Slava morală a Domnului Isus (7)
În atitudinea Lui faţă de risipă

John Gifford Bellett

© SoundWords, Online începând de la: 17.09.2018, Actualizat: 17.09.2018

Text călăuzitor: Matei 26.6-15; Ioan 6.13

Ioan 6.13: Le-au adunat deci şi au umplut douăsprezece coşuri cu fărâmiturile care rămăseseră din cele cinci pâini de orz, după ce mâncaseră toţi.

„Păstrarea îşi are timpul ei, şi lepădarea timpul ei”, spune predicatorul Solomon (Eclesiastul 3.6). Domnul Isus a ştiut să păstreze la timpul potrivit şi să lepede la timpul potrivit. Oricât de darnică ar fi inima şi mâna în slujba lui Dumnezeu, în această slujbă niciodată nu va fi risipă sau cheltuială excesivă. „Totul vine de la Tine”, spune David Domnului, „şi din mâna Ta primim ce îţi aducem” (1 Cronici 29.14).

Animalele de pe o mie de dealuri sunt ale Lui, pământul şi plinătatea lui este al Lui (Psalmul 50). Însă faraon a caracterizat dorinţa copiilor lui Israel de a jertfi Dumnezeului lor ca fiind trândăvie; şi ucenicii a considerat cei trei sute de dinari (plata anuală a unui lucrător – nota redacţiei), care au fost folosiţi pentru ungerea trupului lui Isus, ca fiind risipă (Matei 26.6-15; Ioan 12.1-8). Însă a da Domnului ce este al Său: onoarea sau jertfa, dragostea inimii, lucrul mâinilor sau bunurile casei, aceasta nu este nici trândăvie şi nici risipă. Restituirea acestor lucruri lui Dumnezeu este obligaţia noastră. La aceasta doresc să rămân un moment.

Să ieşi din Egipt nu este trândăvie, şi să verşi un vas cu nard preţios pe capul lui Isus nu este risipă. Şi cu toate acestea vedem că un fel de calcul, care se găseşte printre copiii lumii acesteia şi cu regret foarte des şi printre sfinţii lui Dumnezeu, numesc aşa lucrurile de felul acesta. Dacă cineva renunţă la avantaje pământeşti şi la ocaziile favorabile de a avansa în lumea aceasta, deoarece inima lui a înţeles să meargă pe drumul ei în părtăşie cu Mântuitorul lepădat, atunci numărul celor care privesc aceasta ca „trândăvie” şi „risipă” nu este mic. Ei consideră că ar fi trebuit să se ţină cu tărie la privilegiile avute şi să se fi primit şi folosit ocaziile favorabile, ca apoi acestea să fi fost folosite pentru Domnul. Însă toţi care vorbesc în felul acesta se află într-o mare rătăcire. După părerea lor părerea exterioară precum şi influenţele pământeşti şi omeneşti legate de aceasta ar trebui privite ca privilegiu, da, să fie folosite chiar pentru alţii ca „daruri spre folos, spre zidire şi spre binecuvântare” (compară cu 1 Corinteni 12,1 şi versetele următoare; 1 Corinteni 14.1-5.12 şi versetele următoare). Dar Hristos, Cel lepădat de oameni, dacă L-am cunoscut în mod spiritual, ne va da o cu totul altă învăţătură. Poziţia în lumea aceasta, privilegiile lumeşti şi ocaziile favorabile, recomandate aşa de mult, constituie acel Egipt, pe care Moise l-a părăsit. „El a refuzat să fie numit fiul fiicei lui faraon.” După sentinţa lui, comorile Egiptului nu erau bogăţii; el nu le putea folosi în slujba pentru Domnul. Şi aşa el le-a părăsit, şi Domnul l-a întâmpinat şi mai târziu s-a folosit de el, şi anume nu ca să acorde credit Egiptului cu comorile lui, ci ca să elibereze poporul Său din casa robiei Egiptului.

Această renunţare la toate, despre care Moise ne oferă un exemplu aşa de frumos, trebuie însă să aibă loc în cunoaşterea unui Mântuitor lepădat şi în credinţa în El; căci altfel ea îşi va pierde caracterul ei propriu, frumuseţea ei şi realitatea ei. Dacă se acţionează numai în baza unui principiu religios, ca să-ţi creezi o dreptate sau un merit, atunci pe drept se poate afirma că aceasta este mult mai rea decât trândăvia şi risipa. În acest caz satan a obţinut mai degrabă un avantaj asupra noastră, decât dacă noi am fi obţinut o biruinţă asupra lumii. Dar dacă acea renunţare are loc în credinţă şi din dragoste pentru Domnul lepădat, conştienţi fiind şi cunoscând relaţia Domnului nostru cu lumea, faţă de acest veac rău, aşa cum se spune, atunci aceasta este o jertfă plăcută lui Dumnezeu, o adevărată slujire divină. Să slujeşti oamenilor în detrimentul adevărului şi principiilor, aceasta nu este creştinism, chiar dacă aceia care acţionează în felul acesta se numesc „binefăcători”. Creştinismul adevărat are înaintea ochilor atât onoarea lui Dumnezeu cât şi fericirea oamenilor; şi în măsura în care noi pierdem din vedere aceasta, ne vom osteni ca multe lucruri, care cu adevărat sunt expresia unei slujiri sfinte, devotate şi înţelepte pentru Hristos, să le privim ca trândăvie şi risipă. Că aceasta aşa este, ne-o arată justificarea, pe care Domnul a avut-o pentru femeia care a turnat nardul preţios pe capul Lui (Matei 26).

