Mana ascunsă
Apocalipsa 2.17

Stephan Isenberg

© SoundWords, Online începând de la: 11.08.2018, Actualizat: 05.09.2018

Verset călăuzitor: Apocalipsa 2.17

Apocalipsa 2.17: Învingătorului îi voi da din mana cea ascunsă.

Dacă Dumnezeu ţine pregătită pentru învingător „mana ascunsă”, atunci ar fi bine să se ştie ce vrea să spună Dumnezeu prin aceasta.

Scrisorile deschise

După ce m-am ocupat intens cu scrisorile deschise, sunt convins mai mult ca oricând, că aici avem înaintea noastră în miniatură o istorie a bisericii. Însă noi putem aplica scrisorile deschise şi la noi ca Biserică şi de asemenea şi la noi personal. Făgăduinţele din scrisorile deschise nu se adresează unei biserici, ci la fiecare credincios în parte, la acela „care va învinge”, care cu toată decăderea din biserica respectivă, respectiv din creştinătate, iubeşte şi stimează Numele lui Hristos mai mult decât orice.

Mana în pustie

Ce ştiu eu despre „mana ascunsă”? Desigur, eu cunosc „mana”: aceasta era hrana pe care poporul Israel o primea de la Dumnezeu în fiecare dimineaţă în pustie, ca să zicem aşa, fără nici o cheltuială, aşa cum în concediu primeşti chiflele aduse la uşă. Ştiu, eu ar trebui în fiecare dimineaţă să adun ceva din pâinea cerului – ceva din Hristos, ca prin aceasta să parcurg ziua. Eu am dreptul să privesc la Hristos, la adevărata Pâine din cer, aşa cum harul cerului venea în atingere cu fiecare situaţie din pustie – aceasta îmi dă curaj. Însă în mod evident aceasta nu este „mana ascunsă”.

Ce îmi aduce aceasta?

Nu eşti tu gata, totdeauna mai întâi să întrebi: Ce îmi aduce aceasta şi ce am din aceasta? – Dacă doreşti să citeşti un articol, în care este vorba de bunăstarea ta, care te vrăjeşte cu o evanghelie a bunăstării, în care omul stă în centru şi Dumnezeu este Slujitorul bunăstării noastre – dacă doreşti să citeşti un astfel de articol, atunci ar trebui să încetezi în locul acesta cu citirea; căci dacă cauţi ceva numai pentru tine însuţi şi nu eşti interesat de ceea ce este important pentru Dumnezeu, atunci nu vei găsi nimic interesant în „mana ascunsă”. La „mana ascunsă” nu stă omul în centru şi bunăstarea lui, ci în primul rând este vorba de ceea ce Îi place lui Dumnezeu, căci această mana era ascunsă de ochii oamenilor. Mana ascunsă era numai pentru ochiul lui Dumnezeu.

Mana în chivot

Ce este „mana ascunsă”? Mai întâi vrem să citim Exod 16.33,34.

Exodul 16.33,34: Şi Moise i-a zis lui Aaron: „Ia un urcior şi pune în el un omer plin de mană şi aşaz-o înaintea Domnului, ca să fie păstrată pentru generaţiile voastre”. Aşa cum poruncise Domnul lui Moise, Aaron a pus-o înaintea mărturiei, ca să fie păstrată.

Aici citim că mana (man) trebuia pusă înaintea Domnului. Ea trebuia păstrată bine acolo înaintea lui Dumnezeu. Ce înseamnă aceasta? Îi era cumva foame acestui Dumnezeu mare, Iehova – Se hrănea şi El din această mana? Legăm locul acesta cu Evrei 9.4:

Evrei 9.4: [În Sfânta Sfintelor era] … chivotul legământului acoperit peste tot cu aur; în el erau vasul de aur având mana.

