Ce au creştinii a face cu noul legământ?

SoundWords

© SoundWords, Online începând de la: 29.12.2018, Actualizat: 29.12.2018

„Pentru că acesta este legământul pe care-l voi face cu casa lui Israel după acele zile, zice Domnul: dând legile Mele în mintea lor, le voi înscrie şi pe inimile lor; şi le voi fi Dumnezeu şi ei Îmi vor fi popor.” Evrei 8.10

Introducere

Unele comunităţi creştine ar răspunde la întrebarea din titlu cu: „totul!” După convingerea lor toate acţiunile lui Dumnezeu au loc pe bază de „legământ” şi fiecare adevăr are a face în vreun fel oarecare cu legământul, care „de la sine înţeles” ar fi încheiat cu creştinii, respectiv cu Biserica (Adunarea). Alte părtăşii creştine ar răspunde la această întrebare cu: „nimic!”. Potrivit părerii lor noul legământ are a face numai cu Israel.

Primilor – celor care după părerea lor Biserica are „totul” a face cu noul legământ – dorim să le spunem: noul legământ cuprinde iertarea păcatelor şi nedreptăţilor precum şi o inimă nouă, pe care este scrisă Legea (Evrei 8.10; 10.16).[1] Însă legământul nou nu are mai mult decât aceasta; niciodată el nu are a face cu intrarea în Sfânta Sfintelor cerească, în prezenţa lui Dumnezeu. Acest loc rămâne rezervat familiei preoţeşti – credincioşilor din Adunare (Biserică).[2]

Când la masa Domnului este amintit paharul, atunci el ne este arătat în caractere diferite. Dimensiunea binecuvântării la „paharul binecuvântării” (1 Corinteni 10.16) este mult mai mare decât binecuvântarea la paharul legământului cel nou (1 Corinteni 11.25). „Paharul binecuvântării” cuprinde toată bogăţia harului, care a venit la noi pe baza valorii sângelui lui Hristos, şi prin aceasta include binecuvântări cereşti, care sunt exclusiv privilegiul Bisericii. Cuvântul lui Dumnezeu spune categoric în Romani 9.3-5, că legămintele – şi acestora le aparţine şi noul legământ – aparţin poporului Israel după carne: „… pentru fraţii mei, rudele mele după carne, care sunt israeliţi, ale cărora sunt: înfierea, şi gloria, şi legămintele, şi darea Legii, şi slujba, şi promisiunile, ai cărora sunt părinţii, şi din care, după carne, este Hristosul, care este mai presus de toate, Dumnezeu binecuvântat în veci.”

Ultimii – după părerea cărora noul legământ nu are nimic a face cu Biserica – dorim să-i întrebăm: nu a devenit apostolul Pavel şi pentru noi „slujitor al noului legământ” ( 2 Corinteni 3.6)? Nu bem noi la frângerea pâinii – unul din elementele centrale ale vieţii Adunării – potrivit cu 1 Corinteni 11.25, dintr-un pahar, care este „noul legământ în sângele Meu”? Cum atunci noi creştinii credincioşi să nu avem nimic a face cu noul legământ? Prin slujba noului legământ noi putem avea parte de binecuvântarea, că atitudinea lui Dumnezeu faţă de om s-a schimbat radical.

Ce înseamnă legământul lui Dumnezeu?

Un legământ reglementează o relaţie sau un raport între om şi Dumnezeu pe pământ prin condiţiile puse de Dumnezeu, sub care omul trebuie să trăiască cu El. Deci legământul este o reglementare stabilită de Dumnezeu, care ordonează totul aşa fel, cum El Îşi doreşte să fie pe pământ. Această reglementare include comportarea omului. Prin aceasta, această reglementare are două aspecte şi este deci un legământ. Dumnezeu prescrie ordinea şi partenerul de legământ se supune acestei orânduieli. În vechiul legământ aceste relaţii erau aşa fel rânduite, că Dumnezeu punea omului (mai exact spus, poporului Israel, cu care era încheiat legământul) condiţii şi promitea binecuvântare, dacă omul împlinea aceste porunci. În felul acesta S-a revelat Dumnezeu poporului Său şi prin poporul Său întregii creaţii.

Potrivit cuvintelor lui Isus „Să dai este mai ferice decât să primeşti” (Faptele apostolilor 20.35), în noul legământ Dumnezeu nu păşeşte ca Cel care cere, ci ca marele Dătător: El nu mai cere nimic de la omul natural (firesc), deoarece s-a arătat, că omul în carne este complet stricat (vezi § 14). Din acest motiv Dumnezeu l-a condamnat pe cruce în moartea lui Hristos şi l-a pus complet la o parte (Romani 6.6). Crucea este realmente dovada cea mai clară a stricăciunii totale a omului, deoarece ea arată că omul a îndrăznit efectiv să prindă în cuie pe Fiul lui Dumnezeu pe cruce. Însă pe de altă parte crucea este  totodată dovada cea mai clară despre bunătatea lui Dumnezeu, căci Dumnezeu în harul Său nemărginit a revendicat toate cerinţele, pe care El în sfinţenia Sa şi dreptatea Sa trebuia să le pună, de la Hristos: Hristos este Mijlocitorul noului legământ, Cel care a împlinit desăvârşit toate aceste cerinţe sfinte ale lui Dumnezeu. Acum Dumnezeu nu mai trebuie să condamne pe om, ci El poate binecuvânta pe acela care se bazează pe sângele, pe care acest Mijlocitor l-a dat.

Domnul Isus a vestit în ultima noapte dinaintea răstignirii, că în sângele, pe care El îl va da, noul legământ va fi inclus: „Tot astfel şi paharul, după cină, spunând: ‚Acest pahar este noul legământ în sângele Meu, care se va vărsa pentru voi’” (Luca 22.20). Prin aceasta Domnul Isus S-a referit la promisiunea noului legământ din Ieremia 31.31-33. După aceea prin moartea Sa El va crea baza, pentru ca şi această profeţie din Vechiul Testament să se poată împlini. Căci altfel niciodată nu ar fi putut fi dată iertarea (Evrei 10.17,18) prin acest legământ. Hristos a dat sângele Lui, şi iudeilor li s-a oferit harul; însă ei nu au vrut să-l aibă. Petru a cerut solemn poporului său să se pocăiască şi să se întoarcă, pentru ca Hristos să poată veni. Deci noul legământ ar fi putut fi introdus, dacă poporul s-ar fi pocăit – totul era pregătit - şi prin aceasta toate promisiunile Vechiului Testament s-ar fi împlinit (Faptele apostolilor 3.19-21). Însă poporul Israel a respins în continuare pe Mesia al lui după moartea, învierea şi înălţarea Sa la cer şi a pecetluit o respingere şi lepădare definitivă a Lui, odată cu omorârea cu pietre a lui Ştefan (Faptele apostolilor 7). Prin aceasta noul legământ, care era deja pecetluit cu sângele lui Hristos, pentru un timp nu putea fi introdus, ci trebuia amânat pentru un timp nedeterminat (Romani 11.25). Dumnezeu a făcut acum cunoscut prin slujitorii Lui (Faptele apostolilor 8) că în locul acestuia „întâi” (Faptele apostolilor 15.14) trebuiau binecuvântate naţiunile.

Este remarcabil, căci tocmai atunci când tuturor le-a devenit clar, că noul legământ nu putea încă fi împlinit, pentru prima dată este amintit (Faptele apostolilor 8.1-3) apostolul Pavel – pe atunci încă Saul, prigonitorul Bisericii creştine. Deja la câteva versete după relatarea omorârii cu pietre a lui Ştefan (Faptele apostolilor 7), Scriptura relatează despre convertirea lui Saul (Faptele apostolilor 9.1 şi versetele următoare), despre mărturia lui înaintea naţiunilor (Faptele apostolilor 9.15) şi despre misiunea lui deosebită de a revela taina lui Hristos (compară cu Faptele apostolilor 26.16). Omorârea cu pietre a lui Ştefan era un eveniment decisiv, cu care poporul a dovedit, fără să se poată trece cu vederea, clar şi definitiv, lepădarea lui Mesia de către el. După aceasta Dumnezeu S-a îndepărtat de la poporul Său şi pentru un timp l-a dat la o parte. El a început ceva cu totul nou, prin aceea că acum El S-a îndreptat spre naţiuni. Iudeii au atras singuri asupra lor sentinţa lor – punerea lor la o parte pentru un timp – prin comportarea lor.

Trecerea de la vechi la nou se vede foarte clar aici în Faptele apostolilor 8 şi 9, deoarece după omorârea cu pietre a lui Ştefan Scriptura continuă imediat cu relatarea despre mărturia credincioşilor dată înaintea naţiunilor.[3] Însă din aceasta şi din faptul că apostolul Pavel a primit misiunea de la Dumnezeu să facă cunoscut taina lui Hristos nu se poate deduce că legământul ar fi încheiat cu creştinii. El nu poate fi un legământ nou cu creştinii şi din motivul că ei niciodată nu au stat sub vechiul legământ.[4] În loc ca noul legământ să fie împlinit – împlinirea a fost oprită deocamdată -, este revelat ceva cu totul nou. Am dovedit de mai multe ori, că acest ceva nou nu are nimic a face cu promisiunile Vechiului Testament.

Deci paharul vorbeşte despre sângele legământului, „care se varsă pentru mulţi” (Matei 26.28; Marcu 14.24). El arată că sângele lui Hristos este o bază legitimă pentru iertarea păcatelor, pe baza căruia Dumnezeu poate să instaureze relaţia Sa de dragoste între El şi poporul Său. El aşteaptă împlinirea acestei bucurii. Primul legământ a eşuat. Acest legământ nu a arătat poporului clar dragostea lui Dumnezeu, deoarece Dumnezeu S-a arătat ca Cel care cere, şi acest legământ nu a adus poporul Său într-o poziţie care să-l fi făcut potrivit pentru dragostea Sa. Noul legământ le face pe ambele: în primul rând el face cunoscut dragostea lui Dumnezeu, care acum nu mai cere împlinirea Legii, ci dăruieşte (Evrei 10.16b) şi iartă păcatele (Evrei 10.17), şi în al doilea rând el oferă o bază legitimă prin care poporul lui Dumnezeu este făcut prin jertfa lui Hristos potrivit pentru dragostea lui Dumnezeu (Evrei 10.12-16a). Această legătură între Dumnezeu şi poporul Său niciodată nu poate fi schimbată sau lezată, nici din partea lui Dumnezeu şi nici din partea omului. El este un legământ desăvârşit. În noul legământ omul nu mai trebuie să împlinească nici o obligaţie. Legământul nu mai poate fi nici schimbat, căci sângele a pecetluit deja totul. Aceasta este cu adevărat ceva total „nou”. Pe acest fundament al harului neîngrădit al lui Dumnezeu, noi creştinii credincioşi de astăzi stăm deja într-o relaţie vie cu Dumnezeu. În această privinţă binecuvântările noului legământ, care în viitor vor deveni literalmente realitate pentru Israel, sunt valabile deja astăzi pentru noi.

Acest legământ nou este deja ratificat[5] din partea lui Dumnezeu (vezi şi Evrei 8.6). Dar deoarece poporul Israel până astăzi respinge pe Mesia al lui, noul legământ nu a putut şi nu poate încă fi încheiat. Partenerul celălalt al legământului, conform cu Ieremia 31.31 foarte clar „casa lui Israel” şi „casa lui Iuda”, nu a apărut încă la „semnarea contractului”. Şi exact în punctul acesta găsim spaţiul pentru intercalarea timpului Bisericii, respectiv al timpului de har. Atâta timp cât învelitoarea este pe inima lor (2 Corinteni 3.14-16), noul legământ nu poate fi încheiat cu poporul. Deoarece noi cunoaştem pe Mijlocitorul, în timpul intermediar noi avem voie pe baza sângelui noului legământ, care reglementează relaţiile noi între Dumnezeu şi om pe pământ, să stăm deja înaintea lui Dumnezeu în aşa fel cum va sta cândva în viitor casa lui Israel, când noul legământ se va încheia textual. Însă nu numai exact „aşa”! Privilegiile de a fi legat cu Mijlocitorul acestui legământ sunt cu mult mai mari, decât să stai sub legământ.[6] De aceea apostolul nu este slujitorul legământului potrivit literei, ci potrivit Duhului (2 Corinteni 3.6).

Unii au tras concluzia din faptul că noi am venit „la Isus, Mijlocitorul unui nou legământ” (Evrei 12.24), că noul legământ drept urmare ar fi fost încheiat nu cu izraeliţii, ci cu noi creştinii. Dar a cunoaşte pe Mijlocitorul noului legământ, nu înseamnă neapărat să fi şi partener de legământ. Când două partide încheie un legământ, poate fi o foarte mare binecuvântare pentru o a treia partidă, care nu are direct a face cu acest legământ. Dacă puterile mondiale ale lumii încheie legăminte (de exemplu pacturile de neagresiune), aceasta poate fi o binecuvântare foarte mare pentru restul lumii, cu toate că popoarele nu sunt parteneri de legământ. Şi astfel cunoaştem noi, Biserica alcătuită din iudei şi păgâni, pe Mijlocitorul noului legământ, fără ca noi înşine să fim parteneri de legământ.

Noul_legamant

Slujba noului legământ

Slujitor al noului legământ ( 2 Corinteni 3.6)

2 Corinteni 3.6: … Dumnezeu, care ne-a şi făcut capabili, ca slujitori ai unui nou legământ; nu ai literei, ci ai Duhului; pentru că litera omoară, dar Duhul dă viaţă.

În ce măsură Pavel era un „slujitor al noului legământ”? Pavel avea diferite slujbe ca apostol. În Coloseni 1.23-25 citim despre o slujbă a Evangheliei şi despre o slujbă a Adunării. Slujba împăcării (2 Corinteni 5.18) accentuează că creştinul este o creaţie nouă, cu relaţii noi, care sunt mai importante decât relaţiile pământeşti de rudenie. Potrivit cu 2 Corinteni 3.6 apostolii şi profeţii Noului Testament erau în sens spiritual şi slujitori ai noului legământ. Deci, Pavel şi împreună-lucrătorii cu el – şi aceasta este valabil şi astăzi pentru slujitorii lui Dumnezeu, care au fost chemaţi pentru această slujbă – nu stăteau pe fundamentul vechi „al literei, care omoară”, Legea, ci pe fundamentul nou al „Duhului, care dă viaţă”. Ceea ce vechiul sistem legalist niciodată nu putea să ducă la bun sfârşit, a fost propovăduit acum tuturor oamenilor în Evanghelia harului. În locul „slujbei condamnării” a venit „slujba dreptăţii” (2 Corinteni 3.9).

Prin aceasta slujba legământului este mărturia minunată despre faptul că tot ce mai înainte era valabil, a fost dat la o parte. Primul om (acesta este omul ca urmaş al lui Adam decăzut) şi fără nici o excepţie orice sistem, care până acum a pus baza specială pentru relaţia omului cu Dumnezeu – ca de exemplu Legea -, a fost pus la o parte. Cu toate că noul legământ va fi instaurat literalmente cu cele două case ale lui Israel, principiile lui spirituale au fost aduse deja la lumină astăzi în creştinism; aceste principii le propovăduia Pavel.

