Femeile în genealogia Domnului Isus
Tamar – Rahav – Rut – Bat-Şeba

Frederick William Grant

© SoundWords, Online începând de la: 30.08.2018, Actualizat: 07.09.2018

Versete călăuzitoare: Matei 1.1-6

Matei 1.1-6: Cartea genealogiei lui Isus Hristos, fiu al lui David, fiu al lui Avraam. Avraam a născut pe Isaac; şi Isaac a născut pe Iacov; şi Iacov a născut pe Iuda şi pe fraţii lui; li Iuda a născut pe Fares şi pe Zara, din Tamar; şi Fares a născut pe Esrom; şi Esrom a născut pe Aram; şi Aram a născut pe Aminadab; şi Aminadab a născut pe Naason; şi Naason a născut pe Salmon; şi Salmon a născut pe Boaz, din Rahav; şi Boaz a născut pe Obed, din Rut; şi Obed a născut pe Iese; şi Iese a născut pe David, împăratul. Şi David a născut pe Solomon, din cea care fusese soţie a lui Urie;

Patru femei

Introducerea numelor celor patru femei – şi numai patru – în genealogia Domnului nostru din evanghelia după Matei a oferit multor cercetători ai Cuvântului inspirat material de cercetare. Oricine se consideră pe drept cercetător nu se îndoieşte că aceasta are un scop deosebit. În afară de ceasta chiar şi o privire fugitivă asupra numelor alese în legătură cu originea umană a Domnului slavei arată ceva din semnificaţia menţionării lor. Sunt tocmai numele pe care un cronicar cu înţelepciune omenească în această chestiune şi în mod deosebit un iudeu cu raţiune nu le-ar fi luat în consideraţie. Aceasta este cu atât mai surprinzător, cu cât evident nu este nici o necesitate ca ele să fie aici scoase în evidenţă. Ele nicidecum nu sunt necesare ca să stabilească legătura Domnului nostru cu David sau cu Avraam. Niciunul din numele celorlalte femei – nici al lui Sara, al lui Rebeca, Lea sau oricare altă femeie – nu sunt introduse aici. Pe lângă aceasta nu existau alte femei decât acestea, care să fi avut mai mult dreptul să fie amintite. Femeile prezentate erau în comparaţie cu celelalte, chiar dacă în forme diferite, tocmai femeile care au lăsat petele cele mai evidente pe arborele genealogic. Şi pe lângă aceasta vedem că nu se face nici o încercare să se ascundă ceea ce era ruşinos în legătură cu ele. Dimpotrivă, sunt redate împrejurări la care nu neapărat trebuia să se facă aluzie. Se pare, ca şi cum ar trebui ca atenţia noastră să fie îndreptată tocmai spre lucruri, care în altă situaţie probabil ar fi trecute cu vederea.

Astfel în naşterea de gemeni, Zara este numit împreună cu Fares, cu toate că el însuşi nu aparţine pe linia genealogică, ca şi cum împrejurările acelui păcat, din care el a luat naştere, să fie puse înaintea ochilor tuturor. În afară de aceasta Bat-Şeba nici nu este numită cu numele. Ca să zicem aşa, ea este pusă simplu în context cu toată grozăvia acelei crime, de care chiar şi numai numele ei ar fi trebuit să amintească suficient de mult. Ea era aceea „care fusese soţie a lui Urie”.

Este însă ceva foarte frumos şi remarcabil în această lipsă de teamă a unui scriitor, care aici, unde aparent este vorba numai de enumerări de nume, precum şi la perioadele cele mai serioase ale vieţii Domnului nostru, a scris aşa cum a fost călăuzit de Duhul Sfânt. Dacă există o pată pe viaţa unui om din poporul Său, niciodată Dumnezeul adevărului nu ezită s-o arate. Aceasta ar părea să fie aşa, ca şi cum prin aceasta s-ar oferi o ocazie acelora care o caută împotriva adevărului. Dacă este o pată întunecată – şi chiar dacă aceasta ar fi pe unul din verigile de legătură ale lanţului genealogic al Omului Hristos Isus, care fiecare la locului ei a fost introdus divin –, atunci Duhul lui Dumnezeu este primul care pune degetul pe ea, înainte ca omul arogant să poată îndrăzni să facă la fel. Duhul Sfânt ne invită, să ne îndreptăm atenţia spre ceva care este demn de atenţia noastră. El se aşteaptă ca prin aceasta în inima credinţei să se ridice gânduri pline de respect şi admiraţie smerită pentru o înţelepciune care niciodată nu dezamăgeşte şi care se arată cel mai clar atunci când pune în încurcătură pe toţi ceilalţi oameni.