Aici în Sfânta Sfintelor, acolo unde locuia Dumnezeu, stătea chivotul legământului, înăuntru din lemn şi pe dinafară din aur, o imagine minunată despre Hristos, care era şi este Om adevărat şi Dumnezeu adevărat într-o singură Persoană. Dar cât de frumos: în cortul din pustie, în Sfânta Sfintelor, în chivot – am putea spune cu reverenţă: direct la inima lui Dumnezeu –, acolo stătea acest vas, care conţinea mana. Da, era realmente „mana ascunsă”. Ar fi putut Dumnezeu să ascundă mai mult această mana? Observăm noi, cum această imagine primeşte tot mai mult contur? Întrebăm: Cum adică? Învingătorul din Pergam trebuia să primească această mana sfântă şi adânc păstrată în partea dinăuntru a Cortului din pustie? – Cât de mare este preţuirea, de care Dumnezeu face pe învingătorul din Pergam să aibă parte! Trebuie să cercetăm mai departe, ce vrea să se spună cu această mana.

Gustul manei

Mana este pâinea din cer, şi când izraeliţii au mâncat prima dată această pâine, au zis: „gustul ei era ca turta de miere” (Exod 16.31). Din păcate nu le-a plăcut totdeauna; altă dată chiar s-au scârbit de această mâncare. Însă principial mana era exact „turtă de miere”, şi ea nu s-a schimbat. Chiar dacă poporul lui Dumnezeu nu întotdeauna a ştiut să preţuiască mana, Dumnezeu însă a ştiut s-o preţuiască.

Nu este minunat, că această „mana ascunsă” a fost păstrată pentru Dumnezeu şi înaintea lui Dumnezeu? Pentru Dumnezeu, care acum este Tatăl nostru, nu era nimic altceva „mai dulce”, decât această pâine din cer. Fiul Său, această „Mana din cer”, Cuvântul din cer devenit trup trebuia păstrat permanent înaintea lui Dumnezeu. Dumnezeu are bucurie mare de această Mana, de acest Fiu al dragostei Sale. Cât de preţioasă era pentru Tatăl viaţa Fiului Său pe pământ. Mereu cerul s-a deschis şi un glas a rostit cuvinte ca acestea: Acesta! Priviţi la acest Fiu! Acesta este Fiul Meu. Ce bucurie pentru Mine, priviţi-L, ascultaţi-L! În sfârşit un Fiu – nu, Fiul Meu! –, care în lume şi în pustie a arătat cum ca străin se poate merge pe cale spre bucuria Mea deplină. Ah, cât de mult iubesc pe acest Fiu!

Putem noi înţelege pe Dumnezeu, că inima Lui jubila cu privire la Fiul Său? Să privim la noi înşine. Cât de puţin Se bucură deseori Dumnezeu de noi! Dar cât de mult Se bucură Dumnezeu când priveşte la Fiul Său, când priveşte chivotul legământului, cum Hristos era aici pe pământ ca Om şi totodată desăvârşit în chip divin. Fiecare privire a Lui, fiecare întindere de mână, fiecare pas, fiecare simţământ lăuntric, fiecare lacrimă, fiecare bucurie în linişte şi fiecare simpatie, pe care Domnul Isus le-a avut, erau în armonie deplină cu Tatăl, o armonie a inimilor – El nu avea nimic, de care ar fi trebuit să Se scuze, nici un cuvânt, de care mai târziu să-I fi părut rău, nici o acuzare adresată Tatălui, atunci când a avut parte de respingere din partea poporului. Totdeauna vorbirea Lui era: „Da, Tată”, şi: „Tată, nu voia Mea.” El a primit o poruncă de la Tatăl, şi El a împlinit cu credincioşie această poruncă.

