Verset călăuzitor: Ioan 1.29

 Ioan 19.5: Iată Omul!

„Iată, Omul” – aşa a prezentat Pilat poporului pe Domnul, atunci când inima acestui păgân a fost lovită prin privirea „Omului durerii” suferind pe nedrept. Şi inimile noastre au fost mult mai mişcate, când noi – în pasajele de până aici – am urmărit drumul Său spre cruce şi L-am privit în suferinţele Sale pricinuite de mâna omului.

„De la ceasul al şaselea …” – Aşa şi asemănător iniţiază primele două evanghelii, clar de recunoscut, o perioadă nouă (Matei 27.45-47; Marcu 15.33-35; Luca 23.44,45a), în care suferinţa Domnului provocată de mâna omului rămâne total în urma a ceea ce El a suferit din partea lui Dumnezeu, ceea ce El trebuia să sufere, dacă trebuia să aibă loc o „ispăşire pentru păcatele noastre”, „şi nu numai pentru ale noastre, ci şi pentru ale întregii lumi” (1 Ioan 2.2). Aici, cu privire la aceste ultime ceasuri, credinţa exclamă împreună cu Ioan Botezătorul un alt „Iată!”:

Ioan 1.29: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!”

„Era cam pe la ceasul al şaselea. Şi s-a făcut întuneric peste toată ţara până la ceasul al nouălea. Soarele s-a întunecat” (Luca 23.44,45a)[1] De ce cerul şi-a acoperit faţa? De ce soarele – la mijlocul zilei – şi-a pierdut strălucirea? Era un semn exterior pentru faptul că acum tot ce înconjura pe Domnul, cu ceea ce El a avut a face până acum, s-a retras; ceea ce avea loc acum în aceste ultime ore, era o chestiune numai între El şi Dumnezeu.

Cum ar fi putut creaţia să privească adâncimea suferinţelor în care S-a coborât Creatorul? I se cuvenea ei o altă haină având în vedere „întunecimile” (Psalmul 88.6) care înconjurau sufletul Aceluia care a chemat creaţia la existenţă (Evrei 7.2)? Şi nouă ni se cuvine ca într-o reţinere şi teamă sfântă să ne retragem, şi în veşnicie nu vom putea pătrunde taina a ceea ce se petrecea aici în sufletul Domnului.

La aceasta se adaugă şi faptul că Duhul Sfânt ne relatează puţin despre cele trei ore. Cum ar fi putut El să ne descrie munca sufletului Său sfânt, atunci când El S-a dat ca „jertfă pentru vină”? Cum ar fi putut El să ne facă cunoscut ce însemna atunci când El „Şi-a vărsat sufletul în moarte”, când L-a cuprins „frica şi judecata”, când El „a fost şters de pe pământul celor vii” (Isaia 53.8,10,12), când El a fost „întins printre cei morţi” (Psalmul 88.5) şi „adus în ţărâna morţii” (Psalmul 22.15)?

Vina noastră-ai ispăşit-o,
Când de moarte-nconjurat,
Liniştit şi în tăcere,
Ai purtat ce-am meritat.

Este aşa cum spune poetul. Şi aici „El nu Şi-a deschis gura” (Isaia 53.7). Nu auzim nici o plângere a Celui care suferea aşa de mult, buzele Lui au rămas mute, până când în cele din urmă s-au deschis „pe la ceasul al nouălea” să dea mărturie „cu glas tare” despre ceea ce suferea.

„Pe la ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas tare …” (Matei 27.46) – Până în momentul acela nu auzim nici un strigăt, nici pe cruce şi nici înainte, pe drumul Său de suferinţe. Calm şi liniştit a mers pe acest drum până când acolo sus pe lemnul blestemului a rostit cuvinte de dragoste şi har către ucenicul pe care Îl iubea, către mama Sa şi către unul din tâlhari. Aici însă un strigăt cu glas tare – o dovadă, că mai era încă o prăpastie mult mai adâncă a suferinţei, în care piciorul Lui a coborât abia acum în ceasul acesta. „Nu este nimic pentru voi, care treceţi pe această cale? Priviţi şi vedeţi dacă este vreo durere ca durerea Mea …” (Plângerile lui Ieremia 1.12). – Acest cuvânt se poate aplica la El în sensul lui cel mai profund, aici, „în ziua mâniei” lui Dumnezeu.

