Sărbătorile noastre (2)
Invităm noi pe Dumnezeu la sărbătorile noastre?

SoundWords

© SoundWords, Online începând de la: 02.12.2020, Actualizat: 02.12.2020

Versete călăuzitoare: Leviticul 17.3-5

Leviticul 17.3-5: 3. … Oricine din casa lui Israel va înjunghia un bou sau un miel sau o capră în tabără sau va înjunghia afară din tabără 4. şi nu-l va aduce la intrarea cortului întâlnirii ca să-l prezinte ca un dar pentru Domnul înaintea cortului Domnului, sângele lui se va pune în socoteala omului aceluia: a vărsat sânge; şi omul acela va fi nimicit din mijlocul poporului său, 5. pentru ca fiii lui Israel să aducă jertfele lor, pe care le jertfesc pe câmp deschis, să le ofere Domnului la intrarea cortului întâlnirii, la preot, şi să le jertfească drept jertfe din jertfele de pace pentru Domnul.

Cu această parte a doua a subiectului „Sărbătorile noastre” dorim să adăugăm unele principii din Cuvântul lui Dumnezeu, pentru a justifica cele spuse în partea 1. Probabil cineva se poticneşte de faptul că noi explicăm aceste principii foarte des cu Vechiul Testament. Cu toate acestea este deosebit de important să nu uităm: principiile sfinţeniei lui Dumnezeu nu se schimbă în nici o epocă sau economie. Când noi în 1. Petru 1.13-21 suntem îndemnaţi la o umblare sfântă, atunci Duhul lui Dumnezeu merge chiar aşa de departe că El justifică aceasta cu un loc din cartea Leviticul (1. Petru 1.16; vezi Leviticul 11.45).

Ceva asemănător găsim şi la Pavel. Când Pavel vorbeşte în Romani 12 că noi trebuie să ne dăm trupurile lui Dumnezeu, atunci el foloseşte limbajul din cartea Leviticul şi ne îndeamnă ca noi să le dăm ca „jertfă plăcută” (vezi Leviticul 1.9,13,17, unde este vorba de jertfa de ardere de tot; Leviticul 3.5, unde este vorba de jertfa de pace). În aceasta este inclus: „Fie că mâncaţi, fie că beţi, fie orice faceţi, faceţi toate pentru gloria lui Dumnezeu” (1. Corinteni 10.31). Aşa cum noi trebuie să ne rugăm şi să mulţumim tot timpul, la fel noi trebuie să ne bucurăm în Domnul tot timpul şi „să aducem neîncetat jertfă de laudă lui Dumnezeu” (Evrei 13.15). Dar dacă noi sărbătorim sărbători la care Dumnezeu respectiv Domnul nostru este lăsat la o parte pentru câteva ore, atunci aceasta este în opoziţie mare cu pasajul biblic nou-testamental de mai sus.

Vechiul Testament ne ajută să înţelegem mai bine aceste principii nou-testamentale. Prin imaginile Vechiului Testament ni se explică întrucâtva principiile acestea, aşa că pentru noi este uşor să le transpunem în practică. Deci nimeni să nu se scuze spunând: Noi nu suntem sub Lege! – amintim încă o dată locurile din Romani 15.4; 1. Corinteni 10.6 şi 2. Timotei 3.16,17, unde găsim că Vechiul Testament este plin de modele pentru noi şi că „tot ce a fost scris mai înainte a fost scris spre învăţătura noastră”.

Am văzut deja în prim parte a acestui articol cum ar trebui sărbătorită o jertfă de pace (compară cu Leviticul 7). Animalul jertfit nu trebuia mâncat abia în ziua a treia ca masă de părtăşie. Jertfirea şi partea pentru Dumnezeu trebuiau să stea în context direct cu masa de părtăşie propriu-zisă. Altfel această jertfă de pace nu va fi recunoscută de Dumnezeu şi va fi chiar o urâciune pentru El (Leviticul 7.18).

Mergem acum la Leviticul 17, unde acest gând de bază este confirmat din nou şi chiar accentuat. După citirea primei părţi probabil cineva va spune: nu este vorba de „serviciul divin”, nu este vorba de Masa Domnului. Este o sărbătoare cu totul particulară. În Leviticul 17.3-5 se spune că dacă cineva din Israel voia să taie un animal în pustiu, el nu putea face aceasta fără să ofere lui Dumnezeu animalul ca jertfă de pace. Sângele şi grăsimea din fiecare animal trebuia adusă pe altar. Deci nu era nici o sărbătoare în familie sau cu vecinii sau prietenii, în care Dumnezeu să nu-Şi primească partea. Dacă aplicăm acest model, aceasta înseamnă: Dumnezeu nu doreşte ca noi să sărbătorim festivităţi la care El nu poate fi prezent şi la care El nu primeşte „partea Lui”.

