Împăcarea tuturor oamenilor

SoundWords

© SoundWords, Online începând de la: 12.09.2018, Actualizat: 12.09.2018

Învaţă Biblia despre o împăcare a tuturor oamenilor?

Adepţii împăcării tuturor oamenilor sunt de acord cu adepţii nimicirii generale în aceea, că cuvântul „veşnic” nu înseamnă întotdeauna nelimitare în timp. Cu toate acestea ei nu împărtăşesc ideea că sufletul va fi nimicit la sfârşit. După părerea adepţilor împăcării tuturor oamenilor după un timp mai lung sau mai scurt de judecată, în final toţi oamenii sunt împăcaţi cu Dumnezeu. Vrem să ne preocupăm cu această presupunere având la îndemână Cuvântul lui Dumnezeu.

Suntem de acord cu adepţii împăcării tuturor oamenilor sub aspectul, că sufletul există veşnic. Întrebarea este: În final vor merge toţi oamenii în cer, după moto-ul „sfârşit cu bine, totul este bine”?

Şi aici este de neînţeles, că la citirea Bibliei imparţial şi fără prejudecăţi poţi ajunge la gândul că la sfârşit va fi totuşi totul bine pentru toţi. Anumite versete scoase din context sau studiate separat ar putea desigur conduce la presupuneri false. În continuare ne vom ocupa mai detaliat cu aceasta. Cine citeşte Noul Testament fără o părere preconcepută, va sta sub impresia că Biblia exclude doctrina împăcării tuturor oamenilor – chiar dacă voia declarată a lui Dumnezeu este „ca toţi oamenii să fie mântuiţi” ( 1 Timotei 2.4), şi că iadul a fost pregătit iniţial nu pentru oameni, ci pentru diavolul şi îngerii lui (Matei 25.41[1]).

Afirmaţiile Bibliei sunt clare; întrebarea este mai degrabă, dacă se doreşte ca afirmaţiile clare ale Bibliei să fie acceptate necondiţionat. Doctrina despre pedeapsa veşnică nu este grea de înţeles pentru minte, ci este grea de acceptat de simţământ. Noi ne-am putea dori foarte mult, ca la sfârşit toţi oamenii să fie mântuiţi – dar aceasta numai pentru că noi am înţeles prea puţin maiestatea, sfinţenia şi dreptatea lui Dumnezeu. Dacă gândurile noastre sunt în concordanţă cu gândurile lui Dumnezeu şi dacă în evaluarea păcatului avem simţămintele lui Dumnezeu, atunci cu siguranţă gândul referitor la o condamnare veşnică nu ni se va mai părea aşa de neimaginat.

Noi putem înţelege gândurile şi simţămintele lui Dumnezeu cu privire la păcat numai atunci când avem o cunoaştere mai mare despre lucrarea de pe Golgota, atunci când Dumnezeul sfânt L-a jertfit pe preaiubitul Său Fiu. Acolo Dumnezeu L-a pedepsit pe El, Cel care în tot timpul vieţii Sale pe pământ L-a glorificat pe Dumnezeu în cel mai înalt grad. Fiecare pas, fiecare acţiune, fiecare gest, fiecare simţământ, pe care Domnul Isus l-a avut, era în concordanţă cu voia Tatălui Său. El a spus numai lucruri, pe care El le-a auzit la Tatăl, şi El a făcut permanent numai ceea ce Tatăl Său i-a spus să facă. „Cel ce M-a trimis este cu Mine; El nu M-a lăsat singur, pentru că totdeauna fac ce-I este plăcut” (Ioan 8.29).

Dumnezeu a pedepsit pe Fiul Său, deoarece pe cruce El era încărcat cu păcatele acelora care vor crede în El (1 Petru 2.24). Dacă medităm la cât de îngrozitoare era această pedeapsă pentru Domnul Isus, atunci recunoaştem cât de îngrozitor trebuie să fie păcatul în ochii lui Dumnezeu. Să citim ce a însemnat pentru Domnul Isus gustul anticipat al acestor suferinţe în Ghetsimani (compară cu Psalmul 69) şi ce a fost în cele din urmă Golgota pentru El (Psalmul 22, Isaia 53). Dacă nu se vrea aducerea condamnării veşnice în concordanţă cu Dumnezeul iubitor – cum se vrea atunci aducerea Golgotei, unde Dumnezeu a pedepsit păcatul în Fiul Său, în concordanţă cu Dumnezeu? De altfel gândul acesta conduce pe unii, ca în mod consecvent să nu vrea să ştie nimic despre o împăcare numai prin sângele lui Isus – despre o „teologie a sângelui”.[2]

