A predicat Hristos Evanghelia în Hades?
1 Petru 3.18-20

Hendrik Leendert Heijkoop

© EPV/SoundWords, online seit: 08.03.2019, aktualisiert: 08.03.2019

Versete călăuzitoare: 1 Petru 3.18-20

1 Petru 3.18-20: … pentru că şi Hristos a suferit o singură dată pentru păcate, Cel drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă la Dumnezeu, fiind omorât în carne, dar făcut viu în duh, prin care, de asemenea, mergând, a predicat duhurilor care sunt în închisoare, odinioară neascultătoare, când îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu aştepta în zilele lui Noe, pe când se pregătea corabia, în care puţini, adică opt suflete, au fost salvaţi prin apă

Aproape că nu există un loc din Cuvântul lui Dumnezeu, care să fie aşa de des smuls din context şi să fie mai mult folosit abuziv, decât sunt aceste versete. Aceasta a început deja la Justin, martirul, şi Ireneus, care au trăit scurt după apostoli, şi se întinde pe parcursul secolelor până astăzi, unde învăţătorii aşa-numitei împăcări generale (împăcarea tuturor oamenilor) propagă cu putere vechea învăţătură rătăcitoare (şi deseori ca ceva nou) ca fiind adevăruri incontestabile. Pe lângă aceasta între multele voci nu există nicidecum unanimitate; diferenţele sunt mari. Argumentele lor se contrazic deseori total. Rătăcirea nu este niciodată consecventă. Dar tuturor le este comun, că ei se abat de la cuvintele clare ale lui Petru şi ajung la concluzii care sunt în contradicţie totală cu adevărul lui Dumnezeu.

Nu s-a început aşa, ca şi cum Cuvântul lui Dumnezeu în mod deosebit ar fi fost greşit înţeles, ci începutul a constat în aceea, că exista o necunoaştere generală despre adevăratul loc binecuvântat al creştinului credincios. Dacă citim scrierile părinţilor apostolici şi ale părinţilor bisericii, aproape că nu putem înţelege cum adevărul putea să fie deja aşa de întunecat deja la scurt timp după moartea apostolilor. La aceasta s-a adăugat, că pe baza inexactităţii, cu care –conştient sau inconştient - unele cărţi şi epistole ale Noului Testament au fost copiate, ei – aşa cum au scris scribii – posedau un Nou Testament, care era mult mai rău decât cele mai rele traduceri, care au fost folosite în ultimele secole în Europa, la care trebuie însă spus, că erau puţini cei care puteau spune că au un Nou Testament complet al lor.

Întotdeauna este aşa, că gândurile noastre referitoare la o anumită parte a Cuvântului lui Dumnezeu nu pot fi despărţite de starea noastră generală. În mod normal cineva, care este spiritual, poate vedea care este starea noastră spirituală pe baza sentinţei noastre despre lucrurile spirituale. Cineva care este bine întemeiat cu privire la Evanghelie şi în conştiinţa lui are certitudinea despre viitorul bine stabilit al celor pierduţi, şi pe de altă parte are deplina certitudine binecuvântată a copiilor lui Dumnezeu pentru acum şi în veşnicie, este practic 90% sigur de fanteziile care au fost expuse în legătură cu aceste versete din epistola întâia a lui Petru. Dar dacă nu ne odihnim în harul şi adevărul care au venit prin Hristos (Ioan 1.17), suntem în pericolul mare să ne abatem prin deducţii, fantezii şi prescripţii.

În cele ce urmează pun la bază textul Noului Testament Nestle în greacă, care după părerea mea este în general corect în locul acesta. Pe cât pot eu vedea, singurele puncte, despre care se pot avea păreri diferite, sunt următoarele:

  1. În versetul 18 cuvântul apethanen („a murit”), după părerea mea ar trebui să fie epathen („a suferi”). Martorii textului [n. tr.: manuscrise sau tipărituri vechi ale textului] sunt aproape la fel de tari pentru ambele cuvinte. Pe baza contextului eu presupun însă, că trebuie să se spună
  2. În versetul 20 cuvântul oligoi sau oligai („puţini/puţine”- sub forma masculin şi feminin). Şi pentru aceste două cuvinte sunt martori de text puternici. Însă ambele puncte nu au nici o importanţă pentru întrebarea pe care vreau s-o tratez.