Nu este măreţ gândul acesta, că marele Dumnezeu doreşte cu plăcere să fie la sărbătorile noastre? Dumnezeu ştie cel mai bine ce este adevărata bucurie, şi înainte de toate, în cine noi putem găsi „bucurie deplină”. El a găsit-o în Fiul Său aşa de mult, că cerul s-a deschis de mai multe ori şi Dumnezeu a exclamat cu „entuziasm” (bucurie deplină): „Acesta este Fiul Meu preaiubit în care Mi-am găsit plăcerea.” Când noi ne întâlnim ca fraţi şi surori de credinţă, care sunt subiectele noastre de discuţie? Se deosebesc ele esenţial de cele ale lumii?

Conform cu Leviticul 17 unul care sărbătorea în felul acesta trebuia „nimicit”. Dumnezeu doreşte ca părtăşia noastră să fie sistematic în legătură cu „altarul”, aceasta înseamnă ca noi să nu uităm că părtăşia noastră se bazează exclusiv pe lucrarea Domnului Isus la cruce, unde El Şi-a dat sângele. Dumnezeu doreşte să vadă ceva din puterea dăruirii până în moarte a Domnului Isus pentru Dumnezeu. Această dăruire era exprimată prin arderea grăsimii pe altar. Orice bucurie, care nu are ca bază faptul că Domnul Isus a murit pentru noi este pentru Dumnezeu necurată şi o urâciune. Desigur astăzi nimeni nu mai este „nimicit”, dacă el serbează o sărbătoare egoistă, însă principiul lui Dumnezeu nu s-a schimbat.

Dar tu doreşti „să serbezi împreună cu prietenii tăi”? Aceasta o dorea şi fiul mai mare, „cinstit” din Luca 15. El nu voia să serbeze cu tatăl, el voia să se veselească cu prietenii. Pentru aceasta voia să aibă un „ied”. Probabil şi noi nu-L vrem pe Dumnezeu la sărbătorire, deoarece noi înşine simţim că El ar fi cumva nepotrivit. Aşa a fost şi la fraţii lui Iosif în Geneza 43. Iosif dorea cu plăcere să mănânce împreună cu ei. Însă fraţii lui se temeau şi au încercat deja înaintea uşii să ducă tratative cu uşierul, aşa de incomod era pentru ei să mănânce împreună cu Iosif.

Ce este o sărbătoare potrivită lui Dumnezeu? Strângerea noastră laolaltă nu trebuie să se bazeze pe faptul că noi suntem aşa de prietenoşi unii cu alţii, ci pe faptul că noi toţi am fost răscumpăraţi prin acelaşi sânge al lui Hristos şi găsim în moartea Lui baza pentru părtăşia noastră. Invităm noi pe Dumnezeu la sărbătorile noastre? Este clar, că având un astfel de oaspete sărbătoarea va primi un alt caracter. Dar nu ne merge la inimă faptul că Dumnezeu a purtat grijă în Vechiul Testament în felul acesta, că El voia să fie prezent când unii din poporul Lui aveau părtăşie unii cu alţii la masă în jurul unui animal sacrificat? Aşa cum a spus Iosif în Geneza 43: Oamenii aceştia vor mânca la amiază cu mine.

Conform cu Leviticul 17.4 cel care serba o sărbătoare trebuia să vină la intrarea cortului întâlnirii. În principiu acolo putea oricine era curat să ia parte la masa lui de sărbătoare (Leviticul 7.19). În ceea ce priveşte partea lui Dumnezeu, ne putem foarte repede înşela singuri, că Dumnezeu primeşte deja partea Lui. Dar cum stau lucrurile cu fraţii „curaţi” şi surorile „curate” – sau să spunem spirituali? Ar fi şi ei principial bine veniţi? Sau gândim: dacă fratele ar vedea aceasta aşa şi aşa? Ar putea fi principial la sărbătorile noastre toţi fraţii şi toate surorile?