În textul original în limba greacă în 2 Corinteni 3.6 noţiunea „noul legământ” nu este însoţită de articolul hotărât, aşa că s-ar mai putea traduce şi: „… ne-a făcut capabili ca slujitori de legământ nou”, cu alte cuvinte: … care ne-a dat aptitudinea să slujim în această nouă-ordine-a-legământului după Duhul, aceasta înseamnă corespunzător gândurilor lui Dumnezeu, care au a face cu Domnul glorificat (2 Corinteni 3.17,18). – Aici în locul acesta nu este vorba atât de mult de slujba noului legământ, ci de însuşirea specifică a noului legământ.[7] Pavel nu vorbeşte de faptul că el este sub legământul nou, ci mai degrabă descrie caracterul slujbei sale. Noul legământ este expresia harului suveran, şi de aceea harul este caracteristica slujbei noului legământ. Slujba nu este caracterizată prin litere – exteriorul[8] -, ci prin Duhul, interiorul: gândurile lui Dumnezeu[9] ascunse sub forma exterioară, pe care numai credinţa le poate vedea. Vechiul legământ, legământul mozaic, era caracterizat prin lucruri exterioare, chiar dacă unii – să ne gândim numai la poetul Psalmului 119 - au văzut interiorul. În contrast cu aceasta noul legământ este caracterizat prin aspectul lăuntric, chiar dacă în acesta sunt date forme exterioare.[10]

  • Excurs la cuvântul „duh” din 2 Corinteni 3
  • Cuvântul „duh” este folosit aici în înţelesuri diferite, un înţeles excluzând pe celălalt. De aceea nu totdeauna este clar să se decidă despre ce înţeles este vorba. Probabil prin aceasta trebuie să se facă aluzie la înrudire, aşa că uneori poate avea mai multe înţelesuri în acelaşi timp.
  • În 2 Corinteni 3.6a cuvântul are în legătură cu versetul 3 înţelesul principal de „o chestiune a inimii, interiorul, fiinţa” în contrast cu litera exterioară de pe tablele de piatră.
  • 2 Corinteni 3.6b cu privire la înţelesul cuvântului „duh” pare să se refere în principal la versetul 6a şi la fraza următoare după textul intercalat în paranteze[11] (2 Corinteni 3.7-16), deci la versetul 17a. Aici este vorba de gândurile lui Dumnezeu, care sunt ascunse sub formele exterioare, vizibile.
  • După intercalarea în paranteze, în 2 Corinteni 3.17a cuvântul „duh” este atribuit direct Domnului; aici este iarăşi vorba în principal de fiinţa, deci de partea lăuntrică. Duhul, gândurile lui Dumnezeu în forma exterioară, are pe Domnul ca punct central, aşa cum El este prezentat aici: înconjurat de glorie şi radiind glorie.
  • În 2 Corinteni 3.17b este vorba în principal de Duhul Sfânt.
  • În 2 Corinteni 3.18 cuvântul „duh” este pus pe aceeaşi treaptă cu Domnul. Aici este vorba în principal de Duhul Sfânt, care la fel este Domn (= Dumnezeu) aşa cum este Tatăl şi Fiul (o aluzie la Triunitate) şi care ne transformă în acelaşi Chip al lui Hristos prin preocuparea noastră cu Hristos, mai exact spus cu gloria Sa (2 Corinteni 3.18).

Textual noul legământ într-adevăr nu este valabil pentru noi creştinii – deoarece în ceea ce priveşte litera el va fi încheiat cu Israel -, dar după Duhul şi noi avem a face cu el (2 Corinteni 3.6). Acest Duh este Domnul glorificat (2 Corinteni 3.17). Legământul ne-ar fi „omorât” şi pe noi, aceasta înseamnă exclus de la binecuvântări, dacă Pavel ar fi slujit noului legământ după literă.

Noul legământ poate fi numai pentru poporul Israel, care cunoştea deja un legământ vechi. De altfel în privinţa aceasta este o deosebire fundamentală între Israel şi Biserică: în cazul noului legământ textual litera Legii va fi scrisă pe inima lor (Evrei 8.10); însă în inima noastră Duhul scrie Persoana lui Hristos (2 Corinteni 3.1-6,17), aşa că noi suntem o epistolă a lui Hristos (2 Corinteni 3.3).[12] Cu toate că aici este o diferenţă între Biserică şi Israel, nu vrem să accentuăm exagerat aceasta – în ceea ce priveşte viitorul.

Hristos a venit să ducă Legea la plinătatea hotărâtă de Dumnezeu, aceasta înseamnă s-o pună pe deplin în valoare („să împlinească”; Matei 5.17). Dragostea lui Dumnezeu revelată prin El este conţinutul – spiritual – cel mai profund al Legii, da, este „suma (plinătatea) Legii” (Romani 13.10). Chiar dacă Legea va fi textual (cuvânt cu cuvânt) scrisă pe inima poporului, totuşi – după ce Hristos a venit – plinătatea şi revelarea conţinutului profund al Legii nu pot fi revocate. Deci în cazul literei, care va fi scrisă poporului pe inimă, nu va fi vorba de litera „rece, moartă”, ci va fi Legea în plinătatea pe care i-a dat-o Hristos.

Să observăm: nu litera în sine omoară, ci ea omoară atunci când este vorba numai de literă, numai de exterior. Important este că Duhul nu este despărţit de literă, ci ambele sunt ţinute împreună.

Versetul 6 din 2 Corinteni 3 stă de altfel în legătură directă cu versetul 17; versetele 7-16 sunt o intercalare. Deci de fapt se spune: „6 pentru că litera omoară, dar Duhul dă viaţă. … 17 Şi Domnul este Duhul, iar unde este Duhul Domnului, este libertate. 18 Iar noi toţi, privind … gloria Domnului, suntem transformaţi … de Domnul, de Duhul” (2 Corinteni 3.6,17,18). Aici găsim în mod remarcabil pe Domnul şi pe Duhul legaţi împreună, da, oarecum aşezaţi pe aceeaşi treaptă. Duhul este Duhul Domnului, Duhul lui Hristos, şi El este şi Duhul lui Dumnezeu. Noi suntem obişnuiţi să diferenţiem între Persoanele Dumnezeirii, aşa că noi le despărţim foarte uşor şi prin aceasta suntem în pericol să pierdem din vedere adevărul despre unitatea Dumnezeirii.

Domnul este Duhul dătător de viaţă şi cu Duhul Său este natura aducătoare de libertate a noului legământ. Aceasta este baza spirituală a noului legământ în contrast cu a literei; litera este exteriorul. Omul are nevoie de ceea ce este Duhul, şi nu numai de ceea ce este litera.

Dacă privim gloria Domnului, aceasta va avea o influenţă mare asupra noastră (2 Corinteni 3.18), căci noi nu vedem pe Domnul în smerenia Sa, aşa cum era în timpul vieţii Sale pe pământ, ci în legătură cu gloria Sa, pe care El o are în cer ca Cel înviat. Abia ca Cel înviat El este Duhul noului legământ. Noi vom fi transformaţi; niciodată litera singură nu putea face aceasta. Este vorba de duhul lucrului, de gândurile lui Dumnezeu care stau înapoia unui lucru. Aşa citim de exemplu în 2 Corinteni 4.13: „… şi noi credem, de aceea şi vorbim”. Apostolul era deci preocupat cu duhul lucrurilor, aceasta înseamnă cu gândurile mai adânci ale lui Dumnezeu, nu cu litera. Era vorba de viaţă, de conţinutul lucrurilor. Noi trebuie să găsim viaţa în Domnul, şi dacă găsim viaţa în El, atunci noi o avem nu numai în litera Scripturii, ci şi într-o Persoană. Evanghelia ne învaţă nu numai prin textele biblice, ci ea ne conduce la o Persoană.

În afară de aceasta noi avem a face cu cineva care nu numai aduce iertarea. El face cunoscut în Sine Însuşi nu numai harul şi dragostea lui Dumnezeu. Ci mult mai mult, El dă viaţă tuturor celor care cred în El. Această credinţă are ca urmare, că ei trăiesc în cunoaşterea lui Dumnezeu şi pot sta înaintea lui Dumnezeu în libertatea Duhului (2 Corinteni 3.17) ca aceia care ei înşişi au Duhul Domnului. Deoarece ei nu sunt sub Lege, ci sunt liberi de toate legăturile, Duhul Sfânt poate lucra în ei şi poate să-i facă să aducă lui Dumnezeu adorare ca răspuns la dragostea Sa şi Lui să-şi dedice mulţumitori viaţa. Prin aceasta devine vizibil în ei ceva din gloria lui Hristos. Aceasta este schimbarea din glorie în glorie, despre care vorbeşte versetul următor (2 Corinteni 3.18). Prin aceasta este definit caracterul a ceea ce constituie a fi astăzi lăuntric creştin.

Deci dacă aici citim despre „duhul”, atunci din toate aceste gânduri vibrează ceva: este Domnul nostru Isus, Duhul Sfânt, adevăratul conţinut al legământului, natura mesajului lui Dumnezeu, legătura vie între Dumnezeu şi om, pe care Dumnezeu a instaurat-o cu legământul. Însă centrul de greutate este diferit în fiecare verset – vezi excursul de mai înainte.

Pavel era un slujitor al noului legământ pentru noi după duhul, însă el nu putea fi după literă (2 Corinteni 3.6), deoarece legământul va fi încheiat cu Israel. Poporul Israel dimpotrivă nu va avea nevoie în viitor de un slujitor deosebit, căci fiecare va şti când Dumnezeu, spus cu foarte mare respect, ca Slujitor al lor va scrie Legea pe inima lor; atunci legământul va intra în vigoare cu toate însuşirile lui.

Şi pentru noi sunt valabile binecuvântările minunate ale noului legământ. Noi le putem savura, deoarece noi suntem uniţi cu Mijlocitorul noului legământ, deoarece El a devenit viaţa noastră, deoarece El este scris în inima noastră şi deoarece noi avem iertarea păcatelor. Iertarea şi înnoirea, care sunt promise poporului Israel în noul legământ (Evrei 10.15-17), nouă ne aparţin deja astăzi, şi aceasta într-o măsură mai bogată decât le va poseda atunci poporul Israel. Relaţia lui Dumnezeu cu oamenii în general s-a schimbat principial odată cu noul legământ: Dumnezeu nu mai cere nimic de la om, ceea ce acesta oricum nu poate împlini, ci El dă. Deja astăzi credincioşii din epoca Biserici vin pe principiul harului în binecuvântarea noului legământ, înainte ca el să intre efectiv în vigoare pentru cele două case ale lui Israel.

Reţinem deci, că noul legământ este valabil textual numai pentru poporul Israel restabilit în viitor, însă binecuvântarea acestui legământ este valabilă şi pentru noi astăzi. Drept urmare legământul într-adevăr nu are nici o însemnătate textuală pentru noi, însă are o însemnătate spirituală. Legea de pe Sinai, exteriorul, desigur îmbogăţită cu înţelesul deplin al gândurilor lui Dumnezeu, cu Duhul, va fi scrisă textual pe inima lui Israel, însă în noi va fi scris Hristos Însuşi.

De altfel şi naţiunile în Împărăţia de o mie de ani nu vor fi în noul legământ, însă vor avea foloase de la el, căci atitudinea lui Dumnezeu faţă de om s-a schimbat. Şi ele, dacă cred, vor primi iertarea. Atunci şi ele nu vor trebui să împlinească anumite cerinţe ale lui Dumnezeu, ca să primească binecuvântarea Sa.

Slujba dreptăţii ( 2 Corinteni 3.9)

2 Corinteni 3.9: Pentru că, dacă slujba condamnării a avut glorie, cu atât mai mult prisoseşte în glorie slujba dreptăţii.

Pavel descrie slujba lui sub două aspecte: ca „slujbă a dreptăţii” (2 Corinteni 3.9) şi ca „slujbă a Duhului” (2 Corinteni 3.8). Aceste două aspecte merg paralel cu cele două caracteristici ale noului legământ, aşa cum le găsim la profetul Ieremia şi în epistola către Evrei. Slujba dreptăţii merge paralel cu caracteristica iertării păcatelor, şi slujba Duhului merge paralel cu caracteristica înscrierii Legii pe inimi.

„Slujba dreptăţii” stă faţă în faţă cu „slujbei condamnării” (2 Corinteni 3.9). Slujba vechiului legământ era o slujbă a morţii, care putea să conducă numai la condamnare. Deoarece omul este lipsit de putere, să facă binele, slujba sub Lege putea aduce numai moarte şi condamnare (2 Corinteni 3.7).[13] Însă lucrarea, pe care Hristos a făcut-o pentru noi, aduce dreptatea: „Pe Cel care n-a cunoscut păcat, L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să devenim dreptate a lui Dumnezeu în El” (2 Corinteni 5.21). Dreptate înseamnă: fiecăruia i se dă ce i se cuvine. Toate cerinţele lui Dumnezeu au fost desăvârşit satisfăcute prin lucrarea de ispăşire făcută de Domnul Isus: lui Dumnezeu I s-a adus pe deplin şi desăvârşit ce I se cuvine. Prin aceasta omul, care este unit cu Hristos, stă ca om drept înaintea lui Dumnezeu. Nu mai este nici un păcat care ar putea să-l facă vinovat înaintea lui Dumnezeu; toate păcatele au fost iertate. Păcatul rămâne desigur la un credincios o chestiune foarte serioasă, dar aceasta nu mai este o chestiune între el ca om faţă de Dumnezeu, ci ca un copil faţă de Tatăl.

Slujba dreptăţii din zilele noastre nu cere, ci ne revelează şi ne dăruieşte dreptatea divină prin credinţa în Isus Hristos (2 Corinteni 3.9; Romani 3.25; 5.1; Filipeni 3.9). Toate păcatele noastre le-a purtat Salvatorul nostru şi le-a îndepărtat. Dumnezeu ne vede în El ca fiind drepţi şi fără cusur.

Slujba Duhului (2 Corinteni 3.7,8)

2 Corinteni 3.7,8: 7 Dar dacă slujba morţii, săpată în litere pe pietre, a fost adusă cu glorie, încât fiii lui Israel nu-şi puteau aţinti privirea la faţa lui Moise, datorită gloriei feţei lui, glorie care urma să fie desfiinţată, 8 cu atât mai mult slujba Duhului va dăinui în glorie!

Latura a doua a slujbei legământului constă în „slujba Duhului” (2 Corinteni 3.8). „Slujba Duhului” stă faţă în faţă cu „slujba morţii” (2 Corinteni 3.7). Slujba vechiului legământ se orienta după ceea ce era scris pe tablele Legii din piatră şi aceasta nu putea nimeni s-o împlinească. De aceea ea era o slujbă a morţii şi putea duce numai la moarte. Însă lucrarea Duhului Sfânt în noi include, că El scrie în inimile noastre pe Hristos, Cuvântul veşnic, şi aceasta este legată cu viaţa dumnezeiască. Efectul acestui fapt este, că Hristos devine mare pentru inimile noastre şi noi reflectăm ceva din El.

