Epoci ale acţionări lui Dumnezeu şi apusul lor
„Teoria decăderii” sau învăţătură biblică?

Stephan Isenberg

© SoundWords, Online începând de la: 28.01.2019, Actualizat: 28.01.2019

Introducere

Dacă vrem să avem o înţelegere sănătoasă a Bibliei, trebuie să diferenţiem anumite epoci din Biblie, în care Dumnezeu a acţionat într-un anumit fel cu oamenii. Deja Augustin a remarcat:

Diferenţiază epocile, şi atunci cărţile Bibliei sunt în armonie! (Grundzüge biblischer Offenbarungen, CVD, 1991, pag. 47 – tradus.)

Asemănător scrie şi comentatorul biblic L.S. Chafer:

Probabil cunoaşterea faptului că în Scriptură există diferite perioade ale mântuirii, aruncă mai multă lumină asupra întregului mesaj al Bibliei decât orice alt aspect al studiului biblic. Deseori prima înţelegere clară a perioadelor mântuirii şi a planurilor lui Dumnezeu revelate în ele este începutul cunoaşterii utile a Bibliei şi a creşterii intereselor personale pentru Biblie. (Grundlagen biblischer Lehre, CVD, 1994, pag. 131 – tradus.)

Nimeni, care citeşte sincer Cuvântul lui Dumnezeu, nu poate trece cu vederea faptul că Dumnezeu a acţionat în diferite epoci în mod diferit cu oamenii. Aceasta nu are nimic a face cu căile diferite spre mântuire. Drept urmare nu agreăm noţiunea „epoci ale mântuirii”.

Se pune atunci desigur întrebarea: Ce reguli, orânduieli şi principii dă Dumnezeu pentru o anumită epocă? Ce îndrumări sunt valabile pentru noi creştinii? Ce învăţăm noi din îndrumările, care nu sunt direct valabile pentru noi creştinii? Nu toate au fost scrise creştinilor, însă creştinul poate învăţa ceva din toate (2 Timotei 3.16,17; Romani 15.4; 1 Corinteni 10.6,11). Dacă la citirea Bibliei ţinem seama de această regulă simplă, am câştigat deja mult. Prima întrebare la citirea Bibliei trebuie să fie: Cui se adresează acest text biblic? După aceea putem pune întrebarea: Ce îmi spune mie textul despre Dumnezeu şi despre Domnul Isus? Şi abia după aceea să întrebăm: Ce are să-mi spună mie acest text?

Cine studiază atent epocile va constata, că fiecare din aceste epoci se încheie cu decădere, sau chiar mai grav, ea este chiar de la început caracterizată prin eşec.

Aici prezentăm o privire de ansamblu asupra epocilor acţionării lui Dumnezeu cu omul:

Epoca inocenţei

În prima epocă (probabil cea mai scurtă) a istoriei omenirii Dumnezeu a dat primei perechi de oameni numai o singură regulă de viaţă:

Geneza 2.17: Din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci.

Însă Eva s-a lăsat înşelată şi a dat şi soţului ei din fructul interzis. Prima epocă se încheie cu eşecul omului, care a fost întocmit foarte bine de mâna lui Dumnezeu. Omul a trebuit să părăsească grădina Eden, şi a început o epocă nouă.

Epoca conştiinţei

Această epocă este marcată de absenţa vreunei reguli din partea lui Dumnezeu. După părăsirea grădinii Eden omul trebuia să poarte povara de a discerne între bine şi rău, având conştiinţa pe care a primit-o după căderea în păcat:

Geneza 3.22: Omul a ajuns ca unul din Noi, să cunoască binele şi răul.

O apropiere de Dumnezeu, care umbla în grădină în răcoarea zilei, devenise acum imposibilă. Cu toate că Dumnezeu a căutat contactul cu Adam şi după căderea în păcat, apropierea de care a avut parte în zilele anterioare nu mai era. Omul a trebuit să înveţe în această epocă nouă, „că Dumnezeu l-a făcut pe om drept; dar ei au căutat tot felul de născociri” (Eclesiastul 7.29). Această epocă s-a terminat cu cea mai mare decădere. Dumnezeu a ajuns chiar să-I pară rău că a făcut pe om, da, „S-a mâhnit în inima Sa” (Geneza 6.6). Această epocă, în care conştiinţa era singurul etalon pentru bine şi rău, s-a terminat prin potop. Numai Noe şi familia lui au găsit har în ochii lui Dumnezeu.