Şi acest al patrulea cuvânt de pe cruce (după cum presupunem noi) se deosebeşte total, în ce priveşte natura şi conţinutul lui, de celelalte cuvinte. „Eli, Eli …!”[2] „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu …” – Când mai înainte am auzit din gura Lui o adresare la Tatăl în felul acesta?

„Te laud, Tată” (Matei 11.25), a strigat El, atunci când lepădarea din partea poporului a devenit ocazia pentru o nouă desfăşurare a harului divin. „Tată”, „sfinte Tată”, „neprihănitule Tată” (Ioan 17.1,11,25), aşa Îl numeşte El în rugăciunea Sa. „Tatăl Meu” (Matei 26.39,42), „Ava, Tată” (Marcu 14.36) au venit de pe buzele Lui chiar şi în grădina Ghetsimani, atunci când a luat paharul suferinţelor din mâna Tatălui. Ce părtăşie intimă, netulburată nici măcar de cea mai uşoară adiere! Şi: „Tată, iartă-i …” (Luca 23.34), S-a rugat fiind încă pe cruce – o dovadă pe deplin suficientă pentru noi că El nu a fost, aşa cum gândesc mulţi, purtătorul păcatelor deja înainte de cele trei ore de întuneric. Cine gândeşte că El a fost purtătorul păcatelor înainte de aceste trei ore de întuneric, acela nu a înţeles ce este păcatul în ochii lui Dumnezeu, şi diminuează, cu siguranţă fără să vrea, suferinţele ispăşitoare ale Mântuitorului.

Căci ce schimbare a intervenit, trebuia să intervină, atunci când era vorba de aceste suferinţe! „Pe la ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas tare, zicând: … Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”  - Că El era „părăsit de oameni” (Isaia 53.3), că El a mers permanent, aş zice în crescândă singurătate pe drumul Său pe acest pământ, până când în cele din urmă „toţi au găsit o pricină de poticnire” (Matei 26.31) în El şi L-au lăsat singur, aceasta nu ne miră. Era din cauza credincioşiei şi devotamentului Său faţă de Dumnezeu în mijlocul unui neam necurat şi vrăjmaş faţă de Dumnezeu. Însă aici era Dumnezeu, Cel care L-a părăsit, pe El, care „n-a făcut păcat” (1 Petru 2.22), da, „n-a cunoscut păcat” (2 Corinteni 5.21).

Însă numai pe departe intuim ce a fost pentru Dumnezeu să-Şi ascundă faţa de Acela care era adevărata jertfă de ardere de tot, care venise să facă voia Lui şi pe care a împlinit-o în chip desăvârşit (Evrei 10.9; Psalmul 40.9). Nu s-a spus în timpul scurs până atunci, cu privire la Tatăl şi Fiul[3], aşa cum citim în istorisirea despre jertfirea lui Isaac: „Au mers amândoi împreună înainte”? Desigur acolo, când Avraam a luat pe fiul său, „pe singurul său fiu, pe care-l iubea”, ca să-l jertfească pe muntele Moria, Dumnezeu nu i-a permis: „Avraame! Avraame! … Să nu pui mâna pe băiat şi să nu-i faci nimic.” (Geneza 12.6,8-12) Aici însă Dumnezeu nu a intervenit, şi nu a venit nici un înger să poruncească încetarea, sau să întărească pe Domnul, ca în noaptea când El era „în luptă grea” (Luca 22.43). Aici Dumnezeu S-a întors de la El, aici El trebuia s-o facă, da, noi citim: - o taină veşnic de nepătruns! – „Domnului I-a plăcut să-L zdrobească; L-a supus suferinţei” (Isaia 53.10).

