Tatăl iubeşte pe Fiul
Ioan 3.35; 5.20; 10.17; 15.9; 17.23-26

Velten Berger

© SoundWords, Online începând de la: 23.09.2018, Actualizat: 23.09.2018

Versete călăuzitoare: Ioan 3.35; 5.20; 10.17; 15.9; 17.23-26

Evanghelia după Ioan ne arată pe Domnul Isus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu. Şi ca nici o altă evanghelie ea relatează despre dragostea Tatălui pentru Fiul. În privinţa aceasta celelalte relatări trec pe planul secund. Fiecare din cele şapte locuri relatează despre dragoste într-un caracter deosebit. Aceasta este exprimat prin versetele care urmează de fiecare dată acestora şi prin context.

Ioan 3.35: Tatăl iubeşte pe Fiul şi a dat toate în mâna Lui.

Acest prim loc ne arată dragostea Tatălui pentru Fiul, independentă de timp şi spaţiu, începând din veşnicie. Şi aşa cum este Dumnezeu, aşa este dragostea care se revarsă nespus de mult şi desăvârşit asupra Fiului. Tatăl iubeşte pe Fiul, pe Fiul dragostei Sale, pe Preaiubitul. Această dragoste vrea să se reveleze: în Fiul. De aceea se spune: „şi a dat toate în mâna Lui”. Tatăl predă totul Fiului, Preaiubitului. Dragostea lui Dumnezeu nu poate şi nu vrea să păstreze nimic pentru sine. Vedem astfel pe Fiul, Purtătorul dragostei divine, Îl vedem în chip măreţ înaintea noastră. Dorim să comparăm aceasta cu imaginea din Vechiul Testament: Iosif. El primeşte de la tatăl său o haină lungă, deoarece el iubea pe fiul şi el era fiul bătrâneţii sale (Geneza 37.3). Şi cât de mult a iubit tatăl pe fiul? El a jelit pierderea fiului său (Geneza 37.35b). Mai târziu fiul primeşte de la faraon totul, cu excepţia tronului.

Însă imaginile, care totdeauna rămân raportate la pământ, sunt mult în urma a ceea ce ele reprezintă. El este Cel întâi-născut din întreaga creaţie şi Cel care are întâietatea în toate. Vedem foarte clar aceasta în epistola către Coloseni 1.15-19: „El este chipul lui Dumnezeu cel nevăzut, Cel întâi-născut din întreaga creaţie; pentru că toate au fost create prin El {textual: în El, adică în puterea Persoanei Sale}, cele care sunt în ceruri şi cele care sunt pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie stăpâniri, fie autorităţi: toate au fost create prin El şi pentru El. Şi El este mai înainte de toate şi toate se menţin prin El. Şi El este Capul trupului, al Adunării; El este Începutul, Cel întâi-născut dintre cei morţi, ca El să aibă întâietatea în toate; pentru că întregii plinătăţi a Dumnezeirii {compară cu Coloseni 2.9} i-a plăcut să locuiască în El.”

Da, aşa iubeşte Tatăl pe Fiul şi a dat toate în mâna Sa. Este această legătură a dragostei dintre Tatăl şi Fiul, această relaţie divină desăvârşită, veşnică. Dinaintea acesteia toate trebuie să se dea la o parte. Dinaintea acesteia şi noi rămânem în urmă.

Ioan 5.20: Pentru că Tatăl Îl iubeşte pe Fiul şi Îi arată toate câte face El; şi Îi va arăta lucrări mai mari decât acestea, pentru ca voi să vă minunaţi.

Şi în cel de-al doilea loc din evanghelia după Ioan vedem exclusiv această părtăşie între Tatăl şi Fiul. Aici dragostea primeşte ca şi caracteristică a acestei părtăşii un alt caracter. Aceasta devine clar, dacă remarcăm că în textul original în limba greacă se foloseşte un alt cuvânt. Cuvântul folosit aici phileo (în loc de agapao) caracterizează o dragoste între prieteni. Este dragostea instructivă a Tatălui pentru Fiul, care ca Om revelează pe Tatăl aici pe pământ. Domnul Isus a vindecat pe slăbănogul de la scăldătoarea Betesda. El S-a revelat ca Domn. Însă El Se va revela şi ca Domn peste viaţă şi moarte. Nu a văzut El aici deja pe Lazăr, pe care l-a înviat dintre morţi? Dragostea trebuia revelată, o dragoste care este mai tare decât moartea. Şi este dragostea Tatălui, care Îi artă lucrările şi care Îl călăuzeşte să facă aceste lucrări. Ce dependenţă, ce părtăşie! În conştienţa acestei dragoste Îl auzim spunând: „El Îmi trezeşte urechea, ca să ascult” (Isaia 50.4). Apoi înţelegem, când spune: „Eu fac întotdeauna cele plăcute Lui” (Ioan 8.29). Iarăşi Domnul Isus stă unic în felul Lui înaintea noastră.