Linia directoare în cele mai multe învăţături rătăcitoare cu privire la aceste versete este, că Hristos între moartea Sa şi învierea Sa, deci în timp ce trupul Lui era în mormânt, - sau chiar după învierea Sa – a mers în Hades în duhul Său omenesc sau în sufletul Său, şi acolo a predicat; după părerea unora, ca să vestească celor pierduţi siguranţa judecăţii care va veni, după părerea altora, ca să aducă credincioşilor morţi vestea despre lucrarea de răscumpărare înfăptuită. Însă părerea cea mai răspândită este, că El a vestit celor necredincioşi, şi anume nu numai acelora care au pierit la potop, din nou Evanghelia, pentru ca ei să poată fi mântuiţi. Mai mulţi au tras (şi trag) din aceasta concluzia, că şi apostolii au predicat morţilor, şi chiar că şi astăzi credincioşii morţi de acolo aduc evanghelia necredincioşilor morţi. În primul rând ei trebuie deci să dovedească, că cuvintele „în [prin] care” din versetul 19 se referă la duhul omenesc al Domnului. Deoarece „care” se referă la cuvântul „duh” din versetul 18b, ei afirmă deci, că în cuvintele „făcut viu după” – sau „în”, vezi adnotarea în traducerea Elberfelder – „duh (sau duhul)”, cuvântul „duh” nu se referă la Duhul Sfânt, ci la duhul omenesc al Domnului, aşa că vor să traducă „în duhul Său”.

Dar aceasta este imposibil, căci marea majoritate a manuscriselor arată că în greacă aici cuvântul „duh” nu este însoţit de articolul hotărât. Niciunul din Noile Testamente ştiinţifice cunoscute, apărute în ultimul secol, nu se abate de la aceasta. Şi este o regulă bine stabilită în Noul Testament, că acolo unde în germană cuvântului referitor la duhul omenesc al Domnului sau al nostru i s-ar putea pune pronumele „al său, al meu, al ei, al lor”, în limba greacă trebuie să fie un articol pus înaintea cuvântului „duh” (‚pneuma’). Sunt locurile următoare: Matei 26.41; 27.50; Marcu 2.8; 8.12; 14.38; Luca 1.47; 8.55; 10.21; 23.46; Ioan 11.33; 13.21; 19.30; Faptele apostolilor 17.16; 7.59; 19.21; 20.22; Romani 1.9; 8.16; 1 Corinteni 2.11; 5.3,4,5; 7.34; 14.14; 16.18; 2 Corinteni 2.12; 7.13; Galateni 6.18; Filipeni 4.23; Coloseni 3.5; 1 Tesaloniceni 5.23; 2 Timotei 4.22; Filimon 25. Regula merge chiar mai departe. Pretutindeni unde duhul omului sau duhul omenesc al Domnului este subiect sau obiect (subiect sau complement), cuvântul este precedat de articol. În afară de locurile citate mai sunt şi următoarele locuri: Matei 5.3; Faptele apostolilor 18.25; Efeseni 4.23; Evrei 12.9 şi 1 Petru 3.4.

În cazul a două locuri părerile sunt împărţite, dacă este vorba de Duhul Sfânt sau de duhul omenesc: Romani 8.10 şi Iacov 4.5. Eu însumi sunt convins, că ele vorbesc despre Duhul Sfânt. Dar dacă nu este aşa, atunci ele confirmă numai regula, deoarece în ambele cazuri înaintea cuvântului „duh” stă articolul.

