Slava morală a Domnului Isus (14)
În caracterul Său netransformabil

John Gifford Bellett

© SoundWords, Online începând de la: 17.09.2018, Actualizat: 17.09.2018

Versete călăuzitoare: Ioan 21 şi Luca 24

În caracterele, pe care Domnul a fost chemat să le reveleze în timpul slujbei Sale, chiar dacă numai ocazional şi de scurtă durată, vedem permanent aceeaşi desăvârşire şi aceeaşi slavă morală, pe care El le-a avut pe drumul pe care El a mers zilnic: ca de exemplu când El apare ca Judecător în evanghelia după Matei capitolul 25 sau ca Apărător în evanghelia după Matei capitolul 22. Însă eu pot numai să amintesc acest subiect bogat în conţinut. La fiecare pas al lui Isus, în fiecare cuvânt, în fiecare acţiune s-a arătat o rază a slavei Sale; şi ochiul lui Dumnezeu a găsit o satisfacţie mai mare în viaţa lui Isus decât ar fi putut găsi într-o veşnicie de nevinovăţie adamitică. Isus a umblat în mijlocul decăderii morale a omenirii. Şi din acest domeniu El a lăsat să se înalţe spre tronul lui Dumnezeu o jertfă mai bogată de un miros plăcut decât ar fi putut aduce vreodată Edenul şi Adam al Edenului, dacă ar fi rămas curat. Timpul nu a dar naştere la nici o schimbare în Domnul. Aceleaşi revelaţii ale harului Său şi ale caracterului Său înainte şi după învierea Sa ne confirmă acest adevăr aşa de important. Ceea ce El a fost odinioară ne spune ce este El în momentul acesta şi ce va fi veşnic, atât în caracterul Său cât şi în natura Sa, atât cu privire la noi cât şi cu privire la El Însuşi.

Evrei 13.8: Isus Hristos este acelaşi ieri şi azi şi în veşnicie.

Simpla amintire a acestui adevăr este deja preţioasă pentru noi. Uneori schimbările ne pot întrista; altă dată le dorim. Pe diferite căi învăţăm să cunoaştem toată natura nesigură, schimbătoare a tot ce constituie viaţa omenească. Nu numai împrejurările, ci şi relaţiile şi legăturile din societate, prieteniile, sentimentele şi caracterele sunt supuse schimbărilor permanente, care ne surprind sau ne întristează. Ne grăbim de la o staţie a vieţii la alta; dar nu rareori sentimente reci şi principii ireproşabile ne însoţesc pe cale, fie că este vorba de noi sau de însoţitorii noştri în călătorie.

Însă Domnul şi Mântuitorul nostru a fost după înviere acelaşi, care a fost şi mai înainte, cu toate că evenimentele intermediare au dat naştere la o îndepărtare mult mai mare între El şi ucenicii Săi, decât acestea ar fi putut fi vreodată între „tovarăşii de drum”. Ucenicii au arătat inima lor necredincioasă, prin aceea că au părăsit pe Domnul lor şi au fugit în ceasul slăbiciunii şi fricii Sale; însă El a trecut prin moarte pentru ei, şi anume printr-o moarte, căreia nici o altă creatură nu putea să i se supună, fără să nu fie nimicită. Ei erau încă nimic altceva decât galileeni slabi, sărmani; El era însă glorificat şi îmbrăcat cu toată puterea în cer şi pe pământ.

Totuşi toate acestea nu au produs nici o schimbare în Domnul. „Nici înălţimea nici adâncimea, şi nici o altă făptură”, ca să vorbim cu cuvintele apostolului, nu-L putea schimba. Dragostea s-a împotrivit la toate, şi Domnul Se întoarce la ai Săi ca acelaşi Isus, pe care ei L-au cunoscut dintotdeauna.

