Partea a 5-a: Întrebări și răspunsuri

Acest capitol tratează întrebări speciale, care în mod deosebit interesează pe aceia care vin din cercuri creștine în care nu este cunoscut adevărul dispensațional, și care au unele greutăți cu privire la unele gânduri din această carte referitoare la unele locuri din Scriptură. Totuși aceste răspunsuri la întrebări nu dau numai învățătură, ci ele conțin și multe învățături practice pentru viața noastră ca creștini. Sperăm ca și în acest capitol inima noastră să se simtă apelată atunci când descoperim în Scriptură multe frumuseți. Unele arată la prima privire ca niște pietre de poticnire pe cale, însă o privire mai îndeaproape arată ce adevăruri mărețe și care merg la inimă vrea Dumnezeu să ne arate tocmai în aceste locuri.

22 Răspunsuri la întrebări

„Ia seama la tine însuși și la învățătură.”
1. Timotei 4.16

22.1 Ce înseamnă Matei 10.23?

Matei 10.23: Iar, când vă vor persecuta în cetatea aceasta, fugiți în alta; pentru că, adevărat vă spun, nu veți sfârși cetățile lui Israel, până când va veni Fiul Omului.

Întrebare: În Matei 10.23 Domnul Isus spune ucenicilor Săi, că ei nu vor sfârși cu cetățile lui Israel până când El va reveni. Drept urmare, nu vorbește Domnul Isus aici despre judecata din anul 70 după Hristos, distrugerea Ierusalimului și a Templului, aceasta înseamnă, că El ar fi venit deja tocmai în forma acestei judecăți?

Răspuns: Acest verset nu este ușor de înțeles, și el a fost deja interpretat în moduri diferite.

În prima parte a acestei cărți am arătat în § 2 și § 3 cum la citirea continuă a evangheliei după Matei se recunoaște aproape ca de la sine o linie clară referitoare la dezvoltarea în continuare a căilor dispensaționale ale lui Dumnezeu: ca și antemergătorul Lui, Domnul Isus a vestit la începutul lucrării Sale de slujire, că Împărăția cerurilor „s-a apropiat” (Matei 3.2; 4.17). Aceasta era Împărăția vizibilă făgăduită, în care El trebuia să domnească ca Împărat (compară cu Isaia 32.1).

Pe parcursul lucrării Sale de slujire devine clar, că poporul Său nu vrea să-L primească ca Împărat al său. Respingerea din partea poporului se arată în mod deosebit în aceea, că iudeii atribuie căpeteniei demonilor lucrarea plină de putere a Duhului Sfânt, care a devenit vizibilă în semnele și minunile făcute de Domnul Isus (Matei 12.24). Drept urmare Domnul Isus părăsește „casa lui Israel” și de acolo Se îndreaptă în mod deosebit spre națiuni (începând cu Matei 13), ca să înceapă o lucrare nouă (vezi § 3.3). Deoarece poporul Israel ca întreg a respins Împărăția oferită lui în Persoana lui Hristos, mărturia pentru aceste popor a fost retrasă: „Atunci a poruncit ucenicilor Săi să nu spună nimănui că El este Hristosul” (Matei 16.20).

Însă speranța cu privire la Împărăția păcii, făgăduită, vizibilă pe pământ, nu trebuia să fie pierdută pentru totdeauna. Mărturia despre ea va fi continuată prin martorii din rămășița iudaică din timpul sfârșitului – reprezentați aici prin ucenici, respectiv prin apostoli (Matei 10.1-4). Însă acești martori nu vor ajunge la tot Israelul cu predicarea lor înainte de revenirea lui Hristos, aceasta înseamnă „nu veți sfârși cetățile lui Israel”. Ei vor fi împiedicați să facă aceasta prin răutatea oamenilor puternici și probabil prin propria lor slăbiciune. Când va reveni Fiul Omului, El va purta grijă cu putere, ca această misiune să fie îndeplinită până la capăt. El va trimite îngerii Lui, care vor nimici tot răul (Matei 13.41,49) și vor strânge pe toți aleșii Săi (Matei 24.31).

În timpul dintre Rusalii și răpire este strânsă Biserica (Adunarea) dintre toate popoarele (Faptele apostolilor 15.14), „până va intra plinătatea națiunilor; și astfel, tot Israelul va fi mântuit, după cum este scris: «Salvatorul va veni din Sion și va îndepărta neevlavia de la Iacov. Și acesta este legământul din partea Mea pentru ei, când voi înlătura păcatele lor».” (Romani 11.25-27). În locul acesta devine iarăși clar că timpul Bisericii este o intercalare[1], care nu este cuprinsă în profețiile Vechiului Testament. Dacă simbolic am decupa timpul Bisericii, mărturia dată lui Israel s-ar continua fără întrerupere.

În timpul intercalării Dumnezeu aduce la lumină lucruri, care erau ascunse de la întemeierea lumii (Romani 16.25; Efeseni 3.5; Tit 1.2): gloria Fiului lui Dumnezeu, necunoscută și nesperată în scrierile vechi, gloria Sa cerească ca Om și legătura Lui cu Biserica (Adunarea), ale cărei mădulare sunt privite ca fiind așezate deja în locurile cerești (Efeseni 2.6). Acum pot fi făcute cunoscut gândurile cele mai tainice ale lui Dumnezeu. Între oameni există o grupă de oameni, care a fost aleasă „înainte de întemeierea lumii” (Efeseni 1.4) – Biserica (Adunarea) lui Dumnezeu. În ea trebuie să se arate acum „stăpânirilor și autorităților din locurile cerești … înțelepciunea atât de felurită a lui Dumnezeu, după planul veșnic pe care l-a făcut în Hristos Isus” (Efeseni 3.10,11). Însă ea va ocupă și în veșnicie o poziție de frunte (Efeseni 2.7; 3.21), în timp ce atunci pe pământul nou căile lui Dumnezeu cu oamenii se vor realiza conform hotărârii veșnice cu privire la ele (Apocalipsa 21.3).

Dacă poporul lui Israel nu ar fi lepădat pe Mesia al lor și nu ar fi numit pe Stăpânul casei Beelzebub (Matei 10.25; 12.24), mărturia dată „cetăților lui Israel” ar fi putut fi dusă până la capăt (vezi § 22.23). Însă din cauza respingerii lui Mesia, la distrugerea Ierusalimului în anul 70 după Hristos iudeii au fost loviți de „tăișul sabiei” și „duși captivi printre toate națiunile” (Luca 21.24).

Deja din Matei 10.23 comentatorii din secolul al 19-lea, când încă nu se putea gândi la un stat Israel, au tras concluzia, că poporul Israel trebuie să fie readus iarăși în țara sa.[2]

22.2 Se poate deduce răpirea din parabola despre neghină?

Matei 13.30,39-43: 30 Lăsați-le să crească amândouă împreună până la seceriș; și, la timpul secerișului, voi spune secerătorilor: culegeți întâi neghina și legați-o în snopi, ca să fie arsă; iar grâul adunați-l în grânarul meu. … 39 … și secerișul este sfârșitul veacului; și secerătorii sunt îngerii. 40 Deci, după cum se adună neghina și se arde în foc, așa va fi la sfârșitul veacului. 41 Fiul Omului va trimite pe îngerii Săi și ei vor aduna din Împărăția Sa toate prilejurile de poticnire și pe cei care practică nelegiuirea 42 și îi vor arunca în cuptorul de foc; acolo va fi plânsul și scrâșnirea dinților. 43 Atunci cei drepți vor străluci ca soarele în Împărăția Tatălui lor.

Întrebare: Nu arată foarte clar parabola despre neghină și grâu, că răpirea nu poate avea loc înainte de necazul cel mare?

A. Reese scrie:

Alegerea cuvântului în [această] parabolă – „culegeți întâi neghina și legați-o în snopi, ca să fie arsă; iar grâul adunați-l în grânarul meu” (versetul 30) – și cuvintele din interpretarea dată de Domnul (versetele 41-43), că simplii mărturisitori vor fi adunați pentru judecată, în timp ce în același moment, în aceeași situație de decizie, cei drepți vor fi transformați, a produs în mod necesar o mare derutare la aceia care au vrut să despartă aceste evenimente prin mai mulți ani.[3]

Răspuns: Deoarece A. Reese nu ține seama de mai multe lucruri, el ajunge la concluzii false. În primul rând el nu ține seama, că cuvântul „întâi” exclude simultaneitatea – „în timp ce în același moment, în aceeași situație de decizie”. Foarte evident în locul acesta din Scriptură este prezentată o succesiune și nu o simultaneitate de evenimente. Domnul Isus subliniază aceasta în interpretarea Sa din versetele 41-43, prin aceea că El folosește cuvântul „atunci” ca să încadreze în timp strălucirea celor drepți după judecată. În al doilea rând A. Reese nu ține seama de cuvintele „ca să” din versetul 30, căci în loc „ca să fie arsă” el citește textul ca și cum ar sta scris „și o arde”. În al treilea rând cu privire la „recoltă” – aceasta este conform versetului 39 „sfârșitul veacului” – nu este vorba de un singur moment, așa cum este arătarea Domnului. Căci versetul 30 vorbește despre un timp al secerișului, aceasta înseamnă o perioadă și nu un moment. Așa cum în agricultură secerișul este o perioadă mai lungă de timp, tot așa secerișul la sfârșitul veacului[4] va cuprinde o perioadă de timp. Întreg timpul secerișului, timpul sfârșitului veacului, decurge în felul următor:

1. Îngerii adună pe păcătoși în snopi, care sunt puși pe câmp, pentru ca mai târziu să fie arși. Probabil momentul strângerii a început deja (vezi adnotarea a 3-a din § 3.4.2.1).

2. În timpul acestei perioade la un anumit moment va fi adunat și grâul în grânar, aceasta înseamnă că credincioșii vor fi răpiți în cer.

3. Snopii vor fi arși pe câmp, aceasta înseamnă că păcătoșii adunați vor fi judecați; această judecată va avea loc la arătarea Domnului (vezi Matei 24.29-44).

4. Când va începe Împărăția de o mie de ani, atunci „cei drepți vor străluci ca soarele” (versetul 43) în domeniul ceresc al acestei Împărății (așa cum este descris detaliat în Apocalipsa 21.9 și versetele următoare).

22.3 Întrebări referitoare la parabola năvodului (Matei 13.47-50)

22.3.1 Nici o răpire înainte de necazul cel mare?

Matei 13.47-50: 47 Împărăția cerurilor se mai aseamănă cu un năvod aruncat în mare, care cuprinde tot felul de pești. 48 După ce s-a umplut, l-au tras la mal și, stând jos, au strâns în vase ce este bun și au aruncat afară ce este rău. 49 Tot așa va fi la sfârșitul veacului: îngerii vor ieși, vor despărți pe cei răi din mijlocul celor drepți 50 și-i vor arunca în cuptorul de foc: acolo va fi plânsul și scrâșnirea dinților.

Întrebare: Nu arată și parabola din evanghelia după Matei 13, despre năvodul aruncat în mare, că nu există nici o răpire înainte de necazul cel mare?

Așa scrie A. Reese:

Evident nu este nici o necesitate să tratăm această parabolă mai detaliat, deoarece în mod evident este legată de parabola despre neghină […] Așa cum în parabola despre neghină grâul și neghina cresc împreună până la seceriș, tot așa este și aici: peștii buni și peștii răi – care reprezintă pe credincioșii adevărați și credincioșii falși din creștinătatea mărturisitoare – rămân împreună până la despărțirea de la sfârșitul veacului.[5]

În răspunsul la întrebarea referitoare la neghină (vezi § 22.2) ne ocupăm cu presupunerea falsă a lui Reese, că sfârșitul veacurilor ar fi un moment deosebit. Însă exact contrariul este adevărat: sfârșitul veacurilor nu desemnează un moment, ci mai degrabă o epocă, în ale cărei etape diferite are loc secerișul. Însă parabola năvodului nu tratează ordinea evenimentelor de la sfârșitul veacului, așa cum face parabola despre neghină, ci numai rezultatul despărțirii. De altfel s-ar merge mult prea departe să se spună că peștii buni și peștii răi vor rămâne împreună până la despărțirea de la sfârșitul veacurilor. Pescarii – aceștia sunt ucenicii din zilele noastre – sortează deja astăzi peștii buni și îi strâng în vase, aceasta înseamnă, ei se ocupă numai cu peștii buni.[6] Judecarea răului la sfârșitul veacurilor este lăsată în seama îngerilor. (Cu privire la diferența între cele două parabole vezi și tabela de la § 22.3.2.)

22.3.2 „Pești” și „oi și capre” – o paralelă?

Matei 13.47,48: 47 Împărăția cerurilor se mai aseamănă cu un năvod aruncat în mare, care cuprinde tot felul de pești. 48 După ce s-a umplut, l-au tras la mal și, stând jos, au strâns în vase ce este bun și au aruncat afară ce este rău.

Matei 25.31,32: 31 Dar, când va veni Fiul Omului în gloria Sa, și toți îngerii cu El, atunci va ședea pe tronul gloriei Sale; 32 și toate națiunile vor fi adunate înaintea Lui și le va despărți pe unele de altele, așa cum desparte păstorul oile de capre.

Întrebare: Nu trebuie să vedem parabola despre năvodul aruncat în mare (Matei 13.47,48) ca fiind perechea parabolei despre oi și capre din evanghelia după Matei 25.32? Și nu se referă ea atunci la Evanghelia Împărăției, care va fi predicată după răpire?

Răspuns: Tabela următoare arată cât de mari sunt diferențele între cele două descrieri. Parabolele despre Împărăția cerurilor se preocupă numai cu înfățișarea tainică a Împărăției cerurilor (Matei 13.11) – acesta este timpul creștinătății mărturisitoare (cu numele) -, nu însă cu Împărăția în înfățișarea ei publică, vizibilă, așa cum au vestit-o profeții. Înfățișarea tainică a Împărăției este caracterizată prin propovăduirea Evangheliei harului.

Compararea parabolelor despre grâu și neghină precum și despre năvod cu profeția despre oi și capre

	Profeția despre oi și capre	Parabola despre grâu și neghină	Parabola despre năvod
Pasajul biblic	Matei 25.32-46	Matei 13.24-30	Matei 13.47,48
Grupele de persoane participante	Trei: oile, caprele și frații împăratului	Două: grâu și neghină	Două: pești buni și pești răi
Domeniul de valabilitate	Toate națiunile – cuprinde lumea întreagă	Numai Împărăția cerurilor – deci acolo unde a fost semănată sămânța bună: domeniul creștinătății	Un năvod cu pescuit din marea națiunilor: numai Împărăția cerurilor – deci acolo unde a fost semănată sămânța bună: domeniul creștinătății
Succesiunea în timp	În timpul unei dezbateri la judecată	Începând cu semănatul și pe toată perioada recoltării în fazele ei diferite	Aruncarea năvodului, prinderea, sortarea și adu-narea peștilor buni de către pescari, arderea peștilor răi mai târziu prin îngeri
Motivul pentru amestecare	Necunoașterea de către cei implicați a urmărilor comportării lor	Oamenii au adormit
Ascultătorii (auditoriul)	Numai ucenicii	Mulțimea poporului	Numai ucenicii
Lucrătorii		Domnul lucrează, dar și satan este la lucru	Ucenicii lucrează
Rezultatul		Vizibil în exterior, poate fi văzut de lume: amestecul între creștinătatea cu numele și adevărata creștinătate	Vizibil și înțeles numai de ucenici „în casă” – aceștia sunt credincioșii -: năvodul este mijlocul lui Dumnezeu pentru a aduna pe ai Săi
Atitudinea ucenicilor		Nici o activitate: ei le lasă să crească ambele împreună până la seceriș	Ei aleg din năvod peștii buni, îi adună în vase și aruncă peștii răi
Cei care acționează la despărțirea definitivă	Fiul Omului	Îngerii	Îngerii
Perioada pentru despărțirea definitivă	După venirea Fiului Omului și după ridicarea tronului Său, aceasta înseamnă în veacul viitor	Începutul: înainte de venirea Fiului Omului; despărțirea încă în timpul  împlinirii veacului acesta	Începutul: înainte de venirea Fiului Omului: despărțirea încă în timpul împlinirii veacului acesta
Derularea în timp a despărțirii definitive	Nici o derulare, într-o singură clipă	Ordinea este dată	Nu este dată: este descris numai rezultatul efectiv
Evanghelia predicată	Evanghelia Împărăției	Evanghelia harului	Evanghelia harului

22.4 „… nu vor gusta moartea” (Matei 16.28)

Matei 16.28: Adevărat vă spun că unii din cei ce stau aici nu vor gusta moartea până nu vor vedea pe Fiul Omului venind în Împărăția Sa.

Întrebare: Domnul Isus a explicat ucenicilor Săi, că unii dintre ei vor vedea pe Fiul Omului venind în Împărăția Sa. Nu S-a referit Domnul prin aceasta realmente la o revenire într-un sens spiritual (în anul 70 după Hristos), deoarece puțin mai târziu niciunul din ucenicii Lui nu vor mai trăi?