Ioan 10.17: Pentru aceasta Mă iubeşte Tatăl, pentru că Eu Îmi dau viaţa, ca din nou să o iau.

Dacă în locul anterior am văzut dragostea Tatălui pentru Fiul, care Îi va arăta lucrări mai mari, acum vedem că dragostea Tatălui se odihneşte pe Fiul, deoarece El era gata să înfăptuiască lucrarea, pe care Tatăl I-a dat-o: „pentru că Eu Îmi dau viaţa”. Domnul peste viaţă şi moarte, care putea spune despre Sine: „Eu sunt viaţa”, era gata să-Şi dea viaţa. El a primit porunca de la Tatăl. Dar El era gata să meargă de bună voie pe drumul acesta: „Eu o dau de la mine Însumi”. Nimeni dintre noi nu ar putea să-L urmeze în privinţa aceasta. Noi rămânem în urmă. Nu, ne este imposibil să înţelegem câtuşi de puţin ce a însemnat pentru El drumul acesta. El cunoştea în chip desăvârşit părtăşia dragostei cu Tatăl, şi din aceasta scotea puterea să împlinească porunca Tatălui de bună voie şi plin de dăruire. Tatăl iubeşte pe Fiul, deoarece acesta Îşi dă viaţa, pentru ca s-o ia iarăşi. Vrem să adăugăm aici, că şi noi de aceea iubim pe Domnul nostru. El a murit şi pentru noi – El Şi-a dat viaţa şi pentru noi, pentru ca apoi s-o ia înapoi. Avem astfel în aceasta o parte comună cu Tatăl: „Şi anume părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său Isus Hristos” (1 Ioan 1.3). Dacă aducem Tatălui nostru bucuria noastră cu privire la Domnul Isus, atunci avem părtăşie cu Tatăl, căci odinioară cerul s-a deschis, şi Tatăl a exprimat toată bucuria Sa cu privire la Fiul Său: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care am găsit plăcerea”.

Ioan 15.9: Cum M-a iubit pe Mine Tatăl, v-am iubit şi Eu pe voi. Rămâneţi în dragostea Mea.

Ajungem la ultimele patru locuri, care vorbesc despre dragostea Tatălui pentru Fiul. Dacă primele trei locuri ne-au arătat caracterul unic şi exclusiv al acestei dragoste – o dragoste numai între Tatăl şi Fiul -, acum vom studia patru versete în care dragostea se revarsă spre aceia pe care Fiul ca „rod al muncii sufletului Său” i-a câştigat pentru Tatăl.

El este Preaiubitul, Fiul dragostei Sale, şi acum Îl vedem cum ne face cunoscut această dragoste. Domnul Isus a primit ca singurul Fiu dragostea deplină a Tatălui. Această măsură deplină a dragostei – şi Domnul nu reţine nimic din ea – El o dă acum alor Săi. Tatăl iubeşte pe Fiul, în care totul este plăcut. Fiul ne-a iubit pe noi, cu toate că în noi nu era nimic plăcut. Nu, în noi nu era nimic demn de iubit. El ne-a iubit mai întâi cu aceeaşi măsură de dragoste cu care El este iubit de Tatăl. Domn demn de adorare!

Şi acum El strigă alor Săi: „Rămâneţi în dragostea Mea!” Domnul ne-a arătat dragostea Tatălui, pe care El a primit-o, şi acum El Îşi doreşte ca şi noi să ne odihnim în această măsură deplină a dragostei, a dragostei Sale, să luăm putere din ea pentru mersul nostru pe urmele Lui. Numai plăcerea de această dragoste ne dă libertatea să împlinim poruncile Lui cu inimii fericite.

Ioan 17.23: Eu în ei şi Tu în Mine; pentru ca ei să fie făcuţi desăvârşiţi spre a fi una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine.

