Versete călăuzitoare: Romani 15.2,3
Romani 15.2,3: Fiecare dintre noi să placă aproapelui său spre bine, pentru zidire. Pentru că şi Hristos nu Şi-a plăcut lui Însuşi.
Am remarcat că noi pretutindeni putem observa că Domnul niciodată nu a vrut să ofere ucenicilor Său numai un act de politeţe. Domnul nu a făcut niciodată aceasta: dimpotrivă, sunt sigur că El a lăsat să treacă multe ocazii mici fără să le arate un act de politeţe sau să Se facă iubit sau să aibă un favor. El nu a căutat să fie plăcut, şi cu toate acestea El i-a captivat în modul cel mai puternic. Aceasta a avut urmări binecuvântate. Dacă un om procedează în felul acesta, atunci aceasta este întotdeauna un semn de tărie morală.
Se spune: „Dacă urmărim să fim plăcuţi, rar nu vom reuşi aceasta.” Aceasta este fără îndoială adevărat, dar nimic nu este mai reprobabil decât aceasta. Prin aceasta facem o creatură – unul ca noi - să fie o fiinţă mai superioară. Ne comportăm aşa ca şi cum viaţa noastră ar depinde de buna-voinţă a acestuia, cu toate că viaţa noastră depinde de Dumnezeu şi numai de El.
Dar dacă dimpotrivă emanăm această forţă de atracţie, că se are deplină încredere în noi; dacă alţii ne preţuiesc şi ne iubesc, fără ca aceasta să fi fost măcar o singură clipă intenţia noastră – aceasta este cu adevărat un lucru mare. Aşa ceva se poate explica numai prin revărsarea permanentă a dragostei dezinteresate. Această dragoste arată altora că noi avem în vedere „în faptă şi adevăr” interesele lor, binele lor şi binecuvântarea lor şi le căutăm din inimă. Aşa era Domnul. Nimic din ceea ce El a făcut nu arăta că El voia să le fie plăcut. Însă tot ce a făcut El mărturisea că El urmărea să-i binecuvânteze.
Spun încă o dată: eu cred că El a lăsat să treacă multe ocazii mici fără să le arate un act de politeţe sau să Se facă iubit sau să aibă un favor. Şi totuşi El i-a întâmpinat în multe cazuri cu dragoste şi purtare de grijă, unde noi nu am fi fost de acord. Ambele comportări, atât una cât şi cealaltă, rezultau din desăvârşirea morală a Lui. Aşa cum mulţumirea de sine era ceva străin de fiinţa Lui, că El nu a căutat nici o elogiere, la fel şi indignarea nu şi-a avut locul în El, aşa ca El să fi condamnat prea repede pe cineva. El nu putea fi determinat să fie îndurător nici prin linguşire şi nici provocat să acţioneze lipsit de dragoste.
Să studiem Luca 22.24-30. Ucenicii tocmai au lăsat să se vadă natura lor arogantă, prin aceea că s-au certat pentru locul cel mai înalt în Împărăţie. El îi corectează desigur, dar nu rămâne mult timp la acest subiect. În loc de aceasta El lasă altceva să determine inima şi gândurile Lui, prin aceea că manifestă respect faţă de ei: „Iar voi sunteţi aceia care aţi rămas mereu cu Mine în încercările Mele” [Luca 22.28]. Era acum momentul potrivit să le amintească acest fapt? Era momentul potrivit să-i pună într-o astfel de lumină şi să-i privească stând în ea? Nu, acesta nu era un mod natural de a proceda – dar pentru Isus era momentul potrivit. Şi El este modelul nostru, pentru ca noi să călcăm pe urmele Lui şi să devenim părtaşi felului Lui de a gândi. Această întâmplare mică trebuie să ne fie model de comportare: Fapta de moment nu trebuie să determine atitudinea noastră cu privire la comportarea plină de respect a unuia cu altul.
Probabil în ceea ce are loc joacă un rol pornirile rele sau naturale – ca în cazul acesta. Dar este de asemenea posibil – ca aici -, că este fapta acelora în care este mult din valoarea mare a Duhului. Acest ce este cel mai preţios ar trebui să-l păstrăm mai mult în vedere. Aceasta ar trebui să determine gândurile noastre, chiar şi atunci când vedem ce este rău! Aceasta ar putea părea ciudat. Da, căci dragostea divină, care nu caută folosul ei, merge pe căi ciudate. Acesta este rolul nostru ca pelerini şi străini pe o scenă unde egoismul ia multe forme diferite.
Nu este bine ca întotdeauna să fi înţeles. Iosif nu a vorbit prieteneşte cu fraţii lui, atunci când lor le-a mers rău. Dar Iosif nu s-a adaptat la împrejurări, căci el căuta binele cel mai mare al fraţilor. El voia să-i binecuvânteze şi nu să le placă. Isus a spus lui Toma tocmai în momentul când el a arătat căinţa lui, că este un domeniu mult mai binecuvântat, la care el nu avea acces. Însă Isus a spus întotdeauna adevărul curat, El este drept faţă de noi toţi, El era drept chiar şi faţă de Toma – cu toate că El ar fi putut să Se lase înşelat prin cuvinte măgulitoare [prin mărturia lui Toma]. Aşa cum Iosif [a slujit fraţilor lui], la fel a slujit Isus lui Toma şi nu a slujit momentului sau ocaziei.
Ah, ce desăvârşire! Cât de curat a fost El în căile gândurilor Lui, cât de curată a fost şi lucrarea Lui în lumea aceasta! Ah, frumuseţea a tot ce dragostea face sau spune! Noi vom înţelege toate acestea cândva, când ni se vor deschide orizonturi pentru care noi acum suntem incapabili să le recunoaştem. Prin atitudinea noastră orientată spre eul propriu nu înţelegem acţiunea dragostei şi aşteptăm bucurii, care nu ne sunt dăruite, dacă nu suntem luaţi în seamă. În realitate luăm cu noi un câştig mare, care rămâne – în timp ce noi ne-am aşteptat numai la o trăire plăcută, de scurt timp!
Ah, dacă am poseda mai mult din această dragoste „în faptă şi adevăr”, care are în vedere binele care rămâne al altora şi care poate renunţa la recunoştinţă în favoarea îmbogăţirii altora.
Tradus de la: Gefälligkeiten
Titlul original: „A thought on the Lord Jesus“
din The Remembrancer, vol. 1, 1891, pag. 22–26.
Traducere: Ion Simionescu