Dar când se vorbeşte despre Duhul Sfânt, nu este aşa. Fără îndoială se foloseşte articolul când este vorba obiectiv sau real despre Duhul Sfânt. Aşa este în toate locurile din Ioan 14-16, unde Domnul vesteşte venirea Duhului Sfânt. Însă de îndată ce este vorba de felul de a lucra al Duhului Sfânt, articolul lipseşte, aşa este de exemplu în toate cele şapte locuri în care se vorbeşte despre botezul cu Duhul Sfânt, şi în Ioan 3.5; 20.22; Romani 8.4,9,13; Galateni 3.3; 5.16; 18.25 şi aşa mai departe. Dacă studiem atenţi aceste locuri, ne va deveni clar, că afirmaţia, că articolul este lăsat la o parte numai atunci când cuvântul este precedat de o prepoziţie, nu este corectă. Cuvintele care urmează după o prepoziţie respectă regula normală, care în acest caz este: lipsa articolului arată spre caracteristică, particularitate.

Dar dacă ar trebui să citim, că duhul omenesc al Domnului ar fi fost făcut viu, atunci am ajunge la învăţătura falsă, că acest duh deci ar fi fost mort. Însă Scriptura învaţă, că nici măcar duhul şi sufletul unui necredincios nu mor (vezi de exemplu versetul 19 şi Luca 12.4,5; Matei 10.28). Domnul a încredinţat Duhul Său Tatălui. De aceea mulţi au vrut să traducă cuvântul grecesc pentru „făcut viu” prin „rămas viu”. Însă Noul Testament foloseşte cuvântul grecesc exclusiv pentru „făcut viu”, aşa cum arată toate locurile unde se întâlneşte: Ioan 5.21; 6.63; Romani 4.17; 8.11; 1 Corinteni 15.22,36,45; 2 Corinteni 3.6; Galateni 3.21 şi aici. Pentru „ţinut sau păstrat viu” se foloseşte un alt cuvânt (zoogonein), care se întâlneşte în Luca 17.33; Faptele apostolilor 7,19 şi 1 Timotei 6.13.

Este deci imposibil să fie vorba despre duhul omenesc al Domnului. De aceea unii au presupus că este vorba de natura Sa dumnezeiască. Însă aceasta niciodată nu este numită duhul lui Hristos. Expresia „duhul lui Hristos (sau: Isus)” se întâlneşte în Faptele apostolilor 16.7; Romani 8.9; Filipeni 1.19 li 1 Petru 1.11; în afară de aceasta „duhul Domnului” în Faptele apostolilor 5.9; 8.39 şi 2 Corinteni 3.17. Însă în toate aceste locuri este vorba despre Duhul Sfânt. După părerea mea aici nu poate fi vorba despre altceva, decât de Duhul Sfânt. Dar deoarece aici nu este vorba de persoană, ci de caracterul învierii – cu toate că aceasta nu poate fi despărţită de persoană -, înaintea cuvântului nu este articol. Rezultatul acesta este în concordanţă cu întreaga învăţătură a Noului Testament. „Întregii plinătăţi a Dumnezeirii i-a plăcut să locuiască în El şi, prin El, să împace cu Sine toate lucrurile, - făcând pace prin sângele crucii Lui” (Coloseni 1.19-20). De aceea toate cele trei Persoane divine au parte la lucrare. Tatăl a dat pe Fiul; Fiul S-a dat pe Sine Însuşi; dar El S-a jertfit lui Dumnezeu „prin Duhul veşnic” (Evrei 9.14). Însă Coloseni 2.9 spune că şi acum întreaga plinătate a Dumnezeirii locuieşte în Hristos. De aceea se spune, că Hristos a fost înviat dintre morţi prin gloria Tatălui (Romani 6.4), dar şi că Fiul a înviat prin propria putere (Ioan 2.19; 10.18; Romani 1.4). În ultimul loc, precum şi în Romani 8.11 Duhul este adus în legătură cu învierea. Compară cu 1 Timotei 3.16: „Dumnezeu S-a arătat în carne, a fost îndreptăţit în Duh …”

„În Duh” înseamnă: nu personal. În afară de aceasta acolo se spune şi „în care” El S-a dus. Aceasta arată, că este vorba de o completare, care nu stă în legătură directă cu versetul 18, şi de asemenea nu este legată mai îndeaproape sau delimitată în timp prin versetul 18. În continuare aflăm mai îndeaproape cine sunt aceste „duhuri în închisoare”: sunt aceia care în zilele lui Noe au fost neascultători.