Înainte de înviere După înviere
Aşa cum El a făcut cu ei în zilele slujirii Sale şi ale călătoriei Sale, şi după învierea Sa ia parte la lucrarea lor, da, chiar şi după înălţarea Sa la cer. Vedem aceasta din ultimul verset al evangheliei după Marcu.
În timpul călătoriei prezentate în evanghelia după Matei capitolul 14, ucenicii au crezut că văd o nălucă şi au strigat de frică; dar Domnul i-a făcut să recunoască că El era, prezent în har, şi totuşi în acelaşi timp în autoritate şi supremaţie asupra naturii. Tot aşa în evanghelia după Luca capitolul 24, după învierea Sa, El ia o bucată de peşte fript şi un fagure de miere şi le-a mâncat înaintea lor, pentru ca ei cu aceeaşi certitudine şi linişte a inimii să recunoască ca odinioară, că El era. De asemenea El le cere să-L pipăie şi să vadă, spunându-le că un duh nu are nici carne nici oase, cum avea El, şi cum ei au putut să se convingă că aşa era la El.
În evanghelia după Ioan capitolul 3 conduce în lumină şi pe drumul adevărului pe un învăţător „zăbavnic cu inima”, suportându-l cu toată răbdarea harului. În acelaşi fel acţionează El după învierea Sa cu cei doi ucenici „nepricepuţi şi zăbavnici cu inima” pe drumul spre Emaus (Luca 24).
În evanghelia după Marcu capitolul 4 El aduce la tăcere teama alor Săi, înainte ca El să-i mustre pentru necredinţa lor; El ameninţă vântul şi vorbeşte mării: „Taci! Fii liniştită!”, înainte ca El să spună ucenicilor: „Pentru ce sunteţi aşa de fricoşi? Cum de n-aveţi credinţă?” Tot aşa face El şi în evanghelia după Ioan capitolul 21, după învierea Sa; El se aşează împreună cu Petru la masă în părtăşie deplină, netulburată, ca şi cum nimic nu s-ar fi petrecut, şi abia după aceea a cerut socoteală ucenicului şi lucrează la conştiinţa lui prin cuvintele: „Simon, fiul lui Iona, Mă iubeşti?”
La întâlnirea dintre Isus înviat cu Maria Magdalena, evanghelistul are grijă să ne facă cunoscut, că El era Acelaşi Isus, care a alungat din ea şapte demoni; şi Maria recunoaşte glasul Aceluia, care a strigat-o pe nume, ca pe un glas demult cunoscut de urechea ei.
Ce asemănare între Hristos în umilinţă şi Hristos în slavă,
între Mântuitorul păcătoşilor şi Domnul lumii viitoare!
Cât de tare ne vestesc toate acestea, că El, Cel care odinioară a mers aici jos, atât în ce priveşte caracterul, cât şi slava divină, personală, „este Acelaşi, cu Cel care S-a înălţat la cer”.
În timpul Cinei Ioan a stat cu capul pe pieptul Domnului său. Şi tot aşa ne este prezentat el, după ce Domnul său a înviat, ca acela, care a stat cu capul pe pieptul lui Isus.
  „Eu sunt Isus”, a fost răspunsul Domnului din locul cel mai sublim al cerului, de la dreapta Tronului Maiestăţii, când Saul din Tars a pus întrebarea: „Cine eşti Tu, Doamne?” (Faptele apostolilor 9).
Toate acestea îşi au aplicarea la noi personal; noi suntem direct interesaţi de ele. Petru a recunoscut că Domnul lui înainte şi după înviere era Acelaşi.
În evanghelia după Matei capitolul 16 Domnul îl mustră; dar la puţine zile după aceea, şi anume în deplină libertate, ca şi cum nu s-ar fi petrecut nimic, El îl ia cu Sine pe Muntele sfânt. În evanghelia după Ioan capitolul 21, Petru este din nou mustrat. După obiceiul lui s-a amestecat în lucruri pe care nu le înţelegea, şi arătând spre Ioan, a pus întrebarea: „Doamne, dar cu acesta ce va fi?” Şi Domnul lui a fost constrâns să-l facă să stea la locul lui, spunându-i: „Ce te priveşte?” Şi totuşi, cu toată această mustrare severă, El îl lasă pe el şi pe Ioan să-L urmeze, l-a luat în părtăşia Sa cu El pe drumul spre cer.
Un Petru pedepsit s-a suit odinioară cu Domnul pe Muntele sfânt; şi acelaşi Petru pedepsit însoţeşte acum pe Domnul la înălţarea Sa la cer, ca şi cum în felul acesta el s-ar urca pentru a doua oară pe Muntele slavei, pe Muntele transfigurării.


Ce mângâiere mare este în toate acestea pentru noi! Aşa este Isus, Domnul nostru, „Acelaşi ieri şi azi şi în veşnicie”,

acelaşi

  • în timpul zilelor slujbei Sale pe pământ
  • şi după învierea Sa,
  • acelaşi acum în cer, în care El S-a suit,
  • şi acelaşi în veşnicie.

Şi aşa după cum El a arătat acelaşi caracter atât înainte cât şi după învierea, şi S-a revelat în acelaşi har, tot aşa El împlineşte toate făgăduinţele, pe care El le-a dat ucenicilor Săi.