Răspuns: În primul rând trebuie să ținem cu tărie la faptul că Domnul Isus nu a i-a făcut pe ucenici să spere că ei Îl vor vedea venind în Împărăția Sa numai într-un sens spiritual. În afară de aceasta este greu să se înțeleagă sensul corect al acestui verset, dacă el este scos din contextul direct și este privit separat. Însă în contextul versetelor următoare de la începutul capitolului 17 devine clar ce a vrut Domnul Isus să spună prin aceste cuvinte. Trei din cei doisprezece ucenici (Petru, Iacov și Ioan) au avut privilegiul să vadă pe un munte cum Domnul Isus a fost transfigurat înaintea ochilor lor. Petru relatează mai târziu despre scena aceasta: „Pentru că v-am făcut cunoscut puterea și venirea Domnului nostru Isus Hristos nu urmând basme iscusit alcătuite, ci fiind martori oculari ai măreției Sale. Pentru că El a primit de la Dumnezeu Tatăl onoare și glorie, când un astfel de glas I-a fost adresat prin gloria minunată: »Acesta este Fiul Meu Preaiubit, în care Eu Îmi găsesc plăcerea«; și noi am auzit acest glas rostit din cer, fiind împreună cu El pe muntele cel sfânt.” (2. Petru 1.16-18). Acolo pe munte cei trei ucenici au primit, ca să zicem așa, un „gust anticipat” al Împărăției în glorie în adevăratul sens al cuvântului, nu al unei împărății spirituale. Pentru o clipă Dumnezeu a dat la o parte voalul peste viitor și i-a lăsat pe ucenici să arunce o privire asupra „Fiului Omului” în gloria Sa. Ei sunt „unii din cei ce … nu vor gusta moartea până nu vor vedea pe Fiul Omului venind în Împărăția Sa”.

22.5 Ce înseamnă Matei 21.43 pentru viitorul lui Israel?

Matei 21.43,44: 43 De aceea vă spun că Împărăția lui Dumnezeu va fi luată de la voi și va fi dată unei națiuni care va face roadele ei. 44 Și cine va cădea pe piatra aceasta va fi sfărâmat; iar pe acela peste care va cădea ea, îl va spulbera.

Întrebare: Nu arată Matei 21.43 că națiunile au luat locul lui Israel și că Israel nu trebuie să-și mai facă nici o speranță cu privire la Împărăție?

Răspuns: Făgăduințele Vechiului Testament vorbesc mereu despre o restabilire a poporului Israel la sfârșitul unei perioade de împrăștiere și judecată. Aceste făgăduințe vor fi împlinite fără îndoială de Dumnezeu așa cum El le-a făgăduit (Romani 9.6; 11.29; 15.8), chiar și numai din pricina onoarei Numelui Său (vezi și § 7.1.4). De aceea versetul acesta nu poate fi interpretat în acest fel, cum presupune cel care pune întrebarea.

Și epistola către Romani 11 ne dă lămuriri în privința aceasta, că luarea Împărăției lui Dumnezeu de la Israel nu este definitivă. În concordanță cu Matei 21.43 capitolul acesta vorbește despre luarea Împărăției, despre căderea lui Israel (versetul 11), despre paguba lor (versetul 12), despre lepădarea lor (versetul 15), despre ruperea de ramuri din măslin (versetul 17). Însă el vorbește la fel de clar despre faptul că Israel nu a fost lepădat definitiv (versetul 1). El vorbește despre numărul deplin al lor după căderea și paguba lor (versetul 12), despre primirea lor după lepădarea lor (versetul 15), despre altoirea din nou a lor după rupere (versetul 24). (În §§ 8.4 și paragrafele următoare tratăm detaliat viitorul lui Israel).

În evanghelia după Matei 21.23–23.39 găsim vorbirea Domnului Isus în Templu scurt înainte de moartea Sa pe cruce. Aici El vorbește înaintea urechilor poporului și ale marilor preoți și bătrânilor poporului despre „viticultorii” din Israel, care omoară pe fiul stăpânului casei. După aceea El citează Psalmul 118.22,23, unde o altă imagine exprimă un gând asemănător: zidarii leapădă piatra pe care Dumnezeu a ales-o ca piatră de unghi. „Zidarii” sunt conducătorii poporului, și Domnul Isus ca „piatra” a fost înălțat ca să zicem așa ca „piatră de unghi”, atunci când Dumnezeu în timpul punerii la o parte a lui Israel L-a înviat și L-a înălțat la dreapta Sa (1. Petru 2.7). Însă deja la citarea versetelor din Psalm, Domnul face referire la faptul că poporul, ai căror zidari leapădă piatra, cândva vor recunoaște și vor admira ceea ce Dumnezeu a făcut din „Piatra” aceasta: „Piatra pe care au lepădat-o zidarii, aceasta a fost făcută cap de unghi; aceasta … este minunată în ochii noștri” (Matei 21.42).

Domnul anunță judecata în versetele 43 și 44, ca urmare a acestei lepădări, și mai marii preoți și bătrânii poporului, care se află printre ascultătorii Lui, aplică foarte corect această judecată la ei înșiși („… au înțeles că despre ei vorbește”; versetul 45). Dacă în locul acesta Domnul Isus le-ar fi vorbit numai despre o lepădare temporară și dacă cu toată răutatea lor și păcatul lepădării i-ar fi făcut să spere la Împărăție, atunci mesajul Său și-ar fi pierdut total puterea morală. Însă Domnul nu încheie vorbirea Sa din Templu cu amenințarea cu judecata, ci – și anume în ultima frază – dă perspectiva unei schimbări a situației. Acum El aduce aminte că după versetele 22 și 23 din Psalmul 118 urmează și versetul 26, care vorbește despre strigătul de bucurie al poporului: „Binecuvântat fie Cel care vine în Numele Domnului!” (Matei 23.39). Cuvintele acestea le va rosti poporul Israel când Îl vor revedea și Îl vor întâmpina cu strigăte de bucurie, după ce casa lor a fost „lăsată pustie” un timp îndelungat (Matei 23.38): „... căci vă spun că de acum încolo nu Mă veți mai vedea până când veți zice …”.

Să rezumăm: din cauza lepădării lui Mesia (Matei 21.42a) poporul Israel e pus la o parte prin judecată, și națiunile primesc acum posibilitatea să audă Evanghelia, s-o primească și să aducă „roadă” (Matei 21.43). După înălțarea Domnului Isus (de la „piatră” la „piatră de unghi”; Matei 21.42b) în timpul punerii la o parte va veni un timp când poporul Îl va recunoaște ca Mesia și Îl vor întâmpina cu strigăte de bucurie (Matei 23.39).

Deci dacă noi privim contextul larg al vorbirii Domnului în Templu, vedem că și Matei 21.34 nu este lipsit de un mesaj referitor la restabilirea lui Israel.

22.6 Când va bea Domnul Isus din nou vin (Matei 26.29)?

Matei 26.29: Vă spun că de acum încolo nu voi mai bea din acest rod al viței, până în ziua când îl voi bea cu voi, nou, în Împărăția Tatălui Meu.

Faptele apostolilor 10.40,41: 40 Pe Acesta Dumnezeu L-a înviat a treia zi și I-a dat să Se arate 41 nu la tot poporul, ci martorilor care au fost aleși dinainte de Dumnezeu, nouă, care am mâncat și am băut împreună cu El, după învierea Lui dintre morți.

Întrebare: Când a început „Împărăția Tatălui Meu”? Nu găsim noi răspunsul în Faptele apostolilor 10.40,41? Nu a început această Împărăție scurt după învierea Domnului?[7]

Răspuns: Nu, Împărăția lui Dumnezeu nu a început deja scurt după înviere. Căci dacă Domnul Isus ar fi vrut să spună că El numai după câteva zile mai târziu va bea din nou împreună cu ucenicii Săi „din acest rod al viței”, atunci cu siguranță la ultima cină nu ar fi spus așa de solemn că El voia să aștepte „până în ziua” aceea, înainte ca El să bea din nou împreună cu ei! De ce să vorbească Domnul Isus așa de categoric despre aceasta, știind că El deja la câteva zile mai târziu ar veni din nou împreună cu ucenicii Săi și prin aceasta s-ar împlini această făgăduință?

Nu, Domnul Isus prin expresia „până în ziua aceea” face aluzie la o perioadă de timp mai mult sau mai puțin lungă. Când apostolii la scurt timp după învierea Sa Îl întreabă: „Doamne, în acest timp restabilești Împărăția pentru Israel?”, El răspunde: „Nu este treaba voastră să știți timpurile sau perioadele” (Faptele apostolilor 1.6,7). Evident atunci nu era timpul să se gândească când va trebui să devină vizibilă Împărăția pământească pentru Israel. Apariția Împărăției a fost amânată pentru un moment mai târziu. De fapt Domnul Isus în nici un caz nu îi face pe ucenici să înțeleagă, că ei nu mai trebuie să se aștepte la o împlinire în adevăratul sens al cuvântului a făgăduinței referitoare la Împărăția pământească. Aici ar fi fost momentul potrivit s-o facă – și de fapt și ultimul posibil!

Ucenici au gândit deja odată „că Împărăția lui Dumnezeu urma să se arate îndată” (Luca 19.11). Cu această ocazie Domnul le-a spus parabola cu omul de neam ales, care a plecat într-o țară îndepărtată, ca să primească o împărăție și să se întoarcă” (Luca 19.12-27). Prin aceasta El a făcut aluzie la faptul că El va merge în cer, pentru ca acolo să fie răsplătit cu suveranitate, și atunci – să observăm bine aceasta! – va reveni. Omul a dat celor zece robi ai săi zece mine, cu care ei trebuiau să facă comerț până la revenirea sa: „… până când vin” (versetul 13). Și în parabola aceasta este o referire la venirea Domnului Isus și la faptul că El după revenirea Sa va da „robilor credincioși” o poziție în Împărăția Sa. Cetățenii țării aceleia însă trimit o solie omului de neam ales, care trebuia să-i spună: „Nu vrem ca acesta să împărățească peste noi” (versetul 14b). Tot așa s-a petrecut cu Domnul Isus. „Cetățenii țării aceleia” – iudeii, peste care El avea drepturile Lui de Împărat – nu au vrut ca El să domnească peste ei. Din cauza aceasta au ajuns sub judecata lui Dumnezeu, care încă nu a atins punctul ei culminant (versetul 27).

Domnul Isus a făcut mereu aluzie la adevărul, că Împărăția Sa văzută nu va deveni acum vizibilă. Așa a spus El lui Pilat: „Împărăția Mea nu este acum din lumea aceasta” (Ioan 18.36). Însă El niciodată nu a exclus faptul că Împărăția va veni încă în formă văzută.

Să revenim încă o dată la Faptele apostolilor 10.40,41. Cum am spus, este greșit să se afirme că Domnul Isus ar fi vrut să spună aici, că cel mult 43 de zile El nu mai voia să bea vin. În afară de aceasta ar trebui să se dovedească, că în timpul acela se obișnuia ca la fiecare ocazie să se bea vin[8], și că în Faptele apostolilor 10 este cu adevărat vorba de vin. Să tragi concluzia din locul acesta că Împărăția în forma ei văzută, despre care vorbeau profețiile Vechiului Testament, a devenit vizibilă înseamnă să citești în Scriptură ceea ce nu este.[9]

A început deci deja „Împărăția Tatălui Meu”? Într-un anumit fel apostolii au propovăduit într-adevăr Împărăția lui Dumnezeu, însă în sensul strict al cuvântului Împărăția, care în evanghelia după Matei nu a fost propovăduită de la început, ci mai târziu: Împărăția lui Dumnezeu în caracterul ei tainic (Matei 13.11), așa cum este și în zilele noastre. Dar domnește Domnul Isus deja astăzi ca Împărat „în dreptate”, așa că „căpeteniile … conduc cu judecată”? Locuiește „dreptatea în pustiu” și „în câmpia roditoare”? Locuiește poporul deja în „locuințe ale păcii și în cămine liniștite și în locuri de odihnă fără grijă” (Isaia 32.1,16,18)? Nu! Da, Hristos este Împăratul împăraților (Apocalipsa 17.14), și Împărăția Lui este numită în adevăratul sens al cuvântului Împărăția cerurilor. Și așa cum Împărăția cerurilor este o Împărăție într-un caracter tainic, tot așa El domnește într-un fel ascuns față de lume. Domnul Isus Însuși a spus și: „Împărăția Mea nu este din lumea aceasta; dacă Împărăția Mea ar fi fost din lumea aceasta, slujitorii Mei ar fi luptat ca să nu fiu predat iudeilor; dar acum Împărăția Mea nu este de aici” (Ioan 18.36). La înălțarea Sa Domnul Isus a primit deja domnia peste toate lucrurile – lucrurile de pe pământ și lucrurile din cer. Și va veni ziua, când El va reveni, și în putere și glorie va lua în posesiune pe pământ Împărăția Sa în adevăratul sens al cuvântului și va bea din nou din rodul viței împreună cu ucenicii Săi în „Împărăția Tatălui Meu” (Matei 26.29).

22.7 Cine este „o turmă” în Ioan 10?

Ioan 10.1-16: 1 Adevărat, adevărat vă spun: Cel care nu intră pe ușă în staulul oilor, ci sare pe altă parte, acela este hoț și tâlhar. 2 Dar cine intră pe ușă este păstor al oilor. 3 Acestuia, portarul îi deschide și oile aud glasul lui; și el își cheamă oile pe nume și le duce afară. 4 După ce a scos toate oile sale, merge înaintea lor; și oile îl urmează, pentru că îi cunosc glasul. 5 Dar pe un străin nicidecum nu-l vor urma, ci vor fugi de el, pentru că nu cunosc glasul străinilor”. 6 Această asemănare le-a spus-o Isus, dar ei n-au înțeles ce era ceea ce le vorbea. 7 Isus deci le-a spus din nou: „Adevărat, adevărat vă spun: Eu sunt ușa oilor. 8 Toți care au venit mai înainte de Mine sunt hoți și tâlhari; dar oile nu i-au ascultat. 9 Eu sunt ușa: Dacă va intra cineva prin Mine, va fi mântuit; și va intra și va ieși și va găsi pășune. 10 Hoțul nu vine decât ca să fure și să înjunghie și să omoare. Eu am venit ca ele să aibă viață, și să o aibă din belșug. 11 Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun Își dă viața pentru oi, 12 dar cel plătit și care nu este păstor, ale cărui oi nu sunt ale lui, vede lupul venind și lasă oile și fuge; și lupul le răpește și împrăștie oile. 13 Iar cel plătit fuge, pentru că este plătit și nu-i pasă de oi. 14 Eu sunt păstorul cel bun și le cunosc pe ale Mele și sunt cunoscut de ale Mele, 15 cum Mă cunoaște pe Mine Tatăl și Eu Îl cunosc pe Tatăl; și Îmi dau viața pentru oi. 16 Și am alte oi, care nu sunt din staulul acesta; și pe acelea trebuie să le aduc, și vor auzi glasul Meu; și va fi o singură turmă, un singur păstor.

Întrebare: Nu arată clar Ioan 10 că Domnul Isus este ușa spre oile casei lui Israel și că popoarele păgâne au fost făcute un trup cu Israel și împreună cu iudeii reprezintă această o singură turmă?

Răspuns: Ca să răspundem la această întrebare, trebuie mai întâi să întrebăm cine este ușa și încotro duce ușa. În primele cinci versete citim despre ușa spre staulul oilor, despre păzitorul ușii, și despre cel care „intră pe ușă în staulul oilor” (versetul 1) și prin aceasta se dovedește a fi păstorul oilor. „Staulul oilor” este un tablou pentru Israel, pentru iudeii care așteaptă ca adevăratul „Mesia” „să intre prin ușă” la ei. Unii văd în păzitorul ușii pe profeții Vechiului Testament, care au vestit venirea lui Mesia; alții văd în el pe Ioan Botezătorul sau pe Dumnezeu Însuși.

Înainte de venirea lui Hristos au apărut unii care și-au revendicat conducerea turmei lui Dumnezeu: Teuda de exemplu a căutat propria onoare și s-a lăudat că el este cineva, sau Iuda galileeanul, care a atras mulți oameni după el (Faptele apostolilor 5.36,37). Astfel de oameni și-au arogat o autoritate pe care Dumnezeu nu le-a dat-o, și nu au intrat pe ușa stabilită de Dumnezeu. Ei au intrat ca un hoț să fure și să jefuiască (compară cu versetul 1) și s-au îmbogățit singuri pe seama turmei. Și rezultatul pentru turmă era: „… și toți câți ascultau de el au fost risipiți și nimiciți” (Faptele apostolilor 5.36,37). În contrast cu aceștia a venit Isus Hristos, „Păstorul oilor” (versetul 2), la Israel pe drumul pe care Dumnezeu l-a stabilit prin profeți. Astfel Mesia trebuia pe de o parte ca „sămânță a femeii” (Geneza 3.15) să fie Fiul unei fecioare și să vină din Betleem, pe de altă parte El trebuia să fie și Acela „ale cărui origini sunt din vechime, din zilele eternității” (Mica 5.2) – deci și Dumnezeu Însuși. Multe alte profeții, care au a face cu prima venire a lui Mesia, au fost împlinite; astfel Hristos a arătat că El este „Păstorul oilor” (versetul 12), care a venit prin ușa stabilită de Dumnezeu.