Deci Romani 8.9 ne spune că Duhul lui Hristos locuieşte în credincioşi, şi Faptele apostolilor 16.7 şi Filipeni 1.19 că El dă ajutor şi călăuzire la vestirea Cuvântului (compară şi cu Faptele apostolilor 8.39). Petru însuşi a scris, că lor le-a fost vestită Evanghelia prin oameni, şi au făcut aceasta „în” Duhul Sfânt (1 Petru 1.12,13) – deci în puterea Lui. Totodată el vorbeşte despre faptul că Duhul lui Hristos a vorbit deja odinioară prin profeţi, şi în epistola a doua (2 Petru 2.3) adaugă, că Noe a predicat. Acelaşi lucru găsim în Efeseni 2.17: Hristos a vestit după moartea Sa iudeilor şi naţiunilor pacea. Însă noi ştim că aceasta a avut loc prin slujitorii Lui. El a făcut-o prin ei. Vezi şi Marcu 16.20 şi Evrei 2.4. Aici însă se exprimă şi mai clar, deoarece nu sunt adăugate cuvintele explicative „în care (Duh) El de asemenea S-a dus”, ca în 1 Petru 3.19.

Avem aici deci înţelesul versetului, aşa cum Scriptura însăşi îl dă. Cât de desăvârşită este concordanţa cu relatarea pe care ne-o dă Vechiul Testament despre timpul dinainte de potop şi despre oamenii care au pierit în potop, deoarece au fost neascultători. „Şi Domnul a zis: «Duhul meu nu se va lupta întotdeauna cu omul, … dar zilele lui vor fi de o sută douăzeci de ani»” (Geneza 6.3). Aici vedem Duhul lui Hristos, care timp de 120 de ani a predicat oamenilor prin Noe, dar care, deoarece nu au fost ascultători, au ajuns în închisoare.[1] Petru scrie cu privire la ei şi la Noe: „Domnul ştie să-i salveze din încercare pe cei evlavioşi şi să-i păstreze pe cei nedrepţi pentru o zi a judecăţii, ca să fie pedepsiţi” (2 Petru 2.5-9). Nici astăzi Dumnezeu nu Se lasă batjocorit. Judecata îi aşteaptă pe aceia care resping predica lui Hristos în Duhul şi Îl dispreţuiesc şi Îl batjocoresc în slujitorii Săi.

