Slava morală a Domnului Isus (20)
Efectul care ea ar trebui să-l aibă asupra noastră

John Gifford Bellett

© SoundWords, Online începând de la: 17.09.2018, Actualizat: 23.09.2018

Nu este bine să fi întotdeauna înţeles. Obiceiurile şi acţiunile noastre ar trebui să fie ale unui străin, ale unui cetăţean dintr-o altă ţară, a cărui limbă, ale cărui legi şi obiceiuri sunt numai parţial înţelese. Carnea şi sângele nu pot preţui aceasta. De aceea credincioşii nu sunt într-o stare bună, atunci când ei sunt înţeleşi de lume.

Nici rudele cele mai apropiate ale lui Isus nu L-au recunoscut. Sau, L-a cunoscut mama Lui, când la nunta din Cana ea L-a constrâns să-Şi arate puterea şi să facă rost de vin pentru sărbătoare (Ioan 2)? Sau, L-au cunoscut fraţii Lui, când I-au zis: „Dacă faci aceste lucruri, arată-Te lumii” (Ioan 7.4) Ce gând! Ei voiau să-L facă pe Domnul să Se facă ceea ce noi numim „un om din lume”! Să recunoaştem în aceasta vreo cunoaştere a lui Isus, gând în inimă îşi fac loc astfel de gânduri? Cu siguranţă, nu! De aceea evanghelistul adaugă imediat: „Căci nici fraţii Lui nu credeau în El.” Ei cunoşteau puterea Domnului, dar nu cunoşteau principiile Sale; şi în chip omenesc au legat posedarea puterii şi talentelor cu urmărirea intereselor omului în lume. Desigur Domnul era opusul tuturor acestora, şi de aceea rudele Lui după carne, călăuzite de duhul lumii acesteia, nu L-au putut cunoaşte. Principiile, care determinau acţiunile Sale, erau total străine lumii, ele erau dispreţuite, aşa cum odinioară fiica lui Saul l-a desconsiderat pe împăratul David, când el a jucat înaintea chivotului Domnului (2 Samuel 6.16).

Dar ce forţă de atracţie a exercitat prezenţa lui Isus asupra oricărei inimi şi oricărui ochi, care au fost deschise prin Duhul Sfânt! Apostolii ne confirmă aceasta. Ei cunoşteau puţin pe Domnul lor în ceea ce priveşte învăţătura. Faptul că ei erau cu El n-a fost nici un câştig pentru ei, adică nici un câştig lumesc. Situaţia lor exterioară nu s-a îmbunătăţit nicidecum prin faptul că ei mergeau cu Isus. Nici nu se poate spune că ei s-au folosit de puterea Lui de a face minuni. Dimpotrivă, mai degrabă s-au îndoit de puterea Lui, în loc să se fi folosit de ea, şi cu toate acestea ei erau legaţi de El. Ei s-au alipit de Isus nu din cauză că ei au recunoscut în El Izvorul nesecat, care curge permanent, care putea să le aline toate nevoile. Eu cred mai degrabă, că noi am putea spune, că ei niciodată nu s-au folosit în favoarea lor de puterea Sa. Şi cu toate acestea ei au rămas permanent cu El, şi au ajuns derutaţi când El le-a vorbit de plecarea Sa, şi ochii lor li s-au umplut de lacrimi atunci când au crezut că L-au pierdut cu adevărat. De aceea repet: ce putere de atracţie trebuie să fi exercitat prezenţa lui Isus asupra acelora a căror inimă şi ochi au fost luminate prin Duhul sau au fost atraşi de către Tatăl (Ioan 6.4)!

Dar şi cu ce putere a pătruns în inimă o singură privire, un singur cuvânt al lui Isus! Vedem aceasta la Matei. Un singur cuvânt de pe buzele Domnului – „Vino după Mine!” – a fost deplin suficient pentru el, ca să părăsească totul. Şi această autoritate, această putere de atracţie a fost simţită de oameni cu caracter total opus şi cu sentimente total diferite. Toma, cel zăbavnic când era vorba să creadă, cel care căuta să pătrundă toate cu mintea, şi Petru cel înflăcărat, nechibzuit – amândoi au fost atraşi şi ţinuţi aproape prin acest Punct central minunat. Da, Toma, animat pentru un moment de duhul lui Petru, cel plin de râvnă, a putut sub impresia acestei forţe de atracţie să spună: „Haidem să mergem şi noi să murim cu el” (Ioan 11.16).

Ce va fi, când şi noi vom vedea şi vom simţi odată în desăvârşire deplină toate acestea! Ce va fi, când acea ceată nenumărată din toată familia omenească, din toate ţările, de toate culorile şi caracterele, va fi adunată şi toate seminţiile şi limbile şi popoarele şi naţiunile vor fi la Domnul şi Îl vor înconjura într-o lume demnă de El! Se merită cu adevărat să ne îndreptăm gândurile spre acele exemple, căci ele ne arată ce scumpătate poate avea Domnul Isus pentru inimile care au fost asemănătoare cu ale noastre. Ele sunt pentru noi garanţia pentru ceea ce lor le-a aparţinut atunci şi astăzi sunt speranţa noastră.