Aşa cum s-a amintit mai sus, astăzi nimeni nu mai este „nimicit”, dacă el nu serbează o sărbătoare în sensul acesta, însă vedem foarte clar cum Dumnezeu gândeşte cu privire la aceasta şi cum simte. În Leviticul 17 nu ne este numită nici o alternativă neutrală pentru sărbători, cum ar fi după moto-ul: „Fac aceasta numai pentru mine”. Când Dumnezeu arată alternative (Leviticul 17.7), atunci El cunoaşte numai una singură: pentru demoni. Aceasta este foarte dur, vei spune tu. Există în adevăr numai două alternative: noi sărbătorim ori cu Dumnezeu ori cu demonii? Însă este realmente aşa: ori are Dumnezeu bucurie la sărbătorile noastre, ori are diavolul. Dumnezeu vede aşa lucrurile. Dacă Dumnezeu citează din Vechiul Testament în 1. Corinteni 10.7 spre atenţionarea noastră: „Poporul s-a aşezat să mănânce şi să bea şi s-au ridicat să joace”, atunci El leagă aceasta direct cu atenţionarea: „Nu fiţi idolatri”. Orice părtăşie, care nu stă în legătură cu Hristos, primeşte foarte repede caracterul de idolatrie. Ne este clar că o sărbătoare nu primeşte simplu legătura cu Hristos prin aceea că noi rostim repede o rugăciune la masă.

Nu demult un frate, care din cauza lucrării Domnului s-a mutat într-o regiune izolată a Germaniei, a vrut să serbeze a 65-a zi de naştere. S-a gândit să facă aceasta împreună cu fraţii şi surorile din „adunarea natală” de odinioară. Astfel el a sărbătorit în localul de adunare nu numai cu familia, ci şi cu fraţii şi surorile din adunare. Ceea ce a caracterizat sărbătoarea a fost o orientare clară spre onoarea Domnului. La aceasta au contribuit nu numai cântările, rugăciunile şi un gând din Scriptură, ci şi părţile vesele, precum ar fi de exemplu o prezentare Powerpoint puţin cam ironică cu fotografii mai vechi ale fratelui din timpul schimbării domiciliului, care au dat mărturie despre legătura dragostei care unea inimile fraţilor şi surorilor. Nu aş numi sărbătoarea un „party”, şi desigur gustul unuia de 18 ani nu trebuie măsurat cu gustul unuia de 65 de ani. Însă un lucru este clar: sărbătoarea aceasta a îndeplinit toate criteriile Cuvântului lui Dumnezeu referitoare la o sărbătoare conform gândurilor Sale.

În prima parte ne-am referit deja la Ioan 2, unde Domnul Isus la începutul slujirii Sale repede a „jucat rolul principal” la o sărbătoare. La sfârşitul slujirii Sale pe pământ o altă sărbătoare trebuia să joace un rol principal în viaţa Sa. În evanghelia după Matei 27 se spune: „Şi, la sărbătoare, guvernatorul obişnuia să elibereze mulţimii un întemniţat, pe care-l voiau ei. … Dar preoţii de seamă şi bătrânii au convins mulţimile să ceară pe Baraba, iar pe Isus să-L omoare. Și guvernatorul răspunzând le-a spus: «Pe care din cei doi vreţi să vi-l eliberez?» Şi ei au spus: «Pe Baraba!» Pilat le-a spus: «Ce să fac deci cu Isus, care Se numeşte Hristos?» Ei toţi i-au răspuns: «Să fie răstignit!»” (Matei 27.15,20-22). Ce sărbătoare „deosebită”! Sărbătoarea aceasta este unică în istoria lumii! Deoarece Domnul Isus Însuşi a devenit jertfa la această sărbătoare, noi putem avea astăzi sărbători!

Pe de altă parte Domnul Isus a spus cu câteva ore înainte despre această sărbătoare: „Am dorit mult să mănânc paştele acesta cu voi înainte de a pătimi” (Luca 22.15) – era ultima sărbătoare de Paști, înainte ca El Însuşi să devină Mielul de Paști. Dacă ne gândim la aceasta, putem fi altfel decât profund impresionaţi? Şi ca şi cum nu ar fi de ajuns: Domnul adaugă acestei sărbători un element necunoscut până atunci (cu toate multele menţionări ale Paştelui în Vechiul Testament). Şi elementul acesta – o minune peste altă minune! – nu vorbeşte despre suferinţe, aşa cum vorbeau ierburile amare de la primul Paști (probabil ne-am fi aşteptat la aceasta). Nu, el vorbeşte despre bucurie – este paharul! Nu ar trebui acest Domn minunat să fie centrul tuturor sărbătorilor noastre?

„Îndepărtaţi aluatul vechi, ca să fiţi o plămădeală nouă, după cum voi sunteţi fără aluat. Pentru că şi Paştele nostru, Hristos, a fost jertfit; de aceea să ţinem sărbătoarea nu cu aluat vechi, nici cu aluat de răutate şi de viclenie, ci cu azimele curăţiei şi ale adevărului.” (1. Corinteni 5.7,8)

Partea anterioară


Tradus de la: Unsere Feste (2)

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole despre cuvântul cheie Revelion (1)

Mai multe articole despre cuvântul cheie A sărbători (1)

Mai multe articole ale autorului SoundWords (40)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).

Bibeltexte im Artikel anzeigen