Deci pentru o credinţă, care în mod remarcabil „crede în Cel care-l îndreptăţeşte pe cel neevlavios” (Romani 4.5), introducerea numelor lui Tamar şi Bat-Şeba în relatarea inspirată despre strămoşii omeneşti ai Domnului este plină de aluzii, ca să dea naştere la sentimentele cele mai vii. Fiecare din aceste femei cu un nume dezonorat şi amintiri ruşinoase aveau deci în mod deosebit dreptul să se folosească de acele cuvinte care relatează despre mândria cea mai mare a lui Israel: „un Copil ni S-a născut, un Fiu ni S-a dat” (Isaia 9.6). Simţirea omenească – căci şi aceasta era pe lângă altele în acest fel de a proceda –, care atribuie mamei Domnului nostru „Imaculata Concepţie”, în orice caz ar fi purtat grijă pentru un caracter ireproşabil al liniei descendenţei Sale naturale. Şi acea simţire ar fi spus: El trebuie să aibă ca rudenie numai ceea ce este cel mai curat şi cel mai nobil, care se poate găsi! Gândurile omeneşti se arată astfel iarăşi ca nebunie înaintea înţelepciunii Aceluia care de la început a stabilit ca sămânţa femeii să zdrobească capul şarpelui (Geneza 3) şi să vindece pe toţi care erau asupriţi de diavolul (Faptele Apostolilor 10.38). Şi această făgăduinţă a fost dată imediat după ce Eva a căzut în păcat! Conform înţelepciunii divine sunt notate aceste nume în acea parte a genealogiei Mântuitorului nostru, pe care nici un iudeu nu o putea tăgădui – căci nimeni nu putea contesta, că Hristos trebuia să descindă din David –, ca să apere partea naţiunilor la Copilul născut; căci fără îndoială trei femei, şi probabil toate femeile aveau origine păgână. La fel ele apar împotriva aroganţei dreptăţii omeneşti, ca să sprijine dreptul păcătoşilor la El, Cel căruia I s-a pregătit un trup (Evrei 10.5), ca să moară pentru păcătoşi.

Astfel importanţa acestor nume în legătura în care ele se găsesc aici, este suficient de clară. Locul lor în genealogie nu trebuie justificat; căci este numai o altă notă a armoniei în acea cântare de laudă, pe care o cântă neîntrerupt Cuvântul Său precum şi toate celelalte lucrări ale Sale. Ele sunt o sămânţă, ca să semene muzica în inima celui întristat în certitudinea, că suspinele celor întemniţaţi s-au ridicat spre Domnul (Psalmul 102.20,21).

Însă ce ne aşteaptă, când mergem mai departe şi nu numai putem arăta, că este aşa, ci şi că fiecare din cele patru nume prezentate contribuie cu partea lor deosebită la trăsăturile acelui tablou, care în totalitatea lui oferă cu adevărat o prezentare completă şi binecuvântată a istoriei harului şi mântuirii? Că fiecare nume la locul lui adaugă ceva, care încă lipseşte, până când totul este prezentat? Nu este demn de Dumnezeu, să vorbească aşa şi nu numai modelele şi parabolele, ci chiar numele persoanelor unei genealogii să le lase să relateze o istorie, pe care El nu oboseşte s-o repete permanent, oricât de greoi ar fi omul s-o audă?

Să studiem deci istoria cestor patru nume, în măsura în care ele stau în legătură cu genealogia inspirată, şi să încercăm să luăm din ea învăţătura care ne este dată prin introducerea lor aici!

Tamar

Istoria lui Tamar o găsim în Geneza 38. Este un capitol întunecat al ticăloşiei omeneşti, pe care Cuvântul lui Dumnezeu o pune înaintea noastră cu claritatea Lui obişnuită şi francheţea naturală. Necredincioşii vorbesc despre el ca despre o pată pe o carte, în care el stă, şi sunt puţini oamenii care obişnuiesc s-o citească – şi în nici un caz cu voce tare! Şi cu toate acestea este o istorie care într-o zi va fi iarăşi istorisită înaintea celei mai strălucitoare Adunării, pe care pământul şi cerul a văzut-o vreodată sau o va vedea. Şi câte alte istorii asemănătoare vor fi făcute cunoscut atunci – istoria mea, dragă cititor, şi de asemenea şi istoria ta. Şi probabil aceste istorii nu sunt mult altfel decât istoria lui Tamar. Şi ziua curată, veşnică nu va reţine atunci razele ei de lumină şi noaptea nu va învălui cu întunericul ei aceste istorii.