Epoca domniei

„Lumea veche”, aşa cum o va numi mai târziu Petru (2 Petru 2.5; 3.6), nu a fost cruţată şi a pierit. Lumea nouă, în care a intrat Noe, atunci când a ieşit din corabie, Petru o numeşte „cerurile şi pământul de acum” (2 Petru 3.7). Apostolul vesteşte în acelaşi loc, că şi această lume nouă va pieri cândva prin foc. Chiar dacă mulţi nu vor să accepte: lumea aceasta nu are un viitor mare.

Noe şi familia lui au populat lumea nouă, şi Dumnezeu le-a dat două reguli pentru viaţă. În epoca inocenţei şi în epoca conştiinţei omului i-a fost dată ca hrană numai ierburile care fac sămânţă şi pomii în care este rod cu sămânţă (Geneza 1.29). După potop Dumnezeu a încredinţat domnia lui Noe. Dumnezeu a dat în mod explicit ca hrană omului şi toate animale vii, în măsura în care nu mai aveau sânge. În afară de aceasta Dumnezeu a dat lui Noe „sabia” (compară cu Romani 13.4): oricine va vărsa sânge de om, sângele acestuia trebuia de asemenea să fie vărsat (Geneza 9.3-6). Pedeapsa cu moartea a fost introdusă în cazul unui omor. Când Cain l-a lovit de moarte pe fratele lui Abel, Cain nicidecum nu trebuia ucis! Deci Dumnezeu i-a încredinţa lui Noe domnia.

Geneza 9.3,6: Tot ce se mişcă şi trăieşte vă va fi de mâncare; vi le-am dat pe toate ca şi iarba verde. … Dacă cineva varsă sângele omului, şi sângele lui să fie vărsat de om.

Chiar de la începutul epocii Noe a eşuat, prin aceea că el nu s-a putut stăpâni pe sine însuşi. El s-a îmbătat, şi fiul lui, Ham, a văzut goliciunea tatălui său. Fiul lui Ham (Canaan) a fost blestemat din cauza aceasta. Răul pătrunsese deja în această lume nouă. Sfârşitul acestei epoci îl găsim în istoria construirii turnului Babel, când omul în înălţarea lui de sine voia să construiască un turn până la cer. Dumnezeu a făcut judecata prin încurcarea limbilor (Geneza 11.9). Această epocă se termină în cea mai adâncă idolatrie. Chiar şi despre tatăl lui Avraam se spune în Iosua 24.2: „Părinţii voştri, Terah, tatăl lui Avraam şi tatăl lui Nabor, au locuit în vechime dincolo de râu şi au slujit altor dumnezei.” Cu toate acestea Dumnezeu nu a vrut să lase lumea pe seama ei însăşi.

Epoca făgăduinţei

În Avraam Dumnezeu a găsit pe unul cu care El voia să meargă un drum nou al făgăduinţei. În Isaia 51.2 citim:

Isaia 51.2: Priviţi la Avraam, tatăl vostru, şi la Sara, care v-a născut. Pentru că Eu l-am chemat când era singur [sau: numai pe el l-am chemat] şi l-am binecuvântat şi l-am înmulţit.

Avraam trebuia să devină acum fondatorul unui popor nou, spre care Dumnezeu Îşi va îndrepta privirea. Dar chiar şi la începuturile acestei epoci noi Avraam a eşuat sub diverse forme. El prezintă pe Sara, soţia lui, ca soră a lui. În loc să aibă loc ceea ce a fost vestit la chemarea lui Avraam (Geneza 12.1-3), încrederea în Dumnezeu, Avraam nu şi-a căutat refugiul la Dumnezeu, ci în cele din urmă la Sara (Geneza 12.13) printr-o minciună rostită în situaţie de nevoie. În loc ca naţiunea să fie binecuvântată prin Avraam, aşa cum era făgăduit, ea a fost lovită cu plagă (Geneza 12.7). Şi cu toate acestea viaţa lui Avraam este un exemplu măreţ al încrederii şi apropierii de Dumnezeu. Nu degeaba el este numit „prietenul lui Dumnezeu” (Isaia 41.8).

Cu regret şi această epocă, care este caracterizată prin făgăduinţa dată lui Avraam, care urma să treacă la urmaşii lui, este caracterizată prin decădere şi slăbiciune. Şi această epocă se scufundă în idolatrie, aşa că Dumnezeu trebuie să intervină din nou (Ezechiel 20.8; Exodul 3.7-15) şi trebuie să aducă judecata prin egipteni asupra poporului de sclavi slab. Aşa se spune în Exodul 1.13,14: „Şi egiptenii i-au înrobit pe fiii lui Israel cu asprime. Şi le-au amărât viaţa prin muncă grea.”