Dreptatea, sfinţenia şi dragostea lui Dumnezeu

Să ne ocupăm mai întâi cu întrebarea, de ce doctrina împăcării tuturor oamenilor lezează dreptatea şi sfinţenia lui Dumnezeu şi în cele din urmă redă o imagine falsă despre dragostea lui Dumnezeu. Tocmai realitatea condamnării veşnice revelează Fiinţa lui Dumnezeu ca Dumnezeu sfânt şi drept şi arată de asemenea toată dimensiunea păcatului şi ce este natura păcatului în ochii lui Dumnezeu. Pe de altă parte ea arată şi dragostea lui Dumnezeu, care a iubit lumea aşa de mult, că „a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3.16).

Adepţii împăcării tuturor oamenilor văd tocmai dreptatea lui Dumnezeu pusă la îndoială, dacă ei ar trebui să accepte că păcatele trecătoare ar putea avea ca urmare o pedeapsă fără sfârşit. O pedeapsă nesfârşită pentru un păcat trecător ar fi totuşi nedreaptă. Însă tocmai această argumentare face clar că adepţii împăcării tuturor oamenilor nu ţin seama de dreptatea lui Dumnezeu. Se aduc argumente omeneşti, numai pentru că anumite lucruri nu se pot imagina.

Realmente, aproape că se poate ajunge la îndoială cu privire la reproşul adepţilor împăcării tuturor oamenilor, că un Dumnezeu drept nu ar putea da o pedeapsă fără sfârşit pentru păcate temporare. Aşa cum am remarcat mai înainte, nu se poate imagina o pedeapsă fără sfârşit numai din cauză că nu se are o imagine clară despre caracterul adevărat al păcatului. Dacă ne-am interesa mai mult despre felul cum priveşte Dumnezeu păcatul, atunci am cunoaşte cât de grea a fost judecata pe care Domnul Isus a purtat-o în cele trei ceasuri de întuneric. Corespundea pe deplin dreptăţii, sfinţeniei şi dragostei lui Dumnezeu să părăsească pe Acela care toată viaţa Lui I-a slujit fără întrerupere, dar care la cruce a fost făcut păcat! Ne putem noi imagina, că Dumnezeu a trebuit să părăsească pe Fiul Său preaiubit din cauza aceasta? Aceasta depăşeşte cu mult puterea noastră de imaginare şi totuşi este deplin adevărat.

De ce nu se poate imagina că păcatele temporare au urmări fără sfârşit? C. H. Mackintosh scrie:

Noi nu acordăm nici cea mai mică importanţă întrebării referitoare la presupusa lipsă de cuviinţă între câţiva ani de păcat şi o pedeapsă şi tânguire veşnică. Căci noi nu avem convingerea că acesta ar fi drumul adevărat pentru a cumpăni subiectul acesta. Singurul etalon, care ne poate revela tot adevărul, este exclusiv crucea. Şi noi avem convingerea că tăgăduitorii doctrinei despre condamnarea veşnică dezonorează prin aceasta crucea, da, îi aduc ocară, prin aceea că o degradează la nivelul unui mijloc prin care se obţine eliberarea de o judecată, care nu are durată veşnică.[3]

Nu este deja în viaţa noastră aşa, că uneori din cauza unei greşeli mici trebuie să suportăm toată viaţa consecinţele? O greşeală mică în circulaţia rutieră poate avea urmări cu cele mai grave răniri, cu handicapare pe viaţă sau poate chiar pune capăt vieţii pe pământ şi prin aceasta are consecinţe de neimaginat, de neîndreptat. Sau să ne gândim la pedeapsa cu moartea, care pune definitiv capăt vieţii unui om din cauza unei singure crime. Şi căderea în păcat a lui Adam sau crucea lui Hristos sunt evenimente limitate în timp şi cu toate acestea au urmări nesfârşite (compară cu Romani 5.17-19). De ce păcatele temporare nu ar trebui să tragă după sine urmări veşnice, dacă noi putem observa pretutindeni un principiu asemănător? Indiferent dacă se acceptă sau nu aceste explicaţii omeneşti: dacă Scriptura vorbeşte despre pedeapsa „veşnică”, noi nu ar trebui să numim această pedeapsă „trecătoare şi limitată în timp”.