 „Nu vă temeţi!” Acest cuvânt de mângâiere, fie că este rostit de buzele lui Isus Însuşi sau de buzele îngerului Său, este valabil şi acum ca şi atunci, atât de când El a înviat, cât şi înainte ca El să sufere (vezi Matei 14.27; Marcu 5.36; Luca 5.10 şi versetele următoare). Înainte de moartea Sa El a spus ucenicilor Săi, că El vrea să le dea pacea Sa, şi după moartea Sa vedem efectiv cum El le dă pacea Sa în modul cel mai solemn. El le spune „Pace vouă!” (Ioan 20.20-26), şi cu aceste cuvinte El le arată mâinile Sale şi coasta Sa, unde ei în trăsăturile simbolice puteau citi care erau drepturile lor la o pace pe care El prin Sine Însuşi a obţinut-o şi le-a dat-o.

Altădată Domnul le-a zis: „Pentru că Eu trăiesc, şi voi veţi trăi” (Ioan 14.19); şi acum, în zilele învierii Sale, în posesiunea unei vieţi de biruinţă, El le face parte de această viaţă în mod desăvârşit, insuflând în ei şi spunându-le: „Primiţi Duh Sfânt” (Ioan 20.22). Lumea nu-L va mai vedea, aşa cum El a spus ucenicilor Săi. Însă ei trebuiau să-L vadă; şi aceasta a avut loc. El a fost văzut patruzeci de zile de ei, şi El a vorbit cu ei „despre lucrurile care privesc Împărăţia lui Dumnezeu” (Faptele apostolilor 1). Dar toate acestea aveau loc în taină. Lumea nu L-a mai văzut din ceasul când El a fost pe Golgota, şi nici nu-L va mai vedea, până când El va apărea la judecata ei.

Ca o mărturie simplă şi, dacă am voie să mă exprim aşa, smerită despre credincioşia Sa deplină faţă de toate făgăduinţele Sale, Domnul întâmpină pe ai Săi în Galileea, aşa cum le-a spus. Ca o expresie mai deplină şi mai mare a aceleiaşi credincioşii, El conduce pe ucenici la Tatăl în cer, trimiţându-le mesajul: „Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul meu şi Dumnezeul vostru” (Ioan 20.17). Fie că este vorba de făgăduinţa prezenţei Sale, pe care El le-a dat-o, în Galileea noastră de pe pământ sau în locuinţa Sa din cer, El a împlinit ambele făgăduinţe; şi cu siguranţă este folositor pentru inima noastră, dacă privim smerenia, credincioşia, plinătatea, simplitatea, mărimea şi măreţia tuturor celor de pe cărarea Domnului, care sunt puse înaintea noastră.

Domnul a avut mult de lucru cu Petru, mai mult decât cu ceilalţi ucenici, atâta timp cât El a fost în mijlocul lor; şi tot aşa a fost şi după ce El a înviat dintre morţi. Ca să zicem aşa, Petru umple tot capitolul ultim al evangheliei lui Ioan. Domnul continuă lucrarea harului cu privire la el, pe care El, înainte să-l părăsească, a început-o; Şi El o reia exact în punctul în care El a întrerupt-o. Petru a dovedit o mare încredere în sine. „Chiar dacă toţi ar găsi în Tine o pricină de poticnire”, a spus el, „eu niciodată nu voi găsi în Tine o pricină de poticnire. … Chiar dacă ar trebui să mor cu Tine, nicidecum nu mă voi lepăda de Tine.” (Matei 26.33.35). Însă Domnul i-a pus înaintea ochilor deşertăciunea acelei laude de sine, şi a adăugat totodată făgăduinţa, că El Se va ruga pentru el, pentru ca credinţa lui să nu se piardă. Şi când mai târziu această laudă s-a dovedit cu adevărat a fi deşertăciune şi Petru a tăgăduit realmente pe Domnul său, chiar cu un jurământ, atunci Domnul l-a privit; şi această privire a adus roada binecuvântată. Rugăciunea şi privirea au exercitat o influenţă eficace. Rugăciunea a păstrat credinţa lui Petru, şi privirea a frânt inima. Petru nu a plecat, ci a plâns, şi el „a plâns cu amar” (Luca 22.62).