În pasajul acesta Domnul Isus evident nu este ușa, ci este Păstorul cel bun, care intră în staulul oilor - poporul iudeu – și conduce afară pe toți aceia care ascultă de glasul Său: pe credincioșii iudei, care așteptau pe Mesia al lor, aceasta înseamnă pe rămășița credincioasă. În aceste prime versete nu citim nimic de faptul că Păstorul cel bun aduce iarăși înapoi oile în staulul oilor – în iudaism. Aceasta corespunde pe deplin cu Ioan 9, unde omul născut orb este scos din „staulul oilor” – din iudaism (compară cu versetul 34).

Începând cu versetul 7 se schimbă tabloul. Acum Domnul Isus Însuși este ușa. Păstorul cel bun este acum ușa, prin care oile „intră”. Dar nu se spune: „Eu sunt ușa spre Israel”, sau: „Dacă intră cineva prin Mine în Israel”. Însă încotro duce această ușă? Cu siguranță ea nu duce înapoi în „staulul oilor” – nici orbul din naștere din Ioan 9 nu a fost readus înapoi. Nici nu este vorba de întrebarea, cum poate un iudeu să intre în Israel (ceea ce de fapt este un gând lipsit de sens), ci cum poate un iudeu să vină la Hristos, aceasta înseamnă, cum poate el să fie mântuit. Credincioșii iudei, care Îl așteptau pe Mesia, ca „oi ale Sale” se vor lăsa scoși afară din staulul Israelului necredincios de către Păstorul cel bun (versetul 3) și Îl „urmează, pentru că Îi cunosc glasul” (versetul 4). Păstorul îi va duce într-un loc nou, unde este salvare, pășune și viață din belșug (versetele 9 și 10). Spre locul acesta nou oile nu numai intră, ci ele și ies și găsesc pășune (versetul 9).

Tocmai în locul acesta devine clar că Domnul Isus trebuie să fie ușa spre ceva cu totul nou. Toți aceia care începând de acum prin ușa, Hristos, „intră și ies și găsesc pășune”, aparțin acelei o singură turmă din versetul 16. La început această turmă consta numai din iudeii deveniți credincioși, căci Domnul Isus mai întâi era „trimis la oile pierdute ale casei lui Israel” (Matei 15.24). Însă El face deja aici aluzie la faptul că turma de oi se va extinde cu „alte oi”. În celelalte oi, „care nu sunt din staulul acesta” (versetul 16), ne putem ușor imagina credincioși dintre națiuni. Prima parabolă cu păstorul cel bun și cu staulul oilor se leagă acum cu parabola a doua în care Domnul Isus este atât ușa cât și Păstorul cel bun. Ca rezultat final apare în versetul 16 o singură turmă, care cuprinde pe credincioșii din Israel și dintre națiuni. Acest adevăr îl găsim ilustrat în epistola către Efeseni 2 în tabloul despre un singur trup.[10]

Deci această ușă a oilor începând cu versetul 7 nu mai este intrarea în „staulul oilor”, ci intrarea într-un domeniu al libertății. În privința aceasta Domnul Isus este atât ușa (versetul 9) cât și Păstorul oilor. În contrast cu aceasta Îl vedem în primele cinci versete numai ca Păstor. Acolo Hristos nu este ușa, căci ușa în aceste versete era, așa cum am văzut, intrarea în casa lui Israel. Din acest „staul al oilor”, din casa lui Israel, este pentru oi numai un singur drum: afară (versetul 3).

Tocmai această ieșire în afară, respectiv părăsirea vechiului „staul al oilor” – deci a sistemului iudaic – era ceva cu totul nou. Până acum iudeii erau ca și „închiși”[11] ermetic în iudaism și nu erau solicitați să-l părăsească, ci mai mult chiar trebuiau să trăiască despărțiți de popoarele celelalte. Tocmai faptul că oile sunt conduse de Păstor în afară (versetul 3), dovedește că în această parabolă nu este vorba, că acum credincioșii dintre națiuni ar trebui introduși în turma de oi existentă deja, a iudeilor, sau că Biserica (Adunarea) ar trebui să fie făcută un trup cu Israel. Nu, va fi o turmă de oi nouă, spre care Hristos va trebui să fie ușa. Această turmă de oi nouă cuprinde deci pe credincioșii din Israel, dar și credincioși dintre națiuni; aceștia sunt oile care „nu sunt din staulul acesta” (versetul 16).

Acest gând coincide nu numai cu adevărul despre un singur trup, ci și cu învățătura despre omul nou (Efeseni 2.15) și că apostolii și profeții Noului Testament au devenit baza unei chestiuni noi (Efeseni 2.20). Prin aceasta el se potrivește și cu ceea ce Domnul Însuși spune în evanghelia după Matei 16.18: „… voi zidi Adunarea Mea”. Despre Domnul Isus ca și Cap al trupului, al Bisericii, se spune că El „este Începutul, Cel Întâi-născut dintre cei morți[12]” (Coloseni 1.18).

Gândul referitor la un singur trup și o singură turmă îl găsim confirmat pe parcursul cărții Faptele Apostolilor. Domnul Isus a spus apostolilor Săi, că ei vor fi martorii Săi mai întâi în Ierusalim, Iudeea și Samaria și în final „până la marginile pământului” (Faptele apostolilor 1.8). Și pretutindeni acolo oamenii au fost și sunt și astăzi încă adăugați acestui un singur trup, acestei unei singure Biserici și unei singure turme a Marelui Păstor al oilor (compară cu Evrei 13.20).

22.8 „Oferta” Împărăției pentru Israel

Întrebare: A făgăduit Domnul Isus la prima Sa venire lui Israel Împărăția, și i-a oferit-o El din nou după moartea și învierea Sa?

Răspuns: Multe profeții ale Vechiului Testament s-au împlinit literalmente odată cu prima venire a Domnului pe pământ și prin slujirea Sa. Alte profeții însă nu s-au împlinit (vezi § 2), de exemplu nu s-a restabilit Împărăția, așa cum era ea vestită în Vechiul Testament, cu toate că Împăratul venise. Atât Ioan Botezătorul cât și Domnul Isus Însuși au vestit „Împărăția cerurilor” ca „s-a apropiat” (Matei 3.2; 4.17). Israel a respins condițiile sub care Dumnezeu le-a oferit Împărăția. Ei nu au fost gata nici să se pocăiască (Matei 3.2,8,11; 4.17), nici să primească pe Împăratul lor, așa cum El venise în smerenie. Desigur ar fi fost gata să primească un împărat care le-ar fi umplut stomacurile (compară cu Ioan 6.15) – deci să primească o ofertă care corespundea condițiilor și imaginațiilor proprii, nu însă potrivit condițiilor puse de Dumnezeu. Dar în felul acesta nu putea să aibă loc.

Oferta unei Împărății nu este văzută așa de toți creștinii. În acest context se reproșează dispensaționalismului că el (1) include posibilitatea ca în anumite împrejurări crucea să nu fi fost necesară, și (2) Dumnezeu ar fi făcut lui Israel o ofertă nesinceră, că El nici măcar nu ar fi putut sau ar fi vrut s-o îndeplinească, dacă Israel ar fi acceptat efectiv această ofertă:

Teza dispensaționalistă despre o împărăție oferită [sic!], care eventual ar fi făcut crucea să nu fie necesară, este o respingere deosebit de șocantă a Evangheliei […] Din fericire, pentru dispensaționaliști ca și pentru noi toți, iudeii resping presupusa ofertă a lui Hristos și Îl condamnă la răstignire. Moartea pe cruce a lui Hristos, care a ajuns să aibă loc numai de aceea, că Israel nu L-a primit ca Împărat al lui, constituie baza mântuirii noastre în această dispensație a harului sau, așa cum se mai spune, veacul Bisericii. Cu alte cuvinte, Evanghelia era pentru creștini o întâmplare fericită. Ea depindea în totalitate de necredința iudeilor. Dacă ei ar fi reacționat așa cum trebuiau s-o facă, atunci nu ar fi nici o Evanghelie despre Isus Hristos […].

Dumnezeu a făcut lui Israel o ofertă foarte, foarte rea. Conform învățăturii dispensaționaliștilor Domnul Isus Hristos a oferit cu bună credință iudeilor ceva, pe care dacă ei l-ar fi primit, ar fi nimicit singura posibilitate pentru mântuirea oamenilor. Dumnezeu este corect. Dumnezeu este cinstit. Drept urmare El trebuia să fi oferit cu adevărat iudeilor o împărăție, a cărei primire să fi făcut imposibilă crucea. Dar dacă Dumnezeu a oferit o împărăție, a cărei realizare El nu putea s-o accepte, atunci evident El nu putea fi nici loial și nici de bună credință cu oferta Lui. Dispensaționalistul încearcă să scape de această consecință prin aceea că el spune, că Dumnezeu știa cum vor reacționa oamenii la ofertă. […] Adevărul este: chiar dacă poporul ar fi acceptat promisiunea Lui, nicidecum El nu ar fi putut-o îndeplini. Dacă iudeii ar fi primit oferta lui Hristos, atunci Dumnezeu ar fi trebuit să spună: „Îmi pare rău, Hristos nu poate fi înălțat în momentul acesta pe tron. El trebuie să moară la cruce.” Dacă iudeii ar fi protestat la aceasta: „Dar Tu ne-ai oferit-o”, atunci El ar fi trebuit să recunoască că oferta Lui nu a fost una sinceră. „Am gândit, că voi veți respinge.” Desigur dispensaționalistul pornește în gândirea lui de la premisa că aceasta niciodată nu putea să aibă loc, deoarece Dumnezeu știa că aceasta nu va avea loc. Recunosc aceasta. Cu toate acestea presupusa ofertă nu era sinceră. Cu toate că Dumnezeu știa că El niciodată nu va putea da ceea ce a oferit, El a dat poporului în chip nesincer impresia, că ei trebuie numai să accepte, și atunci o vor primi.[13]

Aceste reproșuri sunt în toate privințele neîntemeiate. Tocmai respingerea Împărăției, și prin aceasta a Împăratului, de către Israel ar trebui să arate că crucea era necesară. Dumnezeu a făgăduit cândva poporului: „Și va fi așa: dacă vei asculta cu tot dinadinsul de glasul Domnului Dumnezeului tău, ca să iei seama să împlinești toate poruncile Lui pe care ți le poruncesc astăzi, Domnul Dumnezeul tău te va înălța mai presus de toate națiunile pământului. Și toate aceste binecuvântări vor veni peste tine și te vor ajunge, dacă vei asculta de glasul Domnului Dumnezeului tău.” (Deut 28.1,2). Însă izraeliții – da, omul însuși – nu erau (și nu sunt) în stare să împlinească o astfel de condiție, da, orice condiție sau cerință a lui Dumnezeu. Realitatea aceasta nu a fost schimbată cu nimic nici prin oferta Împărăției prin propovăduirea ei și nici prin faptul că Împăratul venise (Luca 17.21). Respingerea din partea lui Israel a arătat cu atât mai clar că omul fără cruce este fără nici o speranță pierdut. Cine afirmă că Împărăția păcii ar fi fost o ofertă „foarte, foarte rea” și „de rea-credință” ar putea la fel de bine să spună aceasta și despre făgăduința Legii, aceea de a da viața (Lev 18.5), deoarece Dumnezeu a știut sigur dinainte că nici un om nu va putea vreodată s-o împlinească (ca prin aceasta să primească viața). Și Legea a arătat că omul este pierdut fără speranță și nu se poate salva singur, deoarece el nu este în stare pe baza faptelor bune să ajungă la țel (și anume, să trăiască). Pe scurt, se arată că omul are nevoie de cruce, căci altfel nu este nici o cale spre Dumnezeu. În același fel oferta Împărăției ar trebui să demonstreze că iudeii nu o pot obține prin puterea proprie și fără cruce.

Că important este să se înțeleagă, că omul a fost pus la probă până la cruce și numai până la cruce, ca să se vadă dacă el ar fi restaurabil, pentru această temă dedicăm un capitol propriu (vezi § 14). Numai cu înțelegerea acestui context se va putea pricepe însemnătatea Legii și oferta Împărăției.

Cine gândește că oferta lui Dumnezeu (fie că este vorba de oferta prin Lege sau cu Împărăția) ar fi „nesinceră” și „nu cu intenții serioase”, dacă El o oferă oamenilor știind că omul nu poate sau nu vrea să îndeplinească condițiile pentru ofertă, arată prin aceasta că el vrea să impună lui Dumnezeu propriile lui concepții morale și nu este gata să recunoască suveranitatea lui Dumnezeu: să arate că omul este dependent numai de harul Său și de lucrarea Sa – fie pentru a putea „trăi”, ori pentru a putea veni în savurarea promisiunilor de binecuvântare ale Împărăției (pentru israeliți).

Respingerea ofertei Împărăției cu respectarea condițiilor lui Dumnezeu desigur nu era nici o surpriză pentru Dumnezeu. Respingerea lui Mesia a fost prorocită deja în Vechiul Testament (de exemplu Isaia 53; Daniel 9.26; vezi detaliat § 22.23). În Biblie linia responsabilității omului merge paralel cu linia suveranității lui Dumnezeu.

Deoarece majoritatea poporului iudeu a respins pe Mesia deja înainte de cruce, Domnul Isus a făcut cunoscut „un plan tainic”, care „nu a fost făcut cunoscut fiilor oamenilor” (Efeseni 3.5). Unii ar putea vedea acest plan ca „plan B”, deoarece „planul A” (cu Israel) nu putea fi realizat; dar privit din perspectiva divină era „planul veșnic” al lui Dumnezeu (Efeseni 3.11). Domnul Isus a inițiat deci pe ucenicii Săi în latura tainică a Împărăției cerurilor (Matei 13); în afară de aceasta El a lăsat să se înțeleagă că El va clădi Biserica (Adunarea) Sa (Matei 16.18), și le-a făgăduit chiar prezența Sa, dacă ei se adună pentru Numele Său (Matei 18.20). După respingerea din partea poporului (vezi Matei 11; 12) Domnul nu a mai propovăduit că Împărăția era „aproape”. Dimpotrivă: El a poruncit chiar ucenicilor Săi să nu Îl mai propovăduiască ca Hristos/Mesia (Matei 16.20). Restabilirea Împărăției în putere și glorie trebuia amânată pentru un timp nedeterminat; chiar și atunci când ucenicii Lui L-au întrebat după învierea Sa despre aceasta, El nu le-a răspuns când va avea loc restabilirea: „Nu este treaba voastră să știți timpurile sau perioadele; pe acestea Tatăl le-a pus sub stăpânirea Sa” (Faptele apostolilor 1.6,7). Domnul Isus nu a spus că Împărăția vestită ar fi anulată pentru totdeauna. Pare ca și cum instaurarea Împărăției păcii făgăduite, privită sub responsabilitatea omului, ar fi dependentă de comportarea lor – și în ceea ce privește această responsabilitate, ea era dependentă. Desigur Dumnezeu a știut mai dinainte că Israel va lepăda și pe Domnul înviat și glorificat, dar pentru oameni această lepădare trebuia să devină realitate înainte ca Dumnezeu „să retragă” oferta și să fie revelat adevărul despre un singur trup.

Când Petru vorbește despre „restabilirea tuturor lucrurilor” și despre „timpurile de înviorare” și despre faptul că Dumnezeu „să trimită pe Cel care a fost rânduit mai dinainte pentru voi: pe Isus Hristos”, atunci ascultătorii lui știau că el s-a referit la lucruri „despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinților Săi proroci din vechime” (Faptele apostolilor 3.20,21). Iudeii știau din scrierile profetice că „restabilirea tuturor lucrurilor” și „timpurile de înviorare” erau legate cu o Împărăție a păcii, și Petru le-a predicat chiar că Hristos ar reveni dacă ei s-ar căi („… și El ar trimite pe Cel care a fost rânduit mai dinainte pentru voi: pe Isus Hristos”; Faptele apostolilor 3.20). Ce ofertă! Va accepta Israel această ofertă? Nu, nici la predica lui Petru (Faptele apostolilor 3) și nici la cea a lui Ștefan (Faptele apostolilor 7) nu s-au căit; nici această a doua ofertă nu au primit-o. Ștefan le-a reproșat iudeilor, că ei se împotriveau Duhului Sfânt la fel ca părinții lor, care au omorât pe aceia „care vesteau mai dinainte venirea Celui Drept” (Faptele apostolilor 7.51,52). El însuși a făcut parte scurt după aceia dintre cei care au fost omorâți: când el le-a vestit pe Fiul Omului stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu, iudeii l-au ucis cu pietre.