Aşa cum oamenii, reprezentaţi prin israeliţi, puteau cândva citi pe tablele de piatră ceea ce cerea dreptatea lui Dumnezeu în Lege, tot aşa oamenii din zilele noastre trebuie să poată citi în noi ce oferă harul lui Dumnezeu oamenilor. Cum însă va deveni posibil, ca scrisoarea lui Hristos, scrisă în inimile credincioşilor, să fie bine citită, aşa că prin viaţa creştinilor şi în mod deosebit prin viaţa Bisericii caracterul lui Hristos devine vizibil pentru toţi oamenii? Hristos poate fi văzut în noi numai atunci când noi ca credincioşi privim la un Hristos viu în glorie şi prin aceasta devenim transformaţi în chipul Lui: „Iar noi toţi, privind ca într-o oglindă, cu faţa descoperită, gloria Domnului, suntem transformaţi în acelaşi chip, din glorie în glorie, de Domnul, de Duhul” (2 Corinteni 3.18). În privirea la gloria Domnului este o putere transformatoare, care stă la dispoziţia tuturor credincioşilor, tânăr sau bătrân, nu numai apostolilor; de aceea Pavel scrie „noi toţi” şi nu „noi apostolii”.

Această „transformare” o obţinem nu prin eforturi proprii, dacă noi de exemplu luăm ca model un credincios devotat din jurul nostru. Noi vom fi numai atunci transformaţi, când privim gloria Domnului. Pe faţa Domnului nu este nici un voal, aşa cum era la Moise, care trebuia să acopere înaintea poporului gloria lui Dumnezeu, care strălucea de pe faţa lui (Exodul 34.33-35; compară cu 2 Corinteni 3.13). Când privim la El, atunci nu numai că de pe inimile noastre va dispare acea acoperitoare a întunericului, ci noi vom deveni tot mai mult asemenea Lui şi în cele din urmă vom fi transformaţi „din glorie în glorie”. Atunci noi vom fi ridicaţi deasupra oricărei slăbiciuni şi oricărui eşec, pe care le găsim în noi înşine şi în fraţii noştri şi în surorile noastre, precum şi peste tot răul din jurul nostru şi ne vom bucura de desăvârşirea Domnului.

Slujba dreptăţii, pe care am studiat-o mai înainte, are de aceea a face cu lucrarea lui Hristos pentru noi. Păcatele noastre au fost înlăturate şi noi am fost socotiţi drepţi. Slujba Duhului dimpotrivă se referă la lucrarea Duhului în noi. Duhul Sfânt a produs în noi viaţa nouă şi o lucrează în continuare în noi şi după naşterea noastră din nou, pentru ca noi să fim schimbaţi în aşa fel, că Hristos ia tot mai mult chip în noi şi noi devenim o epistolă a lui Hristos, care poate fi citită. Lucrarea de ispăşire a lui Hristos este aşa de mare, că face din oamenii păcătoşi un monument al dreptăţii lui Dumnezeu; şi lucrarea Duhului lui Dumnezeu este aşa de mare, că ea scrie pe Hristos în inimile noastre şi face din noi oamenii slabi, „vase de lut” fragile (2 Corinteni 4.7), purtători ai gloriei lui Dumnezeu pe pământ.

Slujba legământului şi gloria (2 Corinteni 3.8-11)

2 Corinteni 3.8-11: … 8 cu atât mai mult slujba Duhului va dăinui în glorie! 9 Pentru că, dacă slujba condamnării a avut glorie, cu atât mai mult prisoseşte în glorie slujba dreptăţii! 10 Pentru că şi ceea ce a fost glorificat n-a fost glorificat în această privinţă, datorită gloriei care o întrece cu mult. 11 Pentru că, dacă ceea ce urma să înceteze a fost introdus cu glorie, cu atât mai mult ceea ce rămâne dăinuie în glorie!

Prin aceasta ajungem acum la tema centrală a slujbei noului legământ: revelarea gloriei lui Dumnezeu pe pământ.

Când Pavel explică credincioşilor slujba lui, el spune: noi suntem slujitori ai noului legământ (2 Corinteni 3.6), şi, ca să explice, ce cuprinde această slujbă, foloseşte permanent cuvântul cheie: glorie. Ce înseamnă aceasta: revelarea gloriei? Aceasta este reflectarea caracterul ales lăuntric al lui Dumnezeu. Tot ce este revelat de la Dumnezeu este ales, minunat, excelent, excepţional şi desăvârşit. În suveranitatea Sa Dumnezeu alege căi diferite, pentru a Se revela. Revelarea gloriei lui Dumnezeu este sinteza revelării dragostei, dreptăţii, harului, sfinţeniei, îndurării, maiestăţii, credincioşiei, înţelepciunii, şi aşa mai departe, a lui Dumnezeu, deci toate însuşirile distinse ale lui Dumnezeu şi ale fiinţei Sale.

Deja la legământul făcut cu Noe a fost o revelare a gloriei lui Dumnezeu: curcubeul, gloria multicoloră din nori, dă şi astăzi mărturie despre gloria lui Dumnezeu şi arată cum trebuie să se reveleze principial gloria: din cer. Legământul cu Noe arată clar, căci cu toată acţionarea severă a lui Dumnezeu prin potop, din cauza păcatului omului (Geneza 6.5-7), există un viitor pentru neamul de oameni. În Psalmul despre potop 104 se spune în privinţa aceasta: „Trimiţi suflarea Ta: ele sunt create şi înnoieşti faţa pământului. Gloria Domnului va fi pentru totdeauna [sau: veşnic]: Domnul Se va bucura de lucrările Sale.” (Psalmul 104.30,31). Pe timpul lui Noe era încă o taină, cum şi în ce Persoană trebuia să se reveleze mângâierea profeţită de Lameh, tatăl lui Noe: „Acesta ne va mângâia în lucrul nostru şi în truda mâinilor noastre, din cauza pământului pe care l-a blestemat Domnul” (Geneza 5.29). Acest mângâietor nu putea fi în persoana lui Noe[14], ci arăta spre cineva, care trebuia încă să vină: Hristos.

La legământul cu Avraam devine vizibilă înainte de toate sfinţenia verificatoare a gloriei lui Dumnezeu: „… şi iată un cuptor fumegând şi o flacără de foc care a trecut printre acele bucăţi” (Geneza 15.17). Şi semnul acestui legământ – cuţitul circumciziei (Geneza 17.10) – este o expresie a judecăţii divine.[15] Circumcizia – cuţitul ascuţit, care trebuie să taie în carne – exprimă că gloria nu se poate găsi în om.

Legământul cu Israel era deja ceva minunat, căci după ce legământul a fost încheiat, conducătorii lui Israel aveau voie să se urce pe munte şi să privească pe Dumnezeul lui Israel (Exodul 24.9,10). Însă arătarea gloriei era legată cu „groază şi tremur” (Evrei 12.21; compară cu Deuteronomul 9.19). Ea s-a revelat pe de o parte în „focul aprins, în negură, în întuneric, în furtună, în sunetul de trâmbiţă, în glasul cuvintelor, pe care cei care l-au auzit au cerut să nu li se mai adauge un cuvânt, pentru că nu puteau suporta ce li se poruncise” (Evrei 12.18-20).

Pe de altă parte găsim gloria într-o dimensiune mult mai mare, atunci când Moise s-a coborât a doua oară de pe muntele Sinai. Atunci Moise a văzut mult mai mult din gloria lui Dumnezeu, aşa că şi faţa lui strălucea şi reflecta gloria lui Dumnezeu. Moise a făcut cunoştinţă cu Dumnezeu (Exodul 34.5-7). Dumnezeu S-a revelat lui Moise, aşa că el a putut vedea o nouă latură a gloriei lui Dumnezeu; aceste promisiuni ale harului depăşeau cu mult dreptatea şi maiestatea lui Dumnezeu: Dumnezeu este nu numai drept, ci şi milos şi îndurător şi încet la mânie şi voia să Se poarte în har cu poporul care păcătuise aşa de îngrozitor.

Dar deoarece poporul Israel, în contrast cu Moise, nu putea suporta gloria lui Dumnezeu, Moise a trebuit să-şi acopere faţa, pentru ca gloria, care radia de pe faţa lui, să nu-i „lovească” (Exodul 34.29-35). Din acest motiv ei nu puteau să vadă nici gloria care era legată cu vechiul legământ, şi nici nu puteau să cunoască ţelul (sfârşitul) vechiului legământ: adevărata glorie în Hristos (2 Corinteni 3.13). Chiar dacă gloria lui Dumnezeu este legată cu omul prin cele mai mici cerinţe, totuşi omul nu poate s-o suporte.

În aceste versete devine clar cât de strâns legat este vechiul legământ cu Legea, căci noţiunile „vechiul legământ” şi „Moise” („Legea”) sunt folosite în 2 Corinteni 3.14,15 cu aproape acelaşi înţeles. Un legământ (aceasta este valabil atât pentru vechiul legământ cât şi pentru noul legământ) nu exprimă numai o relaţie deosebită între partenerii de legământ şi formulează aceste relaţii sau le pune obligaţii, ci acest legământ este o carte a legământului şi poate fi citită. Deja vechiul legământ era o revelare divină, la care a devenit vizibil ceva care mai înainte era ascuns. El trebuia citit, căci el era scris pe pietre, cu litere, care nu trebuiau să rămână necitite. Israel înţelege astăzi tot aşa de puţin la fel ca atunci, ce voia Dumnezeu să reveleze, deoarece „vălul stă pe inima lor” (2 Corinteni 3.15). Problema este la „staţia de recepţie” (inima lor) şi nu la „staţia de emisie” (Dumnezeu). Dar când poporul „se vor întoarce la Domnul, vălul va fi înlăturat” (2 Corinteni 3.16), aşa că gloria lui Dumnezeu va fi vizibilă şi se va putea citi. Aceasta se împlineşte astăzi cu fiecare iudeu – şi principial cu fiecare credincios dintre naţiuni, cu toate că la el este dat la o parte un alt voal[16] -, care prin credinţă se deschide pentru Hristos, şi cândva aceasta se va împlini de asemenea la tot poporul.

Slujba noului legământ are a face numai cu gloria (2 Corinteni 3.8-11). Dacă deja vechiul legământ era cu glorie (2 Corinteni 3.7,9), noul legământ va fi o abundenţă de glorie (2 Corinteni 3.8,9), căci în acest legământ este vorba de revelarea de Sine a lui Dumnezeu în Fiul Său într-o formă care le întrece pe toate. Domnul Isus, Fiul Omului, Se află acum în glorie în cer, şezând la dreapta lui Dumnezeu, unde credincioşii vor avea în curând ocazia să-L vadă.

Însă în pasajul nostru nu se vorbeşte nimic despre cer. Cu întrebarea „Unde îţi vei petrece veşnicia?” mulţi reduc Evanghelia prea mult la cer. Desigur întrebarea, unde va merge omul, când el moare, este deosebit de importantă. Dar noi nu trebuie să rămânem la această întrebare. În cazul slujbei noului legământ nu este vorba în primul rând de cer sau cum putem noi ajunge în cer, ci cum va deveni vizibilă pe pământ gloria lui Dumnezeu. Este gloria lui Dumnezeu în pericol? Da şi nu. În cer ea este inatacabilă. Dar care este situaţia pe pământ? Se va revela gloria lui Dumnezeu şi pe pământ? Prin căderea în păcat omul s-a adus singur în necaz şi suferinţă. Deoarece noi suntem creaturi egocentrice, acesta este primul nostru gând. Dar ce a produs căderea în păcat la Dumnezeu? Ne-am gândit noi vreodată că prin aceasta gloria lui Dumnezeu a fost umbrită?

  • Cum stau lucrurile cu adevărul lui Dumnezeu: A spus Dumnezeu cu adevărat?
  • Cum stau lucrurile cu dragostea lui Dumnezeu: Este Dumnezeu cu adevărat un Dumnezeu al dragostei, dacă El reţine creaturilor Sale ce este mai bun?
  • Cum stau lucrurile cu înţelepciunea lui Dumnezeu: Nu este Dumnezeu îngust la vederi, când face atâta caz de un anumit pom din grădină?
  • Cum stau lucrurile cu sfinţenia şi dreptatea lui Dumnezeu, când El lasă păcatul nepedepsit şi chiar îl iartă?
  • Cum stau lucrurile cu maiestatea lui Dumnezeu, când El nu pedepseşte corespunzător aceste jigniri?

Rezumând am putea spune: cum stau lucrurile cu gloria lui Dumnezeu? Începând cu prima şoaptă a şarpelui (Geneza 3.1,4,5) omul şi-a pus toate aceste întrebări. Însă ultimul răspuns al lui Dumnezeu la toate acestea este: glorie pe pământ – asigurată prin noul legământ în Împărăţia de o mie de ani.

Cu privire la slujba noului legământ nu este vorba în primul rând de noi – că noi eram în necaz şi suferinţă (compară cu Romani 1-7), morţi în greşeli şi păcate (compară cu Efeseni 2) şi cum noi putem fi salvaţi din aceasta, respectiv cum noi putem fi aduşi la viaţă -, ci de Dumnezeu. Cum pot fi combătute şoaptele lui satan, cum poate fi restaurată onoarea lui Dumnezeu pe pământ şi gloria Lui să devină din nou vizibilă? Întrebarea nu este: Cum găsesc eu ca păcătos vinovat un Dumnezeu îndurător?, sau: Cum ajung eu în cer?, ci: Cum găseşte Dumnezeu o cale, ca să reveleze pe pământ gloria Sa?

Răspunsul lui Dumnezeu la această întrebare este noul legământ. În noul legământ Dumnezeu Însuşi garantează, că gloria Sa va deveni vizibilă pe pământ; şi este copleşitor, că această glorie nu trebuie să se vadă în afara omului, ci în om, care a crezut şoaptele lui satan (şarpele) şi în felul acesta a întunecat gloria lui Dumnezeu. Dumnezeu ar fi putut să înlăture din cale pe omul căzut în păcat, definitiv şi irevocabil, şi să înceapă ceva nou, aşa cum olarul dă la o parte vasul care nu a reuşit şi formează unul nou. Dar nu, tocmai în om, în poporul Său pământesc, Dumnezeu va revela pe pământ gloria Sa. Noul legământ garantează, că gloria lui Dumnezeu va fi realizată; el ne-o descrie în expresii, care se pot citi şi înţelege de noi, şi cu toate acestea Dumnezeu revelează în acestea o glorie care depăşeşte orice înţelegere.

Cu două mii de ani în urmă gloria divină a fost revelată în Omul Isus Hristos pe pământ. Şi astăzi noi o vedem cu ochii credinţei pe „faţa” Unsului înviat al lui Dumnezeu (2 Corinteni 4.6): în Isus Hristos, în Omul după buna plăcere a lui Dumnezeu, „Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor” (Apocalipsa 17.14). Apostolul Pavel scrie despre sine însuşi şi împreună-lucrătorii lui în vorbirea simbolică a unui marş triumfal roman: „Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care întotdeauna ne conduce la victorie în Hristos şi descoperă prin noi în orice loc parfumul cunoştinţei Lui. Pentru că noi suntem o mireasmă a lui Hristos către Dumnezeu, printre cei mântuiţi şi printre cei care pier: unora, un parfum de moarte pentru moarte; iar altora, un parfum de viaţă pentru viaţă” (2 Corinteni 2.14-16).