În misiunea prezentată în evanghelia după Ioan capitolul 21 regăsim pe Petru în starea în care rugăciunea şi privirea lui Isus l-au aşezat. Că credinţa lui nu s-a pierdut, este mărturisit în mod plăcut prin aceea că el, de îndată ce îşi dă seama că străinul care sta pe ţărm este Domnul, se aruncă în apă, ca să-L întâmpine; şi el face aceasta nu ca unul care se căieşte, nu ca unul, care nu a vărsat deja lacrimi, ci ca unul care putea să apară cu toată îndrăzneala inimii înaintea lui Isus. Şi în acest caracter îl primeşte Domnul său binevoitor şi ei mănâncă împreună pe ţărmul mării. Rugăciunea şi privirea şi-au făcut deja efectul în inima ucenicului, şi ele nu trebuiau repetate. Domnul continuă simplu lucrarea începută, ca s-o ducă la îndeplinire; şi acum, după rugăciune şi privire urmează cuvântul. Convingerii de păcat şi lacrimilor le urmează reabilitarea. Petru este aşezat în starea de a întări pe fraţii săi, aşa cum Domnul său i-a spus cândva, şi el este totodată făcut capabil să glorifice pe Dumnezeu prin moartea sa, un privilegiu, pe care el îl pierduse prin necredinţa şi lepădarea sa.

Acesta era cuvântul restaurator, care a urmat rugăciunii, care a făcut ca credinţa lui să nu se piardă şi care a urmat privirii, care a frânt inima lui. Aşa cum citim în Ioan 13, Domnul a învăţat pe ucenicul Lui preaiubit, că cine are tot trupul spălat nu are nevoie decât să-i fie spălate picioarele, căci este cu totul curat. Şi în felul acesta acţionează Domnul aici cu Petru. El nu-l lasă să facă încă o dată experienţa din Luca 5, unde pescuirea minunată îl umple de uimire şi unde el s-a recunoscut ca păcătos; ci Domnul spală picioarele murdărite ale lui Petru. El îl reabilitează şi îl readuce pe locul care i se cuvine (vezi Ioan 21.15,17). Ce Învăţător şi Domn desăvârşit este Isus al nostru! Şi „El este Acelaşi ieri şi azi şi în veşnicie”, Acelaşi în dragostea Sa plină de har, care se revarsă, care continuă lucrarea începută, prin aceea că El ca Domnul înviat reia lucrarea neterminată, ca urmare a despărţirii de ucenicii Săi, exact în punctul unde El a întrerupt-o, şi astfel în har desăvârşit şi înţelepciune desăvârşită uneşte lucrarea din trecut cu cea din prezent.

Puţin mai departe vedem cum Domnul împlineşte făgăduinţele Sale. Mă gândesc la acea făgăduinţă deosebită, dată după învierea Sa, pe care El a numit-o „făgăduinţa Tatălui” şi „puterea din înălţime” (Luca 24) şi care şi-a găsit împlinirea abia după ce El S-a înălţat la cer şi acolo a fost glorificat (Faptele apostolilor 2). Cu siguranţă aceasta este numai continuarea istoriei şi mărturiei despre credincioşia lui Isus. Viaţa Sa înainte de cruce, relaţiile Sale cu ucenicii după învierea Sa şi acum a aceea ce El a făcut începând cu înălţarea Sa la cer – toate aceste lucruri sunt dovezi clare ale faptului că la El nu este nici o schimbare şi nici o umbră de mutare.

Nu vreau să ocolesc în tăcere o altă dovadă despre acest fapt, pe care o găsim în acelaşi capitol al evangheliei după Luca. Domnul înviat conduce El Însuşi chiar şi pe ucenicii Săi înapoi acolo la punctul unde El a întrerupt ultimele Sale învăţături: „Iată ce vă spuneam când eram cu voi, că trebuie să se împlinească tot ce este scris despre Mine în Legea lui Moise, în Proroci şi în Psalmi.” El le aminteşte astfel, ce El le-a spus deja odinioară, şi anume că Scriptura este mărturia mare a gândurilor lui Dumnezeu, şi că tot ce este scris în ea trebuie să se împlinească. Şi ce face Domnul apoi? El continuă în mod simplu, natural, învăţătura cu privire la suferinţele Sale, pe care El a început-o: „Atunci le-a deschis mintea ca să înţeleagă Scriptura”. Puterea Sa se uneşte acum cu învăţăturile Sale date mai înainte; şi El termină în ai Săi, ceea ce El le-a spus deja. Spre mângâierea noastră vreau să mai adaug, că Domnul niciodată nu a amintit ucenicilor Săi, că ei toţi L-au părăsit în ceasul încercării Sale.