Ce va trebui istorisit atunci, are voie să fie istorisit şi acum. Lumina, care cade pe faptele rele, nu va fi întinată de acestea. Dacă istoria lui Tamar ar aparţine trecutului şi nu ar avea nimic de spus generaţiilor următoare, atunci fără îndoială ar fi fără folos s-o pui din nou înaintea ochilor. Dar acum haideţi să-I mulţumim lui Dumnezeu, că ne-a pus-o înaintea ochilor; ea ne arată o latură a istoriei omeneşti, care este aşa de întunecată, că ne îngrozim, şi aşa de murdară, că roşim de ruşine. Cititorul meu, te întreb încă o dată: nu este în viaţa ta nici o pagină, de care, dacă ar fi scris-o mâna conştiincioasă a lui Dumnezeu, nu ar trebui să te roşeşti la fel?

În toată istoria lui Tamar mă surprinde cel mai mult, că aici nu este nici o posibilitate din partea ei pentru salvare. Dacă citesc relatările care povestesc despre celelalte femei, care şi-au găsit locul alături de ea în această genealogie, atunci găsesc probabil în fiecare caz, că întunericul este puţin străpuns. Însă despre Tamar nu se relatează nimic asemănător. Ea apare înaintea mea ca o păcătoasă şi nimic altceva. Ea a fost succesiv soţia a doi bărbaţi, care din cauza răutăţii lor au fost omorâţi prin judecată divină. Şi cu toate acestea ea a îndrăznit în persoană printr-o crimă asemănătoare să provoace judecata divină. Însă minunea de neîntrecut constă în aceea, că tocmai acest păcat este cel care a condus, ca numele ei să fie scris în genealogia Domnului. Prin acest păcat ea a devenit mama lui Pereţ, unul din străbunii direcţi ai lui Hristos.

Nu are aceasta nimic să ne spună? Vorbeşte aceasta despre Dumnezeul judecăţii sau mai degrabă despre Dumnezeul harului, despre Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos? Desigur, dacă privesc numai relatările Vechiului Testament, atunci trebuie să se pună înaintea ochilor mei, aşa cum de fapt a avut loc, timpul în care au fost scrise şi făcute cunoscut aceste evenimente. Dar dacă mă îndrept spre Noul Testament şi numele Tamar îl găsesc ca primul nume de femeie în genealogia Domnului – şi anume o Tamar, care din cauza păcatului ei a fost pusă în acest context –, atunci aceasta preocupă imediat sufletul meu cu o scenă a judecăţii. Este o scenă a celei mai grele judecăţi, unde Sfântul lui Dumnezeu a intervenit pentru păcătoşi şi unde crucea lui Baraba, locul pentru cel mai mare dintre păcătoşi, a purtat povara Aceluia care singur a luat asupra Sa toată vina noastră şi prin ale cărui răni suntem vindecaţi (Isaia 53.5).

O, ce lecţie binecuvântată şi demnă de Dumnezeul nostru, care a dat-o! Păcatul Tamarei constituie legătura ei spre Domnul vieţii şi al gloriei! Şi, priviţi, preaiubiţilor, nu face şi păcatul nostru această legătură? Nu a murit El pentru păcătoşi? Nu a fost aşa, atunci când am mărturisit păcatele noastre şi gurile noastre au fost închise (Romani 3.19), în timp ce am ocupat locul nostru înaintea lui Dumnezeu ca păcătoşi şi lipsiţi de putere, că am descoperit adevărul minunat, că Hristos a murit pentru păcătoşi şi pentru cei lipsiţi de putere? Şi tocmai pentru că noi eram păcătoşi şi Hristos a murit pentru noi, „El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nedreptate” (1 Ioan 1.9).

Astfel numele Tamar, ca primul în această genealogie, descoperă şi primul adevăr simplu al adevărurilor Evangheliei. Tamar este o păcătoasă, despre care nu aflu nimic altceva, decât despre păcatul ei. Şi deoarece păcatul ei a adus-o în mod deosebit în legătură cu Hristos, care a venit pentru păcătoşi, pentru sufletul meu este lumină, bucurie şi fericire.