Aceasta este exact slujba noului legământ: să lăsăm să se vadă pe pământ înaintea tuturor oamenilor gloria lui Dumnezeu. Când pământul va fi curăţit prin judecată şi noul legământ va fi încheiat cu Israel, atunci în Împărăţia de o mie de ani se va revela în putere pe pământ gloria lui Dumnezeu. Într-adevăr deja astăzi se revelează gloria lui Dumnezeu, însă nu în putere, ci în mare slăbiciune. Această realitate o descrie Pavel în capitolul patru al celei de-a doua epistolă către Corinteni, prin aceea că el descrie legătura între devenirea vizibilă a gloriei şi slăbiciunea existenţei noastre pământeşti. Drept urmare caracterul ales al lui Dumnezeu nu este revelat în zilele noastre în maiestate şi splendoare, ci în slăbiciunea slujitorilor Săi, care au parte de prigoane şi asuprire şi chiar moarte, o cale, pe care ei pot merge numai în puterea lui Dumnezeu.

Cât de minunat trebuie să fie Dumnezeu, care conduce pe slujitorii Săi aşa fel, că gloria Sa poate deveni mare chiar şi prin suferinţele lor! Aceeaşi glorie vrea Pavel s-o scrie în inima credincioşilor din Corint şi prin aceasta şi nouă, căci exact aceasta este slujba lui: să scrie pe Hristos în inimile credincioşilor (2 Corinteni 3.3), o epistolă, care poate fi citită de toţi oamenii şi în care se citeşte gloria lui Dumnezeu. Aceasta este valabil în aceeaşi măsură pentru credincioşii din Corint din timpul acela, precum şi pentru credincioşii de astăzi. Dumnezeu a scris în vechiul legământ cu degetul Său cele zece porunci pe tablele de piatră, şi El scrie astăzi în caracterul noului legământ prin Duhul Său, prin intermediul slujitorilor Săi, gloria lui Hristos în inimile noastre. În Împărăţia de o mie de ani pământul „va fi plin de cunoştinţa gloriei Domnului, aşa cum acoperă apele fundul mării” (Habacuc 2.14). Astăzi dimpotrivă, în timpul dintre înălţarea la cer şi revenirea lui Hristos, gloria lui Dumnezeu devine vizibilă în vase pământeşti, slabe, în oameni în care lucrează Duhul Său. Sunt oameni care în puterea Duhului „privind cu faţa descoperită gloria Domnului” sunt transformaţi în acelaşi chip al gloriei Sale (2 Corinteni 3.18).

Noul legământ este o garanţie a lui Dumnezeu: El nu va renunţa la pământul care a fost murdărit prin păcat şi a fost pătat prin sângele Fiului lui Dumnezeu, ci va lăsa să se vadă pe pământ gloria Sa în oameni, în poporul Său pământesc. Gloria lui Dumnezeu nu se putea desfăşura pe pământ sub vechiul legământ, deoarece vechiul legământ era legat cu Legea şi poporul legământului nu era capabil să împlinească obligaţiile acestei Legi. În noul legământ Dumnezeu nu numai face în Hristos pentru poporul Său o lucrare desăvârşită, ci prin Duhul Său El face şi o lucrare în poporul Său, aşa că oamenii aceştia vor face voia Sa. Gloria lui Dumnezeu va deveni vizibilă pe pământ.

Mijlocitorul noului legământ

Ce era cu vechiul legământ?

„Vechiul” sau „primul” legământ[17] era întemeiat pe obligaţii legaliste. După ce Moise a citit înaintea poporului cartea legământului cu cuvintele ei severe: „Dacă veţi asculta de glasul Meu cu adevărat şi veţi păzi legământul Meu, veţi fi comoara Mea deosebită dintre toate popoarele” (Exodul 19.5-7), ei au zis: „Tot ce a zis Domnul vom face şi vom fi ascultători!” (Exodul 24.7). Apoi Moise a luat din sângele jertfei aduse pentru pecetluirea legământului, „a stropit pe popor şi a zis: ‚Iată sângele legământului pe care l-a făcut Domnul cu voi, potrivit tuturor acestor cuvinte’” (Exodul 24.8; compară cu Evrei 9.18-22).

Deci baza acestui legământ era ascultarea poporului: „dacă voi”, spune Dumnezeu. Din aceasta a rezultat de la început slăbiciunea lui, lipsa lui de putere; da, el a fost chiar de la început sortit eşecului. Era imposibil ca pe baza unui astfel de legământ să se clădească o relaţie bună a omului cu Dumnezeu, o relaţie de durată între Dumnezeul sfânt şi creatura păcătoasă, decăzută. Într-adevăr, şi la sfinţirea acestui legământ a curs sânge, dar era numai sânge de tauri şi de ţapi, care niciodată nu puteau îndepărta păcatele (Evrei 10.4); şi cu toate că aici a avut loc chiar şi moartea, totuşi nu era moartea unui om sfânt, a unui Salvator desăvârşit, care putea să ia asupra Sa responsabilitatea celui vinovat şi să poată corespunde în chip desăvârşit cerinţelor sfinte ale lui Dumnezeu. Sângele vechiului legământ pecetluia numai obligaţia omului ca să împlinească şi să asculte de toate cuvintele lui Dumnezeu.

Binecuvântările vechiului legământ erau deci dependente de ascultarea omului. Fundamentul lui era sângele de tauri şi ţapi, care era prezentat de un mijlocitor în viaţă, Moise. Noul legământ dimpotrivă se bazează pe moartea Mijlocitorului Însuşi şi pe ascultarea Lui până în moarte. Sângele lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este baza de har de nezguduit, veşnic sigură, a acestui legământ. Vechiul legământ a făgăduit binecuvântare, dacă omul împlinea Legea; în contrast cu aceasta noul legământ aduce binecuvântare, care nu se bazează pe nici o condiţie pusă omului, ci se bazează exclusiv pe suveranitatea lui Dumnezeu. Ea descinde din planul harului lui Dumnezeu.

Legământul a fost deja instituit (Evrei 8.6), aceasta înseamnă că baza legitimă a fost pusă, căci Mijlocitorul, care mijloceşte între cele două „grupări” – Dumnezeu şi om – există deja. Garantul, care a luat asupra Lui obligaţiile şi garantează realizarea legământului, există deja (Evrei 7.22), şi sângele legământului a curs. Legământul însă va fi încheiat sau fondat cu partenerii de legământ pământeşti Iuda şi Israel abia în viitor, „după acele zile” (Evrei 8.10) de captivitate din Ieremia 30.3. Cu privire la instituit şi fondat: aşa cum am spus, cele trei premise – Mijlocitorul, Garantul şi sângele - pentru noul legământ există deja. Prin aceasta legământul este instituit, dar partenerii încă nu şi-au „dat mâna”. Legământul este ca să zicem aşa ca un cec valabil, acoperit, pe care eu îl ţin în mână, dar nu am mers încă cu el la bancă.

Tema principală a epistolei către Evrei nu este în primul rând să arate când şi pentru cine în fiecare caz în parte se vor împlini promisiunile – cu toate că ea se ocupă şi cu acestea. Evreii, care atunci au citit această epistolă, cu siguranţă niciodată nu ar fi ajuns la gândul că promisiunea referitoare la instalarea legământului, aşa cum l-a prorocit Ieremia (compară cu Ieremia 31) s-ar fi împlinit deja. Ei ştiau anume că poporul lor trebuia mai înainte să fie restabilit. În afară de aceasta poporul ca întreg avea ca şi mai înainte un voal pe inimă.

Credincioşii evrei au cunoscut că legământul nu putea încă fi încheiat, căci atunci nu ar fi fost ispitiţi să se reîntoarcă la vechiul sistem – ceva, despre care epistola către Evrei atenţionează categoric. Ea le arată că elementele noului sistem depăşesc cu mult în valoare elementele[18] care erau prezente sub o formă oarecare în vechiul sistem. Prin aceasta ei ar fi trebuit să cunoască că noul era principial mai bun decât vechiul, ca să nu stea în pericol să se întoarcă înapoi la ce era vechi. Noul legământ într-adevăr nu era încă încheiat, însă Mijlocitorul legământului venise deja. Credincioşii evrei L-au cunoscut în Persoana lui Isus Hristos, şi ei stăteau deja în legătură cu El, „Garantul unui legământ mai bun” (Evrei 7.22).

Este greu de imaginat, că creştinii evrei în aşteptările lor, pe care ei trebuiau să le aibă ca iudei, priveau noul legământ ca fiind deja încheiat cu ei. Să deduci din aceste texte că a avut loc o împlinire sau o împlinire anticipată sau numai o împlinire parţială, ar însemna să citeşti printre rânduri mai mult decât el cuprinde. Pentru ei însă faptul că sângele a fost vărsat şi Garantul şi Mijlocitorul veniseră deja, era garanţia că în cele din urmă Dumnezeu va încheia noul legământ cu tot Israelul: „cu casa lui Iuda” şi „cu casa lui Israel”, aşa cum spune categoric Ieremia 31.31, deci cu cele două seminţii şi cu cele zece seminţii.[19] Şi credincioşilor din Roma li s-a spus clar, făcându-se referire la profeţi, că în viitor se aşteaptă un legământ pentru Israel (Romani 11.26,27), şi nu că acest legământ ar fi încheiat acum cu ei.

Vechiul legământ ne prezintă în modele ce slujeşte noului legământ ca bază[20], însă omul este incapabil să respecte partea care îi revine şi să împlinească obligaţiile lui. Vechiul legământ a fost întrerupt pentru totdeauna prin vina lui Israel, şi noul legământ, făgăduit de Dumnezeu, constituie singura speranţă pentru poporul pământesc al lui Dumnezeu, pentru a obţine promisiunile vechiului legământ.

În Evrei 10.16,17 este reluat citatul din Ieremia 31.33,34, ca să accentueze eficacitatea jertfei lui Hristos, nu ca să arate cu cine va fi încheiat noul legământ. În primul rând nu este vorba nici măcar pentru cine era jertfa, ci este vorba de jertfa în sine. Noul legământ a fost instituit pe baza acestei jertfe, şi cu el este legată iertarea păcatelor. Chiar dacă legământul nu ar fi încheiat cu nimeni, totuşi faptul că în el era inclusă iertarea păcatelor era dovada că nu mai era necesară o altă jertfă. Dumnezeu Şi-a schimbat principial total atitudinea faţă de lume. El Se poate adresa ei acum în har şi nu trebuie să răsplătească păcătosului – aşa cum era mai înainte în Vechiul Testament – după Lege, ci El poate să-l ierte. Într-adevăr odinioară exista deja iertarea păcatelor în afara vechiului legământ[21], însă sistemul vechiului legământ nu permitea iertarea păcatelor în cadrul lui formal (Evrei 10.4) – cu totul contrar noului legământ, care se întemeiază pe baza iertării păcatelor şi prin aceasta dovedeşte că jertfa lui Hristos are rezultat definitiv.

Caracteristicile noului legământ (Ieremia 31.33,34)

Ieremia 31.33,34: 33 „Pentru că acesta este legământul pe care-l voi încheia cu casa lui Israel după zilele acelea“, zice Domnul: „Voi pune Legea Mea înăuntrul lor şi o voi scrie în inima lor. … 34 Şi nu va mai învăţa fiecare pe aproapele său sau fiecare pe fratele său, zicând: «Cunoaşteţi pe Domnul», pentru că toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic al lor şi până la cel mai mare al lor“, zice Domnul. „Pentru că le voi ierta nelegiuirea şi nu-Mi voi mai aminti de păcatul lor“.

Noul legământ este caracterizat prin două însuşiri deosebite, care vor avea o consecinţă minunată pentru Israel:

  1. Prima însuşire o găsim în credincios: „Voi pune Legea Mea înăuntrul lor” (Ieremia 31.33) – natura nouă, pe care ei o vor avea atunci, va cunoaşte, va dori şi va face ceea ce corespunde voii lui Dumnezeu.
  2. A doua însuşire este pentru credincios: „Pentru că le voi ierta nelegiuirea şi nu-Mi voi mai aminti de păcatul lor“ (Ieremia 31.34) – poporul Israel va primi iertarea păcatelor, Cât de impresionant, că acest popor vinovat, care odinioară a lepădat pe Mesia al lui, va avea parte de iertarea tuturor păcatelor lor!

Urmarea acestui fapt este că Israel va cunoaşte pe Domnul: „… toţi Mă vor cunoaşte” (Ieremia 31.34). Atunci nu va mai fi ca astăzi, un „văl pe inima lor” (2 Corinteni 3.14,15); ci ei vor cunoaşte pe Dumnezeu, după ce Îl vor fi privit pe Acela, „pe care L-au străpuns” (Zaharia 12.10; compară cu Apocalipsa 1.7). Atunci pământul „se va umple de cunoaşterea gloriei Domnului, aşa cum acoperă apele fundul mării” (Habacuc 2.14). Această cunoaştere a Domnului este binecuvântarea centrală a noului legământ. În privinţa aceasta trebuie ţinut seama că aici „cunoaşterea” nu înseamnă „să fii informat”. În limbajul biblic „a cunoaşte” înseamnă mult mai mult. Cuvântul ebraic corespunzător înseamnă în Geneza 4.1 chiar „să ai părtăşie unul cu altul”. Că Domnul cunoaşte pe ai Săi, înseamnă nu numai că El ştie totul despre ei, ci include şi buna Lui plăcere şi dragostea Lui pentru ei (vezi de exemplu Ioan 10.14,15). În cazul nostru cunoaşterea Domnului are a face cu ascultarea, cu cunoaşterea gloriei Sale, cu autoritatea Lui peste noi şi drept urmare cu teama de Domnul.

Cu Israel sau cu „noi”? (Ieremia 31.31-33)

Ieremia 31.31-33: 31 „Iată, vin zile“, zice Domnul, „când voi încheia un legământ nou cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda: 32 nu ca legământul pe care l-am făcut cu părinţii lor, în ziua când i-am luat de mână ca să-i scot din ţara Egiptului, legământ al Meu, pe care ei l-au rupt, deşi Eu le eram soţ“, zice Domnul. 33 „Pentru că acesta este legământul pe care-l voi încheia cu casa lui Israel.“

Vechiul legământ de la muntele Sinai a fost încheiat cu poporul Israel. Aşadar s-ar putea presupune că noul legământ ar fi încheiat cu noi creştinii, ca poporul nou al lui Dumnezeu. Însă nu este aşa, ci noul legământ stă de asemenea în legătură cu poporul Israel, va fi însă încheiat cu el abia „la sfârşitul zilelor”. Deci noul legământ nu a fost încă ratificat. Acest fapt este probabil trecut cu vederea, cu toate că scrierile din Vechiul Testament şi din Noul Testament vorbesc foarte clar despre aceasta, şi nici un loc din Scriptură nu spune că noul legământ ar fi încheiat cu Biserica (Adunarea).