În tot ce facem trebuie să ţinem seama de onoarea lui Dumnezeu, chiar dacă oamenii nu vor acorda nici o atenţie la tot ce tocmai nu slujeşte ordinii bune a lumii şi nu este favorabil binelui aproapelui. Isus a corespuns în orice privinţă drepturilor lui Dumnezeu în lumea aceasta egoistă, cu toate că El, aşa cum ştim foarte bine, a recunoscut pe deplin pretenţiile aproapelui referitoare la Persoana Sa. El a ştiut la timpul potrivit „să lepede” şi la timpul potrivit „să păstreze”. „De ce faceţi supărare femeii? Ea a făcut o faptă bună faţă de Mine”, a spus El, atunci când femeia a fost mustrată de ucenici, deoarece ea a turnat vasul cu parfumul foarte scump peste El; dar după hrănirea miilor de persoane, El a zis ucenicilor aceleaşi lucruri: „Strângeţi fărâmiturile care au rămas, ca să nu se piardă nimic” (Ioan 6.12). Aceasta a fost realmente o respectare a rânduielilor divine: „păstrarea îşi are timpul ei, şi lepădarea timpul ei.”

Dacă pe de o parte slujba generoasă a inimii sau a mâinii, care are loc spre onoarea lui Dumnezeu, nu este nici o risipă, aşa sunt pe de altă parte fărâmiturile de la hrănirea oamenilor, sfinte şi nu trebuie aruncate. Acelaşi Domn, care într-o anumită ocazie justifică cheltuiala de trei sute de dinari, în celălalt caz nu a permis ca fărâmiturile de la cinci pâini de orz să rămână pe jos. În ochii Lui aceste bucăţi erau sfinte. Ele erau hrana de viaţă, verdeaţa pământului, pe care Dumnezeu a dat-o omului ca hrană; şi viaţa este un lucru sfinţit. Dumnezeu este Dumnezeul celor vii. El a spus odinioară oamenilor: „Iată că v-am dat orice plantă care produce sămânţă … şi orice pom care are în el rod cu sămânţă: aceasta să fie hrana voastră” (Geneza 1.29); şi de aceea Isus le voia sfinţite. În afară de aceasta, acelora care erau sub Lege li s-a dat porunca: „Dacă vei împresura pentru multe zile o cetate cu care eşti în război, ca s-o cucereşti, să nu strici pomii, tăindu-i cu securea; să mănânci din ei şi să nu-i tai; căci pomul de pe câmp este oare un om, ca să fie distrus de tine? Numai copacii pe care-i vei şti că nu sunt pomi fructiferi, vei putea să-i distrugi şi să-i tai” (Deuteronom 20.19.20). Ar fi fost risipă şi profanare dacă s-ar fi abuzat de ceea ce Dumnezeu a dat pentru întreţinerea vieţii; de aceea Isus a vrut în curăţie, da, în împlinirea desăvârşită a rânduielilor lui Dumnezeu, să nu rămână nici o fărâmitură pe pământ. „Strângeţi fărâmiturile care au rămas, ca să nu se piardă nimic”.

Acestea sunt numai lucruri mărunte, s-ar putea reproşa. Dar vedem din acestea, că toate situaţiile vieţii omeneşti, în care Isus S-a aflat, oricât de trecătoare şi neînsemnate ar părea, au fost împodobite printr-o rază a acelei slăvi morale, care permanent a luminat drumul pe care au mers picioarele Lui sfinte. Ochiul omenesc a fost incapabil să urmeze pe urmele Lui; dar totul se ridica spre Dumnezeu ca o mireasmă plăcută, ca o jertfă de tăiere plăcută, o jertfă a odihnei, jertfa de mâncare a Locului Preasfânt.

Partea anterioară Partea următoare


Tradus de la: Die moralische Herrlichkeit des Herrn Jesus (7)

Preluat din The Moral Glory of the Lord Jesus Christ

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole despre cuvântul cheie Slava lui Hristos (30)

Mai multe articole din categoria Isus Hristos (81)

Mai multe articole despre locul din Biblie Ioan 6 (1)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).