Într-un anumit sens felul şi natura de a proceda a lui Isus cu ucenicii Săi în timpul celor patruzeci de zile au rămas neschimbate. El îi cunoaşte pe nume, ca şi odinioară; El Se revelează lor în acelaşi fel; ca şi mai înainte de învierea Sa, la masă El ia locul stăpânului casei, cu toate că El este invitat ca Oaspete (compară cu Ioan 2, Luca 24); şi pătrunşi de sentimentul importanţei momentului, ucenici Săi privesc prezenţa Sa în acelaşi fel cum o făceau odinioară. La fântâna din Sihar (Ioan 4) ei s-au temut să-L deranjeze, şi tăcând s-au aşezat deoparte. Tot aşa se comportă ei, când după pescuire vin la El (Ioan 21), tăcând, căci după caracterul momentului ei considerau că, oricât de mult inimile lor erau umplute cu uimire şi bucurie, nu era momentul să spună multe cuvinte.

Ce legături gingaşe şi totuşi puternice sunt de aceea între El, Cel care L-am cunoscut în împrejurările obişnuite ale vieţii omeneşti, şi El, Cel pe care toată veşnicia Îl vom cunoaşte! Isus S-a coborât mai întâi în împrejurările noastre, ca apoi să ne introducă în împrejurările Lui. Dar în împrejurările noastre este faptul că noi L-am cunoscut, da, L-am cunoscut pentru totdeauna. Acesta este un adevăr a cărui scumpătate ne este confirmată prin experienţele lui Petru. Eu am privit deja scena respectivă sub un alt punct de vedere, dar doresc să mai rămân pentru a doua oară un moment la ea.

La acea pescuire minunată, care a avut loc înainte de înviere (Luca 5), Petru a fost convins de păcat. Petru, pescarul, a devenit în ochii lui proprii Petru păcătosul. „Doamne, pleacă de la Mine”, a spus el Domnului, „căci sunt un om păcătos” (Luca 5.8). Pescuirea deosebit de mare, care a oferit dovada, că Străinul care s-a urcat în corabia sa era Domnul mării şi al plinătăţii ei, a condus pe ucenic în duhul în prezenţa lui Dumnezeu, şi aici a învăţat să se cunoască pe sine însuşi. Noi putem realmente numai aici să învăţăm această lecţie. Însă în clipa aceea Domnul i-a strigat, ca venit din slavă, cuvântul de mângâiere: „Nu te teme!” Şi Petru s-a liniştit. Slava sau prezenţa lui Dumnezeu, care l-a convins de starea sa de păcătoşenie, a devenit acum un loc de odihnă pentru el; şi Petru a mers după Domnul cu toată liniştea inimii.

În mod corespunzător şi la a doua pescuire (Ioan 21), după învierea Domnului, el savurează aceeaşi îndrăzneală; el trebuia numai să exercite practic învăţătura primită odinioară. Şi el face aceasta. El face experienţa, că prezenţa Domnului slavei este un loc de odihnă pentru el. El experimentează şi ne mărturiseşte, că ceea ce el a învăţat cu privire la Isus, a învăţat pentru totdeauna. La început nu a recunoscut pe Străinul care stătea pe ţărm; însă de îndată ce Ioan i-a spus, că este Domnul, acel Străin nu mai era un necunoscut pentru Petru; nu, el s-a grăbit să ajungă cât mai repede şi cât mai aproape de El. Ferice de inima care înţelege aceste lucruri! Dacă este o bucurie să şti că Isus este totdeauna acelaşi, atât în lumea noastră cât şi în lumea Sa, atât în mijlocul împrejurărilor de pe pământ cât şi în slava Sa, cu cât mai mare bucurie este atunci, să vedem pe cineva dintre noi, ca pe Petru odinioară, care în sufletul său savurează fericirea care se revarsă dintr-o astfel de realitate!

Da, Isus este realmente totdeauna acelaşi, credincios şi adevărat! Tot ce El a făgăduit ucenicilor Săi înainte de cruce, a împlinit după învierea Sa. Tot, ce El a fost mai înainte în mijlocul lor, El a rămas şi după aceea.

Partea anterioară Partea următoare


Tradus de la: Die moralische Herrlichkeit des Herrn Jesus (14)

Preluat din The Moral Glory of the Lord Jesus Christ

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole despre cuvântul cheie Slava lui Hristos (30)

Mai multe articole din categoria Isus Hristos (81)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).