Se mai obiectează, că cuvântul „S-a dus” dovedeşte că Domnul S-a dus personal, şi că deci nu poate fi vorba să fi fost în Duh. Însă în Efeseni 2.17 am văzut, că acolo este vorba de o venire a Domnului la credincioşii din Efes, care poate fi înţeleasă numai în sens figurat, căci Evanghelia le-a fost propovăduită mult după înălţarea la cer prin Pavel şi alţii. Era deci o venire în mesajul care le-a fost adus, şi în predica apostolului. Dar dacă se spune, că folosirea cuvântului „s-a dus” în sensul strict al cuvântului în versetul 22 dovedeşte că şi în versetul 19 trebuie înţeles la fel (în greacă este vorba de acelaşi cuvânt: poreuein), atunci întreb: De ce? Pentru că apostolul Pavel foloseşte în 1 Tesaloniceni 5.6 şi 10 cuvântul „somn” mai întâi pentru somnul moral şi apoi pentru somnul morţii. Şi Domnul Isus foloseşte cuvântul „moarte” în aceeaşi frază atât în sens literar cât şi în sens figurat (Matei 8.22). Duhul Sfânt aşteaptă înţelegere spirituală din partea credincioşilor. „Când ochiul tău este curat [simplu], tot trupul tău este, de asemenea, plin de lumină” (Luca 11.34). Am văzut în întreaga epistolă, că Petru nu dă descoperiri de adevăruri noi, ci învăţături practice, care se bazează pe dezvoltarea învăţăturii, pe care o găsim în evanghelii şi în epistolele lui Pavel. Dacă afirmaţiile acestor învăţători falşi ar fi adevărate, atunci fără îndoială am găsi în alte locuri din Scriptură baza doctrinară pentru acestea. Însă noi găsim exact contrariul, atât în epistolele lui Petru însuşi, cât şi în restul Scripturii. Scriptura spune: „Iată, acum este timpul potrivit; iată, acum este ziua mântuirii” (2 Corinteni 6.2). Aceşti oameni încearcă să dovedească, că va veni o altă zi a mântuirii, şi anume una mult mai bună, deoarece atunci nu va mai fi necesară credinţa, căci toţi vor cunoaşte realitatea (Luca 16.23 şi versetele următoare). Conform Scripturii între necredincioşii morţi şi credincioşii adormiţi este o prăpastie mare, peste care nimeni nu poate trece de partea cealaltă; însă ei afirmă, că ar fi foarte simplu. Conform Scripturii, Domnul a spus că Duhul Său nu Se va lupta mai mult de 120 de ani cu neascultătorii din timpul lui Noe, care au stricat pământul (Geneza 6.3,5,11-13). Dar aşa cum spun ei, aici stă, că El S-a dus mai târziu din nou la ei, ca să le predice. Scriptura spune – tocmai în legătură cu aceşti oameni – că Dumnezeu ştie să păstreze pe cei nedrepţi pentru ziua judecăţii, pentru ca apoi să-i condamne (2 Petru 2.9), şi că pentru aceasta ei stau în închisoare (1 Petru 3.19). Aceia afirmă, că Petru, inspirat de Duhul Sfânt, contrazice ceea ce el însuşi scrie – şi în a doua epistolă – la fel inspirat de Duhul Sfânt. Cât de străin ar fi duhului Scripturii, ca într-un fel aparent aşa de la întâmplare să aleagă dintre toţi cei morţi tocmai aceste duhuri şi să le ofere din nou har, care sunt totuşi în închisoare pentru că au fost neascultători de mărturia adusă mult timp şi exprimată clar. Care ar fi atunci înţelesul atenţionării, că numai puţi au fost salvaţi, şi anume opt suflete, dacă neascultătorii – sau chiar numai o parte din ei – vor fi totuşi mântuiţi, cu toate că ei erau în afara corăbiei?

Ce răspundere se asumă, dacă se anulează toată severitatea Evangheliei, prin aceea că se spune celor necredincioşi, că ei, dacă acum nu se pocăiesc, vor avea mai târziu ocazia s-o facă, şi anume în împrejurări mult mai favorabile, pentru că atunci ei nu vor mai trebui s-o rupă cu păcatul şi nu vor trebui să ocupe locul dispreţului împreună cu Mântuitorul lepădat; deci ei pot acum continua să trăiască în păcat, şi dacă nu mai este posibil să trăiască, ei vor putea totuşi cândva să primească harul.

Cât de simplu este înţelesul real al acestui pasaj din Scriptură luat în contextul lui. Aceşti credincioşi iudei, cărora Petru le-a scris, au crezut ca indivizi din marea mulţime în Domnul Isus, aşa cum întotdeauna cei mulţi vor fi necredincioşi, atâta timp cât Împărăţia lui Dumnezeu nu va fi fost instaurată. Aşa cum am văzut, era greu pentru ei să creadă într-un Mesia nevăzut de ochiul natural, care a lăsat să se predice numai prin Duhul Sfânt şi numai prin credinţă să se obţină o moştenire (1 Petru 1.3-12). Ce contrast cu Mesia, pe care iudeii ca popor Îl aşteptau: El va apare în glorie pe pământ, ca să-i elibereze de sub puterea asupritorilor şi să-i facă stăpânitori ai pământului. Ei au crezut individual în El, contrar mulţimii poporului, care era neascultător. Nu înclină inima naturală întotdeauna spre părerea că majoritatea are dreptate?

