Din Betania spre Ghetsimani

Fritz von Kietzell

© CSV, Online începând de la: 26.09.2018, Actualizat: 26.09.2018

Între toate câte Sfânta Scriptură pune pe inima noastră, nimic nu poate fi mai sublim ca suferinţele şi moartea Fiului lui Dumnezeu devenit Om. Nimic nu putem pune alături de acestea. Simţim că este un teren sfânt şi ne scoatem încălţămintea de pe picioare; dar în nici un alt domeniu nu lipseşte deseori aşa multă înţelegere, ca în acest domeniu.

Ne putem mira, că acelora care L-au urmat în timpul acela le-a mers la fel? „Ei n-au înţeles nimic din aceste lucruri şi cuvântul acesta era ascuns pentru ei şi nu înţelegeau cele spuse” (Luca 18.34; Marcu 9.32). Aşa se spune într-o anumită ocazie, când Domnul a vestit ucenicilor Săi, că „tot ce a fost scris prin proroci despre Fiul Omului se va împlini” (Luca 18.31).

Şi totuşi, cât de exact le-a spus El aceasta! „Fiul Omului va fi dat în mâinile preoţilor celor mai de seamă şi cărturarilor. Ei Îl vor condamna la moarte şi-L vor da în mâinile păgânilor, Îl vor batjocori, Îl vor biciui, Îl vor scuipa şi-L vor omorî” (Marcu 10.33,34). Cât de clar, cât de detaliat era aceasta! De trei ori El a vestit celor doisprezece „plecarea Lui, care avea să ajungă la împlinire în Ierusalim” (Luca 9.31).

Cu Matei 25, Marcu 13 şi Luca 21 se încheie slujirea publică a Domnului, şi în capitolele care urmează după acestea, Duhul Sfânt se dedică istoriei suferinţei Sale, ultima perioadă, cea mai grea, a vieţii Sale pe pământ.

În evanghelia după Ioan avem un element intermediar: învierea lui Lazăr şi evenimentele legate de aceasta. Slujirea publică a Domnului s-a încheiat acolo deja în capitolul zece. În timp ce în consfătuirile secrete ale marilor preoţi şi bătrânilor a fost luată hotărârea definitivă „să-L prindă şi să-L omoare”, El vesteşte, după ce El „a terminat toate cuvântările acestea”, ucenicilor Săi pentru ultima dată, ce urma să aibă loc în curând: „Ştiţi că după două zile vor avea loc Paştele şi Fiul Omului va fi dat să fie răstignit” (Matei 26.1-5,14-16; Marcu 14.1-2,10-11; Luca 22.1-6; Ioan 11-45-57).

L-au înţeles ei acum? Au priceput ei în totalitate ce va veni acum asupra lor sau mai degrabă asupra Domnului lor preaiubit? După tot ce auzim sau vedem, noi trebuie să răspundem negativ la această întrebare. A fost rezervat unei femei să exprime cum se cuvine sentimentele de drept faţă de Domnul. Ca să ne arate aceasta, Duhul Sfânt ne conduce câteva zile înapoi, la acel ospăţ în casa lui Simon leprosul, unde cei trei fraţi şi surori din Betania erau adunaţi încă o dată în jurul Domnului lor. (Matei 26.6-13; Marcu 14.3-9; Ioan 12.1-8). Vedem aici pe Maria, care de fiecare dată, când ea este amintită, o găsim la picioarele lui Isus (Luca 10.39; Ioan 11.32; 12.3), pentru a treia oară şi ultima dată, exprimând dăruirea deplină a inimii: ea unge pe Domnul cu „un parfum foarte scump” (Matei 26.7) şi şterge picioarele Sale, stând în praf, cu podoaba femeii, cu părul ei. „Şi casa s-a umplut de mirosul parfumului.” Ce acţiune unică a avut loc acolo, plină de înţelegere! Ea era expresia compasiunii şi înţelegerii plină de dragoste, chiar dacă alţii vorbesc despre „risipă” (Matei 26.8).