Dimpotrivă, Ieremia 31.31-33 spune categoric că noul legământ va fi încheiat cu poporul Israel, şi anume „cu casa lui Israel [cele zece seminţii] şi cu casa lui Iuda [cele două seminţii]”. Acest loc este citat de scriitorul epistolei către Evrei în capitolul 8, şi anume cu o formulare mai concretă: „Iată, vin zilele, … când voi încheia, pentru casa lui Israel şi pentru casa lui Iuda, un nou legământ … Pentru că acesta este legământul pe care-l voi face casei [nu, cu casa – n. tr. cu regret în locul acesta în versiunile cunoscute în limba română nu este redat exact sensul cuvântului; compară cu Evrei 8.8; 10.16)] lui Israel după acele zile”. Când Ieremia descrie legământul cu Israel şi Iuda se observă că de însuşirile spirituale ale acestui legământ sunt legate de nedesfăcut („Dacă legile [n. tr.: reguli, rânduieli] acestea vor pieri dinaintea Mea, zice Domnul”) cu existenţa naţională a poporului şi posedarea ţării lui (Ieremia 31.36-40). Dumnezeu leagă aici nestrămutat această binecuvântare prin „Numele” Său cu rânduielile noului legământ. Este de asemenea uimitor, că în acest context este amintită „toată valea trupurilor moarte şi a cenuşii” (Ieremia 31.40). O astfel de expresie interzice deja o aplicare „spirituală” la un „Ierusalim ceresc”, are însă însemnătatea ei la un Ierusalim pământesc, care tocmai a fost eliberat după multe bătălii.

Dacă se citeşte Ieremia 31.31 s-ar putea deduce că noul legământ at fi un legământ bilateral, două grupări ar încheia împreună un legământ. Însă în locul citat mai înainte din epistola către Evrei („… pe care-l voi face casei lui Israel”; Evrei 8.10), prin lipsa prepoziţiei „cu” (vezi n. tr.) dinaintea „casei lui Israel” arată clar, că totul porneşte numai de la un partener: Dumnezeu este cel care acţionează şi Cel care dă, El este Acela care ia asupra Sa toate obligaţiile. Israel este cel favorizat, cel care numai primeşte şi nu trebuie să împlinească nici o obligaţie, deoarece legământul va fi fondat „casei lui Israel” pe baza harului necondiţionat. De aceea în cazul noului legământ nu se poate vorbi nici despre o „înţelegere” comună. Deoarece totul vine de la Dumnezeu şi depinde numai de El, acest legământ este pe deplin asigurat şi nu poate să-şi piardă puterea şi să eşueze ca vechiul legământ. În acelaşi fel este valabil astăzi principiul harului şi pentru noi creştinii, cu toate că legământul însuşi va fi încheiat textual cu Israel şi Iuda.

Deci acest nou legământ, aşa cum am spus, este deja întemeiat, dar nu este încă ratificat. Fundamentul lui este pus: baza lui este sângele lui Hristos, pecetea lui este moartea lui Hristos şi Mijlocitorul şi Garantul lui este Hristos Însuşi.

Primul legământ a fost încheiat cu Israel şi nu cu Biserica (Adunarea), de aceea şi al doilea legământ trebuie să se încheie cu Israel, conform profeţiei lui Ieremia. Faptul că va fi întemeiat un al doilea legământ dovedeşte că primul legământ nu mai putea continua să existe, ci este învechit. Cu acest argument trebuiau să fie convinşi credincioşii iudei că prin Hristos au fost introduse binecuvântări minunate, care sub sistemul vechi al iudaismului nu erau posibile. Vechiul legământ este condamnat prin faptul că există un nou legământ. Acest mesaj era important în mod deosebit pentru iudei, deoarece focul prigoanei devenise prea fierbinte pentru ei şi ei stăteau în pericol să se reîntoarcă înapoi la vechiul legământ, la iudaism.

Deci noul legământ nu poate fi încheiat cu Biserica (Adunarea), deoarece cu ea niciodată nu a fost încheiat un vechi legământ. În afară de aceasta atât Ieremia cât şi epistola către Evrei mărturisesc că legământul va fi încheiat „cu casa lui Iuda şi cu casa lui Israel” (Ieremia 31.31); ambele case sunt numite individual ca „parteneri de legământ”. De aceea este imposibil şi lipsit de sens ca prin „Iuda” şi „Israel” să se înţeleagă Biserica (Adunarea), deoarece Biserica este caracterizată clar prin unitate. În afară de aceasta cuvintele „părinţii lor” se referă la părinţii lui Israel şi ai lui Iuda. Dumnezeu a scos pe strămoşii lui Israel şi Iuda din Egipt (Evrei 8.9). Ei sunt „părinţii” izraeliţilor, respectiv ai poporului pe care noi astăzi îi denumim iudei, şi nu „părinţii” Bisericii. Dumnezeu are în vedere cu promisiunea noului legământ pe poporul Său pământesc, nu Biserica ca popor ceresc al Său.

Epistola către Evrei constată, că alături de poporul Israel astăzi este şi o altă grupă de oameni, care stau cu Dumnezeu într-o relaţie deosebită: este vorba despre o familie de preoţi[22] (Evrei 2.10,11,17; 3.1-6; 10.19-22; 13.15,16). Lor le aparţin atât evreii care cred în Hristos, cât şi noi, credincioşii dintre naţiuni. Această familie de preoţi poate savura[23] deja acum toate binecuvântările noului legământ. Ei sunt „tovarăşi ai lui Hristos” (Evrei 3.14) şi pot intra în prezenţa lui Dumnezeu, în Locul Preasfânt. În ceea ce priveşte poziţia lor, ei sunt uniţi cu Mijlocitorul noului legământ. Ei au fost deja, în sens spiritual, stropiţi cu sângele Mielului de jertfă, al lui Hristos (Evrei 12.24). Prin credinţă ei au intrat în lucrurile mai bune şi care rămân, care sunt rezultatul lucrării făcute de Hristos (Evrei 6.9; 7.19,22; 8.6; 10.34; 11.16). Ei au toate privilegiile noului legământ, deoarece ei sunt legaţi cu Acela, care a fondat legătura pe baza propriului Său sânge. Cu toate că legământul nu va fi încheiat cu noi, el este instituit de Dumnezeu în Hristos, şi noi suntem incluşi în El. Noi avem parte deja astăzi de iertarea păcatelor, noi am primit o natură nouă, Hristos a fost scris în inimile noastre, şi noi avem voie să-l cunoaştem chiar într-un fel în care poporul Israel nu Îl va cunoaşte.

Acestei familii de preoţi îi aparţineau, aşa cum am amintit, evreii care au crezut în Hristos, dar ei îi aparţinem şi noi creştinii credincioşi dintre naţiuni. Împreună alcătuim trupul lui Hristos, Biserica. Ea într-adevăr nu aparţine noului legământ, este însă legată într-o relaţie mult mai strânsă cu Dumnezeu şi Hristos decât va fi Israel sau credincioşii din timpul din urmă. Fiecare mădular al acestui trup este copil al lui Dumnezeu, care călăuzit prin Duhul poate spune „Ava, Tată!”. Noi alcătuim o comuniune cu Hristos (compară cu Evrei 3.14), „Cel întâi-născut între mulţi fraţi” (Romani 8.29), şi noi suntem poporul ceresc al lui Dumnezeu şi am fost introduşi în Locul Preasfânt din cer. Noi stăm fără îndoială pe baza noului legământ, a harului, prin aceea că sângele noului legământ (Matei 26.27; Marcu 14.24) a curs pentru noi, însă noi nu citim nimic despre faptul că noi stăm într-o relaţie de legământ faţă de Dumnezeu.

Atitudinea lui Dumnezeu faţă de om s-a schimbat în toate privinţele pe baza legământului. Hristos a pus baza legitimă pentru ca Dumnezeu să poată privi acum pe om cu bună plăcere (Evrei 13.20,21). Acum putea fi îndepărtat zidul, zidul păcatului, care despărţea pe oameni de Dumnezeu: prin iertarea păcatelor. Şi acum aceşti oameni sunt în stare să împlinească Legea lui Dumnezeu, căci ea este scrisă pe inimile lor. „Răul” a fost îndepărtat, „ce este bun” a fost introdus. Aceasta este valabil şi pentru noi, cu toate că legământul însuşi nu a fost încheiat cu noi creştinii. Noi posedăm într-adevăr de asemenea binecuvântări ale noului legământ ca Israel, dar acestea nu sunt binecuvântările creştine caracteristice (compară cu Efeseni 1; 2). Binecuvântările creştine specifice sunt binecuvântări de o altă natură, mai înaltă – binecuvântări în locurile cereşti -, în timp ce binecuvântările noului legământ sunt binecuvântări care nu aparţin locurilor cereşti, ci în mod deosebit sunt valabile pentru credincioşii Împărăţiei păcii de pe pământ.

Sunt binecuvântările noului legământ cereşti sau pământeşti? Este de exemplu iertarea păcatelor o binecuvântare cerească sau una pământească? Unele binecuvântări au importanţă atât pentru cer cât şi pentru pământ şi sunt identice pentru toţi credincioşii tuturor timpurilor, chiar dacă ele sunt cunoscute în măsuri diferite. Iertarea păcatelor face parte din aceste binecuvântări. Noi vom savura binecuvântarea, respectiv efectul iertării păcatelor nu numai pe pământ, ci şi în cer. Însă credincioşii, care vor intra în viaţă în Împărăţia de o mie de ani, vor avea parte de iertarea păcatelor ca binecuvântare pământească.

Binecuvântările noului legământ nu aparţin binecuvântărilor deosebite din locurile cereşti, cu toate că ele – în mod deosebit iertarea păcatelor – pun baza pentru binecuvântările cereşti (vezi Efeseni 1.7). Mijlocitorul noului legământ a intrat ca Cel înviat „chiar în cer” (Evrei 9.24), şi de aceea lucrurile cereşti, ale căror modele au fost văzute în vechiul legământ, sunt acum deschise credinţei. Perdeaua este sfâşiată, şi de aceea noi „avem îndrăzneală să intrăm în Sfânta sfintelor prin sângele lui Isus, pe calea cea nouă şi vie” (Evrei 10.19,20). Acolo noi suntem deja acum binecuvântaţi „cu orice binecuvântare spirituală în locurile cereşti, în [şi cu] Hristos” (Efeseni 1.3), acolo este partea noastră. Când noul legământ va fi încheiat cu Israel, atunci Marele Preot, care acum este ascuns pentru Israel, Se va întoarce din Sfânta Sfintelor înapoi pe pământ şi acolo va introduce pe poporul Său în binecuvântările noului legământ.

Legământul veşnic (Evrei 13.20,21)

Evrei 13.20,21: 20 Iar Dumnezeul păcii, care L-a adus înapoi dintre morţi prin sângele legământului etern pe Domnul nostru Isus, Păstorul cel mare al oilor, 21 să vă desăvârşească în orice lucrare bună, ca să faceţi voia Lui, lucrând în voi ceea ce este plăcut înaintea Lui, prin Isus Hristos, căruia fie gloria în vecii vecilor! Amin.

În versetele acestea ne sunt prezentaţi „Dumnezeul păcii” şi „Păstorul cel mare al oilor”. Înainte ca un suflet să poată cunoaşte pe Dumnezeu ca „Dumnezeul păcii”, el trebuie să-L fi văzut negreşit mai întâi ca Dumnezeul judecăţii. Este o jignire a lui Dumnezeu, să vorbeşti despre pace, dacă cerinţele Dumnezeului sfânt şi drept au rămas fără răspuns, aceasta înseamnă, fără ca păcătosul să se recunoască ca pierdut şi cu căinţă să se întoarcă la Dumnezeu, pentru ca păcatele lui să poată fi iertate. Nici Dumnezeu nu poate avea pace cu păcatul şi nici păcătosul nu poate avea pace cu Dumnezeu, atâta timp cât păcatul nu a fost îndepărtat.

Dumnezeul judecăţii a avut a face cu Domnul Isus la cruce. Acolo Domnul Isus a devenit locţiitorul nostru şi purtătorul de păcate în locul nostru, acolo El a întâmpinat în judecată cerinţele acestui Dumnezeu drept. În felul acesta problema păcatului a fost o dată pentru totdeauna rezolvată. Acum putea să fie făcută pace. Sângele pecetluieşte faptul că judecata lui Dumnezeu asupra păcatelor noastre a venit pe capul Locţiitorului nostru la cruce. Prin aceasta noi suntem în stare să cunoaştem acum pe Dumnezeu ca „Dumnezeul păcii”. Dumnezeu a fost pe veci aşa de satisfăcut şi glorificat cu privire la păcat, că oricine crede în Hristos are parte de pace cu Dumnezeu. Dumnezeu ca „Dumnezeul păcii” a adus la viaţă dintre morţi pe Domnul Isus Hristos, „Marele Păstor al oilor”. Prin aceasta El a confirmat, că El a primit lucrarea lui Hristos, care a ispăşit păcatul şi El Însuşi a fost glorificat. Dacă Dumnezeu nu ar fi înviat pe Hristos sau El nu ar fi astăzi Dumnezeul păcii, aceasta ar însemna că sângele Fiului Său preaiubit nu ar fi fost suficient.[24]

După ce Păstorul cel bun a făcut lucrarea Sa la cruce (compară cu Ioan 10.11), El a luat slujba Sa de „Marele Păstor al oilor” (Evrei 13.20[25]), ca să hrănească turma, s-o îngrijească şi s-o păzească şi s-o ducă la glorie. Şi aici vedem iarăşi Persoane divine la lucru pentru bunăstarea credincioşilor. Nu este vorba numai de slujba de păstor a Domnului Isus pentru noi – oricât de mare ar fi aceasta -, ci şi de faptul că El duce turma la glorie. Faptul că noi cunoaştem aceste relaţii minunate, ar trebui să aibă deja astăzi efect asupra vieţii noastre: ele ar trebui să ne conducă la părtăşia cu Dumnezeu şi să lucreze ca noi să facem cu bucurie voia Sa. Pentru aceasta Dumnezeu lucrează ca „Dumnezeul păcii”, care a asigurat totul pentru noi, în sufletele celor ce sunt ai Săi. Şi prin cine? Prin Isus Hristos, „Marele Păstor al oilor”. Dacă noi cunoaştem pe Dumnezeu ca „Dumnezeul păcii”, El lucrează „prin Isus Hristos” în cei care sunt ai Lui („lucrând în voi”; Evrei 13.21), pentru ca El să poată avea bucurie de ei. Dumnezeu a „împlinit” toate premisele, pentru ca El să poată avea bucurie de noi, deoarece noi facem lucrările care sunt conform voii Sale („… ceea ce este plăcut înaintea Lui”; Evrei 13.21): pe de o parte prin sângele lui Hristos El a pus baza relaţiei noastre cu El, după aceea El a înviat pe marele Păstor pentru noi, şi acum El lucrează prin El (Marele Păstor) în noi. Şi numai când noi suntem adânc impresionaţi de Hristos vom face ceea ce este plăcut lui Dumnezeu. Putem citi oricât de multe cărţi creştine şi asculta prelegeri creştine: schimbarea va avea loc la noi abia atunci şi noi vom face abia atunci ceva ce este plăcut lui Dumnezeu, când suntem impresionaţi de Hristos şi umpluţi cu El.

