Versete călăuzitoare: 2 Samuel 6.6,7
2 Samuel 6.6,7: Uza a întins mâna spre chivotul lui Dumnezeu şi l-a apucat, pentru că boii erau să-l răstoarne. Şi mânia Domnului s-a aprins împotriva lui Uza; şi Dumnezeu l-a lovit pe loc pentru că îşi întinsese mâna spre chivot şi a murit acolo, lângă chivotul lui Dumnezeu.
Această întâmplare serioasă este de mare importanţă pentru noi, cu toate că de atunci au trecut trei mii de ani. Ea subliniază următorul principiu: lucrarea Domnului trebuie făcută în conformitate cu Dumnezeu, şi nu după părerea noastră, cum considerăm noi că ar fi cel mai bine. Evident chivotul legământului era în pericol să cadă de pe car, şi de aceea părea justificat să previi acest pericol.
David a planificat să aducă chivotul lui Dumnezeu în mijlocul lui Israel, după ce timp de un secol a fost departe. Gândul acesta era absolut corect, însă David nu a ţinut seama de cerinţele Scripturii: chivotul trebuia purtat numai pe umerii leviţilor şi nu altfel [Deuteronomul 10.8; 31.9]. Dispoziţia lui de a transporta chivotul cu un car nou părea să fie un progres, dar aceasta nu era metoda lui Dumnezeu; drept urmare un singur pas greşit a condus la următorul pas greşit. Dacă chivotul ar fi fost transportat aşa cum a rânduit Dumnezeu – şi anume, pe umerii leviţilor -, nimeni nu ar fi trebuit să poarte grijă de siguranţa chivotului legământului. Poporul lui Dumnezeu şi conducătorii lui trebuiau să înveţe că Domnul poartă grijă de interesele Lui proprii.
Cu mai mult de o mie de ani mai târziu au eşuat ucenicii Domnului Isus: în timp ce pe Marea Galileei urla furtuna, El dormea în mica corabie [Marcu 4.37-41], şi ucenicii nu au înţeles că în prezenţa Domnului nu putea să li se întâmple nimic rău. El era desăvârşit de capabil să se ocupe de interesele Lui proprii, şi interesele ucenicilor erau de nedespărţit legate cu interesele Sale. Fără îndoială aceasta a fost simţământul lor, atunci când El S-a sculat şi a liniştit furtuna!
Cât de des suntem ispitiţi să ne amestecăm în lucrarea Domnului, prin aceea că o conducem după propria noastră imaginaţie. Probabil nu suntem foarte exersaţi în a cunoaşte dacă Dumnezeu aprobă sau nu felul cum procedăm noi. Dacă nu este conform gândurilor Sale, probabil El nu execută o astfel de sentinţă faţă de noi, aşa cum a făcut cu Uzia; cu toate acestea fapta noastră Îi displace la fel ca cea a lui Uzia, şi la scaunul de judecată al lui Hristos va primi o sentinţă asemănătoare.
De aceea Scriptura ne cere: „Străduieşte-te să te prezinţi pe tine însuţi lui Dumnezeu încercat şi găsit bun” (2 Timotei 2.15). Nimic altceva nu merită osteneala. „Ia seama la tine însuţi şi la învăţătură” (1 Timotei 4.16); aceasta înseamnă, noi trebuie să ne verificăm critic cu privire la învăţătură.
Probabil putem declara în întregime pozitiv felul nostru de a proceda – comparat cu gândirea lumească; însă aceasta va fi total în zadar, dacă acest fel de a proceda nu este în concordanţă cu învăţătura. Cu alte cuvinte: „credinţa, dată sfinţilor odată pentru totdeauna” (Iuda 3) este încă valabilă – cu toată perioada de timp lungă care a trecut de atunci. Căci ea este lucrarea Aceluia, „la care nu este schimbare sau umbră de mutare” (Iacov 1.17).
Tradus de la: Wir sollten Gott gehorsam sein
Titlul original: „We ought to obey God“
din Scripture Truth, vol. 30, 1938, pag. 183
Traducere: Ion Simionescu