John Nelson Darby scrie:

Tot aşa de clar este că judecata lui Dumnezeu va fi dreaptă. Dacă Dumnezeu dă o pedeapsă, atunci El ştie să stabilească măsura corectă a pedepsei şi să stabilească cine primeşte multe şi cine primeşte „puţine lovituri” (Luca 12.47,48). Şi El va diferenţia în mod just între aceia care vor fi judecaţi după Lege, şi aceia care merg la pierzare fără să fi stat sub Legea mozaică. Însă toţi vor fi alungaţi din prezenţa lui Dumnezeu (Psalmul 68.2; Matei 25.41) în judecata „care va mistui pe potrivnici” (Evrei 10.27).

Este de asemenea clar, că Dumnezeu, care în harul Său a chemat pe mulţi la slavă (Evrei 2.10; 1 Petru 5.10), de asemenea ştie când şi cum El le va da un loc la dreapta sau la stânga Fiului Său în Împărăţia Sa, şi anume aşa, cum El l-a pregătit pentru ei (Matei 20.23). Fiecare va primi atunci plata corespunzător lucrărilor pe care le-a făcut. În toate acestea toţi au comun mântuirea veşnică şi fericirea veşnică la Isus, da, ei vor fi ca Isus (Romani 8.29; 1 Ioan 3.2). […]

 

Să te referi la dragostea Sa şi să gândeşti că din cauza aceasta este datoria Sa de neocolit de a acţiona într-un mod deosebit, de la care El nicidecum nu S-ar putea sustrage, aşa că este imposibil să existe o condamnare veşnică, această concepţie nu este numai falsă şi nebiblică, ci şi lipsită de sens. El este dragoste, da, dar înainte de toate El este Dumnezeu şi în dragostea Sa nu acţionează constrâns, ci liber şi conform sfinţeniei Sale. Desigur: Dumnezeu este dragoste, dar Acela, care este dragoste, este DUMNEZEU. Dragostea este o trăsătură de caracter a lui Dumnezeu şi ne spune ce este El. Însă prima întrebare nu este: „Ce este El?”, ci: „Cine este El?” El este Dumnezeu şi de aceea poate acţiona în nemărginirea Sa, aşa cum vrea El. „El face tot ce-I este plăcut” (Psalmul 115.3).[4]

Cât de repede noi oamenii ajungem să ne mâniem, atunci când onoarea noastră este atacată; cât de repede suntem noi atunci gata să ne apărăm. Dar nu ar trebui noi mult mai mult să purtăm grijă de onoarea lui Dumnezeu, care a fost atacată şi lezată prin păcat, decât să spunem că noi nu ne-am putea imagina că un Dumnezeu al dragostei ar putea permite un iad veşnic?

Să faci pe Dumnezeu mincinos

Dorim să întrebăm, dacă doctrina împăcării tuturor oamenilor nu face pe Dumnezeu mincinos: căci dacă judecata temporară, pe care cei necredincioşi trebuie s-o suporte după cum se pretinde numai pentru curăţire, care trebuie să-i determine să se recunoască, atunci evident Dumnezeu nu spune adevărul, când El vorbeşte în Cuvântul Său despre faptul că unii „vor avea ca pedeapsă o pierzare veşnică de la faţa Domnului” (2 Tesaloniceni 1.9), şi că unii vor „suferi pedeapsa unui foc veşnic” (Iuda 7).

O pedeapsă temporară

Probabil ei gândesc şi că judecata temporară ar fi mai mult decât o curăţire, care să determine pe păcătos la convertire; ar fi de asemenea o pedeapsă. Dar ce consecinţe are o astfel de afirmaţie? Sunt numai două posibilităţi:

  1. Omul ispăşeşte pedeapsa sa total sau parţial. Drept urmare mântuirea ar fi atunci posibilă fără lucrarea lui Hristos; deci noi am putea adăuga ceva la lucrarea lui Hristos. Însă aceasta este o desconsiderare a lucrării lui Hristos. Dacă ar fi posibil să preiei pedeapsa pentru propria salvare, atunci omul ar putea contribui cu ceva la propria lui mântuire. Însă Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Căci prin har sunteţi mântuiţi … Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu: nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni” (Efeseni 2.8,9).