Rahav

Însă acum trebuie să ne îndreptăm spre Rahav! Şi aici nu ne aflăm într-o societate onorabilă. Rahav era o femeie canaanită, membru al unei rase blestemate; şi Rahav era o curvă, o păcătoasă între păcătoşi. Ne este permis să urmărim în continuare acest drum. În favoarea ei se relatează numai un singur lucru, şi acesta este credinţa ei. Că această credinţă a adus roade, aceasta n-o poate nimeni pune la îndoială. Ea este o persoană, pe care o citează apostolul Iacov, atunci când el ne întreabă: „Curva Rahav, n-a fost ea îndreptăţită din fapte când a primit solii şi i-a scos afară pe altă cale” (Iacov 2.25). Însă chiar şi aici chestiunea, la care el se referă, nu este aceea care o face o „sfântă” în ochii oamenilor. Ea nu a arătat un devotament strălucitor, nici un spirit de sacrificiu deosebit şi nu era deosebit de bună, aşa cum se spune în mod uzual. Chiar şi în chestiunea, în care ea şi-a arătat credinţa, ea a spus o minciună şi astfel a despărţit credinţa şi cinstea una de alta. Astfel ea ne oferă o imagine categorică a credinţei care „nu lucrează” (Romani 4.5) şi lasă în urmă sufletul fără speranţă ca păcătos, care nu poate fi îndreptăţit, decât numai de un Dumnezeu care „îndreptăţeşte pe păcătos”.

Cine poate pune la îndoială, că credinţa lui Rahav a introdus-o în genealogie, aşa cum păcatul lui Tamar a introdus-o pe aceasta? Fără credinţă ea ar fi murit împreună cu cei închişi în Ierihon – o femeie blestemată într-o rasă blestemată. Credinţa a îndepărtat acest blestem de la ea. Credinţa a introdus-o în poporul lui Dumnezeu. Probabil credinţa a câştigat inima lui Salmon pentru ea, aşa că noi ajungem pe drumul cel mai direct la acele cuvinte din genealogie: „Salmon a născut pe Boaz, din Rahav.”

Aşa ne învaţă deci această a doua femeie o lecţie, care este la fel de plăcută şi de necesară ca şi prima. Involuntar ne amintim de cuvintele „dar celui care nu lucrează, ci crede …” (Romani 4.5), atunci când ne gândim la Rahav. Era credinţă, care s-a dovedit a fi reală. Însă posesoarea credinţei ca păcătoasă a trebuit să fie îndreptăţită şi anume prin credinţa în Acela care îndreptăţeşte numai pe baza credinţei. Era credinţă, care deci nu a privit la sine însăşi şi nu-şi revendica faptele proprii, ci a condus sufletul să ocupe în exclusivitate locul păcătoşeniei, deoarece numai pentru păcătos există îndreptăţire.

Aceasta este foarte plăcut şi minunat. Este minunat, dacă găsim că prin simpla introducere a unui nume într-o listă, Dumnezeul harului poate exprima gândurile inimii Sale. Şi este foarte plăcut, când vedem că înaintea inimii Sale stă permanent gândul la nevoia noastră şi îndurarea Sa. La fel de plăcut este şi atunci când El, ca să spun aşa, tocmai prin această minune conduce deodată inimile noastre trândave, reci la credinţa în îndurarea Sa.

Rut

Acum venim la Rut. „Boaz a născut pe Obed, din Rut.” Ce să spunem despre Rut? Aici am putea avea la prima vedere impresia că textul nu mai sprijină expunerile noastre şi că noi părăsim societatea păcătoşilor. S-ar putea spune: nu a scris Duhul Sfânt o carte întreagă, ca să povestească despre Rut? Şi într-adevăr şi despre ea, cu toate că ea era o păgână ca Rahav şi Tamar, se pot repeta cuvintele Domnului nostru rostite despre o altă păgână: „Nici chiar în Israel n-am găsit o credinţă aşa de mare” (Matei 8.10). Deasupra capului ei nu atârna nici o sabie a judecăţii. Nimic nu o lega cu Israel, decât numai amintirea de soţul mort, care a părăsit ţara, şi foametea din ţară, care l-a alungat din ţară. Singura ei însoţitoare era o femeie în vârstă, a cărei soartă amară, aşa cum judeca ea, a determinat-o să-şi schimbe numele din Naomi în Mara. Aşa a ajuns Rut în ţara şi la Dumnezeul lui Israel. Ea era mulţumită să adune spice de grâu în ţară. Să nu crezi, cititorul meu, că eu îi discreditez demnitatea sau doresc să pătez renumele bun al lui Rut, moabita! Faptul că ea era o păgână, îi mărea onoarea, prin aceea că teama ei de Dumnezeu a crescut în mijlocul păcătoşilor. În afară de aceasta ea era fidelă, atunci când copiii lui Israel i-au dat un exemplu de infidelitate.