Epoca Legii

Dumnezeu intervine din nou, pregăteşte un vas, ca să elibereze pe acest popor de sclavi din Egipt, şi aceasta nu pe baza faptelor lor, ci numai pe baza harului curat şi a dragostei.

Deuteronomul 7.7,8: Nu pentru că aţi fi mai mulţi decât popoarele S-a alipit Domnul de voi şi v-a ales, pentru că voi sunteţi cel mai mic dintre toate popoarele; ci pentru că Domnul v-a iubit şi pentru că El ţine jurământul pe care l-a jurat părinţilor voştri, de aceea v-a scos Domnul cu mână tare şi v-a răscumpărat din casa robiei, din mâna lui Faraon, împăratul Egiptului.

Moise trebuia să devină unealta în mâna lui Dumnezeu, ca să elibereze acest popor de sclavi chinuit. Prin mielul pascal şi minunea impresionantă de la Marea Roşie poporul nu numai a fost salvat ci şi eliberat de vrăjmaşii lui. Dumnezeu a dat poporului Legea şi cele zece porunci la Sinai. Cu toate că făgăduinţa dată lui Avraam nu a fost anulată, timpul acesta nou a fost caracterizat prin Legea de pe Sinai. Viaţa întreagă şi serviciul divin a fost reglementat prin Lege. Şi prescripţiile referitoare la mâncăruri s-au schimbat masiv, şi a fost extins domeniul pentru care era prevăzută pedeapsa cu moartea: acum era pedeapsa cu moartea nu numai în cazul crimei (Leviticul 10; 24; Deuteronomul 13; 17; 21; 22).

Şi în această epocă a devenit repede clar, că omul nu este de îmbunătăţit. Legea, care a fost dată pentru a avea viaţa, va servi să scoată tot mai mult şi mai clar în evidenţă păcătoşenia omului (compară cu Romani 7). Omul a eşuat şi în această epocă chiar de la început, la fel cum a eşuat şi în celelalte: tocmai fusese dată Legea, şi omul a păcătuit deja cu viţelul de aur împotriva primei porunci. Într-adevăr Dumnezeu a mers mai departe pe drumul Său cu acest popor şi mai întâi a domnit fără să fie văzut şi după aceea a domnit prin judecători, preoţi, împăraţi şi profeţi. Însă toate aceste etape au arătat repede decăderea.

După ce poporul Israel s-a despărţit în împărăţia de nord şi în împărăţia de sud (cele zece seminţii şi cele două seminţii), împărăţia de nord a fost dusă în captivitatea asiriană în jurul anului 722 înainte de Hristos şi împărăţia de sud a fost dusă în captivitatea babiloniană în anul 586 înainte de Hristos. Pe deasupra, în anul 70 după Hristos a venit judecata asupra capitalei lui Israel, când Templul a fost distrus şi în felul acesta serviciul divin a devenit imposibil de practicat. Poporul Israel a fost împrăştiat în toate direcţiile. Această stare este şi astăzi, cu toate că mulţi iudei s-au întors deja în ţara lor. Într-adevăr, începând cu anul 1948 există statul Israel, însă serviciul divin iudaic în Ierusalim este până astăzi imposibil de practicat.

Epoca harului

Odată cu lepădarea Domnului Isus ca Împărat al lui Israel a început iarăşi o epocă nouă. Într-adevăr, Dumnezeu n-a uitat planul Său cu Israel şi legământul Său cu Avraam, dar înainte ca acest plan să poată fi realizat (compară cu Luca 1.70), Dumnezeu a intercalat timpul harului. În epistola către Efeseni apostolul Pavel scrie că lui i-a fost încredinţată „administrarea [sau epoca] harului lui Dumnezeu”.

Efeseni 3.2: … dacă, în adevăr, aţi auzit de administrarea harului lui Dumnezeu care mi-a fost dată pentru voi: …

De aceea pe drept putem numi epoca actuală timp de har.

În cadrul acestui timp de har este vorba de o taină, „care în alte generaţii n-a fost făcută cunoscut fiilor oamenilor” (Efeseni 3.5) – o taină, care era adânc ascunsă în inima lui Dumnezeu şi care acum a fost făcută cunoscut prin apostolul Pavel (Efeseni 3.2-12). Dacă epocile anterioare erau caracterizate de făgăduinţe, speranţe şi binecuvântări pământeşti, această epocă trebuia să fie caracterizată printr-o chemare cerească, binecuvântări cereşti şi speranţe cereşti (Evrei 3.1; Efeseni 1.3; Coloseni 1.5; 1 Petru 1.4).