  2. Hristos a purtat într-adevăr pedeapsa, dar acela, care merge în iad, trebuie s-o mai poarte încă o dată – cel puţin parţial. Însă prin aceasta Dumnezeu este făcut un Judecător nedrept: Dumnezeu ar cere atunci de două ori pedeapsa pentru păcat: o dată de la Hristos şi în final încă o dată de la păcătosul însuşi. Dar deja în viaţa zilnică este de neimaginat că o vină trebuie plătită de două ori; această practică va fi considerată de oricine ca nedreaptă. Vrem noi să atribuim lui Dumnezeu această nedreptate? Şi vom putea noi atunci să ştim sigur, dacă totuşi Dumnezeu nu va mai reveni o dată la păcatele noastre (aceasta înseamnă, la păcatele credincioşilor)? Dacă Dumnezeu cere de două ori pedeapsa pentru păcate – atunci ce ne face siguri astăzi, că El nu va cere aceasta şi de la noi credincioşii? Siguranţa mântuirii nu este posibilă în cadrul acestei învăţături!

Observăm noi, că noi ne pierdem într-o dilemă nerezolvabilă de contradicţii, dacă acceptăm acest sistem doctrinar?

Vrem să redăm în locul acesta unele exemple din Scriptură, care arată că noi răstălmăcim Cuvântul lui Dumnezeu, dacă acceptăm că la sfârşit şi aceia care sunt pierduţi vor fi totuşi găsiţi (oricât de mult ne-am dori noi probabil ca ei să fie găsiţi):

  • Domnul Isus spune că „mânia lui Dumnezeu rămâne” peste cei care nu au crezut (Ioan 3.36). Putem noi afirma simplu contrariul: mânia lui Dumnezeu nu rămâne?

  • În acelaşi verset El spune: „cine nu crede în Fiul nu va vedea viaţa.” Putem noi afirma simplu contrariul: el va vedea totuşi viaţa?

  • Domnul spune despre acela care a hulit pe Duhul Sfânt, „nu va căpăta iertare în veac” (Marcu 3.29). Putem noi totuşi afirma, că după un timp mai lung sau mai scurt i se va ierta totuşi? Cine ne dă autoritatea să facem aceasta? Suntem noi mai mari decât Dumnezeu?

  • Domnul Isus spune: „Şi ce foloseşte unui om să câştige toată lumea, dacă îşi pierde sufletul?” (Marcu 8.36). Putem noi spune: la sfârşit el îşi va câştiga sufletul?

  • Dacă Domnul Isus spune: „Intraţi pe poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare, şi mulţi sunt cei ce intră pe ea. … Atunci le voi spune curat: ‚Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege!’” (Matei 7.13,23), putem noi atunci afirma, că El cunoaşte totuşi pe aceşti oameni, aşa că în final calea largă va conduce totuşi în fericirea cerului?

  • Epistola către Evrei spune că „cei ce au fost luminaţi odată, şi au gustat darul ceresc, şi s-au făcut părtaşi Duhului Sfânt, şi au gustat Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor – şi care totuşi au căzut, este cu neputinţă să fie înnoiţi iarăşi şi aduşi la pocăinţă” (Evrei 6.4-6). Dacă Scriptura spune că (pentru anumite persoane) este imposibil să fie aduşi la pocăinţă – avem noi voie să dăm aceasta la o parte simplu şi să afirmăm contrariul: cândva este totuşi posibil?

Să mai ţinem seama şi de următoarele: dacă afirmăm că Hristos ne-a salvat numai de o pedeapsă temporară, prin aceasta desconsiderăm lucrarea Domnului Isus.

Cu cât Dumnezeu a atins mai profund conştiinţa noastră, cu atât mai mult am recunoscut natura noastră păcătoasă şi stricăciunea noastră în lumina sfinţeniei lui Dumnezeu, cu atât mai mult vom înţelege că noi am meritat să fim excluşi pentru totdeauna din prezenţa lui Dumnezeu şi merităm să îndurăm mânia Sa veşnică şi pedeapsa Sa veşnică. Dacă nu simţim natura noastră păcătoasă, aceasta este din cauză că nu cunoaştem cât de rău este în realitate păcatul înaintea Dumnezeului sfânt.