Dacă locul anterior ne-a arătat dragostea Fiului pentru noi, acum vedem că este dragostea Tatălui. Este aceeaşi dragoste! Ne-am fi aşteptat noi vreodată la aşa ceva? Nu tocmai am văzut în primele trei locuri din Biblie caracterul exclusiv al acestei dragoste? Tatăl iubeşte pe Fiul, deoarece totul în El este demn de iubit, plăcut corespunzător gândurilor Tatălui. Şi acum, după terminarea lucrării, Tatăl vede în Fiul ceata mare a răscumpăraţilor, rodul suferinţelor Sale pe cruce. Şi astfel dragostea Tatălui se revarsă prin Fiul peste credincioşi. Noi suntem iubiţi de Tatăl cu aceeaşi dragoste cu care Tatăl iubeşte pe Fiul. Această dragoste a Tatălui ne călăuzeşte spre glorie, şi Tatăl vrea ca această dragoste să devină vizibilă pentru toţi. Acum în timpul actual lumea nu recunoaşte această dragoste a Tatălui pentru copiii Săi, deoarece lumea nu recunoaşte pe Fiul, ci Îl respinge. Dar când Domnul Isus Hristos va veni în mare putere şi glorie, când lumea va recunoaşte că Fiul a fost trimis de Tatăl şi orice genunchi se va pleca înaintea Lui, atunci ea va recunoaşte şi că credincioşii sunt iubiţi de Tatăl.

Ioan 17.24: Tată, vreau ca aceia pe care Mi i-ai dat Tu să fie şi ei cu Mine unde sunt Eu, ca să privească gloria Mea pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru că M-ai iubit mai înainte de întemeierea lumii.

Versetul biblic de mai înainte ne-a arătat că dragostea Tatălui revărsată prin Fiul peste sfinţi trebuie să fie văzută de lumea întreagă. Acum Fiul leagă această dragoste cu gloria Lui în casa Tatălui. Este gloria dragostei Tatălui pentru Fiul înainte de întemeierea lumii. Acest aspect al dragostei l-am văzut în primele versete ale noastre. Acum vedem cum prin aceste ultime două versete ale celor şapte versete cercul se închide. Credincioşii trebuie să aibă parte de această dragoste a Tatălui pentru Fiul, care există în chip desăvârşit independent de timp şi spaţiu şi pământ. Aceasta este dorinţa categorică a Domnului nostru: „Tată, vreau.” El vrea ca noi să fim la El, ca să vedem gloria Sa: gloria dragostei.

Ioan 17.26: Şi le-am făcut cunoscut Numele Tău şi Îl voi face cunoscut, ca dragostea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu în ei.

La ultimul verset al nostru, care în evanghelia după Ioan vorbeşte despre dragostea Tatălui pentru Fiul, vrem să revenim la primul gând al temei noastre. Evanghelia după Ioan ne arată pe Domnul Isus Hristos ca Fiul lui Dumnezeu. Şi în această evanghelie Fiul lui Dumnezeu vorbeşte inimilor noastre ca în nici o altă evanghelie. Cum face El aceasta: „Singurul Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1.18). Cine ar putea să ne reveleze mai bine inima de Tată a lui Dumnezeu decât Acela care este în sânul Tatălui? El ne-a adus la Tatăl prin cruce şi prin viaţa Lui ne-a arătat inima de Tată a lui Dumnezeu. „Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl”, a spus odinioară Domnul Isus. El deschide inimile noastre pentru această dimensiune, pentru dragostea Tatălui, pentru ca această dragoste să fie în noi şi El în noi. Aşa aprinde El inimile noastre şi noi avem cu El şi în El partea comună: dragostea Tatălui.

Să mai privim încă o dată la tabloul din Vechiul Testament: tatăl, Israel (Iacov), iubea pe Iosif. Fraţii lui Iosif cu ură şi invidie l-au aruncat într-o groapă şi apoi l-au vândut în Egipt. Nu, ei nu cunoşteau dragostea tatălui pentru fiul său. Dacă ei ar fi înţeles ceva din această dragoste, atunci şi ei l-ar fi iubit pe Iosif. Iosif a ajuns vice-împărat peste Egipt. Fraţii vin la Iosif şi ei nu-l recunosc. Acum Iosif începe o lucrare minunată: el lucrează la inima fraţilor săi, pe care îi iubea, şi a aprins în ei dragostea pentru tatăl, prin aceea că el îi întreabă de mai multe ori: „mai trăieşte tatăl vostru?” Când fraţii învaţă să înţeleagă această dragoste şi sunt gata chiar pentru această dragoste să jertfească totul (Iuda), Iosif, care iubeşte pe tatăl său şi pe fraţii lui, nu se mai poate ascunde mult timp de ei şi se face cunoscut lor. Inimile lor au o parte comună: dragostea tatălui.

 

„Iar înainte de sărbătoarea Paştelui, Isus, ştiind că I-a venit ceasul ca să plece din lumea aceasta la Tatăl, deoarece iubea pe ai Săi, care erau în lume, i-a iubit până la capăt.”  (Ioan 13.1)


Tradus de la: Der Vater liebt den Sohn

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole din categoria Isus Hristos (48)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).

Bibeltexte im Artikel anzeigen