Gloria Fiului

Dacă începi odată să enumeri toate gloriile şi frumuseţile Fiului, nu vei dori să încetezi: El a potolit setea de viaţă a femeii de la fântâna lui Iacov şi foamea mulţimii poporului, care pentru El era ca nişte oi fără păstor. El a mângâiat o femeie, care ducea pe fiul ei la mormânt. El a plâns la mormântul lui Lazăr şi a plâns pentru cetatea Ierusalim, care nu a cunoscut lucrurile care erau spre pacea ei. În cele mai grele ceasuri ale Lui stătea părăsit cu faţa la pământ, în timp ce ucenicii Lui erau adormiţi de întristare. Puţin mai târziu a fost trădat cu o sărutare afectuoasă de către Iuda, prietenul încrederii Sale, şi El a răspuns profund mişcat: „Prietene!” Oare a simţit atunci Domnul, aşa cum a simţit odinioară Elisei? Când Ghehazi, mânat de lăcomia de bani, a alergat după Naaman, ca să primească un dar, Elisei a spus profund mişcat: „N-a mers inima mea cu tine …?” Noi întrebăm: Nu a mers inima Domnului cu Iuda, atunci când acesta cu punga cu bani la el şi cu diavolul în inimă a dispărut în noapte (Ioan 13.30)? Mai târziu Domnul Isus a trebuit să vadă cum unul din „cei mai buni” ucenici ai Săi L-a tăgăduit. Însă chiar şi atunci El a avut o privire să-l câştige pe Petru, care drept urmare s-a prăbuşit în sine şi a plâns cu amar, deoarece el a văzut în ochii Domnului său ceva din durerea Lui. Oare a înţeles Petru în momentul acesta, că aceste dureri au pătruns mult mai adânc decât brazdele, care au fost trase pe spatele Lui? Apoi la cruce, unde avea greu de suferit, El S-a îngrijit de ucenicul Său, pe care îl iubea foarte mult, şi de mama Sa.

Acestea sunt numai câteva staţiuni ale vieţii Sale, şi totuşi, cu adevărat El este „mai frumos decât fiii oamenilor” (Psalmii 45.2), El este „cel dintâi între zece mii” (Cântarea Cântărilor 5.10). Poţi tu spune: „Eu sunt a preaiubitului meu şi dorinţa lui este pentru mine” (Cântarea Cântărilor 7.11)? Nu este El cu adevărat demn de adorare, El, care ne doreşte cu mult mai mult decât Îl dorim noi? Dumnezeu doreşte să ne facă parte de ceea ce Se bucură El. Aceasta este răsplata pentru învingătorul din Pergam.

Mana pentru învingător

Desigur aceasta este numai o explicare slabă a ceea ce include mana ascunsă, dar ce mare făgăduinţă este aceasta, care îi este dată învingătorului! Această mana este pentru toţi care nu au căzut în cursa învăţăturii lui Balaam şi a nicolaiţilor; aşa stă scris în scrisoarea deschisă adresată bisericii din Pergam. Balaam trebuia să blesteme poporul (Numeri capitolele 23 şi 24), dar el nu a putut s-o facă. Dacă diavolul nu poate nimici poporul (aici prin blestem), atunci el vrea să-l strice (prin amestecare şi înşelare). După ce Balaam nu a putut să blesteme poporul, atunci el a deschis uşa pentru amestecul cu lumea. Deja în Numeri 25 se vede rezultatul: poporul s-a unit cu popoarele învecinate. Diavolul nu ne poate nimici în ţările de vest prin necazuri, aşa cum a făcut cu credincioşii din Smirna; de aceea el înşeală pe creştini, să se amestece cu lumea, şi bisericile se aruncă mulţumitoare în acest tren.

Un învingător ca Fineas

Vrei tu să fi un învingător, vrei tu să te hrăneşti din „mana ascunsă”? Atunci nu ai voie să mergi pe drumul, pe care se spune „vreau să fiu ca lumea”. Atunci trebuie să devii un Fineas, care se împotriveşte duhului lui Balaam. Şti tu ce a făcut Fineas? Când un bărbat izraelian a adus o madianită, el i-a străpuns pe amândoi cu o suliţă. Brutal? De neînţeles? Era aceasta voia lui Dumnezeu? Să citim sentinţa dată de Dumnezeu (această istorisire stă în legătură directă cu istoria lui Balaam):

Numeri 25.11-13: Fineas, fiul lui Eleazar, fiul lui Aaron, preotul, a întors mânia Mea de la fiii lui Israel, fiind gelos cu gelozia Mea. De aceea spune: „Iată, îi dau legământul Meu de pace. Şi legământul unei preoţii pentru totdeauna va fi pentru el şi pentru sămânţa lui după el, pentru că a fost gelos pentru Dumnezeul său şi a făcut ispăşire pentru fiii lui Israel.”

Fineas era un învingător al acelor zile. Şi în scrisoarea deschisă adresată bisericii din Pergam este vorba de un martor, Antipa, care a fost plin de râvnă pentru Dumnezeu şi din cauza aceasta şi-a pierdut viaţa. El este amintit în Apocalipsa 2.13, înainte ca în versetul 14 să fie vorba de învăţătura lui Balaam.