Maria a ales atunci „partea cea bună”, prin aceea că ea „a ascultat cuvintele Sale”; şi astfel ea a fost acum cea mai capabilă – presimţind mai dinainte – să se aşeze în situaţia Domnului ei. Ea a simţit cel mai clar, mai mult decât toţi ceilalţi, cum norii întunecaţi ai urii şi vrăjmăşiei se strângeau tot mai ameninţători deasupra capului Lui, şi de aceea dorinţa ei era să-I dovedească compasiunea şi simpatia ei. Dar ce putea face ea, femeia slabă şi probabil săracă? Ea ia ce are mai bun, sparge vasul preţios, şi varsă conţinutul mult mai preţios pe capul şi picioarele Domnului. (Marcu 14.3)[1] Prin aceasta ea Îl onorează aşa cum se cuvenea Împăratului lui Israel, Robului lui Dumnezeu şi „unicului Fiu din partea Tatălui” (Ioan 1.14), care era pe cale „prin Duhul cel veşnic să Se aducă pe Sine Însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu” (Evrei 9.14). „Dacă a turnat acest parfum pe trupul Meu, ea a făcut lucrul acesta în vederea îngropării Mele.”[2]

Această interpretare o dă Domnul Însuşi, prin aceea că Se aşează ca intermediar între Maria şi ucenicii lipsiţi de înţelegere. Această acţiune corespundea inimii ei. Domnul confirmă solemn, că ea nu va ajunge să fie uitată. Ce valoarea a avut această lucrare pentru inima Lui! Aşa cum lui Ionatan, care în urmărirea fără odihnă a duşmanului de moarte a gustat în trecere din miere, „i s-au luminat ochii” (1 Samuel 14.27), tot aşa Domnul a găsit aici o înviorare, aşa cum El în zilele suferinţei Sale nu va mai avea parte încă o dată printr-un om.

Ziua sărbătorii, „ziua dintâi a sărbătorii Azimilor”, vine, şi noi Îl vedem pe Domnul împreună cu cei doisprezece apostoli la sărbătoarea Paştelui: „Am dorit mult să mănânc Paştele acesta cu voi înainte de a suferi.” (Matei 26.17-20; Marcu 14.12-17; Luca 22.7-18) Înainte ca „Fiul Omului” şi Moştenitorul tuturor lucrurilor să fie definitiv lepădat, înainte ca valurile duşmăniei să lovească din plin asupra capului Celui curat şi nevinovat, dorinţa inimii Sale era să mai fie încă o dată împreună cu rămăşiţa slabă din poporul Său pe terenul rânduielii divine model – înainte ca El, ca adevăratul Miel de Paști să-Şi dea viaţa şi sângele.

Dar chiar şi peste această scenă plăcută cad umbre sumbre. Nu numai că trădătorul tocmit de marii preoţi este făcut cunoscut şi, plin de planul lui îngrozitor, iese afară în noaptea întunecoasă – ci noi auzim şi despre ceartă între ucenici, „cine dintre ei ar fi cel mai mare”, şi Simon Petru, mult departe de a fi „gata să meargă chiar şi în închisoare şi la moarte” împreună cu El, tăgăduieşte de trei ori pe Domnul Său. (Matei 26.21-35; Marcu 14.18-31; Luca 22.21-38; Ioan 13.18-38).

Însă Domnul, care a simţit toate acestea cu mult mai mult decât putem noi simţi, nu S-a dat speriat înapoi: „fiindcă iubea pe ai Săi care erau în lume, i-a iubit până la capăt” (Ioan 13.1-17). El le-a arătat înainte de masă în acţiunea simbolică de spălare a picioarelor, că El va fi gata să vină în ajutorul alor Săi cu puterea curăţitoare a Cuvântului Său. După masă El le încredinţează o moştenire preţioasă. El ştia cât de uituci suntem noi şi cum scena cea mai impresionantă, pe care lumea a văzut-o vreodată, aceea a suferinţei şi morţii Sale, deseori produce numai impresii mici în inimile alor Săi. De aceea El le-a dat Masa Sa: pâine şi vin, trup şi sânge despărţite, trupul dat la moarte pentru noi şi sângele vărsat pentru noi, reprezintă pe Hristos mort pentru noi, care a glorificat în chip desăvârşit pe Tatăl şi a satisfăcut pentru veşnicie pe Dumnezeul sfânt. „Să faceţi lucrul acesta în amintirea Mea!” (Luca 22.19) – Să nu producă această dorinţă a Domnului, pe care El a lăsat-o mai târziu să se repete din cer pentru ai Săi (1 Corinteni 11.23-25), un ecou călduros în inimile noastre?