În acest context vorbeşte scriitorul epistolei către Evrei despre noul legământ.

Epistola către Evrei vorbeşte mult despre relaţiile lui Dumnezeu cu omul, despre vechiul legământ, despre noul legământ şi binecuvântările lui, despre Mijlocitor, despre Garant, despre testament. La sfârşitul acestei epistole ea se referă încă o dată prin expresia „sângele legământului veşnic” (Evrei 13.20) la tema legământului. Aici desigur este vorba despre acelaşi sânge, care este şi baza noului legământ. Cu toate acestea aici este vorba de ceva mult mai cuprinzător: scriitorul foloseşte cuvântul „legământ” într-un sens general[26]; el exprimă cum a fost creată o relaţie cu Dumnezeu. Cuvântul „veşnic” este unul din cuvintele cheie în epistola către Evrei. Existau legăminte limitate în timp pe pământ şi ele vor fi şi în viitor.[27] Însă legământul veşnic descrie condiţiile relaţiei noastre cu Dumnezeu, care sunt veşnice. Ele îşi au originea în planul lui Dumnezeu şi merg înapoi până la veşnicia dinainte de timp, într-un timp în care Fiul era gata să facă voia lui Dumnezeu: „Iată, Eu vin (în sulul cărţii este scris despre Mine) ca să fac voia Ta, Dumnezeule” şi: „… Tu Mi-ai întocmit un trup” (Evrei 10.7,5).

Când scriitorul epistolei către Evrei vorbeşte aici despre legământ, atunci el se referă şi la relaţiile pe care le aveau şi le au Persoanele Dumnezeirii între Ele. Tatăl a întocmit planul. Fiul „prin Duhul veşnic S-a oferit pe Sine Însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu” (Evrei 9.14) şi prin aceasta a îndeplinit planul Tatălui. Apoi Duhul Sfânt a fost trimis de Tatăl să ne dea mărturie despre mântuirea înfăptuită prin Hristos (Evrei 10.15) şi să lucreze în noi naşterea din nou şi toate celelalte. Cu privire la „împărţirea sarcinilor” desigur nu trebuie să gândim că Persoanele Dumnezeirii Îşi atribuie sarcini una alteia sau că ele trebuiau să dea asigurarea una alteia printr-un tratat de alianţă. Deoarece aceste lucruri aparţin planului veşnic al lui Dumnezeu, ele sunt neschimbătoare, şi prin sângele lui Hristos ele sunt asigurate pentru veşnicie. În aceasta constă garanţia pentru binecuvântarea omului.

Deci Dumnezeu are relaţii minunate, neschimbabile cu ai Săi. Ele îşi produc efectul asupra tuturor familiilor celor răscumpăraţi de-a lungul tuturor timpurilor şi pe parcursul veşniciei vor aduce binecuvântare atât în cer cât şi pe pământ. Acest legământ nu este temporal şi niciodată nu se poate învechi, aşa ca primul legământ. Nimic nu poate schimba aceste lucruri, nimic nu poate duce pe Domnul Isus iarăşi înapoi în moarte sau să micşoreze aptitudinea Sa de a fi Marele Păstor. Binecuvântarea acestei relaţii înseamnă că gloria, dreptatea, sfinţenia şi dragostea lui Dumnezeu stau pregătite acum pentru noi. Credincioşii Îl cunosc acum ca „Dumnezeul păcii”, a cărui atitudine faţă de ei în toată veşnicia este pace. Această pace durează de aceea veşnic, pentru că ea a fost făcută „prin sângele crucii Lui” (Coloseni 1.20) şi se bazează pe lucrarea făcută de Hristos. Lucrarea Lui nu numai a revelat un har care rămâne veşnic, ci ea a pus şi baza pentru o „dreptate veşnică” (Daniel 9.24). În afară de aceasta ea a îndepărtat pentru totdeauna păcatele noastre. Dumnezeu a fost glorificat şi planurile Lui au fost împlinite. De aceea sângele legământului este o dovadă a dragostei lui Dumnezeu faţă de păcătos, dar şi un semn al judecăţii Sale asupra păcatului şi o dovadă a dreptăţii şi maiestăţii Sale.

Sângele noului legământ

„… acest pahar este noul legământ” (1 Corinteni 11.25)

1 Corinteni 11.25: Acest pahar este noul legământ în sângele Meu: faceţi aceasta, ori de câte ori beţi, spre amintirea Mea.

Între paharul de la masa Domnului şi noul legământ este o legătură aşa de strânsă, că paharul este denumit „noul legământ” (1 Corinteni 11.25; compară cu Luca 22.20). Prin această afirmaţie Domnul Se referă la Exodul 24.8[28], unde baza pentru primul legământ a fost pecetluită cu sânge de tauri. Poporul a promis că va fi ascultător şi va face „toate cuvintele pe care le-a spus Domnul” (Exodul 24.3). După aceea Moise a stropit poporul cu sângele legământului – un semn, că poporului nu numai i s-a făgăduit binecuvântare în caz de ascultare, ci şi că în caz de neascultare îl ameninţa judecata (Exodul 24.5-8). Cât de mult a trebuit poporul Israel să experimenteze acest adevăr!  Dar cu toată neascultarea şi vina poporului, Domnul Isus Se referă prin cuvântul „nou” la un nou legământ spre iertarea păcatelor: „… voi încheia un legământ nou … Pentru că le voi ierta nelegiuirea” (Ieremia 31.31-34). Vechiul legământ, care nu putea îndepărta păcatele poporului, trebuie deci să facă loc unui legământ nou.

La instituirea Cinei, Domnul Isus a revelat ceea ce profetul Ieremia nu putea şti: El a arătat pe ce se va sprijini noul legământ – pe propriul Lui sânge, aceasta înseamnă pe jertfa Sa, pe care El murind pe cruce o va aduce lui Dumnezeu. Acest legământ nou va fi încheiat în viitor cu casa lui Israel, este însă, în contrast cu vechiul legământ, instituit pe principiul harului şi întemeiat pe sângele lui Isus cu eficacitatea lui desăvârşită înaintea lui Dumnezeu.

Cum stau lucrurile cu noul legământ astăzi în veacul Bisericii? Mijlocitorul legământului, Hristos, a vărsat sângele Său şi prin aceasta a pus baza pentru acest legământ. Prin sânge legământul este confirmat şi de neschimbat instituit înaintea lui Dumnezeu. Hristos S-a înălţat la cer şi noi avem sângele legământului, suntem una cu El şi avem parte la binecuvântările care sunt legate de Persoana Sa şi de poziţia Sa. Acestora le aparţin şi toate binecuvântările noului legământ. În timp ce Israel aşteaptă încă împlinirea textuală a promisiunii noului legământ, noi avem deja binecuvântările pe care le conţine noul legământ. Când Biserica la Masa Domnului ia paharul, ea se gândeşte la sângele noului legământ, deoarece el este baza pentru toate binecuvântările. Binecuvântările pentru Biserică (Adunare) depăşesc cu mult binecuvântările pe care le va primi cândva Israel în legătură cu acest legământ nou. Concluzia unora, că noi nu avem nevoie să luăm Cina, dacă noul legământ nu ar fi încheiat cu noi, este total nejustificată.

Cine argumentează că legământul este încheiat cu fiecare la care este aplicat sângele legământului, trebuie în mod necesar să includă în noul legământ şi pe toţi credincioşii Vechiului Testament, precum şi pe credincioşii din timpul necazului şi pe credincioşii dintre naţiuni în timpul Împărăţiei păcii, căci toţi aceştia au fost mântuiţi numai pe baza aceluiaşi sânge. Desigur nimeni nu va susţine părerea că noul legământ va fi încheiat retroactiv şi cu credincioşii care stăteau sub vechiul legământ. Însă că şi ei au fost mântuiţi numai pe baza sângelui noului legământ, desigur nimeni nu va contesta.

„… noul legământ în sângele Meu” (1 Corinteni 11.25)

1 Corinteni 11.25: Acest pahar este noul legământ în sângele Meu: faceţi aceasta, ori de câte ori beţi, spre amintirea Mea.

Când suntem adunaţi la Masa Domnului şi luăm paharul, ne amintim de sângele Lui preţios. El este sângele „noului legământ, cel care se varsă pentru mulţi spre iertarea păcatelor” (Matei 26.28). Domnul Isus a dat sângele Său nu numai pentru Israel, ci şi pentru noi (Efeseni 2.13).

Jertfele în vechiul legământ, sângele nenumăratelor animale, nu a putut să îndepărteze nici măcar un singur păcat; aceasta o poate face numai sângele lui Hristos (Apocalipsa 1.5). Permanent la jertfele din vechiul legământ era amintirea, că păcatul era încă prezent, „pentru că este imposibil ca sângele de tauri şi de ţapi să înlăture păcatele” (Evrei 10.4). Aceste jertfe puteau numai să îndrepte privirea spre Cel care urma să vină şi să înfăptuiască lucrarea de ispăşire. Sângele noului legământ dimpotrivă înseamnă har neîngrădit şi iertare de păcat, căci el a fost „vărsat pentru mulţi spre iertarea păcatelor” (Matei 26.28). Nu numai lui Israel, ci şi naţiunilor trebuia să li se ofere harul. Credincioşii din timpul harului au deja astăzi iertarea păcatelor: „Vă scriu, copiilor, pentru că păcatele vă sunt iertate pentru Numele Lui [al Fiului]” (1 Ioan 2.12). Israel urmează să primească iertarea păcatelor, şi anume în legătură cu binecuvântările noului legământ. Acest legământ va fi încheiat cu ei în Împărăţia de o mie de ani, după restabilirea lor naţională (vezi în mod deosebit Matei 26.26-29).

Revelarea gloriei (Luca 22.19,20)

Luca 22.19,20: 19 Şi, luând pâine, a mulţumit, a frânt şi le-a dat, spunând: „Acesta este trupul Meu care se va da pentru voi; … 20 Acest pahar este noul legământ în sângele Meu, care se va vărsa pentru voi.

Când serbăm Masa Domnului, gloria Lui, caracterul Lui ales stă în centru. Prin pâine ni se aminteşte de trupul lui Hristos, în care El a fost aici pe pământ şi în care El a prezentat pe pământ într-un mod aşa de impresionant gloria lui Dumnezeu. Cândva această glorie va umple ambele sfere, cea pământească şi cea cerească. În afară de aceasta la Masa Domnului ne amintim de trupul pe care El Şi l-a câştigat: Biserica (Adunarea), trupul Său, prezintă astăzi pe pământ gloria Sa prin vase slabe.

Prin pahar ni se aminteşte de sângele Domnului, de moartea Sa; totodată acest pahar este garanţia („… noul legământ în sângele Meu”; Luca 22.20) că gloria divină, noua Sa ordine, va deveni vizibilă pe pământ, atunci când noul legământ va fi încheiat în Împărăţia de o mie de ani; însă Duhul lui Dumnezeu vrea să facă vizibilă deja astăzi în noi aceeaşi glorie. Sângele acelui Isus din Nazaret nu a avut valoare nici în ochii conducătorilor iudei şi nici în ochii deţinătorilor puterii romane. Însă pentru Dumnezeu amintirea morţii Hristosului Său este mai preţioasă decât orice, şi de asemenea şi noi, care prin Duhul Sfânt avem ochi deschişi, vedem această scumpătate preţioasă. În afară de aceasta, puterea acestui sânge este inatacabilă.

Noi luăm pâinea şi paharul ca o comunitate de oameni care cunoaşte această taină divină despre valoarea morţii lui Hristos în mijlocul unei lumi vrăjmaşe. Aşa cum atunci marii preoţi, precum şi Pilat şi Irod au dispreţuit sângele preţios al lui Hristos, tot aşa îl dispreţuieşte lumea astăzi. Însă Dumnezeu poate intra într-o relaţie cu totul nouă numai cu aceia care deja acum au fost curăţiţi prin acest sânge al noului legământ şi sunt legaţi cu Mijlocitorul acestui nou legământ, cu Hristos Însuşi. Ei constituie o nouă părtăşie de adoratori, care preamăresc pe Dumnezeu pentru jertfa Fiului Său.

La frângerea pâinii împărtăşim cu alţii bucuria părtăşiei cu Domnul nostru. Oştiri de îngeri văd cum Dumnezeu a realizat deja astăzi în mijlocul vechii creaţii o parte din noua creaţie (Efeseni 3.10). Satan şi demonii lui trebuie să privească fără putere, cum se revelează gloria lui Dumnezeu în oameni slabi. Credincioşii găsesc motivul adorării aduse de ei în moartea lui Hristos; ei preamăresc valoarea ei, atunci când binecuvântează paharul, aceasta înseamnă, mulţumesc pentru el, care vorbeşte despre sângele vărsat al lui Hristos. Conștienți fiind de a fi făcuţi una cu acest Hristos mort şi înviat şi în El să stai înaintea lui Dumnezeu pe o bază total nouă, noi mulţumim lui Dumnezeu pentru jertfa Fiului Său preaiubit, în care Dumnezeu nu a găsit nimic altceva decât glorie şi bucurie.

Ce este vechi a trecut (Evrei 8.13)

Evrei 8.13: Prin aceea că zice „nou”, a făcut vechi pe cel dintâi; iar ce este învechit şi îmbătrânit este aproape de dispariţie.

Faptul că există un legământ nou, înseamnă totodată că ceva vechi a încetat să existe: vechiul legământ, da, iudaismul s-a sfârșit. Chiar dacă noul legământ nu a fost încă încheiat, totuşi sângele, care constituie baza viitorului legământ, a fost vărsat. Acest mesaj putea deja să fie vestit, şi pe această bază Dumnezeu poate şi astăzi să binecuvânteze deja. O dată cu sfârşitul vechiului legământ s-a terminat şi relaţia omului natural, a omului în carne, cu Dumnezeu. Dumnezeu a pus la încercare pe iudei ca reprezentanţi ai omului natural, ca să vadă dacă omul prin el însuşi va trăi după etalonul lui Dumnezeu şi va corespunde cerinţelor Sale. Cu sfârşitul vechiului legământ s-a terminat şi relaţia omului cu Dumnezeu; ea era dependentă de dreptatea omului, de ascultarea faţă de Legea lui Dumnezeu. De asemenea şi relaţia de orice natură între om şi Domnul, aşa cum El a trăit aici pe pământ, s-a terminat. Trupul Său, ca Cel mort, a fost dat ca hrană. Aceasta însemna pe de o parte, că între omul în carne şi Dumnezeu nu mai era nici o legătură, şi pe de altă parte, că mântuirea era înfăptuită şi era posibilă iertarea păcatelor.