Întrebarea este deci: Ce merită păcatul? Dacă răspunsul nostru la aceasta este: să fi despărţit veşnic de Dumnezeu, atunci înţelegem mai mult ce a luat Hristos asupra Sa atunci când a făcut lucrarea de ispăşire. Căci El Însuşi a purtat păcatele noastre, da, mai mult chiar: El „a fost făcut păcat pentru noi” (2 Corinteni 5.21)! El a îndurat pentru noi depărtarea de Dumnezeu, atunci când a strigat: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27.46).

Doctrina împăcării tuturor oamenilor este mutarea de şah a diavolului, ca să diminueze lucrarea Domnului Isus. Deoarece el nu mai poate anula lucrarea de ispăşire făcută de Domnul sau s-o muşamalizeze, vrea cel puţin s-o diminueze.

Cum trebuie evaluată întrebarea referitoare la împăcarea tuturor oamenilor?

Învăţătura despre împăcarea tuturor oamenilor este de aceea aşa de periculoasă, deoarece ea în urmările ei este distrugătoare de credinţă. Lucrarea Domnului Isus la cruce este atacată în multe privinţe. În funcţie de conturarea învăţăturii despre împăcarea tuturor oamenilor, se merge până la ideea că omul ar putea totuşi să-şi câştige singur mântuirea: şi anume prin aceea că el însuşi poartă judecata asupra păcatelor lui şi le ispăşeşte în judecată. În funcţie de felul argumentării, Dumnezeu este făcut mincinos sau I se atribuie nedreptate. În afară de aceasta, această învăţătură falsă atacă sfinţenia şi dreptatea lui Dumnezeu şi pictează un tablou unilateral despre Dumnezeu, ca şi cum El ar fi numai „Dumnezeul iubitor” şi nu este şi un Dumnezeu sfânt, care nu poate avea părtăşie cu păcatul.

Este clar: o învăţătură distruge credinţa, dacă ea

  • în urmările ei atacă pe Dumnezeu şi face pe Dumnezeu mincinos
  • atribuie lui Dumnezeu nedreptate
  • diminuează lucrarea Domnului
  • vesteşte o evanghelie falsă (aşa cum am arătat mai înainte).

Toate aceste puncte sunt valabile pentru doctrina împăcării tuturor oamenilor. De aceea ea este o doctrină distrugătoare a credinţei.

Cum să ne comportăm faţă de adepţii împăcării tuturor oamenilor?

Conform cu 2 Timotei 2.20,21[5], oamenii care vestesc o învăţătură distrugătoare a credinţei (compară cu 2 Timotei 2.18) sunt „vase de ocară”, de care trebuie să ne despărţim. O astfel de învăţătură nu este „învăţătura lui Hristos” ( 2 Ioan 9).

Noi creştinii s-ar putea să înţelegem diferit unele lucruri din Biblie şi în privinţa aceasta ar trebui să ne suportăm unii pe alţii. Însă noi trebuie să ne despărţim consecvent de o evanghelie falsă şi de o învăţătură care atacă lucrarea Domnului precum şi sfinţenia şi dreptatea şi onoarea lui Dumnezeu. Scriptura ne dă indicaţii clare în epistola către Galateni, în a doua epistolă către Timotei capitolul 2, şi în a doua epistolă a lui Ioan despre felul cum trebuie să ne comportăm cu învăţătorii care aduc astfel de învăţături: să ne despărţim consecvent de ei. Sunt desigur diferenţe în ceea ce priveşte măsurile de disciplinare în Casa lui Dumnezeu; un învăţător fals, de exemplu, are mai multă responsabilitate decât unul care a fost dus în rătăcire printr-o învăţătură falsă.