Însă aceasta era tocmai ceea ce pentru Domnul făcea „munca sufletului Lui” să fie nesfârşit de mare, „să se topească ochiul de suferinţă” – că era „Dumnezeul Său”, Cel care L-a părăsit. „M-ai aruncat în groapa cea mai de jos, în întunecimi, în adâncuri. Mâna Ta Mă apasă şi Mă năpădeşti cu toate valurile Tale.” „Spaimele Sale” erau cele care „L-au distrus”, „mânia Lui aprinsă” a trecut peste El (Psalmul 88.6-16) – „O mulţime de tauri” şi „tauri puternici din Basan” L-au înconjurat; de asemenea şi durerile corporale şi tratamentul înjositor al acelei „cete de răufăcători” (Psalmul 22.12,16).

Toate au fost simţite de El, aşa cum am văzut, în adâncul inimii; şi totuşi, ce erau acestea faţă de chinul nespus de mare al acestor ceasuri! „Dar Tu, Doamne, nu Te depărta! Tu, tăria Mea, grăbeşte-Te să-Mi ajuţi!” (Psalmul 22.19).

Părinţii „au strigat” către Dumnezeu, ei „s-au încrezut în El” şi „nu rămâneau de ruşine” (Psalmul 22.4,5); dar strigătul Lui nu a primit nici un răspuns. David a privit în jos de la înălţimea vieţii lui şi a putut constata: „n-am văzut pe cel drept părăsit” (Psalmul 37.25). Însă Domnul a strigat: „Nu Te depărta de Mine, căci se apropie necazul şi nimeni nu-Mi vine în ajutor!” (Psalmul 22.11) Dumnezeu a stat „departe de mântuirea Sa, de cuvintele geamătului Său” (Psalmul 22.1). Ce mişcător! Da, este un eveniment mai presus de puterea de înţelegere, să auzi pe singurul Om drept, care a fost vreodată în lume, să spună la sfârşitul vieţii Sale, că El „a fost părăsit de Dumnezeu”.

Nu întrebăm şi noi în privinţa aceasta: De ce? Nu înţelegem noi bine, că El a întrebat aşa? „Pentru ce M-ai părăsit?” „Pentru ce stai aşa de departe, Doamne? Pentru ce Te ascunzi la timp de necaz?” (Psalmul 10.1) „Voi zice lui Dumnezeu, Stânca Mea: ‚Pentru ce M-ai uitat?’” (Psalmul 42.9) „Tu eşti Dumnezeul tăriei Mele; pentru ce Mă lepezi?” (Psalmul 43.2) „Pentru ce, Doamne, lepezi sufletul Meu? Pentru ce Îmi ascunzi faţa Ta?” (Psalmul 88.14)

Dar nu Îi era cunoscută cauza îngrozitoare a acestei părăsiri? Ştim că noi nu trebuie să înţelegem aşa întrebarea Sa; căci mai dinainte „Isus ştia tot ce avea să vină asupra Lui” (Ioan 18.4). De asemenea şi noi cunoaştem cauza aceasta, pentru că Cuvântul Său ne învaţă despre ea, şi de asemenea şi poporul Său pământesc, care chiar şi aici – ce îngrozitor! – îndrăzneşte să-L batjocorească (Matei 27.47,49), va recunoaşte odată prin gura rămăşiţei credincioase: „Desigur, El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui … Dar El era străpuns pentru nelegiuirile noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea era peste El, şi prin rănile Lui suntem vindecaţi.” (Isaia 53.4,5).