Deseori lumina lui Dumnezeu străluceşte înaintea noastră, pentru ca noi s-o diferenţiem şi s-o folosim corespunzător puterii care ne-a fost dată şi să ne putem bucura de ea şi s-o urmăm. Nu că ea ne acuză sau ne pune condiţii, ci ea străluceşte înaintea noastră pentru ca noi s-o reflectăm, în măsura  în care am primit har. În felul acesta o vedem lucrând în prima adunare din Ierusalim. Lumina lui Dumnezeu, care strălucea acolo, nu a cerut nimic. Ea strălucea în claritate şi putere; şi aceasta era totul. Petru a vorbit limba acestei lumini, atunci când i-a zis lui Anania: „Dacă n-o vindeai, nu rămânea ea a ta? Şi, după ce ai vândut-o, nu puteai să faci ce vrei cu preţul ei?” (Faptele apostolilor 5.4). Lumina nu a cerut nimic de la Anania; ea a luminat simplu înaintea lui şi pe lângă el în frumuseţea ei, pentru ca el după măsura lui să umble în ea.

În acest fel străluceşte cea mai mare parte din slava morală a lui Isus; şi prima noastră datorie faţă de această lumină este să învăţăm ce este Hristos. Noi nu trebuie să începem cu teamă şi frică să ne măsurăm cu strălucirea Lui, ci noi suntem chemaţi să cunoaştem cu linişte, bucurie şi mulţumire pe Hristos în desăvârşirea morală a naturii Sale umane. Desigur această slavă ne-a părăsit. Chipul ei viu nu mai există pe pământ. Evangheliile ne dau o descriere a ei; dar niciunde pe pământ noi nu putem vedea acum strălucirea ei copleşitoare. El, a cărui slavă a fost revelată în lumea aceasta, S-a reîntors la Tatăl. Dar cu toate că piciorul Lui nu mai atinge pământul, El a rămas totuşi ce era, şi noi Îl cunoaştem aşa cum El este prezentat ochilor noştri pe paginile Cuvântului divin inspirat.

Ucenicii L-au cunoscut personal pe Domnul, în sensul cel mai deplin. Era Persoana Sa, prezenţa Sa, Eul Său, care i-a atras; şi aceasta este tocmai ceea ce noi avem nevoie într-o măsură foarte mare. Noi putem face eforturi să cunoaştem adevăruri referitoare la Persoana lui Isus, şi probabil facem progrese mari pe această cale; cu toate acestea ucenicii, cu toată cunoaşterea noastră şi cu toată necunoaşterea lor, ne lasă mult înapoia lor, când este vorba de puterea unei dragoste pentru El, o dragoste care stăpâneşte totul. Desigur este bine dacă sentimentele inimii noastre  pentru Isus depăşesc măsura cunoştinţelor, pe care noi le putem dobândi cu privire la El. Căci numai atunci dovedim că L-am înţeles cu adevărat. Din fericire sunt încă suflete simple, la care afecţiunea lor faţă de Persoana lui Hristos depăşeşte măsura cunoştinţei lor. Dar cu regret, în general nu este aşa. În zilele noastre de cele mai multe ori este contrariul. Lumina şi cunoaşterea depăşesc în mod obişnuit măsura a ceea ce inimile noastre simt pentru Domnul. Şi această descoperire este deosebit de dureroasă pentru cel care posedă un simţământ adevărat.

Un alt scriitor spune:

Privilegiul credinţei noastre creştine şi taina puterii ei constă în aceea că tot ce ea posedă, şi tot ce ea oferă, sunt cuprinse într-o Persoană. În timp ce multe altele s-au dovedit a fi slabe, credinţa arată puterea ei prin aceea că ea posedă pe Hristos ca punct central şi că ea nu are nici un cerc fără un centru, nici o mântuire fără un Mântuitor, nici o fericire fără Unul care dă fericirea. Aceasta este ceea ce face ca credinţa creştină să fie potrivită pentru un om călător pe pământul acesta, ceea ce o face o lumină care străluceşte mai puternic decât soarele. Toate celelalte arată în comparaţie cu aceasta ca lumina lunii, care într-adevăr străluceşte, dar este rece şi inactivă, în timp ce aici lumina şi viaţa sunt una ... Cât de mare este diferenţa, dacă te supui unei culegeri de prescripţii sau îţi iei refugiu la o inimă iubitoare, dacă te ataşezi de un sistem sau te legi strâns de o Persoană! Niciodată să nu pierdem din ochi, că toate comorile noastre sunt într-o Persoană, care era un Domn şi Învăţător viu şi prezent nu numai pentru o generaţie – ucenicii din timpul acela – şi apoi să înceteze a mai fi, ci rămâne viu şi prezent pentru toate generaţiile din toate timpurile.

Partea anterioară Partea următoare


Tradus de la: Die moralische Herrlichkeit des Herrn Jesus (20)

Preluat dinThe Moral Glory of the Lord Jesus Christ

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole ale autorului John Gifford Bellett (1)

Mai multe articole din categoria Isus Hristos (81)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).