Uneori se doreşte în Biserică să se fie de ajutor prin aceea că se interzice unui adept al împăcării tuturor oamenilor să vorbească despre părerea lui despre mântuire. I se permite să predice şi să scrie, dar el nu are voie să spună nici măcar un cuvânt despre împăcarea tuturor oamenilor. A. E. Wilder-Smith scrie în privinţa aceasta:

Ei sunt constrânşi, drăguţii de ei, într-o cămaşă de forţă îngrozitoare. Ei trebuie să joace un rol pe care de fapt nu-l pot juca, - căci prin interdicţie, ei niciodată nu pot fi fără grijă ceea ce sunt, şi nu pot să vestească ceea ce lor însuşi le-a fost o binecuvântare, aşa cum cred ei. Acest fapt deranjează părtăşia, căci ea necesită jocuri de-a v-aţi ascunselea şi distruge încrederea. […] Dacă fratele meu crede din toată inima în împăcarea tuturor oamenilor, eu nu-l ajut dacă îl alung în „subsol”. […] În nici un caz nu trebuie să-l constrâng să joace un rol căruia el nu-i corespunde. Îi voi deforma caracterul, dacă fac aşa.[6].

Dacă nu te distanţezi de un adept al împăcării tuturor oamenilor, dăunează nu numai Bisericii din care faci parte, ci şi adeptului împăcării tuturor oamenilor. Pentru Wilder-Smith ţinerea cu tărie la efectele împăcării tuturor oamenilor are efecte asupra părtăşiei creştine:

Căci o bază a părtăşiei creştine este împlinirea Cuvântului. … În astfel de Biserici trebuie – aşa cum spun francezii – făcută „ventilaţie”, pentru ca aerul spiritual să poată fi iarăşi „bun de respirat”. Adevărul şi onestitatea, sinceritatea şi caracterul deschis în Biserică sunt condiţiile de bază pentru „aer” sănătos în Biserică. Împăcarea tuturor oamenilor nu se creează în Biserică, deoarece ea nu corespunde Cuvântului – şi pentru că se joacă „de-a v-aţi ascunselea”.[7].

Se potriveşte acest ton „împăciuitor” cu începutul acestui pasaj (punerea deoparte)? Citatul blând al lui Wilder-Smith vine cumva surprinzător pentru cititor, după ce s-a luat poziţie clară. Noi nu ştim ce ar putea exact spune Wilder-Smith prin „ventilaţie”, dar noi am încercat mai înainte să dovedim că împăcarea tuturor oamenilor este o evanghelie falsă. Cuvântul lui Dumnezeu vorbeşte în astfel de cazuri despre faptul că „puţin aluat dospeşte toată plămădeala” (Galateni 5.9) şi ne cere să „măturăm aluatul cel vechi, ca să fim o plămădeală nouă” (1 Corinteni 5.7).

Disciplinarea în Biserică nu poate fi totdeauna pauşal evaluată, fiecare caz trebuie tratat şi evaluat separat. Însă o tratare falsă a acestei probleme aduce pagubă pentru toţi cei implicaţi şi nu este spre onoarea Domnului nostru.

Partea anterioară Partea următoare

 

Adnotare

[1] … în focul cel veşnic, pregătit diavolului şi îngerilor lui.

[2] În mod deosebit teologii feminişti sunt împotriva unei „teologii a sângelui”.

[3] Din periodicul Hilfe und Nahrung, Neustadt (Ernst-Paulus-Verlag) 1971, pag. 339 (tradus). Vezi şi articolul „Ist die ewige Verdammnis wirklich ‚ewig’?” de C. H. Mackintosh pe http://www.soundwords.de/artikel.asp?id=6272.

[4] J. N. Darby, Es gibt eine ewige Verdammnis, Neustadt/Weinstraße (Ernst-Paulus-Verlag), Ediţia a 3-a, pag. 29-31 (tradus). Vezi şi articolul „Ist die ‚ewige Verdammnis’ ewig?” de J. N. Darby pe http://www.soundwords.de/artikel.asp?id=220.

[5] „Într-o casă mare nu sunt numai vase de aur şi de argint, ci şi de lemn şi de pământ. Unele sunt pentru cinste, iar altele pentru dispreţ. Deci, dacă cineva se curăţeşte de acestea, va fi un vas de cinste, sfinţit, folositor Stăpânului său, pregătit pentru orice lucrare bună.

[6] A. Wilder-Smith, Allversöhnung: Ausweg oder Irrweg?, Hänssler, ediţia a 2-a 1985, pag. 42 (tradus).

[7] Idem, pag. 43.


Tradus de la: Allversoehnung (3)

Traducere: Ion Simionescu


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).