De ce vedem noi și în mărturia lui Ștefan o ofertă a Împărăției? Este de mare importanță să observăm diferențele în alegerea potrivită a cuvintelor, atunci când Scriptura descrie lucruri asemănătoare. Când Ștefan a văzut pe Fiul Omului stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu, atunci aceasta are de aceea o importanță deosebită, pentru că Domnul Isus în Noul Testament  este descris în rest exclusiv ca șezând la dreapta lui Dumnezeu (Romani 8.34; Efeseni 1.20; 2.6; Coloseni 3.1; Evrei 1.3,13; 8.1; 10.12; 12.2). Statul în picioare arăta că Hristos era pregătit să revină pentru poporul Său, dacă ei s-ar căi – așa cum Petru a oferit perspectiva la aceasta: „Pocăiți-vă dar … pentru ca … să trimită pe Cel care a fost rânduit mai dinainte pentru voi: pe Isus Hristos” (Faptele apostolilor 3.19,20). Însă prin omorârea cu pietre a lui Ștefan, iudeii au respins tocmai această mărturie, că Fiul Omului stătea în picioare la dreapta lui Dumnezeu, și prin aceasta au respins oferta de a primi Împărăția, deoarece nu erau pregătiți să se pocăiască. Această mărturie a lui Ștefan era prea mult pentru ei; l-au scos pe Ștefan afară din cetate și l-au omorât cu pietre.

Această a doua ofertă este ilustrată și prin parabola despre împăratul „care a făcut nuntă fiului său” (Matei 22.2-14). Împăratul „a trimis pe robii săi să cheme pe cei invitați la nuntă” (versetul 3). Însă Israel nu a acceptat această „primă ofertă”, ci a dus pe Hristos la cruce. Despre „a doua ofertă” citim în versetul 4: „A trimis iarăși alți robi”. Acești „alți robi” au fost de exemplu Petru și Ștefan, care „iarăși” au oferit iudeilor, că Hristos era pregătit să vină pentru poporul Său, sau care au vrut să-i facă să cunoască starea lor și prin aceasta să vină la pocăință (Faptele apostolilor 3.19-21; 7). Dar Israel a respins și această a doua ofertă: ei „au trimis după el o solie să-i spună: «Nu vrem ca omul acesta să împărățească peste noi»” (Luca 19.14). Această nouă respingere a ofertei Împărăției și a Omului glorificat, pe care Ștefan li L-a prezentat, nu poate fi trecută cu vederea la omorârea cu pietre a lui Ștefan. După acest rezultat observăm un punct de cotitură în cartea Faptele Apostolilor: începând cu capitolul 8 citim cum vestea bună este propovăduită în afara granițelor Ierusalimului și celor care nu sunt iudei, și mai târziu a fost explicat credincioșilor, în mod deosebit prin slujba lui Pavel, evenimentul care a avut loc la Rusalii: nașterea unui singur trup (Biserica sau Adunarea).[14]

22.9 Cine este un iudeu adevărat? (Romani 2.17-29)

Romani 2.17-29: 17 Dar dacă tu te numești iudeu, și te bazezi pe Lege, și te lauzi cu Dumnezeu, 18 și cunoști voia Lui, și știi să deosebești lucrurile foarte bune, fiind învățat din Lege, 19 și ești convins că tu însuți ești călăuză a orbilor, lumină celor în întuneric, 20 îndrumător al celor fără minte, învățător al copiilor, având forma cunoștinței și a adevărului în Lege: 21 tu deci, care înveți pe altul, pe tine însuți nu te înveți? tu, care predici: „Nu fura“, furi? 22 tu, care zici: „Nu comite adulter“, comiți adulter? tu, care urăști idolii, jefuiești temple? 23 tu, care te lauzi cu Legea, Îl dezonorezi pe Dumnezeu prin încălcarea Legii? 24 pentru că „din cauza voastră este hulit Numele lui Dumnezeu printre națiuni“, după cum este scris. 25 Pentru că circumcizia folosește, în adevăr, dacă împlinești Legea; dar, dacă ești călcător de Lege, circumcizia ta a devenit necircumcizie. 26 Deci, dacă necircumcizia păzește cerințele Legii, necircumcizia sa nu va fi socotită drept circumcizie? 27 și necircumcizia din fire, împlinind Legea, nu te va judeca pe tine, care, cu literă și circumcizie, ești călcător de Lege? 28 Pentru că iudeu nu este cel în afară, nici circumcizie, aceea în afară, în carne; 29 ci iudeu este acela în lăuntru, și circumcizie, aceea a inimii, în duh, nu în literă; a cărui laudă este nu de la oameni, ci de la Dumnezeu.

Întrebare: Nu dovedește Romani 2.17-29, că acela este un iudeu adevărat, care este circumcis în inimă?

Răspuns: Aceia, care susțin concepția că Israel a trecut astăzi în Biserică, respectiv creștinii ar fi adevărații iudei sau „Israelul lui Dumnezeu” (Galateni 6.16), folosesc versetul 29 („… ci iudeu este acela în lăuntru”) deseori ca dovadă pentru părerea lor. Însă înseamnă acest verset cu adevărat, că cineva, care este circumcis în inimă, devine un iudeu adevărat, chiar dacă el este un credincios dintre națiuni?

Versetul 17 arată că pasajul acesta, spre deosebire de pasajul anterior (versetele 1-16), se adresează iudeilor, și anume la iudeii etnici, care se aflau sub Lege: „Dar dacă tu te numești iudeu”. Și versetul 29 aparține gândului pe care Pavel îl prezintă în pasajul acesta, și de asemenea se adresează mai întâi iudeilor, care lăuntric corespund gândurilor lui Dumnezeu referitoare la circumcizie. Să fii „circumcis înlăuntru” înseamnă să recunoști sentința lui Dumnezeu asupra omului în carne (Coloseni 2.11).

Desigur și astăzi creștinii dintre națiuni corespund gândurilor lui Dumnezeu referitoare la circumcizie, așa că Pavel poate chiar să spună în Filipeni 3.3a: „Pentru că noi [aici sunt incluși și credincioșii din Filipi dintre națiuni] suntem circumcizia.” Nu este valabil atunci acest verset pentru fiecare care lăuntric corespunde gândurilor lui Dumnezeu referitoare la circumcizie, deci și pentru creștinii dintre națiuni? Fără îndoială este valabil pentru un astfel de om: el a devenit un adevărat „lăudător al lui Dumnezeu”[15], a cărui laudă nu este de la oameni, ci de la Dumnezeu. Dar înseamnă aceasta totodată, că toți credincioșii dintre păgâni au devenit iudei? Putem deduce noi din locul acesta învățătura cu consecințe mari, creștinii dintre iudei și cei dintre națiuni ar fi acum împreună „iudeul adevărat” sau „Israelul adevărat” al lui Dumnezeu și că Israelul etnic (ca întreg) ar fi din cauza aceasta pentru totdeauna lepădat de Dumnezeu și toate promisiunile ar fi transmise Bisericii (Adunării)?

Aceste concluzii ies cu mult în afara Scripturii. Să citim epistola către Romani capitolul 3; acolo se spune imediat la început, după capitolul 2: „Deci care este întâietatea iudeului sau care este folosul circumciziei? Mare, oricum: întâi că, în adevăr, lor le-au fost încredințate cuvintele lui Dumnezeu. Și ce dacă unii n-au crezut, oare necredința lor va desființa credincioșia lui Dumnezeu?” (Romani 3.1-3). Aici devine foarte clar că Pavel prin noțiunea „iudeu” se referă la apartenența etnică la poporul iudeu și recunoaște în continuare diferențele – și la aceia care cred - existente față de națiuni.

Gândul, că un israelit trebuie și lăuntric să corespundă circumciziei din afară, nu este nou; Dumnezeu a cerut aceasta de la om deja în timpurile Vechiului Testament (vezi Lev 26.41; Deut 10,16; 30.6; Ieremia 4.14; 9.25)[16]. Și pentru oamenii dintre națiuni era valabil în timpurile Vechiului Testament, că ei puteau corespunde gândurilor lui Dumnezeu referitoare la circumcizie[17], și nimeni nu credea că prin aceasta a devenit iudeu.[18]

Deci Romani 2.29 nu înseamnă că Israel astăzi a trecut în Adunare respectiv, că toți creștinii credincioși sunt adevărații iudei sau „Israelul lui Dumnezeu” (Galateni 6.16). Acest verset spune numai că „nici o poziție formală sau exterioară … nu este valabilă înaintea lui Dumnezeu și face corect, ceea ce este fals. Dumnezeu evaluează interiorul. Dumnezeu va prețui un om, care ascultă, chiar dacă el ar fi un păgân necircumcis. El va respinge pe un om neascultător, chiar dacă el ar fi un iudeu circumcis.”[19]

22.10  Creația în Împărăția de o mie de ani (Romani 8.20,21)

Romani 8.20,21: 20 Deoarece creația a fost supusă deșertăciunii nu de bunăvoie, ci din cauza celui care a supus-o, în speranța 21 că și creația însăși va fi eliberată de robia stricăciunii, pentru a se bucura de libertatea gloriei copiilor lui Dumnezeu.

Întrebare: Dacă „eliberarea” creației trebuie să aibă loc în Împărăția de o mie de ani, cum explicați dumneavoastră atunci locul, care spune că creația ar fi eliberată și de caracterul trecător? Căci după părerea dumneavoastră după o mie de ani va trece și creația Împărăției de o mie de ani.

Răspuns: Două versete mai înainte, în Romani 8.18 sunt puse față în față două epoci: „timpul de acum” și „gloria viitoare”. Versetul 17 pornește de la această noțiune: „… dacă, în adevăr, suferim împreună cu El, ca să fim și glorificați împreună cu El.” Timpul de acum este caracterizat prin tot felul de suferințe, însă nădejdea privește spre ziua în care noi vom fi glorificați împreună cu Hristos. Nu cerul așteaptă descoperirea fiilor lui Dumnezeu, ci creația (versetul 19). Așa cum trupul credinciosului va avea parte de eliberarea și mântuirea deplină, tot așa și creația va avea parte de această eliberare.

Însă eliberarea creației nu are aceeași însemnătate ca eliberarea copiilor lui Dumnezeu. Căci eliberarea și mântuirea omului are legătură cu propria lui cădere în păcat. Omul a păcătuit, creația dimpotrivă, nu a păcătuit. Ea suferă însă urmările căderii în păcat a omului, suferă blestemul păcatului (Romani 8.22). La începutul Împărăției de o mie de ani creația va trăi o transformare foarte mare (vezi Isaia 65.17,18) și de asemenea va fi eliberată de influența distrugătoare a păcatului și a urmărilor lui: „… eliberată de robia stricăciunii” (versetul 21).

Cuvântul „vremelnicie”, folosit în locul acesta în unele traduceri ale Bibliei în loc de „stricăciune”[20], nu este o traducere bună în locul acesta. Alte locuri din Biblie, unde în Septuaginta[21] sau în Noul Testament se întâlnește același cuvânt în limba greacă phthora, confirmă aceasta: Ex 18.18; Psalmul 102.3; Isaia 24.3; Daniel 3.25; 10.8; Iona 2.7; Mica 2.10; 1. Corinteni 15.42,50; Galateni 6.8; Coloseni 2.22; 2. Petru 1.4; 2.12,19. În cuvântul „stricăciune” dimpotrivă se exprimă foarte bine, că această stricăciune a luat naștere printr-o influență: prin blestemul păcatului. Ni se relatează despre câteva urmări ale păcatului, care în Împărăția de o mie de ani vor fi anulate. Păcatul însuși, care a atras după sine blestemul, va fi însă abia în starea veșnică înlăturat pe deplin din cosmos.[22]

Nu este vorba în primul rând de „stricăciunea” în sine, ci de robia stricăciunii: catastrofe, boli, decădere și moarte aparțin naturii cosmosului actual și vin aproape de neevitat. În Împărăția de o mie de ani va mai fi într-adevăr moarte, dar nicidecum în mod necesar. Ea va fi o excepție și va lovi numai pe aceia care nu vor vrea să se supună Prințului păcii (Psalm 101.8). Boala, decăderea și catastrofe nu vor mai fi. Legea „a devora și a fi devorat” va fi anulată (Isaia 65.25). La sfârșitul Împărăției de o mie de ani creația nu va dispare treptat, ci ea va fi desființată voit de Dumnezeu (2. Petru 3.10) și va fi făcută sul ca un veșmânt și pusă la o parte (Evrei 1.12).[23]

22.11 Ce vrea să se spună prin cuvântul „când” din 2. Corinteni 3.15,16?

2. Corinteni 3.13-16: … 13 și nu cum își punea Moise un văl pe față, pentru ca fiii lui Israel să nu-și ațintească privirea la sfârșitul a ceva ce urma să fie desființat. 14 Dar gândurile lor au fost împietrite, pentru că, până astăzi, la citirea vechiului legământ, același văl rămâne neridicat, pentru că el este desființat în Hristos; 15 dar până astăzi, când [hēnika an] Moise este citit, vălul stă pe inima lor. 16 Dar, când [hēnika de ean] se vor întoarce la Domnul, vălul va fi înlăturat.

Întrebare: Trebuie cu adevărat înțeles cuvântul „când” (în greacă: hēnika de ean) din versetul 16 așa cum îl înțeleg dispensaționaliștii? Este cu adevărat vorba de o restabilire națională a poporului Israel la un anumit moment? Sau versetul acesta înseamnă mai degrabă, că „de fiecare dată, când” (deci individual) un israelit se convertește, se ia vălul de pe inimă?

Răspuns: Fără îndoială de fiecare dată, când un iudeu (individual) se convertește, se ia vălul de pe inima lui. Dar cu adevărat aceasta vor să spună aceste versete aici? În contextul mai larg și mai restrâns al textului din locul acesta este vorba de poporul Israel, respectiv de fiii lui Israel (versetul 13) și de inima poporului Israel (versetul 15). Dacă mai înainte este vorba de poporul Israel, este evident că Pavel și în versetul 16 vorbește de tot poporul și nu de fiecare iudeu în parte.

Conform dicționarelor grecești cuvântul hēnika se poate traduce atât cu „când el [deci poporul]” cât și cu „de fiecare dată când [individual]”. Deoarece ambele alternative sunt posibile, în acest caz contextul trebuie studiat foarte atent. Pretutindeni acolo unde expresia hēnika de ean [„când el”] se întâlnește în Noul Testament sau în Septuaginta[24], atunci în toate cazurile este vorba întotdeauna numai de un act singular și nu de o acțiune repetată mereu în sensul „de fiecare dată, când”. Dacă însă stă cuvântul hēnika cu adaosul an, atunci întotdeauna are înțelesul „repetându-se întotdeauna”. Deci o mică schimbare în limba greacă face aici o diferență mare (de ean în loc de an), și tot așa este și diferența între versetul 15 și versetul 16 din capitolul nostru.

Toate locurile din Biblie cu combinația hēnika an („de fiecare dată, când” = repetându-se întotdeauna): Geneza 30.42; Ex 1.10; 33.8,22; 34.24,34; 40.36; Lev 10.9; Deut 7.12; Judecători 18.10; Proverbe 1.26; 3.27; 5.11; 6.22; 7.9; 25.8; 31.23; Isaia 52.8; 55.6; Ezechiel 32.9; 33.33; 35.11; 2. Corinteni 3.15.

Toate locurile din Biblie cu combinația hēnika de ean („dacă el” = acțiune singulară): Geneza 24.41; 27.40; Ex 13.5; Lev 5.23; Deut 25.19; 27.3; Iosua 24.20,27; 2. Corinteni 3.16.

Desigur noi nu vrem ca numai pe baza lui 2. Corinteni 3.16 să facem expunerea de dovezi. Însă creștinii care nu mai văd nici o speranță specială pentru Israel în viitor, nu pot trage nici o concluzie din versetele acestea.

22.12 Cine este „Israelul lui Dumnezeu”? (Galateni 6.16)

Galateni 6.16: Și cât despre toți cei care vor umbla după această regulă, pace și îndurare peste ei și peste Israelul lui Dumnezeu![25]

Întrebare: Cum înțelegeți dumneavoastră Galateni 6.16? Căci acolo se spune foarte concret, că Biserica adevărată este numită „Israelul lui Dumnezeu”?

Răspuns: Galateni 6.16 trebuie deseori să sufere pentru afirmația, că Biserica (Adunarea) ar fi acum „adevăratul” Israel. Însă versetele anterioare 12-14 arată că destinatarii epistolei către Galateni sunt credincioși dintre națiuni („… [ei] doresc ca voi să fiți circumciși”). Drept urmare „ei” din versetul 16 include în primul rând pe creștinii dintre păgâni. Desigur expresia „și toți cei care” la modul general include și pe credincioșii creștini dintre iudei, dintre care făcea parte și Pavel.

