel 12.1-3. Despre ce „înviere” este vorba în aceste versete?
Răspuns: Următoarele fraze dau naştere la unele greutăţi: „Şi, în timpul acela, se va ridica Mihail, căpetenia cea mare, care stă pentru fiii poporului tău; şi va fi un timp de strâmtorare cum n-a fost niciodată de când există o naţiune, până în timpul acela. Şi, în timpul acela, poporul tău va fi salvat, oricine va fi găsit scris în carte. Şi mulţi dintre cei care dorm în ţărâna pământului se vor trezi: unii pentru viaţa eternă şi alţii pentru ruşine, pentru dispreţ etern.” Prima frază este destul de clară; în privinţa aceasta mulţi comentatori sunt de acord, că este vorba de rămăşiţa iudaică, care vor intra din necazul cel mare în Împărăţia de o mie de ani. Dar cine sunt cei mulţi, care „dorm în ţărâna pământului”?
Unii gândesc că aici este vorba de o înviere trupească şi în adevăratul sens al cuvântului şi o leagă cu Ioan 5.28,29. Dar dacă se studiază Daniel 12.1-3 în contextul întregii Sfintei Scripturi, atunci această interpretare este foarte îndoielnică. În Vechiul Testament învierea trebuie înţeleasă simbolic în unele locuri din Biblie, de exemplu în Psalmul 71.20: „Tu, care ne-ai făcut să vedem necazuri multe şi grele, ne vei da din nou viaţa şi ne vei scoate din nou din adâncurile pământului”, sau în Isaia 26.19: „Morţii Tăi vor trăi, trupurile mele moarte se vor ridica. Treziţi-vă şi cântaţi de bucurie, locuitori ai țărânei!” În ambele locuri este aproape aceeaşi expresie ca în Daniel 12.2 („… cei care dorm în ţărâna pământului”). În Ezechiel 37.1-14 este folosită de asemenea o vorbire simbolică; şi aici nu poate fi vorba de o înviere în sensul adevărat al cuvântului, numai dacă se presupune că învierea are loc în etape. Noul Testament descrie primirea lui Israel ca „viaţă dintre morţi” (Romani 11.15). În niciunul din locurile citate nu este vorba de o înviere în sensul adevărat al cuvântului.
Aceste locuri ar trebui să fie suficiente, ca să arate că în Daniel 12.1-3 nu ar trebui să ne gândim la o înviere în sensul adevărat al cuvântului. Aici este vorba mai degrabă de strângerea iudeilor dintre popoare (de aceea expresia „ţărâna pământului”), indiferent dacă ei sunt credincioşi sau necredincioşi. Mântuirea acelora care în Israel constituie rămăşiţa iudaică, a fost descrisă deja în versetul anterior. „Cei aleşi” din Matei 24.31, care vor fi adunaţi din cele „patru vânturi” prin trimiterea îngerilor, sunt aceia din versetul 2, care vor fi treziţi „la viaţa veşnică”. Acest gând este descris şi în Ezechiel 20.34-38: „Şi vă voi scoate dintre popoare şi vă voi aduna din ţările în care aţi fost împrăştiaţi cu mână puternică şi cu braţ întins şi cu furie revărsată; şi vă voi aduce în pustiul popoarelor şi acolo, faţă în faţă, voi intra la judecată cu voi! Cum am intrat la judecată cu părinţii voştri în pustiul ţării Egiptului, aşa voi intra la judecată cu voi, zice Domnul Dumnezeu. «Şi vă voi trece pe sub toiag şi vă voi aduce în legătura legământului. Şi voi curăţa dintre voi pe cei răzvrătiţi şi pe cei care nu-Mi sunt credincioşi; îi voi scoate din ţara în care locuiesc ei temporar, dar nu vor intra pe pământul lui Israel. Şi veţi cunoaşte că Eu sunt Domnul»“.
Toţi israeliţii, care în „timpul sfârşitului” (Daniel 8.17,19; 11.35,40; 12.4,9), pe parcursul necazului cel mare vor veni la credinţă şi vor primi pe Mesia, cu toate că nu se află în Israel, ci sunt încă răspândiţi printre popoare, vor fi adunaţi în Israel şi vor intra în viaţa veşnică. Toţi ceilalţi dintre aceşti israeliţi, unii dintre ei cu siguranţă se vor simţi chemaţi în ţară, dar care nu au primit cu căinţă pe Mesia, vor fi treziţi exclusiv pentru ruşinea veşnică, aceasta înseamnă că prin judecată ei vor fi luaţi de pe pământ şi vor trebui să moară. Ei vor fi într-adevăr conştienţi de identitatea lor naţională, dar nu se aşează cu căinţă de partea lui Mesia.
Un alt motiv pentru care aici nu poate fi vorba de o înviere în adevăratul sens al cuvântului îl vedem în cuvântul „mulţi”: „… şi mulţi din aceia” (versetul 2). Dacă ar fi vorba de învierea trupească aici ar trebui să stea cuvântul „toţi”. Într-adevăr uneori se argumentează că este vorba de „o mulţime mare”, atunci când Daniel foloseşte cuvântul „mulţi”, dar dacă se compară cu alte locuri din cartea Daniel (Daniel 11.34,44; 12.4,10), unde se întâlneşte acelaşi cuvânt, se constată că acolo cuvântul „mulţi” este folosit întotdeauna în sensul de „o mulţime, dar nu toţi”.
Tradus de la: Fragenbeantwortung zum Thema "erste Auferstehung"
Extras din cartea Der vergessene Reichtum de D. Schürmann | S. Isenberg
din capitolul 20: „Fragen und Kommentare zum Zeitpunkt der Auferstehung“, pag. 609-619.
Tradus: Întrebări şi comentarii referitoare la momentul învierii
Traducere: Ion Simionescu