Însă ceea ce am găsit în epocile de odinioară, vedem şi aici: decăderea timpurie. Astfel apostolul Pavel a trebuit să spună scurt înainte de plecarea lui din Efes: „Ştiu că după plecarea mea se vor strecura între voi lupi răpitori, care nu vor cruţa turma” (Faptele apostolilor 20.29). La sfârşitul vieţii sale a trebuit să-i scrie tânărului Timotei: „Ştii că toţi care sunt în Asia m-au părăsit” (2 Timotei 1.15). Nu că toţi cei din Asia ar fi căzut de la credinţă; nu, mulţi au respins învăţătura lui Pavel – şi anume drumul creştinului cu orientare cerească consecventă. Drumul acesta era prea strâmt pentru mulţi creştini. Şi astăzi sunt mulţi creştini care nu înţeleg că aceasta înseamnă nu numai că drumul nostru se termină în cer, ci şi că noi suntem deja acum cetăţeni ai cerului şi avem misiunea să trăim pe pământ ca cetăţeni ai cerului.

Decăderea creştinătăţii de la început se recunoaşte în mod deosebit printr-o comparaţie a primei epistole către Timotei cu epistola a doua. În prima epistolă apostolul îi scrie lui Timotei că erau unii, care au respins drumul unui creştin ceresc. În epistola a doua apostolul descrie decăderea care s-a exprimat şi prin aceea, că toţi cei care erau în Asia l-au părăsit. Erau acolo puţini (de exemplu Onisifor; 2 Timotei 1.15,16) care ţineau cu tărie la Pavel (şi la învăţătura lui); mulţimea însă s-a îndepărtat de el. Apostolul Pavel arată tânărului Timotei drumul pe care el putea merge în timpurile acelea de decădere.

Deci decăderea juca deja un rol în timpurile de început ale creştinătăţii, şi la sfârşit ea va sfârşi în marea decădere (2 Tesaloniceni 2.3). Dacă interpretăm scrisorile deschise din Apocalipsa din punct de vedere al istoriei Bisericii, vedem şi aici: ele încep cu biserica din Efes şi cu părăsirea „dragostei dintâi”, deci într-un timp când scurt înainte s-a arătat energia dragostei dintâi (compară cu epistola către Efeseni). În cele din urmă decăderea creşte până la Laodiceea şi până la vărsarea Adunării din gura Domnului. Nu, noi nu ne putem aştepta la o înnoire măreaţă a Bisericii (Adunării), chiar dacă Dumnezeu în harul Său poate dărui mereu treziri spirituale, în mod deosebit în ţări care până acum au stat în cel mai mare întuneric. Însă chiar şi în aceste ţări nu putem observa că natura cerească propriu-zisă a creştinului şi legat de aceasta poziţia distinsă şi starea Bisericii înaintea lui Dumnezeu sunt cunoscute cu adevărat în plinătatea lor de către mulţimea creştinilor.

Epoca Împărăţiei păcii

Epoca harului lui Dumnezeu, această intercalare în căile lui Dumnezeu cu oamenii, sfârşeşte cu răpirea credincioşilor (1 Tesaloniceni 4.13-18). După un timp de necaz pentru Israel (Ieremia 30.7) şi al încercării, care va trebui să vină peste întreg pământul (Matei 24.1-31; Apocalipsa 3.10), Domnul Isus va reveni în putere şi glorie şi va instaura Împărăţia păcii a Sa.

Apocalipsa 20.1,2,3: Şi am văzut  un înger … Şi l-a apucat pe balaur, şarpele cel vechi … şi l-a aruncat în Adânc, şi a închis şi a pecetluit deasupra lui, ca să nu mai amăgească naţiunile, până când se vor împlini cei o mie de ani.

Atunci se vor împlini toate promisiunile profeţilor Vechiului Testament, care nu s-au împlinit încă (Ieremia 31.31-34; Isaia 2.2-4; 32; şi multe altele). „Pentru că darurile de har şi chemarea lui Dumnezeu sunt fără părere de rău” (Romani 11.29).

Toate epocile din istoria omenirii s-au sfârşit în eşec. Cu regret şi această epocă nu face excepţie. Ea se încheie chiar cu o revoltă mare a lui satan. După ce satan a fost legat pentru o mie de ani (Apocalipsa 20.1-3), la sfârşitul ei el va fi lăsat liber pentru scurt timp, ca să câştige iarăşi o mare ceată de oameni pentru sine şi pentru planurile lui. În final Dumnezeu va face judecata definitivă asupra lui satan şi asupra adepţilor lui (Apocalipsa 20.7-15).