Dar cine este „Israelul lui Dumnezeu”? Este aceeași grupă, despre care mai înainte s-a vorbit prin expresia „ei”? Împotriva acestei presupuneri vorbește faptul că expresia „Israel” în nici un loc din Scriptură nu se referă la nici o altă grupă decât la etnia iudaică și niciunde „Israel” nu este extins cu o altă grupă. Chiar și în Apocalipsa găsim diferențierea între credincioșii din Israel și cei dintre națiuni. De asemenea nu este nici un alt loc în Noul Testament în care cuvântul în limba greacă „și” leagă două substantive (sau pronumele care le reprezintă) în sensul „și anume”. Într-un astfel de caz substantivul al doilea („Israelul lui Dumnezeu”) ar fi explicarea mai îndeaproape a primului substantiv („ei”), așa cum presupun unii în cazul acesta. Când „și” este folosit în felul acesta (așa-numitul kai epexegeticum), cazul este absolut clar. În locul acesta dimpotrivă trebuie din capul locului să se susțină un anumit fel de interpretare, ca să se ajungă la această traducere („și anume”).

Este mult mai ușor de priceput, că Pavel, când adaugă „și peste Israelul lui Dumnezeu”, se gândește la o grupă deosebită, cu care el se simțea în mod deosebit legat prin legături de sânge și de har: aceia care vin din Israel, despre care el spune în Romani 9.3: „pentru că aș dori să fiu eu însumi anatema de la Hristos, pentru frații mei, rudele mele după carne.” Dacă aceasta era valabil deja pentru Israelul după carne, cu cât mai mult se simțea el legat cu aceia, care „umblau după această regulă” și nu se lăudau cu vreun fel de avantaje imaginate ale circumciziei în afară. El pune această grupă de iudei în contrast cu învățătorii dintre iudei, care tocmai susțineau această învățătură falsă. Această „rămășiță” adevărată din Israel nu ar trebui amestecată cu iudaizanții și în cele din urmă confundați cu ei.

Și pe parcursul epistolei către Romani Pavel face aluzia că în interiorul Israelului etnic este un Israel „adevărat”: „Totuși, aceasta nu este ca și cum Cuvântul lui Dumnezeu a fost fără putere; pentru că nu toți cei din Israel sunt Israel” (Romani 9.6), și: „Astfel deci, și în timpul de acum este o rămășiță potrivit unei alegeri a harului” (Romani 11.5). Deci este în concordanță și cu locurile acestea ca în Galateni 6.16 să ne gândim la partea credincioșilor creștini din Israel.

Când este vorba de Israel, din care faci parte prin nașterea naturală, Pavel îi numește în 1. Corinteni 10.18 „Israelul după carne”. Acest Israel este Israelul care stă sub robia Legii, sub obligațiile vechiului legământ. Față de acest Israel nu Biserica (Adunarea) stă ca „adevăratul Israel”, ci partea din Israel care crede în Hristos. Cândva o altă parte din „Israelul după carne”, care va crede în Hristos, care nu aparține Bisericii (Adunării), va constitui iarăși „tot Israelul” (Romani 11.26), așa cum se spune în Isaia 60.21: „Și poporul tău – ei toți vor fi drepți: vor stăpâni pământul pentru totdeauna, odrasla sădirii Mele, lucrarea mâinilor Mele, ca să fiu glorificat.” Atunci nu va intra nici un păcătos în țara Israel: „Și voi curăța dintre voi pe cei răzvrătiți și pe cei care nu-Mi sunt credincioși; îi voi scoate din țara în care locuiesc ei temporar, dar nu vor intra pe pământul lui Israel. Și veți cunoaște că Eu sunt Domnul” (Ezechiel 20.38). (Vezi și fig. 5 din § 8.2.2).

22.13 A venit mânia lui Dumnezeu deja „definitiv” peste Israel?

2. Tesaloniceni 2.16: … ne opresc să vorbim națiunilor, ca să fie mântuite, pentru ca să umple întotdeauna măsura păcatelor lor: dar mânia a venit peste ei până la urmă.

Întrebare: Dumneavoastră vorbiți despre necazul cel mare, care după cum se pretinde va urma să vină peste iudei, dar 1. Tesaloniceni 2.16 ne spune, că mânia lui Dumnezeu a venit deja definitiv peste ei. Cum stați dumneavoastră în privința aceasta?

Răspuns: Acest verset este tradus în diferite forme de mulți traducătorii ai Bibliei. În primul rând însă trebuie să ținem cu tărie, că cuvântul „definitiv”[26] nu stă în acest verset. Nici măcar cuvântul „pe deplin” nu stă în limba greacă în locul acesta. Cuvântul în limba greacă pentru „pe deplin” (eis telos) s-ar putea traduce mai exact cu „până la urmă”[27]. „Până la extrem” ar fi de asemenea o traducere posibilă. eis telos se întâlnește și în Luca 18.5 și acolo este tradus prin „neîncetat”[28]. Gândul caracterului definitiv și al a-fi-terminat nu este inclus în acesta, și nici nu este dat de înțeles de către Pavel. Mai degrabă acest verset cuprinde mesajul, că din cauza respingerii Evangheliei, mânia lui Dumnezeu peste poporul acesta este o chestiune bine stabilită. Mânia este deja deplină asupra lor, ea este deja hotărâtă, însă până acum ea a venit numai parțial peste ei.

Evanghelistul Luca prorocește „zile de răzbunare” și „mânie peste poporul acesta” (Luca 21.22,23)[29]. Această profeție stă în legătură cu distrugerea Ierusalimului și a Templului în anul 70 după Hristos. În timpul redactării epistolei către Tesaloniceni (în jurul anului 51 după Hristos) nu veniseră încă aceste „zile ale răzbunării” și „ale mâniei” (70 după Hristos). Aceasta înseamnă, că apostolul nici nu ar fi putut să exprime, că mânia definitivă a lui Dumnezeu ar fi trecut deja peste popor, căci cel puțin anul 70 după Hristos urma încă să vină. Pe lângă aceasta să ne gândim că Luca nu vorbește despre „ziua răzbunării” (la singular), care este amintită și în profețiile din Isaia 34.8; 61.2 și 63.4, ci de „zilele răzbunării” (la plural). „Ziua răzbunării” (la singular), despre care vorbesc profeții, va avea loc abia la împlinirea veacurilor. Despre această zi vorbește Domnul Isus în predica despre timpul din urmă în evanghelia după Matei 24 (vezi și § 17). Prin urmare ce este mai rău pentru poporul Israel urmează să vină.

Deci locul acesta arată clar, că mânia lui Dumnezeu nu poate fi venită definitiv peste popor; nu găsim nici o atestare pentru faptul că necazul cel mare nu va mai avea loc, și nici nu găsim aici împlinirea profeției din Daniel 9.24, unde se spune că va fi un timp când poporul lui Daniel va termina cu fărădelegea. În lepădarea și răstignirea Domnului ei au atins într-adevăr punctul culminant al fărădelegilor lor, însă ziua încetării fărădelegilor este încă în viitor; atunci israeliții au lepădat pe adevăratul Hristos, dar la sfârșitul timpului ei vor spune chiar bun venit Hristosului fals (Ioan 5.43).

Însă deja astăzi în mod fericit stă neclintit, că la întoarcerea lor la Domnul baza pentru iertarea tuturor fărădelegilor lor a fost deja asigurată cu mii de ani în urmă. Hristos a deschis deja ușile pentru poporul Său și a rugat pe Tatăl să-i ierte: „Tată, iartă-i, pentru că ei nu știu ce fac” (Luca 23.34). Baza pentru această iertare și ispășirea fărădelegilor lor se va găsi exclusiv în moartea lui Hristos și părăsirea Lui de către Dumnezeu. Pe cât este de hotărât, că mânia lui Dumnezeu nu mai poate fi înlăturată, tot atât de sigur este și faptul, că poporul Israel se va întoarce și va privi spre Acela „pe care L-au străpuns” (Zaharia 12.10). După aceea Domnul va voi „să Se întoarcă și să zidească din nou cortul cel căzut al lui David și să zidească din nou ruinele lui și-l va întări” (Faptele apostolilor 15.16). Sângele noului legământ a fost deja vărsat, și Mijlocitorul noului legământ stă pregătit să încheie cu Israel noul legământ, a cărui bază a fost pusă deja.

22.14 Templul lui Dumnezeu în 2. Tesaloniceni 2.4

2. Tesaloniceni 2.3,4: 3 Nimeni să nu vă înșele în nici un fel, pentru că această zi nu va fi dacă nu va veni întâi lepădarea de credință și nu va fi descoperit omul păcatului, fiul pieirii, 4 care se împotrivește și se înalță mai presus de tot ce se numește Dumnezeu sau de ce este vrednic de închinare, încât el însuși se așază în templul lui Dumnezeu, prezentându-se pe sine că este Dumnezeu.

Întrebare: Ce înseamnă Templul lui Dumnezeu în 2. Tesaloniceni 2.4? Este vorba de Templul în adevăratul sens al cuvântului din Ierusalim sau de Biserică (Adunare), care în Noul Testament este numită uneori Templul lui Dumnezeu? Este vorba aici probabil de aroganța papei, care în sens figurat, s-a așezat în templul lui Dumnezeu și a devenit subiect de venerare?

Răspuns: Conform convingerii noastre aici este vorba de Templul din Ierusalim în adevăratul sens al cuvântului. Într-adevăr în Noul Testament „Templul lui Dumnezeu” sau „Templul în Domnul” în unele locuri este o imagine a Bisericii și prin urmare trebuie înțeles în sens spiritual (1. Corinteni 3.16; Efeseni 2.21), însă trebuie să se țină seama că în toate aceste locuri „Templul lui Dumnezeu” se referă categoric la Biserică (Adunare). Când în Noul Testament „Templului lui Dumnezeu” i se atribuie un alt înțeles decât acela în adevăratul sens al cuvântului, scriitorii arată clar aceasta.[30] Însă în 2. Tesaloniceni 2.4 nu se face aluzie la un înțeles spiritual al Templului. De aceea noi considerăm că apostolul Pavel vorbește despre Templul lui Dumnezeu în adevăratul sens al cuvântului.

Mai este însă și un alt aspect, care sprijină ideea, că apostolul se referă aici la Templu în sensul adevărat al cuvântului. „Ziua Domnului”, despre care Pavel vorbește mai înainte în versetul 2, este o noțiune de sine stătătoare din Vechiul Testament, care stă întotdeauna în context atât cu venirea Domnului în putere, cât și cu Împărăția păcii și dreptății de după revenirea Sa (vezi § 17). Unii învățători au afirmat că această zi ar fi venit deja, și prin aceasta au derutat pe credincioșii din Tesalonic. Acum Pavel îi liniștește, prin aceea că el îi asigură că această zi nu a venit încă. Ca dovadă el redă mai multe motive:

Credincioșii din Tesalonic au fost deja învățați prin prima lui scrisoare, că ei vor fi salvați de mânia care va veni, deoarece Dumnezeu „nu i-a rânduit spre mânie” (1. Tesaloniceni 5.9; compară cu 1.10). Ei vor fi răpiți înainte de îngrozitoarea „zi a Domnului”, „pentru a-L întâmpina pe Domnul în văzduh” (1. Tesaloniceni 4.17), și pe baza „strângerii la El” ei nu mai aveau acum de ce să se teamă (2. Tesaloniceni 2.1,2). „Ziua Domnului”, așa cum ea a fost anunțată în Vechiul Testament, este, conform lui Pavel, încă de viitor.

În afară de aceasta nici omul păcatului nu a apărut încă, care ar trebui să vină înainte să înceapă această zi. El nu se va da îngrozit înapoi, ca să nu se așeze în Templul lui Dumnezeu, ca să se lase adorat de toți oamenii. După convingerea noastră în cazul acestui Templu este vorba efectiv de un Templu material. Tocmai acolo, unde Dumnezeu va lăsa cândva să devină vizibilă gloria Sa, se va prezenta și „omul păcatului”, antihrist, ca dumnezeu și va cere să i se aducă adorare: în Templul de la Ierusalim. Nu este vorba de Templul Bisericii (Adunării), căci este imposibil ca „omul păcatului” sau „cel fărădelege” să se așeze în Biserică ca Templu al lui Dumnezeu, căci adevărata Biserică (Adunare) nu poate fi văzută[31] ca Templu al lui Dumnezeu alcătuită din necredincioși. „Omul păcatului” nu are acces în Templul lui Dumnezeu, căci acest templu constă din credincioși (1. Corinteni 3.16,17), aceasta înseamnă, din aceia care au fost născuți din nou și au fost pecetluiți cu Duhul Sfânt. De aceea aici Biserica (Adunarea) nicidecum nu poate fi înțeleasă ca Templul lui Dumnezeu.

De aceea în versetul acesta prin „omul păcatului” sau „cel fărădelege” nu poate fi vorba de aroganța papei. Gândul acesta într-adevăr nu pare să fie complet eronat, că papa se lasă numit „părinte sfânt” și se denumește „capul suprem al bisericii” sau „locțiitorul lui Hristos” pe pământ. Creștinii care cred Biblia știu: Unul singur este Tatăl nostru (Matei 23.9); capul Bisericii nu poate fi un om, ci este numai Hristos, și adevăratul reprezentant al lui Hristos pe pământ este Duhul Sfânt. Dar oricât de mare ar fi rătăcirea bisericii catolice, să atribui titlul „părinte sfânt” unui om de pe pământ expus să greșească, și oricât de multe învățături greșite ar susține ea, de exemplu cu privire la Persoanele Dumnezeirii – antihristul este potrivit Scripturii acela care „tăgăduiește pe Tatăl și pe Fiul” (1. Ioan 2.22), ceea ce biserica catolică respectiv catolicismul niciodată nu a făcut încă până astăzi. Cine ajunge să tăgăduiască pe Tatăl și pe Fiul, acela va trebui să respingă și catolicismul.

În timpul din urmă va apărea însă efectiv un om rău, care va orbi pe oameni în așa măsură, că ei nu vor mai vedea fărădelegea gândirii și faptelor lor. De aceea apostolul vorbește despre „taina fărădelegii” (2. Tesaloniceni 2.7). Antihristul nu va veni nici în Numele Tatălui și nici în Numele Fiului lui Dumnezeu, ci „în propriul său nume” (Ioan 5.43). O astfel de comportare este greu de recunoscut în papalitate și în biserica catolică. Dar dacă cineva cu toate acestea consideră că papa s-a așezat în Templul lui Dumnezeu și că Biserica Dumnezeului cel viu ar fi acest templu, atunci nu s-a înțeles sensul adevărat al noțiunii de „Biserica lui Dumnezeu” – căci cu siguranță Biserica lui Dumnezeu nu este biserica catolică, chiar dacă în ea se află credincioși adevărați.

În versetele noastre putem vedea Biserica (Adunarea) mai degrabă în ceea ce apostolul Pavel spune în 2. Tesaloniceni 2.6-8: „Și acum știți ce-l oprește ca să fie descoperit la timpul său. Pentru că taina fărădelegii lucrează deja, numai până când cel care o oprește acum va fi luat din cale[32]; și atunci va fi descoperit cel fărădelege – pe care Domnul Isus îl va mistui cu suflarea gurii Sale și-l va desființa prin arătarea venirii Sale.” Noi credem, că în cazul expresiei „ce-l oprește” este vorba de Biserică (Adunare), și anume în caracterul, că Duhul Sfânt locuiește în ea, căci Duhul Sfânt este și „cel care o oprește” (versetul 7). Creștinii sunt sarea pământului (Matei 5.13), și când „sarea”, care principial are însușirea și misiunea să lucreze împotriva stricăciunii, va fi luată de pe pământ, atunci și Duhul Sfânt, care locuiește în fiecare credincios în parte și în Biserică (Adunare), va fi luat. Urmare acestui fapt pe pământ nu va mai fi nimeni care să poată opri decăderea. Stricăciunea va năvăli repede peste pământ, și probabil deja foarte curând va începe ultima săptămână-an a celor 70 de săptămâni-an ale lui Daniel (vezi detaliat § 18).

22.15 Jertfe în Împărăția de o mie de ani?

Întrebare: Vor fi acțiuni de jertfire în adevăratul sens al cuvântului în Împărăția de o mie de ani?

Răspuns: Noi suntem convinși că făgăduințele date lui Israel se vor împlini în viitor în adevăratul sens al cuvântului; în aceasta sunt incluse și făgăduința referitoare la un Templu nou și corespunzător serviciul jertfelor, despre care Ezechiel vorbește în mod deosebit în capitolele 40-48. Profeția lui trebuie să se refere la viitor, deoarece până în ziua de astăzi „gloria Domnului” nu s-a întors încă în Templu (Ezechiel 43.1-5).