„… până vine El” (1 Corinteni 11.26)

1 Corinteni 11.26: Pentru că, ori de câte ori mâncaţi pâinea aceasta şi beţi paharul, vestiţi moartea Domnului, până vine El.

În 1 Corinteni 11 ne este prezentată Masa Domnului ca masă de amintire, dar noi sărbătorim masa Domnului şi „până va veni El” (1 Corinteni 11.26). În general noi legăm aceste cuvinte ale Domnului – şi aceasta în mod corect – cu răpirea Bisericii în cer, unde aceste semne nu vor mai fi necesare. Însă când ne gândim noi vreodată la ce importanţă are Cina cu privire la a doua fază a venirii Domnului, la arătarea Lui publică? Noi serbăm Cina nu în primul rând pentru noi înşine sau pentru că noi nu suntem încă în cer. Nu, noi o serbăm pentru El, deoarece El nu S-a întors încă pe pământ, unde El în Împărăţia de o mie de ani[29] va bea din nou din rodul viţei (Matei 26.29). Pâinea vizibilă şi „hrănitoare” şi vinul prezintă simbolic un lucru clar: gloria lui Dumnezeu a fost revelată pe pământ în viaţa şi moartea Domnului Isus, şi ea va fi revelată din nou la revenirea lui Hristos.

„… când îl voi bea cu voi nou” (Matei 26.29)

Matei 26.29: Dar vă spun că de acum nicidecum nu voi bea din acest rod al viţei, până în ziua aceea când îl voi bea cu voi nou, în Împărăţia Tatălui Meu.

Când Mesia a sărbătorit pentru ultima dată sărbătoarea Paştelui cu rămăşiţa mică a lui Israel, ucenicii Săi, El a întrerupt toate legăturile cu pământul. El voia: „de acum nicidecum nu voi bea din acest rod al viţei”, însă a îndreptat atenţia ucenicilor spre viitor, când ei vor fi tovarăşi ai fericirii Lui şi vor bea cu El vinul bucuriei nou, da, nu numai ei, ci şi mulţi alţii împreună cu El. Fără ca aceşti alţii să fie descrişi mai detaliat, cuvintele Domnului arată că alături de israeliţi şi alţi oameni vor avea parte de efectele minunate şi urmările morţii Sale, căci sângele a fost clar „vărsat pentru mulţi” (Matei 26.28).

Sângele noului legământ este nu numai pentru Israel; el este pentru toţi sfinţii: pentru sfinţii Vechiului Testament, înainte ca Israel să existe ca popor, pentru credincioşii iudei, pentru creştini, pentru naţiunea Israel în Împărăţia de o mie de ani, pentru credincioşii dintre naţiuni în Împărăţia de o mie de ani. Sângele noului legământ este prin urmare şi pentru toţi aceia care nu stau sub noul legământ; aceasta înseamnă că credinciosul poate fi mântuit numai pe baza sângelui vărsat al lui Hristos – independent de faptul dacă el este dintre naţiuni sau din Israel, dacă aparţine Bisericii sau Împărăţiei de o mie de ani. Moartea lui Hristos a rupt-o definitiv cu trecutul; în moartea Sa au fost puse bazele noului legământ, şi ea aduce iudeilor şi păgânilor în acelaşi fel iertarea necondiţionată a păcatelor.

În Împărăţia de o mie de ani Dumnezeu se va îndrepta iarăşi spre Israel, potrivit promisiunii Sale şi harului Său, şi va împlini promisiunea din Ieremia 31.31-34. Atunci şi naţiunile pământului vor cunoaşte binecuvântările noului legământ cu Israel, cu toate că legământul nu va fi încheiat cu ele.

Grupe diferite

Vedem aici pe ucenici în patru feluri ca grupe de credincioşi în legătură cu Domnul.

Ucenicii, legaţi cu Domnul pe pământ

Mai întâi îi vedem pe ucenici ca doisprezece ucenici, care trei ani şi jumătate L-au însoţit pe Domnul. Când Domnul a spus: „de acum nicidecum nu voi bea din acest rod al viţei” (Matei 26.29), El a arătat că legătura prezentă va fi total întreruptă şi faţă de ucenici. Însă această legătură va fi reînnoită într-un mod cu totul deosebit: în Împărăţia Tatălui Său.

„Împărăţia Tatălui” este o expresie caracteristică în evanghelia după Matei, la fel cum este şi expresia „Împărăţia cerurilor”. Prin aceasta este vorba de partea „mai înaltă”[30] şi în mod deosebit cerească a Împărăţiei, aşa cum ea ne este explicată în Matei 13 în tălmăcirea pildei despre neghină şi grâu. Acolo citim cum Fiul Omului va trimite pe îngerii Săi şi ei vor aduna din Împărăţia Sa toate prilejurile de poticnire şi cum „cei drepţi vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor” (Matei 13.43). Aceasta este partea „mai înaltă” a Împărăţiei, în mod deosebit partea cerească. Aici este cunoscut Tatăl, precum şi dragostea Sa, harul Său, iertarea Sa, purtarea Sa de grijă, şi aşa mai departe. De aceea şi aşa-numita rugăciune Tatăl nostru vorbeşte despre Împărăţia Tatălui. În expresia „Împărăţia Fiului Omului” accentul se pune pe menţinerea în vigoare a domniei şi dreptăţii.

Numai în Matei 26.29, unde Domnul vorbeşte despre Sine Însuşi, se spune: „… în Împărăţia Tatălui Meu”; în Matei 13.43 dimpotrivă, unde Domnul spune pilda despre ogor, se spune: „… în Împărăţia Tatălui lor”. În Împărăţia Tatălui „Său” şi „a lor” Hristos va avea iarăşi părtăşie cu ucenicii Săi şi ei cu El, dar într-un mod nou mai binecuvântat. Ce părtăşie va fi aceasta: ei cu El, El cu ei, El cu Tatăl, ei cu Tatăl lor, care este şi Tatăl Lui! Nu este acesta un loc fericit? Nu este aceasta o părtăşie familiară fericită? Domnul renunţă la părtăşia pe care El a avut-o până atunci cu ucenicii Lui, ca să facă lucrarea de ispăşire şi pentru ei. Acum El aşteaptă aşa cum aşteaptă şi ucenicii Lui să reînnoiască această părtăşie într-un loc mai bun în lumea mai frumoasă a Împărăţiei de o mie de ani, unde părtăşia cu Domnul va fi mai intimă decât a fost în timpul când El era aici pe pământ. Prin aceste cuvinte Domnul ne lasă să aruncăm o privire în inima Lui plină de dragoste.

Ucenicii ca reprezentanţi ai rămăşiţei lui Israel

În al doilea rând ucenicii reprezintă rămăşiţa lui Israel. Această rămăşiţă a fost păstrată[31] pe parcursul celor patru sute de ani de tăcere, care sunt cuprinşi între Vechiul şi Noul Testament. După răpirea Bisericii va fi în timpul necazului cel mare o rămăşiţă din Israel, care va avea aceleaşi însuşiri de caracter ca şi ucenicii de atunci.[32] Cu aceşti credincioşi va bea Domnul iarăşi din rodul viţei (Matei 26.29), după reîntoarcerea Sa triumfală pe pământ, când El îi va avea cu totul pentru Sine. Domnul va fi atunci la ei într-o cu totul nouă însuşire, într-un caracter cu totul nou: El nu va mai fi ca Omul lepădat, aşa cum a fost cu două mii de ani în urmă, ci ca Omul glorificat va bea din rodul viţei. Priviţi ca parte a rămăşiţei, acei iudei credincioşi priviţi din punct de vedere moral sunt ca să zicem aşa urmaşii acelei părtăşii din odaia de sus.

Ucenicii ca nucleu al unei părtăşii noi

În al treilea rând ucenicii sunt şi nucleul unei părtăşii noi, care a fost constituită prin venirea Duhului Sfânt după moartea, învierea şi înălţarea la cer a Domnului. În timpul cât Domnul lipseşte pe pământ această părtăşie are privilegiul deosebit să anticipeze sărbătoarea unei creaţii eliberate, când Împărăţia va fi ridicată. În prima zi a săptămânii ucenicii sunt adunaţi laolaltă să frângă pâinea şi să bea vin, şi prin aceasta exprimă până la venirea Domnului ce înseamnă moartea Sa. Această activitate este pe deplin liberă de formalitate, monotonie sau liturghie, căci Domnul Însuşi, chiar dacă nu este prezent cu trupul, este prezent prin Duhul Său, aşa cum El a făgăduit (Ioan 14.16-18). Într-un anumit sens prin aceasta ei iau parte cu El la masă deja în timpul de acum. Ei iau paharul noului legământ, care a fost ratificat prin sângele Domnului. „Paharul binecuvântării” (1 Corinteni 10.16) exprimă cu această ocazie ce este în inima lui Dumnezeu şi ce poziţie ocupă Domnul Isus faţă de ai Săi. Paharul arată dragostea lui Dumnezeu în mod deosebit: Dumnezeu a dat pe Hristos, şi Hristos a dat sângele Său, ca să ne posede şi să ne poată binecuvânta. Dumnezeu nu vrea în primul rând să întâmpine nevoia omului, ci să arate ce este în inima Sa.

Într-un anumit sens din cauza aceasta şi noi creştinii credincioşi suntem urmaşii direcţi ai acelei părtăşii din odaia de sus.

Gust anticipat cu privire la Împărăţia viitoare

În al patrulea rând ucenicii primesc un „gust anticipat” al Împărăţiei viitoare; da, ea există deja, dar numai în ascuns: în inimile lor. Pretutindeni unde astăzi este recunoscută domnia lui Hristos există Împărăţia lui Dumnezeu în forma ei tainică. Şi în creştinii adevăraţi sunt deja prezente toată „dreptatea şi pacea şi bucuria în Duhul Sfânt” – caracteristicile Împărăţiei conform cu Romani 14.17. Ei sunt deja acum „strămutaţi în Împărăţia Fiului dragostei Sale [a Tatălui]” (Coloseni 1.13). Hristos este iubit aşa de deplin nu numai de Tatăl, ci El este şi subiectul dragostei lor; aceasta este taina dăruirii lor faţă de Împăratul, până la arătarea Lui, când Împărăţia, în care credincioşii sunt strămutaţi deja astăzi, va exista nu numai în forma ei tainică, ci va fi văzută de toţi oamenii.

Israel trebuie să aştepte „timpul de îndreptare” (Evrei 9.10) şi binecuvântările „bunurilor viitoare” (Evrei 9.11), căci abia la arătarea Sa Domnul Isus va întâmpina pe poporul Său literalmente ca adevăratul Melhisedec (Psalmul 110), Împăratul păcii şi Împăratul dreptăţii. Ucenicii dimpotrivă ca rămăşiţa credincioasă a poporului au avut dreptul să aibă parte deja atunci de aceste binecuvântări şi de Împărăţia lui Dumnezeu, care „nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt” (Romani 14.17). În mod asemănător şi pentru noi a început deja slujba noului legământ, căci noi cunoaştem deja astăzi slujba Domnului ca adevăratul Aaron, care Se foloseşte pentru noi (Evrei 4.14-16), şi slujba Domnului ca adevăratul Melhisedec, care ne dă pâine şi vin (compară cu Geneza 14.18). Vinul arată spre bucuria din Împărăţia de o mie de ani şi pâinea la Domnul Isus Însuşi (Ioan 6.51), atunci când El hrăneşte spiritual poporul Său cu Sine Însuşi. Noi avem voie astăzi să ne „hrănim” deja din El (Ioan 6.56) şi avem voie să savurăm deja astăzi bucuria Împărăţiei (Romani 14.17).

Îndreptarea propriu-zisă şi deplină a poporului Israel începe abia când va fi încheiat noul legământ cu „casa lui Israel” şi cu „casa lui Iuda” (Evrei 8.8). Ucenicilor atunci şi nouă astăzi, Domnul Isus nu iese în întâmpinare venind din Locul Preasfânt, aşa cum El va face cândva la Israel (Psalmul 110; Geneza 14.18). Nu, noi, cei care credem în Hristos, avem deja astăzi intrare liberă în Sfânta Sfintelor (Evrei 10.19). De aceea ucenicii în vremea aceea nu mai trebuiau să aştepte „lumea locuită care va veni” (Evrei 2.5) cu „bunurile ei viitoare” (Evrei 9.11; 10.1). Ei aveau voie să aibă deja atunci un gust anticipat despre ceea ce va veni, când adevăratul Melhisedec va ieşi în întâmpinarea poporului cu pâine şi vin. Şi noi avem voie să avem parte împreună cu ucenicii de acest gust anticipat, deoarece noi prin sângele lui Isus – sângele noului legământ – „avem îndrăzneală să intrăm în Locul Preasfânt … pe calea cea nouă şi vie” (compară cu Evrei 10.19,20).

Evanghelia după Matei nu caracterizează pe ucenici ca „Biserică”, ca „trup” al lui Hristos, aşa cum face de exemplu prima epistolă către Corinteni. În această evanghelie a Împăratului şi a Împărăţiei ucenicii sunt realmente elevi, aceasta înseamnă, ei sunt văzuţi aici într-un caracter dublu: ca ucenici în raport cu Învăţătorul lor şi ca sclavi în relaţia cu Domnul lor (Matei 10.24,25; 23.10). Când Împăratul Îşi ia rămas bun de la ei şi călătoreşte „în afara ţării” (compară cu Matei 25.15), El le dă semne minunate, care vor mângâia inimile lor în timpul cât El va lipsi: pâinea, care arată spre trupul Lui dăruit, la moartea Sa, care constituie baza pentru toate binecuvântările făgăduite, şi paharul, care arată spre sângele noului legământ, care în viitor va crea posibilitatea unei sărbători, la care El din nou va bea împreună cu ei din rodul viţei în Împărăţia Tatălui Său (Matei 26.29).

Ce mângâiere era această făgăduinţă pentru ucenici, când ei se adunau laolaltă, ca să serbeze Cina; când erau trişti, pentru că Domnul lor preaiubit era plecat; când se întrebau, cât va dura până când El Se va întoarce, deoarece toate în jurul lor evoluau împotriva Împărăţiei Sale: apoi li se amintea prin pahar că moartea Lui era garanţia pentru un viitor minunat într-o ordine nouă, un nou legământ, a cărui binecuvântare va deveni realitate pentru poporul lui Dumnezeu şi prin aceasta pentru întreaga creaţie. Duşmanii pot să ameninţe afară, însă Marele Împărat are ultimul cuvânt. S-ar putea să mai dureze, şi evenimentele mondiale pot fi catastrofale – cu toate acestea viitorul este sigur în mâna Sa, căci „timpul îndreptării” (Evrei 9.10) şi „timpurile de restabilire a tuturor lucrurilor” (Faptele apostolilor 3.21) vor veni potrivit promisiunilor lui Dumnezeu.

Nu este noul legământ deja în vigoare?