O cântare de laudă răsună (Matei 26.30), după aceea ei ies afară în noapte: El „S-a dus, ca de obicei, spre Muntele Măslinilor” (Luca 22.39). Însă cuvintele, pe care El le rosteşte de data aceasta pentru ei, sunt cuvinte de despărţire: „Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte” (Ioan 14.1,27). El ar fi avut motiv să Se preocupe cu Sine Însuşi, dar El mângâie, încurajează şi învaţă pe ucenicii Săi. Înăuntru în casă „în odaia mare de sus” putea să fie ocazia pentru El să vorbească despre „multele locuinţe din casa Tatălui” şi despre drumul într-acolo. (Ioan 14.2) Acum sunt viile de pe panta văii Chedron, care Îl determină să vorbească despre relaţia intimă şi gingaşă a mlădiţelor cu El, adevărata Viţă. (Ioan 15.1-8). Însă ei coboară tot mai mult; înapoia lor rămâne cetatea sfântă. Crenelul Templului, care altădată strălucea şi sclipea în lumina soarelui, dispare în întunericul nopţii: acum El le vorbeşte despre faptul că ce este vechi a trecut pentru ei şi acum va veni Mângâietorul, Duhul Sfânt, ca să-i „călăuzească în tot adevărul” şi într-o relaţie nouă, unică în felul ei, cu Tatăl (Ioan 16.7-14).

După aceea El Îşi îndreaptă privirea spre cer într-o rugăciune impresionantă. El dă „înapoi” pe aceia pe care Tatăl I i-a dat Lui din lume, pentru ca El, Tatăl, să-i păzească până la ţel într-o lume rea (Ioan 17); şi El încheie – într-o vorbire pe care numai El, Fiul, avea dreptul faţă de Tatăl s-o facă – cu cuvintele preţioase, sublime: „Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea …” (Ioan 17.24).

După ce Isus a spus acestea, El a plecat cu ucenicii Săi dincolo de pârâul Chedron, unde era o grădină, în care El a intrat (Matei 26.36-46; Marcu 14.32-42; Luca 22.39-46), El şi ucenicii Lui. S-au ridicat probabil în El amintiri, cum cu mii de ani mai înainte un altul a trecut prin această vale adâncă şi „a urcat Muntele Măslinilor” (2 Samuel 15.30), lepădat de poporul său ca şi El, şi plângând după ce a lăsat în urmă? Însă împăratul David a mers pe drumul acesta ca urmare a propriei lui vină grea; însă Fiul lui David, Domnul nostru, a mers pe el deoarece pentru El aici trebuia să înceapă drumul pe care El trebuia să meargă din cauza vinei şi păcatelor străine. Căci aici, în întunericul nopţii, „în care El a fost vândut”, în „locul cu numele Ghetsimani” i-a fost permis lui satan, care „a plecat de la El pentru un timp” (Luca 4.13), să se apropie a doua oară de El. Aici cădea umbra crucii pe drumul Său, aici Tatăl I-a dat paharul, pentru care venise aici pe pământ să-l bea – paharul amar al mâniei lui Dumnezeu în judecata dreaptă asupra păcatului. Acolo la cruce, în cele trei ore de întuneric, El trebuia să poarte „păcatele noastre în trupul Său” (1 Petru 2.24), El, „Cel care n-a cunoscut păcat” trebuia să fie „făcut păcat pentru noi” (2 Corinteni 5.21). Putea să fie altfel, decât că sufletul Lui sfânt S-a îngrozit, atunci când satan I-a pus înaintea ochilor „plecarea Lui, care avea să ajungă la împlinire în Ierusalim”, în toată grozăvia ei?

Este Omul Isus Hristos, Cel care stă aici înaintea noastră, cu toate simţămintele divine desăvârşite ale dependenţei şi ascultării. Cu cât Se apropia mai mult de drumul care acum trebuia să ducă la împlinirea planurilor lui Dumnezeu, cu atât mai mult simţea ce Îl aştepta, cu atât mai mult „tulburarea şi întristarea” (Marcu 14.33) mare umpleau inima Lui. El a zis ucenicilor: „Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte; rămâneţi aici şi vegheaţi împreună cu Mine” (Matei 26.38): El ducea dorul de „compătimire” şi „mângâiere” (Psalm 69.20) din partea lor, El avea dreptul la aceasta şi totuşi ştia, că ei nu Îi vor da. Izvorul puterii Lui era exclusiv acolo sus, la Tatăl Său.