Ezechiel 11 descrie, cum gloria Domnului a părăsit Templul; Ezechiel 44 descrie reîntoarcerea gloriei Domnului în Templu. Consens constă în privința faptului că în Ezechiel 11 este vorba de Templul material. Dar de ce Templul din Ezechiel 44 să fie înțeles în sens spiritual? Templul nu se poate interpreta samavolnic, o dată în sensul adevărat al cuvântului și altă dată în sens spiritual, prin aceea că gloria Domnului nu se lasă să revină în Templul material al izraeliților, ci în „templul” Bisericii (Adunării) – de altfel în acest context nicidecum nu poate fi vorba de o întoarcere, căci niciodată nu a fost un timp, când ea ar fi fost acolo (vezi în privința aceasta și § 8.2.1, punctul 2).[33]

Acțiunile de jertfire în noul Templu vor avea o importanță cu totul nouă pentru cel care aduce jertfa, care niciodată nu a fost cunoscută. În Vechiul Testament celui care aducea jertfa îi era necunoscută adevărata însemnătate a jertfelor, dar în Împărăția de o mie de ani toți vor înțelege că jertfele Vechiului Testament și cele ale Împărăției de o mie de ani arătau mai dinainte, respectiv arată retroactiv spre jertfa lui Isus Hristos adusă o singură dată pentru totdeauna. Ca contraargumente pentru aducerea reală de jertfe sunt deseori aduse versetele 3 și 14 din epistola către Evrei capitolul 10:

22.15.1 Evrei 10.3

Evrei 10.3: Dar în acestea este o amintire de păcate în fiecare an.

Cu ajutorul acestui verset se argumentează deseori, că niciodată Dumnezeu nu ar fi vrut să-și aducă aminte de păcate (compară cu Evrei 10.17). Dar dacă în Împărăția de o mie de ani se vor aduce din nou jertfele din Ezechiel 40–46, ar fi totuși o aduce aminte.

În această argumentare sunt aduse laolaltă lucruri care nu au nimic a face unul cu altul. Căci la „aducerea aminte” în Evrei 10 nu este vorba de Dumnezeu – deci ca și cum El ar trebui să-Și amintească -, ci de oameni, care mereu devin conștienți de păcatele lor, de eșecul lor și prin jertfe trebuia să li se amintească că relația lor cu Dumnezeu putea fi păstrată numai pe baza unei jertfe.

Un alt aspect interesant merită să fie menționat aici: Expresia „în fiecare an” arată, că nu este vorba de diferitele jertfe din Lev 1–7, ci de jertfa pentru păcat din marea zi a ispășirii din Lev 16, respectiv Lev 23.23-32, care avea loc o singură dată în an. Unele sărbători ale vechiului legământ vor fi într-adevăr iarăși sărbătorite în Împărăția de o mie de ani, însă despre ziua ispășirii nu se spune aceasta. Această sărbătoare va avea împlinirea ei mare, definitivă direct înainte de introducerea Împărăției de o mie de ani. Aceasta este descris foarte frumos în Zaharia 12.10–13.1.

Evanghelia după Ioan 11.51,52 aruncă lumină asupra unui aspect al zilei ispășirii: „Dar aceasta n-a spus-o de la sine, ci, fiind mare preot în anul acela, a profețit că Isus urma să moară pentru națiune; și nu numai pentru națiune, ci și ca să-i adune într-unul singur pe copiii lui Dumnezeu cei risipiți.” Acest loc din Scriptură arată că unul din țelurile morții Domnului era să facă ispășire pentru națiunea Israel. Că aceasta a avut realmente loc, poporul Israel va recunoaște în ziua ispășirii descrisă în Zaharia 12. Atunci toți vor înțelege, ceea ce niciodată mai înainte nu au cunoscut: ce binecuvântare pentru ei este în eficacitatea și puterea jertfei lui Hristos. Pe de o parte ei vor vedea cât de mare este vina lor pentru sângele vărsat, că ei au dus la cruce tocmai pe Acela care venise ca Mesia al lor, și pe de altă parte ei vor recunoaște că sângele Lui este suficient pentru ispășirea chiar și a păcatului acesta. Acei credincioși din timpul necazului cel mare nu se vor converti abia la sfârșitul necazului, când vor vedea pe Hristos la revenirea Sa, ci ei au viață nouă din Dumnezeu deja pe tot parcursul necazului cel mare; aceasta înseamnă, că ei vor fi într-adevăr născuți din nou, dar nu au încă pace cu Dumnezeu. Această pace o primesc abia atunci când în marea zi a ispășirii (Zaharia 12) la sfârșitul necazului cel mare și scurt înainte de începutul Împărăției de o mie de ani vor cunoaște că ei au fost primiți de Dumnezeu.

În această zi a ispășirii nu va fi făcută o lucrare de ispășire suplimentară. Sângele ispășirii a fost vărsat o dată pentru totdeauna pe Golgota (vezi Evrei 7.27). Aceasta o arată foarte clar epistola către Evrei. Lucrarea lui Hristos nu trebuie repetată sau să fie completată în vre-un fel oarecare. Moartea Lui este suficientă pentru toată națiunea (Ioan 11.51,52). Însă aceasta nu înseamnă, că toate efectele acestei lucrări sunt deja vizibile. În mod deosebit cu privire la Israel Dumnezeu așteaptă încă timpul când El va arăta efectul deosebit al lucrării Fiului Său cu privire la Israel. Dumnezeu vrea să reveleze gloria Sa în Hristos nu numai în sfera cerească, ci și în sfera pământească (compară cu Efeseni 1.10). Un eveniment decisiv în privința aceasta este această zi a ispășirii. Ceea ce va avea loc acolo este o lucrare a Duhului lui Dumnezeu în conștiința iudeilor și în sufletele lor, căci conștiința este ușa de intrare pentru adevăr, care își găsește locuința în suflet.[34] Ne este descris foarte clar, cât de mult ei stau în simțămintele lor sub impresia a ceea ce Duhul lui Dumnezeu a lucrat efectiv în conștiința lor.

Marea zi a ispășirii are loc în ziua a zecea a lunii a șaptea (Lev 23.27). Ea urmează după sărbătoarea strângerii lui Israel în prima zi a lunii și este urmată de sărbătoarea corturilor, care va fi pentru ei expresia bucuriei Împărăției de o mie de ani. Însă această „sărbătoare a bucuriei” are în mod necesar ca premisă o căință sinceră. La ei nu este altfel decât la noi. Dimensiunea bucuriei corespunde dimensiunii cunoașterii a ceea ce suntem noi și cât de mare este vina noastră. Prin aceasta cunoaștem cât de mult L-a satisfăcut Hristos pe Dumnezeu cu privire la păcat.[35] Când în Zaharia 12.10 se spune: „… și vor privi spre Mine; Acela pe care L-au străpuns”, atunci aceasta nu înseamnă că ei Îl vor vedea atunci pentru prima dată. Cu siguranță ei L-au văzut deja mai înainte, atunci când El a intervenit pentru ei. Atunci El va fi separat deja pe rebeli și a introdus în țară pe aceia care sunt născuți din nou (vezi de exemplu Ezechiel 20.33-38).

În marea zi a ispășirii ei ca națiune întreagă vor privi spre El, așa cum niciodată mai înainte nu au făcut, și abia atunci vor deveni conștienți de toată greutatea și dimensiunea vinovăției lor: aceea de a fi „omorât” pe Mesia al lor (Faptele apostolilor 2.23). Ei Îl vor cunoaște nu numai ca Salvator de dușmanii lor și ca Apărător al dreptății, care îi salvează de cei răi din propriul lor popor, ci în mod cu totul deosebit ca Ispășire a lor: ca „Azazel” (Lev 16), care a îndepărtat păcatele lor prin lucrarea Sa la cruce. Zaharia 12.11-14 exprimă ce vor simți ei atunci. În versetul 11 este comparată plângerea lor cu plângerea împăratului Iosia (2. Cronici 35.22-25). În mod deosebit 2. Cronici 35.25 arată ce dimensiune atotcuprinzătoare și națională va avea această plângere. Însă aici în Zaharia plângerea se referă la Acela pe care ei L-au străpuns, și ea este cu mult mai mare decât plângerea lui Iosia. Ea nu este numai exclusiv o chestiune națională, ci fiecare grupă etnică, fiecare familie și fiecare persoană în parte va plânge pentru sine însuși.

Grupele etnice le găsim prezentate în cele patru familii, care sunt amintite în Zaharia 12.11-14:

1. „Familia casei lui David” (versetul 12) este reprezentantă pentru casa împărătească. David este cu siguranță de aceea ales, deoarece el – cu toate că el era omul după inima lui Dumnezeu (Faptele apostolilor 13.22b; compară cu 1. Samuel 13.14; 1 Împărați 15.5) – prin întâmplarea cu Urie s-a încărcat cu vina sângelui vărsat și de aceea a eșuat ca și tot poporul. Drept urmare el reprezintă nu numai casa împărătească, ci într-un anumit sens chiar poporul întreg.

2. „Familia casei lui Natan” (versetul 12) este reprezentantă pentru grupa profeților. Aceștia au încercat mereu să convingă poporul de păcatele lor, așa cum Natan a convins pe David de păcatul lui. Însă chiar și această grupă s-a încărcat cu vină – vezi de exemplu vechiul profet din Betel (1 Împărați 13) și Iona (Iona 1–4) – și va plânge.

3. „Familia casei lui Levi” (versetul 12) reprezintă preoțimea. Cât de îngrozitor a păcătuit preoțimea este descris concret în istoria casei lui Eli în 1 Samuel.

4. „Familia șimeiților” (versetul 13) – Simion, un fiu al lui Iacov – reprezintă poporul în general. Levi și Simion s-au făcut vinovați de vărsare de sânge: vărsarea de sânge în Sihem (Geneza 34). În același fel s-au unit mai târziu marii preoți (pentru Levi) și poporul (pentru Simion) în respingerea lui Mesia al lor (Ioan 18.35,40). Cândva însă vor fi dovediți vinovați, și fiecare va plânge pentru sine.

Nimeni nu va putea da propria lui vină asupra altuia, căci fiecare familie va recunoaște vina proprie. Și chiar în cadrul familiei fiecare în parte se va căi. Că soțul și soția sunt una, aceasta nu va reține soția să plângă pentru sine. Duhul Sfânt poate să trezească și va trezi în ei amândoi cunoașterea profundă a propriilor păcate, care au făcut necesară lucrarea de pe Golgota. Aspectul acesta ni-l arată în mod deosebit versetul următor din Zaharia 13.1[36]. Însă Dumnezeu va arăta iudeilor și ce înseamnă să aparții poporului care a răstignit pe Mesia al lor (vezi Zaharia 12.10[37]. Ei vor recunoaște că Mesia al lor tocmai acolo a fost „lovit de Dumnezeu și chinuit” pentru ei (Isaia 53.4). Atunci nimeni nu va fi acolo, care „nu se va mâhni în ziua aceea” (Lev 23.29). Fiecare va recunoaște adevărul și va simți profund în ființa lui că „pentru fărădelegea poporului meu a fost lovit” (Isaia 53.8).

22.15.2 Evrei 10.14

Evrei 10.14: Pentru că, printr-o singură jertfă i-a desăvârșit pentru totdeauna pe cei sfințiți.

De aceea, așa se argumentează, nu mai pot fi alte jertfe, care ar avea vreun efect. Aici nu se recunoaște, că în locul acesta nu este vorba de toate efectele unei jertfe, ci numai de ispășire, facere desăvârșit și sfințire. Despre jertfele din vechiul legământ se spune totodată: „… aceleași jertfe care niciodată nu pot înlătura păcatele” (Evrei 10.11). Cu toate acestea în Vechiul Testament s-au adus jertfe. Ele au arătat dinainte spre jertfa care va fi adusă o singură dată pe Golgota. În același fel desigur jertfele din Împărăția de o mie de ani nu vor putea înlătura păcatele, ci ele vor arăta înapoi spre jertfa lui Isus Hristos adusă o dată pentru totdeauna.

22.15.3 Ezechiel 44.27; 45.15-17; 46.20

Ezechiel 44.27: Și, în ziua când va intra în locașul sfânt, în curtea interioară, ca să slujească în locașul sfânt, să-și aducă jertfa sa pentru păcat, zice Domnul Dumnezeu.

Ezechiel 45.15-17: 15 Și din turmă un miel, din două sute, din pășunile bine adăpate ale lui Israel, ca dar de mâncare și ca ardere-de-tot și ca jertfe de pace, ca să facă ispășire pentru ei, zice Domnul Dumnezeu. 16 „Tot poporul țării să fie obligat la acest dar ridicat pentru căpetenia din Israel. 17 Și să fie partea căpeteniei să dea arderile-de-tot și darul de mâncare și darul de băutură la sărbători și la lunile noi și la sabate, la toate adunările de sărbătoare ale casei lui Israel; el să pregătească jertfa pentru păcat și darul de mâncare și arderea-de-tot și jertfele de pace, ca să facă ispășire pentru casa lui Israel”.

Ezechiel 46.20: Și mi-a zis: „Acesta este locul unde vor fierbe preoții jertfa pentru vină și jertfa pentru păcat, unde vor coace darul de mâncare, ca să nu le scoată afară în curtea de afară, ca să sfințească poporul”.

Aceste versete din cartea Ezechiel sunt folosite ca dovezi pentru faptul că ar fi imposibil ca Ezechiel să poată vorbi despre jertfe materiale aduse în viitor în Împărăția de o mie de ani, deoarece ispășirea a avut loc o dată pentru totdeauna prin lucrarea de pe Golgota; însă Ezechiel scrie, că prin jertfe se va face din nou ispășire.

Cu această justificare ar trebui în mod logic să se tăgăduiască că jertfele din vechiul legământ au fost jertfe reale, căci și despre ele se spune că ele au făcut ispășire[38], în timp ce Evrei 10.4 spune: „… este imposibil ca sângele de tauri și de țapi să înlăture păcatele”.

În Biserica lui Dumnezeu cunoaștem realitatea spirituală a jertfelor, fără ca pentru aceasta noi să aducem jertfe materiale. De ce Israel să nu cunoască realitatea spirituală a jertfelor și pe lângă aceasta să aducă și jertfe materiale? Animalele de jertfă, care vor fi aduse în timpul Împărăției de o mie de ani în Templul reconstruit, desigur nu vor diminua jertfa lui Hristos. Ele vor arata numai înapoi spre jertfa lui Hristos, ca jertfe de aducere aminte. Ele nu au nici o valoare în ele însele, tot așa cum jertfele Vechiului Testament nu aveau o valoare în ele însele. Așa cum acestea arătau înainte spre lucrarea pe care Hristos a făcut-o la cruce, tot așa acelea vor arăta înapoi spre această lucrare. Cât de mult Se va bucura Dumnezeu, când vede că jertfele, care în vechiul legământ au fost aduse cu puțină înțelegere spirituală, acum se aduc cu înțelegere profundă și simțăminte pentru realitatea singurei jertfe, spre care ele toate arată. Cât de mult Se va bucura El, când poporul va cunoaște atunci înțelesul deplin a ceea ce El le-a conturat cu mii de ani în urmă cu slujba jertfelor.

22.15.4 Evrei 9.12; 10.12,14,18

Evrei 9.12: … nu cu sânge de țapi și de viței, ci cu propriul Său sânge, a intrat o dată pentru totdeauna în locurile sfinte, după ce a obținut o răscumpărare eternă.

Evrei 10.12,14,18: 12 … dar El, după ce a adus o singură jertfă pentru păcate, S-a așezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu, … 14 Pentru că, printr-o singură jertfă i-a desăvârșit pentru totdeauna pe cei sfințiți. … 18. Iar unde este iertare de acestea, nu mai este jertfă pentru păcat.

Cu versetele acestea se argumentează astfel: Hristos este împlinirea la toate cele spre care arăta Vechiul Testament. Deoarece Hristos Însuși S-a adus ca jertfă, nu mai sunt necesare alte jertfe pentru păcat. Dacă jertfele Vechiului Testament își aveau justificarea la existență prin referirea lor la Hristos și jertfa Sa, acum ele nu mai au această justificare, deoarece Hristos a venit și a împlinit cele spre care arătau aceste jertfe.

Răspunsul este cuprins de fapt în argumentarea însăși. Desigur nu mai este vorba despre aceleași jertfe, așa cum ele erau aduse în Vechiul Testament. Jertfele materiale de astăzi și nici cele din viitor nu mai pot să se refere dinainte la jertfa lui Hristos. Aceasta este foarte clar. Dar jertfele din Împărăția de o mie de ani își primesc justificarea la existență nu prin referire, ci prin îndrumarea înapoi la jertfa lui Hristos.[39]

22.16 După ce cercetau profeții? (1. Petru 1.10-12)

1. Petru 1.10-12: 10 Despre această mântuire au căutat și au cercetat stăruitor profeții care au profețit despre harul arătat față de voi, 11 cercetând spre care sau ce fel de timp arăta Duhul lui Hristos, care era în ei, mărturisind dinainte patimile care erau pentru Hristos și gloriile de după acestea. 12 Lor le-a fost descoperit că nu pentru ei înșiși, ci pentru voi slujeau ei acele lucruri, care v-au fost vestite acum prin cei care v-au predicat Evanghelia prin Duhul Sfânt trimis din cer, lucruri în care îngerii doresc să privească de aproape.

Întrebare: Nu sunt în Vechiul Testament și profeții referitoare la Biserică? Căci, nu se spune în 1. Petru 1.10, că profeții din Vechiul Testament au căutat și au cercetat în privința aceasta?