Iudeii necredincioşi au omorât pe Domnul (versetul 18), şi în loc să fie pedepsiţi pentru aceasta, ei erau în superioritate şi prigoneau pe credincioşi. Spre încurajarea credincioşilor, apostolul le îndreaptă atenţia spre faptul, că şi în trecut a fost un astfel de timp, în care Domnul a vorbit oamenilor numai în Duhul şi au fost puţini cei care au primit predica. Însă neascultătorii au avut parte de urmările neascultării lor şi cândva, la judecata definitivă, ei vor avea şi mai mult parte de aceste urmări. Însă cei puţini, care au crezut, au avut şi ei parte de urmările ascultării lor. Ei au fost salvaţi de la judecata în care toţi cei neascultători au pierit. Învierea lui Hristos era deci dovada, că şi acum va fi la fel. În mod deosebit cu privire la cei neascultători apostolul foloseşte în 2 Petru 3 din nou potopul, ca să arate, că judecata va veni cu certitudine.

Domnul Însuşi a spus: „Şi, cum a fost în zilele lui Noe, tot astfel va fi şi în zilele Fiului Omului: mâncau, beau, se însurau, se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie; şi a venit potopul şi i-a omorât pe toţi” (Luca 17.26,27). Nu era nici un timp aşa de potrivit ca acesta pentru o comparaţie. Ca şi acum, era o predică adresată tuturor oamenilor şi nu era limitată la Israel. Nu era o desfăşurare publică de putere a lui Dumnezeu, ci El mărturisea prin Duhul Său, prin aceea că a suportat mult timp nedreptatea oamenilor (Geneza 6.3), aşa cum El Se prezintă acum în timpul Evangheliei ca Dumnezeu-Mântuitorul (1 Timotei 2.1-6). Aşa cum a fost atunci, şi acum judecata va veni deodată şi pe neaşteptate peste cei neascultători. „Ziua Domnului aşa vine, ca un hoţ în noapte. Când spun: «Pace şi siguranţă!», atunci deodată vine pieirea peste ei, ca durerea peste cea însărcinată; şi nicidecum nu vor scăpa” (1 Tesaloniceni 5.2,3).

Domnul este gata să judece vii şi morţii (1 Petru 4.5; Faptele apostolilor 10.42; 17.31). Şi dacă oamenii batjocoresc, că sunt puţini credincioşi în comparaţie cu cei mulţi, care nu primesc pe Domnul, - ar trebui să se gândească că numai opt suflete au fost salvate trecând prin apa potopului.


Tradus de la: Hat Christus im Hades das Evangelium gepredigt?
Din cartea Der erste Brief des Petrus, Editura Ernst-Paulus-Verlag, 1966, pag. 333-341.

Traducere: Ion Simionescu

Adnotare

[1] Numele „predicator”, care este dat lui Noe în 2 Petru 2.5, este derivat în greacă din aceeaşi familie cu „a predicat” în 1 Petru 3.19.

Weitere Artikel in der Kategorie Fragen (96)


Hinweis der Redaktion:

Die SoundWords-Redaktion ist für die Veröffentlichung des obenstehenden Artikels verantwortlich. Sie ist dadurch nicht notwendigerweise mit allen geäußerten Gedanken des Autors einverstanden (ausgenommen natürlich Artikel der Redaktion) noch möchte sie auf alle Gedanken und Praktiken verweisen, die der Autor an anderer Stelle vertritt. „Prüft aber alles, das Gute haltet fest“ (1Thes 5,21). – Siehe auch „In eigener Sache ...

Bibeltexte im Artikel anzeigen