Să nu te asemeni cu lumea

Biblia ne cere să nu ne asemănăm cu lumea (Romani 12.2). Biserica doreşte să câştige lumea. Însă în loc ca oamenii să fie conduşi din lume în biserică, este condusă biserica în lume, sau ar trebui să spunem mai concret: înşelată? Tot mai multe programe, tot mai mult show, muzică tot mai gălăgioasă, tot mai multă organizare, tot mai multe lucrări omeneşti. Urmarea este: în biserici este tot mai puţin Hristos şi tot mai puţin Duhul lui Dumnezeu. Cu cât o biserică are mai puţin pe „Hristos”, cu atât mai mult ea trebuie să joace teatru. Când în sfârşit vom învăţa că noi nu avem de oferit lumii programe, show şi muzică atrăgătoare, ci avem de oferit pe Hristos? Ce aşteptăm noi de la o mamă? Ca ea să poată face mâncare ca un bucătar de cinci stele? Ca ea să arate ca un fotomodel? Nu, noi aşteptăm de la o mamă ca ea să dăruiască adăpost, căldură, gingăşie şi dragoste. Lumea nu aşteaptă programe de la biserică, ca la televiziunea ProSieben, care şi-a scris pe drapel: „We love to entertain you.” (Iubim să vă distrăm). Singurul lucru, pe care noi îl avem, şi pe care lumea nu îl are, este Hristos. Unde sunt predicile centrate pe Hristos? Unde este adorarea în Duh şi adevăr? Sau noi facem adorarea după moto-ul: „puţin mai mult simţământ” şi pentru aceasta ne folosim de texte de cântare cu valoare mai mică?

Nu se doreşte nici o înnoire?

Acum trebuie să mă grăbesc, să fac o completare: probabil unul sau altul va gândi acum, că eu vreau să sufoc în germenele ei orice înnoire în biserică. Nicidecum! Personal sunt foarte deschis cu privire la orice schimbare bună în biserică. Noi trebuie să învăţăm să predicăm, să adorăm şi să lăudăm pe Hristos în mod corespunzător într-o lume complicată. Prăpastia între tineri şi bătrâni probabil niciodată nu a fost aşa de mare, şi totuşi trebuie să fie clar, că este Hristos, Cel care ne mişcă la o schimbare, căci altfel nu numai vom pierde pe Hristos ca centru al strângerilor laolaltă, ci totodată hrana adevărată a cerului îşi pierde gustul. Noi nu ne putem hrăni cu pâinea din cer (cel puţin nu vom simţi savoarea ei), dacă suntem legaţi cu fărădelegea sau cu caracterul lumesc sau avem totalmente un fel de gândire pământesc; aceasta nu ar fi altceva decât nicolaism (compară cu Iuda 4). Putem noi spune despre Mirele nostru ca mireasa din Cântarea Cântărilor: „Fiinţa Lui este plină de farmec” (Cântarea Cântărilor 5.16)? Atunci cunoaştem ceva din „mana ascunsă”.

Încheiere

„Mana ascunsă” arată clar spre ceva, care pentru mulţimea mare şi desigur deseori şi pentru noi este o taină, deci ascunsă. Ce cunoaştem noi, ce cunosc eu din această „mană ascunsă”, pe care Dumnezeu o preţuieşte aşa de mult? Probabil noi preţuim o slujbă publică binecuvântată din biserică, însă aceasta nu este „mana ascunsă”; slujba publică nu ne va păzi şi nici nu ne va fi de prea mult folos, dacă noi nu savurăm în părtăşie personală cu Dumnezeu ceea ce bucură inima Lui. Ar fi frumos, dacă am avea cel puţin o oarecare părere despre Mana ascunsă. Cine a gustat odată din această Mana, va dori să primească mai mult din ea. Şi dacă tu încă nu ai gustat, atunci lasă-te provocat; oferă-ţi clipe de linişte, până vei cunoaşte şi vei găsi această „Mană ascunsă”. În zilele noastre se vorbeşte mult despre o hrănire sănătoasă – din ce te hrăneşti tu?


Tradus de la: „Das verborgene Manna

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole despre locul din Biblie Apocalipsa 2 (1)

Mai multe articole despre locul din Biblie Exodul 16 (1)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).