Răspuns: Fără îndoială în Vechiul Testament sunt multe imagini care se lasă aplicate la Biserică (Adunare), și multe profeții, din care Biserica poate trage învățături folositoare. Dar când este vorba de înțelesul de bază și primordial al profețiilor, atunci Biserica nu este inclusă. Toate făgăduințele și profețiile se preocupă cu poporul Israel și poartă clar caracter pământesc. Așa cum s-a demonstrat în § 22.25 și § 22.26, Biserica (Adunarea) este ceva cu totul nou, o taină, care era ascunsă de veacuri în inima lui Dumnezeu (vezi și § 10.5). Și versetele citate mai înainte din prima epistolă a lui Petru nu spun altceva. Unele locuri din Biblie par la prima vedere să spună altceva decât se confirmă în urma unui studiu temeinic, când ele sunt studiate în contextul lor.

Primul capitol din prima epistolă a lui Petru se preocupă începând de la versetul 3 cu tema mântuirea, și anume acea mântuire deplină, care va fi în viitor, din care noi posedăm deja astăzi prin credință o parte, și anume mântuirea sufletului. Destinatarii scrisorii sunt credincioși care trăiesc răspândiți, în mod deosebit iudei deveniți credincioși. Ei știau deja din Scripturi, că profeții au prorocit despre această mântuire prin Mesia cel făgăduit. Petru le-a confirmat că aceste profeții s-au împlinit înaintea ochilor lor și că această mântuire acum le-a devenit accesibilă prin suferințele Domnului și prin „gloria de după acestea” (versetul 11). Suferințele lui Hristos le-au adus mântuirea sufletului, și gloria lui Hristos le asigură mântuirea deplină în viitor. În afară de aceasta ei trebuiau încurajați: așa cum Hristos a suferit, tot așa și ei acum vor trebui să sufere pentru puțin timp, dar așa cum Hristos a intrat în glorie, tot așa și ei vor ajunge la glorie.

Deci în locul acesta nicidecum nu este vorba că profeții au prorocit despre Biserică (Adunare) și că aceste profeții s-ar împlini acum; mai degrabă se spune categoric, că profeții au prorocit „despre harul arătat față de voi” (versetul 10). Harul spre deosebire de Biserică era subiectul profețiilor; deci aceste două lucruri trebuie diferențiate. Mântuirea printr-un Mesia suferind și glorificat a fost foarte clar făcută cunoscut (vezi de exemplu Isaia capitolele 52 și 53 și Daniel 9.26.)

22.17 De ce în 2. Petru 3 nu este Împărăția de o mie de ani?

2. Petru 3.10-13: 10 Dar ziua Domnului va veni ca un hoț; în ea cerurile vor trece cu vuiet mare și elementele, arzând cu căldură, vor fi descompuse, și pământul și lucrările de pe el vor fi arse în întregime. 11 Toate acestea deci urmând să fie descompuse, ce fel de oameni trebuie să fiți voi, în purtare sfântă și evlavie, 12 așteptând și grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, din cauza căreia cerurile, fiind aprinse, vor fi descompuse, și elementele, arzând cu căldură, se vor topi? 13 Dar noi, potrivit promisiunii Sale, așteptăm ceruri noi și un pământ nou, în care locuiește dreptatea.

22.17.1 În 2 Petru nu este o lecție eschatologică[40]

Întrebare: Nu arată clar 2. Petru 3.10-13 că nu va fi o Împărăție de o mie de ani și nici o răpire premergătoare, deci o răpire a credincioșilor înainte de necazul cel mare?

R. Senk scrie:

Dacă Petru ar fi așteptat în 2. Petru 3.10-13 o împărăție intermediară mesianică pe pământ sub domnia Israelului național, cu siguranță el ar fi spus aici. Însă el nu face aceasta, cu toate că în locul acesta el prezintă clar derulări eschatologice și le explică. El așteaptă cu venirea lui Isus să aibă loc distrugerea lumii vechi și instaurarea celor noi: pământul nou și ceruri noi. Aici nu este nicidecum vorba de o Împărăție pământească, cu atât mai puțin de o domnie deosebită a lui Israel. Astfel de locuri din Scriptură constituie baza de plecare pentru o eschatologie nou-testamentală. Cine ignoră aceasta își permite să spună că știe mai bine decât apostolii inspirați. Argumentarea că apostolul nu a știut mai bine atunci când a întocmit epistola este numai un exemplu al acelei atitudini nebiblice față de Cuvântul lui Dumnezeu (compară cu expunerile de mai sus referitoare la Isaia 65). În afară de aceasta, textul acesta face clar că creștinii rămân pe pământ până la revenirea lui Hristos și nu au de așteptat o „răpire prealabilă”.[41]

Răspuns: La afirmația lui R. Senk: „Dacă Petru ar fi așteptat în 2. Petru 3.10-13 o împărăție intermediară mesianică pe pământ sub domnia Israelului național, cu siguranță el ar fi spus aici”, vrem să răspundem cu o contra întrebare: Pentru ce ar fi trebuit Petru să facă aceasta? Cum s-ar fi încadrat o Împărăție a păcii mesianică în contextul capitolelor 2 și 3 din 2 Petru?

R. Senk scrie mai departe: „Însă el nu face aceasta, cu toate că în locul acesta el prezintă clar derulări eschatologice și le explică.” Tema lui Petru nu este să ne explice succesiuni eschatologice. Dimpotrivă, el arată spre decăderea și judecata care urmează după această decădere. Contextul ne arată următoarele: pe de o parte creștinii trebuie să recunoască pericolele materialismului și să nu se neliniștească pentru faptul că Hristos încă nu a revenit. Pe de altă parte oamenii necredincioși, pierduți, să vină la pocăință, deoarece va fi o zi în care Domnul Isus nu va reveni ca Mântuitor, ca la prima Sa venire, ci ca judecător.

Nu este misiunea și țelul profeției (vezi § 7) să prezinte și să explice în primul rând succesiuni și corelații eschatologice. Aceasta este valabil chiar și pentru Pavel în epistola către Romani 11, unde probabil mai degrabă s-ar putea vedea succesiuni eschatologice. Și acolo aceste explicații stau în context cu importanța făgăduințelor lui Dumnezeu în mod deosebit pentru poporul Israel. Fiecare scriitor al Bibliei explică succesiunile eschatologice numai atât cât este necesar pentru învățătura morală, pe care el vrea să ne-o dea – nici mai mult nici mai puțin. De aceea apostolul Pavel de exemplu nu scrie despre descompunerea pământului acesta, sau despre judecățile care sunt în legătură cu venirea Domnului, atunci când dorește cu învățătura despre răpire – prima fază a venirii Domnului - să mângâie pe credincioșii din Tesalonic întristați („Astfel încurajați-vă unii pe alții cu aceste cuvinte”: 1. Tesaloniceni 4.18).

R. Senk scrie mai departe: „El [Petru] așteaptă cu venirea lui Isus să aibă loc distrugerea lumii vechi și instaurarea celor noi: pământul nou și ceruri noi.” Unde stă scris aceasta? Desigur versetul 10 spune că „ziua Domnului va veni ca un hoț; în ea cerurile vor trece … și pământul și lucrările de pe el vor fi arse în întregime”. Dar are loc aceasta în același moment cu revenirea? Aceasta poate fi văzută așa numai dacă, ca R. Senk, „ziua Domnului” este considerată numai de 24 de ore. Dar Scriptura arată mai degrabă clar, că această zi, când Domnul va domni peste pământ, va dura cel puțin o mie de ani (vezi § 21): cei o mie de ani ai Împărăției păcii și un timp scurt înainte și după. Desigur Domnul Isus va veni „ca un hoț” la începutul acestei „zile a Domnului”, și desigur începutul acestei zile este un moment precis în istoria mondială. Dacă „ziua Domnului” ar fi cu adevărat o zi de 24 de ore, ar trebui ca în această zi de asemenea „cerurile să treacă … și pământul și lucrările de pe el să fie arse” (versetul 10). Dar dacă „ziua Domnului” este o perioadă mai lungă, atunci aceste evenimente pot avea loc și în timpul și la sfârșitul „zilei Domnului”. În acest caz nu este nici un motiv să se presupună că aceste lucruri trebuie să aibă loc direct în continuarea revenirii Domnului. Potrivit cu Isaia 65 în Împărăția de o mie de ani va avea deja loc o schimbare în domeniul cerului și al pământului: moartea va fi o excepție, nu vor mai fi catastrofe climaterice și oamenii vor locui în pace cu animalele (vezi § 22.18).

R. Senk scrie mai departe: „În afară de aceasta, textul acesta face clar că creștinii rămân pe pământ până la revenirea lui Hristos și nu au de așteptat o „răpire prealabilă”.” Dacă ținem seama de contextul din 2. Petru 3, vedem despre ce este vorba: Dumnezeu este îndelung-răbdător, „nevrând ca vreunii să piară” (2. Petru 3.9). Această îndelungă răbdare nu va fi nici măcar atunci la capăt, când Biserica (Adunarea) va fi răpită. Desigur atunci este prea târziu pentru toți oamenii, care ar fi putut să știe, deoarece ei au auzit Cuvântul lui Dumnezeu, dar L-au respins. Cu toate acestea mulți oameni, care mai înainte nu au respins Evanghelia, vor veni la credință și se vor pocăi, până va începe „ziua Domnului”. De aceea este pe deplin corect, că Petru nu vorbește aici despre răpire, ci despre „ziua Domnului”, când totul va fi hotărât și nimic nu va mai fi revocabil – atunci definitiv nimeni nu va mai avea șansa să se pocăiască. Ar fi fost total nepotrivit, dacă Petru ar fi introdus răpirea în contextul acesta.

Deoarece revenirea Domnului are două faze (vezi § 17.8) – răpirea este prima fază -, argumentarea lui R. Senk este de altfel lipsită de sens.

Este important – ca și la „ziua Domnului” – să se înțeleagă, că și venirea Domnului nu este o oră anumită de 60 de minute sau o zi de 24 de ore, ci o etapă, care se extinde peste mai mult de 7 ani, și care la sfârșitul ei inițiază „ziua Domnului”. Aceasta la rândul ei durează mai mult de o mie de ani; ea se termină cu distrugerea cerurilor și pământului și prin aceasta inițiază totodată „ziua lui Dumnezeu” (2. Petru 3.12) și starea veșnică (Apocalipsa 21.1-8). „Venirea”, „ziua Domnului” și „ziua lui Dumnezeu” ni le putem probabil imagina ca trei cercuri care stau unul sub altul și se ating reciproc. Primele două se ating în momentul când Domnul apare aici pe pământ în putere, al doilea și al treilea cerc se ating în momentul când cerurile și pământul vor fi distruse (vezi fig. 18).

Fig. 18 De la venirea Domnului și până la ziua lui Dumnezeu

22.17.2 De ce vorbește Petru despre arderea pământului?

Întrebare: De ce apostolul Petru în 2. Petru 3.10-13 nu amintește nici răpirea și nici Împărăția păcii de o mie de ani, ci se ocupă special cu arderea pământului și a lucrărilor de pe el la intrarea în starea veșnică?

Răspuns: Capitolul al treilea din a doua epistolă a lui Petru se ocupă în versetele 1-7 cu materialismul, aceasta înseamnă cu încrederea omului în statornicia lucrurilor vizibile, în contrast cu încrederea în Cuvântul lui Dumnezeu, care ne învață să așteptăm venirea Domnului Isus. Cea mai mare zguduire în stabilitatea lucrurilor vizibile va avea loc atunci când toate elementele se vor descompune prin ardere (2. Petru 3.10). De aceea apostolul în continuare ajunge să vorbească despre această temă. Să pună în locul acesta al scrisorii sale Împărăția păcii cu binecuvântarea ei materială ar fi fost un răspuns total greșit la concepția de viață materialistă a cititorilor săi, care ar fi produs în ei chiar contrariul a ceea ce Petru voia să spună.

Omul nu judecă conform revelației lui Dumnezeu, ci după simțurile sale. De la începutul creației nu s-a schimbat nimic, spune materialistul (2. Petru 3.4). Această atitudine spirituală este cunoscută astăzi în știință și sub noțiunea „actualism”[42]. Chiar dacă omul nu vrea să recunoască și face eforturile cele mai mari să explice potopul ca fiind „imposibil” – explicațiile lui nu corespund adevărului. Mărturia fosilelor, care au luat naștere nu în milioane de ani, ci printr-o transformare rapidă, deodată din animale și plante, nu vrea s-o recunoască. Pentru materialist nu există transformări radicale în prezent și în trecut. Însă acești necredincioși nu știu – și Dumnezeu spune: cu voia! (2. Petru 3.5) -, că lumea a fost deja judecată odată. Ei nu știu că apele, din care pământul a fost scos nu prin evenimente geologice întâmplătoare, ci prin cuvântul puternic al lui Dumnezeu, au acoperit din nou pentru un timp pământul prin potop și toți oamenii și animalele terestre au fost nimicite, cu excepția celor care Dumnezeu le-a păzit în corabie.[43] Deoarece Dumnezeu a nimicit deja lumea de atunci prin apă, Petru vorbește acum despre faptul că pământul de acum va fi nimicit cândva prin foc. Acest „program” va începe cu venirea Domnului.

Batjocoritorii mai au încă ocazie pentru batjocura lor. Însă Domnul nu întârzie „făgăduința revenirii Sale” (2. Petru 3.4; vezi Luca 12.45), ci El oferă încă har, „nevrând ca vreunii să piară, ci toți să vină la pocăință” (2. Petru 3.9). Pentru El o mie de ani sunt numai ca o zi și o zi ca o mie de ani. Însă cândva va veni „ziua Domnului”, neașteptată și nedorită de acești batjocoritori, și la sfârșitul acestei zile totul va pieri. Elementele, care aparent erau așa de stabile, se vor topi de căldură mare: tot ce este pe pământ și constituia conținutul vieții materialiștilor din toate timpurile, va fi mistuit (versetul 10).

Petru vorbește despre nimicirea viitoare a pământului nu numai ca să arate ce răspuns are Dumnezeu pentru materialiștii și batjocoritorii lumii. Nici copiii lui Dumnezeu nu rămân cruțați de duhul materialismului. De aceea el le prezintă și lor aceste gânduri serioase, ca să-i îndemne la un stil de viață sfântă: „… ce fel de oameni trebuie să fiți voi, în purtare sfântă și evlavie!” (2. Petru 3.11). Este vreun gând, care ar fi mult mai potrivit pentru a-i ține în despărțire totală de rău și de tot ce este vizibil? Totodată ei așteaptă și grăbesc „ziua lui Dumnezeu”, „din cauza căreia cerurile, fiind aprinse, vor fi descompuse, și elementele, arzând cu căldură, se vor topi” (2. Petru 3.11,12).

Toate, de care și noi avem plăcere prin natura noastră și în mod deosebit prin natura noastră veche, pe care ne sprijinim și după care alergăm, vor dispare pentru totdeauna. De aceea umblarea noastră ar trebui să fie caracterizată deja astăzi prin despărțire – aceasta înseamnă cuvântul „sfânt” în acest context. Viața noastră ar trebui să fie orientată spre Dumnezeu și nu spre cele vizibile – aceasta înseamnă cuvântul „evlavie”. Creștinul, care se angajează să schimbe lumea și s-o îmbunătățească, s-ar putea să fi citit aceste versete din Scriptură, dar el nu trăiește în credința în aceste versete. Lot și-a întins rădăcini adânci în terenul Sodomei, dar numai pentru că el nu a cunoscut sfârșitul acestei cetăți. Ce ar fi făcut el, dacă l-ar fi cunoscut? Noi cunoaștem sfârșitul lumii acesteia. Trăim noi corespunzător? Lumina profeției lui Dumnezeu vrea să aibă asupra noastră un efect de despărțire și sfințire (vezi § 7.2.2.2).

Teama, de a fi legat cu această stare de lucruri, care vor avea un astfel de sfârșit, nu ar trebui să fie singurul motiv sau motivul principal pentru un stil de viață sfântă. Descompunerea tuturor lucrurilor introduce „ziua lui Dumnezeu”. Atunci va fi cu adevărat ceva stabil și de durată. Este ziua durabilității neschimbătoare și definitive a tuturor lucrurilor. Aceasta este ceea ce noi așteptăm. Judecata nu poate fi subiectul speranței noastre. „Ziua Domnului”, cum am spus, va aduce domnia dreptății. „Ziua lui Dumnezeu” va aduce cu sine o stare de așa natură, că dreptatea va locui pe pământ. Noi așteptăm această zi! Când ea va începe, aceasta stă scris bine stabilit în cărțile lui Dumnezeu, și ea nu poate fi amânată prin nimic. În mod ciudat cu toate acestea noi suntem totuși îndemnați să grăbim venirea acestei zile. Dar cum putem noi s-o grăbim? Apostolul vrea aici să accentueze nu un aspect temporal, ci unul moral. Noi trebuie să arătăm acum în toată umblarea noastră însușirile dreptății permanente și ale sfințeniei, care caracterizează această zi. Deci ce fel de oameni ar trebui să fim noi? „De aceea, preaiubiților, așteptând acestea, străduiți-vă să fiți găsiți de El în pace, fără pată și fără vină” (2. Petru 3.14). Starea veșnică va fi pace, și în ea nu se va găsi nici o pată și nici o vină. Aceste însușiri ale cerurilor noi și ale pământului nou ar trebui să le arătăm deja astăzi, înainte ca ele să devină cândva lucruri de la sine înțeles.