Această întrebare şi-o pun mulţi pe baza remarcii Domnului: „Acest pahar este noul legământ în sângele Meu” (Luca 22.20), căci sângele, pe care Hristos l-a dat, era realmente sângele noului legământ. Cu toate acestea noul legământ nu putea fi încheiat în momentul când Domnul a rostit aceste cuvinte, căci sângele legământului nu era încă vărsat. Şi la fel de puţin se poate deduce din faptul că Pavel citează acest verset în 1 Corinteni 11.25, că noul legământ ar fi intrat în vigoare. El va întra în vigoare abia atunci când aceia, cu care el va fi încheiat, îl vor accepta.

Cuvântul în limba greacă diathēkē poate fi tradus atât prin „legământ” cât şi prin „testament”. Cu toate acestea din Evrei 9.17[33] printr-o traducere într-adevăr concordantă[34], dar falsă, de „legământ” în loc de „testament” nu se poate trage concluzia că noul legământ ar fi intrat în vigoare odată cu moartea lui Hristos. Un testament devine valabil abia cu moartea celui care lasă moştenirea, însă în contrast cu aceasta un legământ nicidecum nu necesită – aşa cum dovedesc toate legămintele Vechiului Testament – moartea celui care a încheiat legământul, ca să poată intra în vigoare.

Vechiul legământ era un legământ al faptelor. El a fost încheiat cu Israel şi sfinţit cu sânge (Evrei 9.18), semnul morţii pentru acela care îl va încălca. Şi noul legământ va fi încheiat cu Israel, dar sângele, care stă în legătură cu noul legământ, este sângele lui Hristos şi el este baza iertării păcatelor. Pe baza noului legământ izraeliţilor li se va scrie Legea pe inimile lor (Ieremia 31.33), şi ei vor primi cunoaşterea Domnului precum şi iertarea păcatelor. Noi creştinii credincioşi avem aceste binecuvântări deja astăzi pe aceeaşi bază a sângelui lui Hristos, însă noi le avem într-o măsură mult mai bogată, fără ca noi să stăm într-o relaţie de legământ cu Dumnezeu. În afară de aceasta nouă creştinilor nu ni se va scrie Legea pe inimile noastre, ci Hristos Însuşi (2 Corinteni 3.3). Dacă pe inimile noastre s-ar scrie Legea de pe Sinai, atunci ar trebui să ţinem sabatul. Însă noi nu trebuie nici să ţinem sabatul şi nici să transformăm duminica în sabat creştin, pentru ca astfel după părerea unora să împlinim porunca a patra.

De  fiecare dată când frângem pâinea şi bem din pahar, ne amintim că binecuvântările noului legământ deja acum nu sunt numai partea noastră. Nu, rezultatele lucrării Domnului pe Golgota nu se referă numai la noi creştinii, ci ele au determinat atitudinea lui Dumnezeu faţă de toţi oamenii în general, aşa că prin aceasta în viitor sunt incluse şi binecuvântarea lui Israel şi a întregului pământ şi chiar în afară de aceasta a întregului univers.

Rezumat

  • Noul legământ a fost deja întemeiat şi nu va fi încheiat cu credincioşii Bisericii din timpul actual, ci în viitor cu cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. El este însă „slujit” prin apostoli, prin epistolele adresate nouă (2 Corinteni 3.6), prin aceasta putem afla de binecuvântările acestui legământ.
  • Noi am ajuns sub binecuvântările noului legământ, deoarece noi suntem uniţi cu Mijlocitorul noului legământ, care este „viaţa noastră” (Coloseni 3.4) şi primim slujba legământului.
  • Noi avem parte de binecuvântările noului legământ, deoarece suntem curăţiţi prin sângele noului legământ, pe care Hristos l-a dat.
  • Noi ne bucurăm că Dumnezeu cândva va ajunge la ţelul Său cu pământul prin noul legământ referitor la planurile Sale pentru revelarea gloriei Sale.

Întrebarea acestui capitol era: Ce avem noi creştinii a face cu noul legământ? Am văzut, că noi avem foarte mult a face cu noul legământ şi că noi am pierde mult dacă am neglija învăţăturile Noului Testament referitoare la noul legământ. Tocmai în preocuparea cu noul legământ putem învăţa tot mai mult să „iubim arătarea Lui” (2 Timotei 4.8). Desigur răpirea va fi un moment măreţ. Însă să ne gândim mai puţin la bucuria noastră, atunci când vom vedea pe Domnul pentru prima dată, şi să ne gândim mai mult la glorificarea Sa când El Se va arăta pe pământ în putere şi glorie şi va avea parte de onoarea pe care oamenii I-au refuzat-o până acum:

„De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat foarte sus şi I-a dăruit un Nume care este mai presus de orice nume, ca în Numele lui Isus să se plece orice genunchi, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de sub pământ, şi orice limbă să mărturisească, spre gloria lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domn.” (Filipeni 2.9-11).

 

Adnotare

[1] Să împlineşti Legea va fi posibil numai în puterea Duhului (Ezechiel 36.27). Însă posedarea Duhului nu este numită ca şi caracteristică specială a noului legământ. De asemenea noi nu citim nimic că posedarea Duhului Sfânt, aşa cum Îl vor avea credincioşii sub noul legământ, ar fi comparabilă cu ceea ce este valabil acum pentru creştinii credincioşi: Duhul Sfânt este pecetea, aceasta înseamnă confirmarea faptului că noi suntem în Hristos; El este ungerea noastră şi arvuna unei moşteniri cereşti; El locuieşte în trupul nostru ca într-un templu; noi am fost adăpaţi cu un singur Duh şi prin Duhul am fost botezaţi să alcătuim un singur trup (Efeseni 1.13; 2 Corinteni 1.21,22; 1 Corinteni 12.13).

[2] Ezechiel 44.15,16; 46.3 şi alte versete din aceste capitole arată clar că intrarea în Locul Preasfânt nu este acordat principial, cu toate că toţi izraeliţii sunt sub noul legământ. Din epistola către Evrei 10.19 se vede clar, că drumul în Locul Preasfânt ne este acordat nu din cauza legământului, ci din cauza sângelui lui Isus vărsat pentru noi: „Având deci, fraţilor, îndrăzneală să intrăm în Locul Preasfânt prin sângele lui Isus.”

[3] Vezi Faptele apostolilor 8: aici Evanghelia este vestită prin iudeii care au fost împrăştiaţi după omorârea cu pietre a lui Ştefan, şi anume samaritenilor (Faptele apostolilor 8.1) şi famenului etiopian, un bărbat dintre naţiuni (Faptele apostolilor 8.27 şi versetele următoare). În privinţa aceasta este remarcabil, că etiopianul nu a căutat el însuşi vestirea Evangheliei, ci Dumnezeu a dat lui Filip misiunea printr-un înger, să meargă la un bărbat dintre naţiuni şi să-i propovăduiască Evanghelia. Deci noul vine din partea lui Dumnezeu.

[4] Cuvântul în limba greacă kainos pentru „nou”, care este folosit în expresia „noul legământ”, exprimă opusul lui „vechi”. Cuvântul pentru „nou” (prosphatos) în Evrei 10.20 („… pe calea cea nouă şi vie pe care ne-a deschis-o”) înseamnă dimpotrivă „proaspăt; de curând făcut; tocmai făcut; care încă nu a fost”.

[5] A ratifica (în latină ratus „valabil”, facere „a face”) înseamnă să confirmi (prin semnătură) o înţelegere sau un contract ca fiind obligatoriu. Contractul poate intra în vigoare în ziua când a fost semnat sau la un alt termen prevăzut prin contract.

[6] În privinţa aceasta un exemplu: ce privilegiu mare era după 1948 să aparţii uzufructuarilor planului Marshall, care a adus ajutor pentru reconstruirea Germaniei după al doilea război mondial. Însă mult mai mare a fost privilegiul aceluia care ca cetăţean german avea voie să se numească prietenul generalului american, purtătorul premiului Nobel pentru pace şi iniţiatorul acestui plan, George C. Marshall, şi personal a primit sprijinul deplin al generalului.

[7] Când în textul original din limba greacă lipseşte articolul înaintea unui substantiv, atunci de cele mai multe ori este vorba de caracterul, natura unui lucru.

[8] De exemplu ritualurile religioase, în mod deosebit îmbrăcămintea sau clădirea, liturghiile, prescripţii de curăţire sau de hrănire.

[9] Prin aceasta este vorba despre ceea ce Dumnezeu vrea să ne facă cunoscut prin rânduielile exterioare (vezi adnotarea anterioară).

[10] Vor fi iarăşi prescripţii referitoare la îmbrăcăminte şi jertfe şi la o clădire deosebită (vezi Ezechiel 42-46).

[11] În traducerea Elberfelder revizuită, Hückeswagen (Christliche Schriftenverbreitung) 2006, aceste versete sunt puse în paranteze. (n. tr. şi tot aşa şi în Biblia GBV în limba română ediţia 2001 şi Biblia cu triunghi 1989).

[12] Faţă de oamenii din jurul nostru noi suntem o epistolă a lui Hristos. Duhul Sfânt lucrează acum în noi, pentru ca virtuţile Fiului lui Dumnezeu să fie văzute în noi. Aşa cum era odinioară adunarea din Corint, este astăzi orice adunare locală a lui Dumnezeu, o astfel de epistolă a lui Hristos, da, în sensul cel mai larg al cuvântului toţi creştinii adevăraţi sunt aşa (2 Corinteni 3.3).

[13] Izraeliţii nu puteau – aceasta a cunoscut-o deja Moise – suporta prezenţa Legii în mijlocul lor. După ce Moise s-a coborât de pe munte cu tablele Legii, el a sfărâmat în bucăţi tablele de piatră, înainte să intre în tabără (Exod 32.19).

[14] Ne amintim, că Noe a fost găsit beat în cortul său (Geneza 9.20,21).

[15] Circumcizia nu este o obligaţie faţă de Dumnezeu, celălalt partener de legământ, ci mai degrabă un semn al legământului, aşa cum curcubeul era un semn al legământului cu Noe. Ambele semne aparţin într-adevăr legămintelor diferite, însă se completează unul pe altul.

[16] Voalul necunoaşterii lui Dumnezeu (compară cu Efeseni 2.12).

[17] În fond sunt numai două legăminte – chiar dacă noi citim despre un legământ cu Avraam, cu Noe, cu David şi aşa mai departe -: un legământ, în care omul trebuie să respecte anumite obligaţii (vechiul legământ), şi un legământ, care nu este dependent de contribuţia omului, ci se întemeiază exclusiv pe harul lui Dumnezeu (noul legământ).

[18] De exemplu sângele şi un mijlocitor.

[19] „Casa lui Iuda” şi „casa lui Israel” cuprinde nu numai rămăşiţa credincioasă din Canaan în timpul şi de după timpul de necaz, ci şi pe izraeliţii care după necaz vor fi adunaţi „din cele patru colţuri ale pământului” (Isaia 11.12).

[20] Aşa găsim de exemplu sângele în sângele animalelor de jertfă (Exodul 24.8) şi mijlocitorul în Moise. Numai garantul nu exista atunci. Tocmai aceasta era problema primului legământ, căci numai un garant poate asigura existenţa legământului şi împiedica ca legământul să eşueze.

[21] În afara cadrului formal al vechiului legământ exista iertarea păcatelor pe baza harului şi îndurării: David era vinovat de moarte conform Legii lui Moise, din cauza curviei cu Bat-Şeba şi omorârii lui Urie (2 Samuel 11.12-15). Însă el a avut parte de iertarea vinii sale şi a avut voie să trăiască mai departe (Psalmul 103.3).

[22] Aceasta este valabil şi indiferent de faptul că în epistola către Evrei credincioşii niciodată nu sunt numiţi preoţi – chiar dacă ei fac slujbe preoţeşti -, ca să accentueze caracterul unic al lui Hristos. Ei sunt incluşi şi în locuri ca cel din capitolul 2.11 şi 8.2. Hristos exercită această slujbă prin credincioşi.

[23] Unii susţin părerea că Biserica ar trebui să stea deja sub noul legământ, căci altfel legământul nu ar fi de folos sau ar fi de prisos, dacă Biserica poate avea parte de binecuvântare şi în afara legământului – aceasta înseamnă, dacă legământul nu ar fi încheiat cu noi creştinii. Acest argument îşi pierde puterea, dacă ne gândim, cui a fost adresată epistola către Evrei. Credincioşii evrei au presupus, că ei ar fi trebuit să devină lipsiţi de ceva, dacă făgăduinţele Vechiului Testament nu mai erau valabile pentru generaţia lor. De aceea scriitorul arată, că ei au primit binecuvântări mult mai mari, şi le dovedeşte că ei posedau şi binecuvântările noului legământ.

[24] Acest verset este singurul indiciu direct în această epistolă referitor la învierea Domnului nostru; el arată felul în care apare la lumină glorificarea lui Dumnezeu.

[25] Pe de altă parte grija pentru turma lui Dumnezeu I-a fost încredinţată şi de Dumnezeu; cu siguranţă aceasta face aluzie la legătura cu învierea.

[26] Asemănător găsim aceasta de exemplu la noţiunea „lege” în epistola către Romani (în mod deosebit Romani 7).

[27] Aceste legăminte limitate în timp sunt alături de vechiul legământ, de exemplu, şi noul legământ precum şi legământul cu Avraam şi legământul cu David în Împărăţia de o mie de ani. Delimitarea în timp constă aici în delimitarea la sfârşitul acestei Împărăţii, când prima creaţie va dispare şi aceste legăminte îşi vor pierde importanţa lor.

[28] „Şi Moise a luat sângele şi a stropit pe popor şi a zis: ‚Iată sângele legământului pe care l-a făcut Domnul cu voi, potrivit tuturor acestor cuvinte.’”

[29] Este vorba de latura cerească a Împărăţiei de o mie de ani şi în cazul vinului despre bucuria spirituală pentru poporul Său şi de pământul reînnoit.

[30] Vorbim aici despre o parte „mai înaltă” a Împărăţiei, deoarece în timpul Împărăţiei de o mie de ani poziţia credinciosului în „Împărăţia Tatălui” – aceasta este partea „mai înaltă” şi „cerească” a Împărăţiei – va fi mult mai înaltă decât poziţia credinciosului pe pământ (compară Apocalipsa 21.9 şi versetele următoare cu Ezechiel 40-48).

[31] Aşa se spune de exemplu despre Natanael: „Iată, cu adevărat, un israelit în care nu este viclenie” (Ioan 1.47).

[32] Ei nu vor cunoaşte nici poziţia „în Hristos” şi nici nu vor avea Duhul Sfânt locuind în ei. La fel de puţin vor şti despre lucrarea de mântuire făcută pentru ei, însă ei vor avea dragoste pentru Mesia al lor.

[33] „Pentru că un testament capătă putere după moarte, întrucât nu are nicidecum putere cât timp trăieşte cel care l-a făcut.”

[34] Concordant: care se suprapune cu …


Tradus de la: Was haben die Christen mit dem neuen Bund zu tun?

D. Schürmann | S. Isenberg: Der vergessene Reichtum
capitolul 15: „Was haben die Christen mit dem neuen Bund zu tun?“, pag. 412 şi următoarele.

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole din categoria Comentarii (154)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).