Ce mulţi au fost aceia, care în toate timpurile au găsit pace şi mântuire în aceste cuvinte! Căci cum altfel ar fi putut ei corespunde cerinţelor drepte ale lui Dumnezeu? „Căci – ceea ce n-a putut face Legea, întrucât firea păcătoasă o făcea fără putere” – aceasta a făcut Dumnezeu, prin aceea că El, şi anume în propriul Său Fiu, „a condamnat păcatul în firea păcătoasă” (Romani 8.3). Dumnezeu să fie preamărit! „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi” (Galateni 3.13) – Aceasta era ceea ce a avut loc în aceste ultime ceasuri, când Dumnezeu, „Dumnezeu-Mântuitorul”, L-a judecat pe El, Garantul şi Locţiitorul nostru.

Dacă mai înainte Domnul a suferit din cauza mâinilor omului, acum El suferea sub mâna unui Dumnezeu sfânt şi drept. Dacă mai înainte El a suferit din cauza dreptăţii Sale, acum suferea din cauza vinii noastre şi a păcatului nostru. Căci aici, în cele trei ceasuri de întuneric, El a devenit jertfa desăvârşită pentru păcat şi pentru vină, un „lucru preasfânt” (Leviticul 6.18; 7.1) pentru Dumnezeu – o jertfă pentru păcat, al cărei sânge a fost dus în partea dinăuntru a Locului Preasfânt şi este pentru totdeauna acolo înaintea lui Dumnezeu (Leviticul 16.15; Evrei 13.11,12). Aici Dumnezeu a pus asupra Lui păcatele noastre, pe El, Cel care „n-a făcut păcat şi în gura Lui nu s-a găsit vicleşug” (1 Petru 2.22,24; Evrei 9.28). Aici El, „pe Cel care n-a cunoscut păcat, L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să devenim dreptatea lui Dumnezeu în El” (2 Corinteni 5.21). Ce dragoste, care a luat asupra Sa, El Însuşi fără păcat, să fie tratat ca păcătos în locul nostru, „ca Dumnezeu în prezenţa lui Dumnezeu”, aşa cum a spus cineva, „fără vreun văl, care să fi acoperit păcatul, fără să aibă parte de vreun har, ca să poată suporta păcatul sau să-l acopere!” Cu adevărat, această dragoste era „mai tare decât moartea şi gelozia ei neînduplecată ca Şeolul; jarul ei este jar de foc, flăcări ale Domnului. Apele cele mari nu pot să stingă dragostea şi râurile n-ar putea s-o înece; de ar da omul toate averile din casa lui pentru dragoste, tot n-ar avea decât un profund dispreţ” (Cântarea Cântărilor 8.6,7). – „A Lui, care ne iubeşte, care ne-a spălat de păcatele noastre în sângele Său şi a făcut din noi o împărăţie, preoţi pentru Dumnezeul Său şi Tatăl, a Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor! Amin.” (Apocalipsa 1.5,6)

El S-a coborât în abisul, în care păcatul l-a prăbuşit pe om, în judecata, care ar fi trebuit să ne lovească veşnic, ca să primească pentru noi „plata păcatului”, moartea. Vedem aici ce este păcatul în ochii lui Dumnezeu; însă şi El, Domnul, desăvârşit de curat, a simţit aceasta (aşa cum a simţit mai înainte batjocura şi ocara) cu simţăminte desăvârşite: „Un adânc cheamă un alt adânc la vuietul căderii apelor Tale; toate talazurile şi valurile Tale trec peste Mine” (Psalmul 42.7; Iona 2.4). Noi înţelegem că, aşa cum la începutul drumului Său de suferinţe era îngrozit să ia acest pahar, sufletul Lui acum, când a golit complet paharul, „s-a săturat de atâtea rele” (Psalmul 88.3).

Ce lucrare de răscumpărare! Ce glorificare desăvârşită a lui Dumnezeu! Da: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!”

Tradus de la: Siehe das Lamm Gottes

Titlul original: „Siehe, das Lamm Gottes“
din Ermunterung und Ermahnung, 1985, pag. 33–40

Traducere: Ion Simionescu