Dar nu este la noi deseori așa, că la noi dreptatea mai mult domnește decât locuiește? Cât de des simțim în noi înclinația carnală de a face sau de a renunța la anumite lucruri, așa că atunci dreptatea trebuie să ne determine ca aceste anumite lucruri să le mânuim altfel, într-un mod corespunzător lui Dumnezeu, deoarece dorințele noastre nu sunt potrivit gândurilor lui Dumnezeu. Dacă dreptatea ar locui la noi, așa cum va fi pe pământ în ziua lui Dumnezeu, vom vrea să facem ceea ce este potrivit cu Dumnezeu și o „domnie” a dreptății nu ar fi necesară. Cât de mult S-ar bucura Dumnezeu, dacă dreptatea ar locui deja astăzi în noi! El ar putea vedea, că această zi viitoare – ziua Sa – privit din punct de vedere moral a început deja la noi.

Petru amintește în epistola sa nu întâmplător scrierile lui Pavel (2. Petru 3.15,16). Petru tocmai a vorbit despre o amânare cu privire la venirea Domnului („… El este îndelung-răbdător față de voi”; 2. Petru 3.9), și tocmai scrierile apostolului Pavel arată – chiar dacă unele sunt „greu de înțeles” (2. Petru 3.16) -, că Dumnezeu are pregătit pentru acest timp de „amânare” un plan deosebit, care până atunci nu a fost revelat. Atenționarea lui Petru este cu siguranță foarte importantă pentru învățătorii Bibliei: orice răstălmăcire a gândurilor din scrierile lui Pavel duce numai la „propria lor pieire” (versetul 16).

22.18 Ce vrea să se spună prin cer nou și pământ nou?

Isaia 65.17: Pentru că, iată, Eu creez ceruri noi și un pământ nou; și cele dinainte nu vor mai fi amintite, nici nu vor mai veni în inimă.

2. Petru 3.13: Dar noi, potrivit promisiunii Sale, așteptăm ceruri noi și un pământ nou, în care locuiește dreptatea.

Apocalipsa 21.1: Și am văzut un cer nou și un pământ nou, pentru că cerul dintâi și pământul dintâi trecuseră; și marea nu mai este.

Întrebare: În Vechiul Testament sunt făgăduite un cer nou și un pământ nou (Isaia 65.17; 66.22). Se referă 2. Petru 3.13 și Apocalipsa 21.1 la această făgăduință? Și cum se explică, că potrivit cu Isaia 65.20 pe pământul nou va fi evident păcat și conform cu Apocalipsa 21.4 evident păcat nu va mai fi?

Răspuns: Dacă vrem să înțelegem schimbarea profețită aici de la lucrurile actuale la starea nouă, atunci trebuie să ne gândim, că această schimbare începe cu începutul „zilei Domnului”, dar această schimbare nu se va sfârși până când această zi va trece în veșnicie (cu privire la „ziua Domnului” vezi § 21). Aceasta înseamnă, că crearea cerului nou și a pământului nou își primește startul într-un anumit sens, când Hristos începe domnia în Împărăția Sa (Împărăția de o mie de ani). Însă ea va fi terminată abia atunci când Împărăția de o mie de ani a trecut în starea veșnică. Toate celelalte interpretări, care sunt făcute cu privire la aceste versete, conduc la contradicții cu alte afirmații ale Scripturii.[44]

Cu începutul „zilei Domnului”, Domnul va introduce o ordine cu totul nouă a lucrurilor, în care Dumnezeu va fi recunoscut și preamărit, El, Cel care în credincioșia Lui a împlinit toate făgăduințele. Nu se va mai gândi la lucrurile de odinioară. Vor fi „ceruri noi și un pământ nou”. La începutul „zilei Domnului”, când El va instaura Împărăția Sa a păcii, ele nu vor fi încă complet noi (în sens fizical-geologic) , dar vor fi cu totul noi în altă privință, de exemplu în ceea ce privește stările de pe pământ: astfel blestemul asupra creației va fi înlăturat. Vor avea loc de exemplu schimbări mari în lumea animalelor și în lumea vegetală (Isaia 11.6-9; 65.25; Osea 2.22), care vor face ca viața pentru om să nu mai fie o luptă împotriva naturii. Și în ceea ce privește cerul atmosferic, vor fi schimbări. Pentru aceasta citim în Osea 2.21 că cerurile „vor asculta pământul”. Din context putem deduce că vremea va fi întotdeauna optimă pentru semănat și recoltat. Nu vor mai fi catastrofe naturale, așa cum le cunoaștem noi astăzi, și nici grindină, care distruge recolta.

Însă cea mai mare înnoire are loc în domeniul moral: Dumnezeu va fi atunci cunoscut pe întreg pământul; va fi adevărată temere de Dumnezeu și oamenii vor fi supuși Împăratului împăraților. Nu numai pe pământ va fi introdusă o ordine nouă a lucrurilor. Sursele de influență de sus vor fi de asemenea schimbate, înnoite: deoarece satan va fi închis în adânc pentru o mie de ani, el nu va mai putea să exercite din cer influența sa rea, așa cum face astăzi. Urmare acestui fapt această ordine nouă de pe pământ nu va mai putea fi stricată ca odinioară prin puterea răului. Va avea loc o schimbare deplină: în loc ca satan să acționeze din cer pe pământ, Dumnezeu va revărsa de acolo binecuvântarea Sa peste pământ, prin cetatea sfântă (Biserica) (vezi de exemplu Apocalipsa 21.24; 22.2).

Aceasta este o privire anticipată minunată spre starea veșnică, când nu va mai fi nici moarte, nici întristare, nici strigăt sau durere (Apocalipsa 21.4) și Dumnezeu va fi „totul în toți” (1. Corinteni 15.28). Între starea veșnică, așa cum este ea descrisă în Noul Testament, și Împărăția păcii, descrisă în Isaia 65, sunt diferențe mari:

• În Împărăția păcii va exista păcat, acolo va domni dreptatea: „Iată, un împărat va împărăți cu dreptate” (Isaia 32.1; compară cu Isaia 65.20), și: „Voi pune peste tine ca administratori pacea și ca domnitori, dreptatea” (Isaia 60.17). În starea veșnică dimpotrivă nu va mai fi păcat, acolo va locui dreptatea: „Dar noi, potrivit promisiunii Sale, așteptăm ceruri noi și un pământ nou, în care locuiește dreptatea” (2. Petru 3.13).

• În Împărăția păcii va fi încă moarte, chiar dacă ea va fi o excepție (Isaia 65.20; Psalm 101.8), însă în starea veșnică „moartea nu va mai fi” (Apocalipsa 21.4).

• În Împărăția păcii va exista încă poporul pământesc al lui Dumnezeu cu capitala sa pământească Ierusalim. În ceea ce privește starea veșnică, nu se va mai face diferențiere între un popor pământesc și națiuni.[45] Acolo găsim numai oameni, și o poziție privilegiată are numai Biserica (Adunarea), noul Ierusalim, ai cărei membrii au fost aleși deja „înainte de întemeierea lumii” (Efeseni 1.4), deci în veșnicie înainte de începerea timpului; prin aceasta într-un anumit sens ei nu sunt din timp. În contrast cu aceștia stau aleșii de pe pământ, care au fost aleși „de la întemeierea lumii” (Apocalipsa 13.8; 17.8; compară cu Matei 25.34) și care în starea veșnică probabil nu vor mai avea o poziție deosebită.

Profetul Isaia este călăuzit prin Duhul să prezinte primele semne ale acestei binecuvântări, când zorii dimineții acestei creații noi se ridică peste pământ. Însă Vechiul Testament nu relatează nimic despre timpul de după Împărăția păcii, și tot așa de puțin că durata Împărăției este limitată la o mie de ani; aceasta ne învață abia Noul Testament. Aceasta este justificată prin aceea că Vechiul Testament este în primul rând revelarea căilor lui Dumnezeu cu poporul Israel, revelarea planului Său cu privire la acest popor. Deoarece Hristos este prezentat înainte de toate în legătură cu Israel, Vechiul Testament în profețiile lui nu depășește cadrul Împărăției păcii, deoarece sfârșitul ei este totodată sfârșitul lui Israel ca popor. Deci nu merge mai departe de „ziua a șaptea”, ziua de sabat, ziua de odihnă a lui Dumnezeu, care este o imagine a Împărăției de o mie de ani.[46]

Abia Noul Testament ne explică ce se înțelege prin „ziua a opta”. Ea este totodată „ziua întâi”, care urmează după încheierea unei perioade de „șapte” zile. Ea este imaginea unui început nou, care între altele are următoarele însușiri: învierea lui Hristos, arătarea pentru ucenicii Săi, revărsarea Duhului Sfânt, ziua în care în Troa a fost vestită frângerea pâinii și în care credincioșii din Corint trebuiau să pună deoparte darurile lor.[47] Starea veșnică este ziua care urmează când s-a încheiat perioada planului lui Dumnezeu cu privire la pământ. Când Noul Testament vorbește despre pământul nou și cerul nou, el pune accentul pe această a opta zi, care este introdusă prin sfârșitul „zilei Domnului”: Atunci pământul cel vechi va fi desființat și va apare un pământ cu totul nou (de exemplu 2. Petru 3.12,13).

22.19 Când a fost scrisă cartea Apocalipsa?

Întrebare: Ce spuneți dumneavoastră despre interpretarea unora, că Apocalipsa lui Ioan s-a împlinit deja odată cu distrugerea Ierusalimului în anul 70 după Hristos?

Răspuns: Pentru răspunsul la întrebare nu ne putem referi la fapte clare și incontestabile, ci mai mult pe indicii, care însă luate împreună vorbesc un limbaj clar. Multe indicii pot de asemenea la urmă să dea o dovadă. S-ar putea găsi multe legături între Apocalipsa și timpul lui Nero (ceea ce ar vorbi atunci pentru o datare timpurie înainte de anul 70). Dar aceste legături pot fi văzute la fel de bine și în timpul domniei lui Domițian, care a domnit între 81 și 96 după Hristos. Deci argumentul acesta nu ne ajută mai departe.

Dacă Apocalipsa s-ar fi împlinit deja în distrugerea Ierusalimului în anul 70 după Hristos, ar trebui să ne întrebăm, de ce părinții bisericii din timpurile de început ale creștinismului au considerat de la început anii nouăzeci ca dată de scriere a Apocalipsei. Ei înșiși s-ar fi înșelat și ar fi înșelat și pe alții, dacă cu bună cunoștință ne-ar fi tăinuit că aceste evenimente demult aparțineau trecutului. În orice caz pare că ei nu au crezut, că Apocalipsa era o profeție deja împlinită, căci părinții bisericii din timpurile de început erau premilenianiști[48] și nu preteriști[49] (vezi § 22.30).[50] Ireneus era un elev al lui Polycarp, pe care apostolul Ioan l-a cunoscut personal. El relatează despre timpul redactării Apocalipsei: „Aceasta a avut nu demult loc, ci tocmai de curând abia la sfârșitul domniei lui Domițian”.[51] Și Eusebiu[52] relatează, că Ioan s-ar fi reîntors de pe insula Patmos după moartea lui Domițian (96 după Hristos). Cei mai mulți comentatori biblici moderni s-au alăturat acestei variante, de asemenea traducerea unitară catolică de exemplu vede data redactării la sfârșitul timpului de domnie al lui Domițian (81-96).

În mod interesant – desigur aceasta nu este suficient ca argument plauzibil – criticii Bibliei au vrut să dateze cărțile Bibliei totdeauna mai târziu decât tradiția și moștenirea, numai Apocalipsa vor unii s-o dateze mai devreme. Se pare că aceia, care preferă datarea timpurie, vor cu plăcere să justifice un anumit fel de interpretare a ei. Interpretarea Apocalipsei făcută de noi rămâne intactă chiar și față de o datare înainte de anul 70 după Hristos. O datare mai târzie ar conduce concepția preteristă ad absurdum (vezi § 22.30).

22.20 Cuvântul „curând” în Apocalipsa

Întrebare: În Apocalipsa se spune frecvent: „… ce trebuie să aibă loc în curând” (Apocalipsa 1.1: 22.6), sau și: „Eu vin curând” (Apocalipsa 3.11; 22.7,12,10). Nu arată aceasta la faptul că Apocalipsa trebuie să fie deja demult istorie? Nu vorbește aceasta despre o redactare a Apocalipsei înainte de anul 70 după Hristos și pentru faptul că ea se referă la distrugerea Ierusalimului?

Răspuns: La prima vedere acesta pare să fie un argument bun pentru toți aceia care după părerea lor Apocalipsa se referă în primul rând la distrugerea Ierusalimului în anul 70 după Hristos. În § 22.19 arătăm, că o datare timpurie a Apocalipsei este foarte improbabilă. În afară de aceasta trebuie să ținem seama că acest mod de exprimare („Eu vin curând”, etc.) nu este străin Noului Testament. Atât în evanghelii cât și în epistole suntem mereu îndemnați să ne așteptăm în orice moment la revenirea Domnului și „mijlocul [nostru] să fie încins”, pentru ca noi să fim găsiți veghind (de exemplu Luca 12.35 și versetele următoare).

Noi nu avem voie să facem părerea noastră omenească etalon cu privire la ce trebuie să însemne cuvântul „curând” în Cuvântul lui Dumnezeu. Noi trebuie să cercetăm smeriți și modești limbajul Scripturii și să ne adaptăm limbajul nostru la cel al Scripturii, și nu invers. În limbajul general „curând” înseamnă „peste puțin timp, imediat, în viitorul apropiat”. Dacă se vrea văzut cuvântul „curând” împlinit în anul 70 după Hristos, ia naștere drept urmare o mare problemă. Căci atunci „curând” ar însemna „câțiva ani”. Dacă în anul 2009 cineva ar scrie: „Vă voi vizita în curând”, dar vizita ar avea loc abia în anul 2011, nimeni nu va spune că el a făcut „curând” vizita anunțată. În exemplul acesta observăm cât de greșit poate fi să vrem să punem limbajul nostru omenesc în Cuvântul lui Dumnezeu. Întrebarea decisivă nu este ce înțelegem noi prin „curând”, ci ce înțelege Scriptura prin aceasta.

Din întârzierea Domnului nu ar trebui să tragem concluzii false, ci mai degrabă să vedem în aceasta harul și îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, pentru că El nu vrea „ca vreunii să piară” (2. Petru 3.9). Să ne gândim și la versetul anterior, „înaintea Domnului o zi este ca o mie de ani” (2. Petru 3.8; compară cu Psalm 90.4), și că în ochii Domnului totdeauna ar fi curând, dacă El ar reveni după două mii de ani. Nu vrem să suprasolicităm pe nedrept acest verset, dar este totuși foarte remarcabil că el este citat tocmai în context cu revenirea Domnului. Deci vom face bine să ne îndemnăm unii pe alții, că Domnul va veni curând (1. Tesaloniceni 4.18; 5.11), ca să ne ia la Sine, pentru ca noi, „fie că veghem, fie că dormim, să trăim împreună cu El” (1. Tesaloniceni 5.10). Atâta timp cât Domnul încă nu a venit, avem ocazia să ieșim și să oferim oamenilor „apa vieții” (Apocalipsa 22.17).

Epistolele apostolilor au trezit deja la primii creștini așteptarea venirii în curând a Domnului. Ei trebuiau să aștepte Luceafărul de dimineață, înainte să vină dimineața arătării Domnului în putere și glorie (vezi 2. Petru 1.19):

• Pavel spune: „Noaptea este mult înaintată și ziua este aproape” (Romani 13.12).
• Iacov spune: „Venirea Domnului s-a apropiat” (Iacov 5.8).
• Petru spune: „Sfârșitul tuturor lucrurilor s-a apropiat” (1. Petru 4.7).
• Ioan spune: „Este ceasul din urmă”, și: „Timpul este aproape” (1. Ioan 2.18; Apocalipsa 1.3).
• Hristos Însuși spune: „Da, Eu vin curând” (Apocalipsa 22.20a).
• Cuvântul lui Dumnezeu se termină în penultima frază cu răspunsul credincioșilor: „Amin! Vino, Doamne Isuse!” (Apocalipsa 22.20b).

Cele zece fecioare au ieșit să întâmpine pe Mire, după ce înainte au adormit (Matei 25.1). Dar cine sunt aceia care spun, Domnul nu vine curând? Sunt robul rău în Matei 24.48 și batjocoritorii în 2. Petru 3.3,4. 

---

Tradus de la: Der vergessene Reichtum, pag. 627-682, Editura Daniel, 2009

Traducere: Ion Simionescu

Partea anterioară Partea următoare