Este însă fără importanţă, că noi găsim în societatea numelor păcătoşilor între păcătoşi un nume, care se arată, ca să zicem aşa, ca sfânt între sfinţi? Ce înseamnă aceasta, când numele Rut este enumerat în societatea numelor ca Tamar, Rahav şi Bat-Şeba? Nu este acesta un adevăr asemănător cu acela pe care îl primim când ni se povesteşte despre un om care „făcea multe milostenii şi se ruga neîncetat lui Dumnezeu” şi cu toate acestea trebuia să trimită la un om în Iope, ca acesta să-i spună cum putea fi mântuit (Faptele apostolilor 10)? Nu ne gândim noi în privinţa aceasta cum Zacheu, care stătea înaintea Domnului şi a zis: „Doamne, jumătate din averea mea o dau săracilor”, a auzit cuvintele importante şi blânde – ele nu pot fi denumite mustrare: „Astăzi a venit mântuirea în casa aceasta, pentru că şi el este un fiu al lui Avraam. Pentru că Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască ce este pierdut” (Luca 19)?

Deci noi nu avem dreptul să degradăm cu nici un cuvânt felul de gândire ireproşabil al lui Rut, ci avem voie pe deplin să adăugăm ce ea ce vorbeşte în favoarea ei, şi cu toate acestea învăţăm din societatea în care găsim numele ei o lecţie plină de importanţă şi frumuseţe. Dacă Tamar, Rahav şi Rut stau laolaltă în genealogie, primim o explicare a acelei viziuni a lui Isaia, care a fost împlinită prin misiunea lui Ioan Botezătorul: „Orice vale va fi umplută, şi orice munte şi orice deal vor fi coborâte, … şi orice făptură va vedea mântuirea lui Dumnezeu” (Luca 3.5,6). Da, mântuirea lui Dumnezeu era necesară în aceeaşi măsură şi în acelaşi fel atât pentru o femeie cât şi pentru cealaltă. Tot aşa este şi cu harul; Rut, moabita, avea nevoie de el, la fel cum avea nevoie Rahav şi Tamar.

Însă încă nu am ajuns acolo, la ceea ce dă acestui nume importanţa lui deplină în genealogie. Pe această Rut cu toată drăgălăşenia şi perfecţiunea ei era un blestem, care nu era la celelalte femei într-un mod asemănător. Ea era o moabită; şi împotriva acestui popor era o hotărâre clară în Lege. „Un amonit sau moabit să nu intre în adunarea Domnului şi nici a zecea generaţie a lor să nu intre în adunarea Domnului în veci” (Deuteronom 23.3). Aşa stătea Rut sub interdicţia Legii. Este remarcabil că Legea era împotriva acestei femei smerite şi demnă de iubit. Dumnezeu nu a făcut cunoscut nici împotriva lui Tamar şi nici împotriva lui Rahav în mod aşa de clar caracterul Legii. Legea nu a fost adăugată – şi în privinţa aceasta inimile oamenilor ar fi cu plăcere de acord aici! – ca să condamne pe păcătoşi şi pe curve. Astfel exemplul acesta învaţă clar, că omul deja prin însuşirea lui ca om nu poate veni la Dumnezeu. Este vorba nu numai de păcatele lui, ci chiar de dreptatea lui. Dacă stăm pe terenul acesta, atunci „toate faptele noastre drepte sunt ca o haină mânjită” (Isaia 64.5).

Însă Legea nu putea lăsa pe Rut afară. Cu toate că ea era o moabită, avea voie să intre în adunarea lui Dumnezeu. Legea a fost dată la o parte în favoarea ei. Urmaşii ei nu au fost excluşi până în a zecea generaţie. În loc de aceasta copilul ei din generaţia a treia stătea pe tronul lui Israel şi auzea făgăduinţa, pe care tronul acesta o făcea moştenitorilor lui din generaţiile care vor urma.