El pătrunde încet, ca şi ezitând, în adâncimea grădinii; la început ia cu Sine trei din ucenicii Lui cei mai apropiaţi, pentru ca apoi să se despartă şi de ei. „Apoi S-a depărat de ei ca la o aruncătură de piatră” (Luca 22.41), şi acolo, în despărţire totală, „a îngenuncheat”, „S-a aruncat la pământ” (Marcu 14.35), da, „a căzut cu faţa la pământ” (Matei 26.39). Acolo El a adus „rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrimi către Cel ce putea să-L scape din moarte” (Evrei 5.7). Şi aşa cum pe tot drumul Lui – cu excepţia celor trei ore de întuneric de pe cruce – cerul era deschis deasupra Lui şi „îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se coborau peste Fiul Omului” (Ioan 1.51), tot aşa şi aici: „s-a arătat un înger din cer, întărindu-L” (Luca 22.43). Acolo El era „în luptă grea”, în rugăciune care devenea tot „mai fierbinte”; „Şi sudoarea I se făcuse ca nişte picături mari de sânge, care cădeau pe pământ” (Luca 22.44).

Şi mai impresionante sunt puţinele cuvinte ale rugăciunii, care ne-au fost transmise de Duhul Sfânt. – Nu era o altă cale? „Se ruga ca, dacă este cu putinţă, să treacă de la El ceasul acela” (Marcu 14.35). Nu Îi era Lui, Tatălui, totul posibil? „Ava, Tată” – este singura dată că noi auzim din gura Domnului această cea mai intimă adresare – „Ava, Tată, Ţie toate lucrurile Îţi sunt cu putinţă; depărtează de la Mine paharul acesta!” (Marcu 14.36) „Tatăl Meu, dacă este cu putinţă, să treacă de la Mine paharul acesta!” (Matei 26.39) Dar nimeni nu ştia aşa de bine ca El, că tocmai aceasta nu Îi era posibil Tatălui, dacă El voia că creeze o cale pentru mântuirea păcătosului şi să împlinească planul Său veşnic. De aceea El a adăugat cuvântul celei mai profunde dependenţe şi supuneri: „Totuşi, nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu!” – „Tatăl Meu, dacă  nu se poate să treacă paharul acesta fără să-l beau, facă-Se voia Ta!” (Matei 26.42) Şi aici, singura dată când voinţa Sa stătea faţă în faţă cu voinţa Tatălui, El S-a supus şi a fost „ascultat din pricina evlaviei Lui” (Evrei 5.7). El a ieşit biruitor din lupta înverşunată. În timp ce ucenicii Lui erau „adormiţi de întristare” (Luca 22.45), El S-a sculat de la rugăciune şi cu linişte desăvârşită a mers pe drum, pentru ca acum să golească complet paharul, pe care îl luase din mâna Tatălui, până la sfârşitul tragic.


Tradus de la: Von Bethanien nach Gethsemane

Titlul original: „Von Bethanien nach Gethsemane“
din Ermunterung und Ermahnung, 1992, pag. 225–233

Traducere: Ion Simionescu

Adnotare

[1] În evanghelia după Matei, care ne prezintă pe Mesia, şi în evanghelia după Marcu, care ne prezintă pe Profetul, avem ungerea capului, în evanghelia după Ioan, care prezintă pe Domnul ca Fiul lui Dumnezeu, avem ungerea picioarelor. Înţelegem bine, că Luca nu ne relatează istoria acestei onorări, căci acolo avem pe Omul Isus Hristos, care umbla în smerenie pe pământ.

[2] În evanghelia după Marcu se spune: „Mi-a uns trupul mai dinainte, pentru îngropare” (Marcu 14.8). Ştim că celelalte femei au venit prea târziu în acest scop. (Luca 24.1-3).

Mai multe articole din categoria Isus Hristos (48)

Mai multe articole despre locul din Biblie Ioan 18 (1)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).

Bibeltexte im Artikel anzeigen