După aceea va veni timpul minunat, când Dumnezeu va crea un cer nou şi un pământ nou. Păcatul va fi atunci înlăturat din univers. Baza pentru aceasta a pus-o Domnul Isus pe Golgota, când El a suferit ca Miel al lui Dumnezeu (Ioan 1.29). Efectele depline ale acestei lucrări măreţe vor deveni vizibile în toată veşnicia, când Dumnezeu va fi totul şi în toate (1 Corinteni 15.28). Adunarea (Biserica) - mireasa Mielului – va fi în casa Tatălui pentru toată veşnicia (Ioan 14.1-3) şi va fi numită „Cortul lui Dumnezeu cu oamenii” (Apocalipsa 21.3). Atunci planul veşnic al lui Dumnezeu se va împlini. Ar trebui să ne facă nespus de bucuroşi şi fericiţi aceste evenimente măreţe, în întâmpinarea cărora mergem.

Gânduri de încheiere

Dumnezeu a avut în fiecare epocă un drum pentru oameni; El nu a permis niciodată să se rupă firul şi la împlinirea timpurilor, după ce omul în răutatea lui a răstignit în chip ruşinos pe Fiul lui Dumnezeu, a realizat un plan măreţ: „nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătate faţă de noi” (Efeseni 2.7). Noi avem voie să avem parte astăzi de acest plan, şi în final el va fi spre lauda slavei lui Dumnezeu (Efeseni 1.1-13). Fiecare epocă a fost caracterizată prin decădere şi eşec, nicio epocă nu a fost restabilită, ci a fost înlocuită de o altă epocă nouă.

Pentru noi creştinii aceasta înseamnă: noi nu putem restabili stările de început ale creştinătăţii tinere, însă noi avem voie să căutăm să vedem care principii pot fi transpuse în practică şi astăzi în timpurile de decădere. Unitatea vizibilă a credincioşilor creştini a dispărut prin nenumăratele despărţiri. Nici o adunare (biserică), privită din punct de vedere local, nu poate spune: noi suntem Adunarea (Biserica) lui Dumnezeu din localitatea X. – Primii creştini au acţionat în mare armonie şi în părtăşie cu adunări ale lui Dumnezeu din alte localităţi (Faptele apostolilor 15). Aceasta nu se mai poate practica astăzi (nici prin alianţă sau prin mişcarea ecumenică). Unitatea vizibilă şi părtăşia practică a tuturor creştinilor a dispărut pentru totdeauna şi nici nu poate fi restabilită.[1] Nici un credincios creştin sincer nu se va îndoi de aceasta.

Cu toate acestea ne-au rămas multe lucruri: într-adevăr, în Vechiul Testament gloria lui Dumnezeu a părăsit Templul, şi cu toate acestea Dumnezeu a putut spune credincioşilor din timpul profetului Hagai: „Cuvântul prin care am făcut legământ cu voi când aţi ieşit din Egipt şi Duhul Meu rămân în mijlocul vostru; nu vă temeţi!” (Hagai 2.5). Într-adevăr, gloria lui Dumnezeu nu a mai umplut Templul, dar Cuvântul lui Dumnezeu şi Duhul lui Dumnezeu a fost întotdeauna în mijlocul credincioşilor.

Şi noi încă ţinem mereu Cuvântul lui Dumnezeu în mâinile noastre şi prin puterea Duhului Sfânt Îl putem citi şi studia şi cu ajutorul lui Dumnezeu putem realiza ceea ce El ne arată în Cuvântul Său.

Fratele tânăr Timotei a fost pregătit de bătrânul apostol Pavel pentru timpul acesta. El trebuia să ţină cu tărie învăţătura lui Pavel ca un administrator fidel şi s-o vestească (2 Timotei 2; 3). El trebuia să se depărteze de nedreptate şi cu hotărâre de credincioşii care distrug credinţa unora (2 Timotei 2.18-22). Apostolul l-a încurajat ca el să caute mereu pe această cale pe cei care gândesc la fel: „… urmăreşte dreptatea, credinţa, dragostea, pacea, cu cei care-l cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată” (2 Timotei 2.22). Domnul nu are un alt drum pentru noi!

 

Adnotare

[1] Şi cu toate acestea la frângerea pâinii putem vedea într-o pâine unitatea, şi noi ar trebui să acţionăm şi astăzi conform principiului, că Adunarea este una singură, aşa că noi nu practicăm independenţa.


Tradus de la: Epochen des Handelns Gottes und deren Niedergang

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole din categoria Comentarii (162)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).