Astfel aici este prezentat strălucitor un alt principiu. Dacă Dumnezeu primeşte pe păcătos şi pe curvă pe baza principiului harului, atunci prin această procedură Legea este dată la o parte. „Iar Legea nu este din credinţă” (Galateni 3.12). „Dar acum, fără Lege, s-a arătat … o dreptate a lui Dumnezeu prin credinţa în Isus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei care cred” (Romani 3.21,22). Despre aceasta Rut este o mărturie. Moabita vine în adunarea Domnului, cu toate că Legea este categoric împotriva ei, ca s-o ţină afară. Şi în toate acestea găsim iarăşi o expresie a aceleiaşi istorii a harului, pe care Dumnezeu o relatează în aşa multe feluri cu bucurie mare.

Mai rămâne un nume: un adevăr mai trebuie exprimat. Deci Dumnezeu primeşte păcătoşii prin credinţă; şi Legea a fost dată la o parte. Credinţa este socotită dreptate (Romani 4.9). Aceasta nu înseamnă, că credinţa şi dreptatea ar fi acelaşi lucru sau ar avea aceeaşi valoare. Nu, aceasta ar fi cu totul altceva! Dumnezeu, care, vorbind omeneşte, a aşteptat dreptatea prin Lege, acum nu o mai aşteaptă. Legea I-a dat răspunsul: „Nu este nici unul drept, nici unul măcar” (Romani 3.10). Nu, principiul a fost schimbat. Credinţa a fost socotită dreptate. Această credinţă nu îşi revendica nici cea mai mică pretenţie la propria dreptate; căci el credea în Cel care „îndreptăţeşte pe păcătos” (Romani 4.5).

Dar dacă Dumnezeu primeşte pe păcătoşi – pentru ce îi primeşte El? Primesc ei o mântuire desăvârşită, sau mai trebuie îndeplinite condiţii, înainte să fie obţinut ţelul final şi siguranţa lor să fie deplină? Spus pe scurt: pe ce se bazează mântuirea deplină a credinciosului? Evident la această întrebare trebuie să se dea răspuns, înainte ca sufletul să fie pe deplin liniştit şi să fi găsit pace. Una este să şti că acum stai în harul lui Dumnezeu, şi alt lucru este să şti că niciodată nu poţi pierde acest har. Dacă harul lui Dumnezeu ar depinde de mine, ar trebui, dacă privesc la mine, să mă tem permanent că îl voi pierde.

Sunt mulţi credincioşi, care recunosc pe deplin o mântuire liberă de moment, dar nu vor să recunoască, că aceasta ne dă şi o siguranţă necondiţionată pentru toate timpurile. Pentru oamenii aceştia păcătosul este îndreptăţit fără fapte, cel sfânt însă nu este. După ce legalitatea a fost exclusă la o uşă, ea este lăsată să intre iarăşi pe altă uşă. Rezultatul este în ambele cazuri acelaşi: îngâmfarea este facilitată; neîncrederea împotriva ta însuţi conduce la deznădejde; lucrarea lui Hristos este practic dată la o parte de la locul ei, acela de a da linişte sufletului, şi harul lui Dumnezeu este categoric tăgăduit.

În afară de aceasta Scriptura vorbeşte aşa de categoric despre acest subiect, ca despre oricare altul. Pe îndreptăţirea prin sângele lui Hristos ea construieşte siguranţa cea mai demnă de încredere cu privire la viitor. Ea ne spune, „că pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi. Deci cu atât mai mult, fiind îndreptăţiţi acum prin sângele Lui, vom fi mântuiţi prin El de mânia lui Dumnezeu. Pentru că, dacă, fiind vrăjmaşi, am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu atât mai mult, fiind împăcaţi, vom fi mântuiţi prin viaţa Lui” (Romani 5.8-10).

Bat-Şeba

Şi dacă mă îndrept spre această ultimă dintre aceste patru femei şi citesc: „cea care fusese soţie a lui Urie”, în timp ce împreună cu Tamar, Rahav şi Rut îşi ocupă locul în genealogia Domnului, atunci mi se pare ca şi cum textul tocmai citat ar răsuna în urechile mele. În momentul în care mă gândesc la Bat-Şeba, înaintea privirii mele apare un nume mult mai mare decât al ei, cu care ea este legată în fărădelegea ei, despre care ea aminteşte, şi aproape că o alungă complet din gândurile mele. Mă gândesc la David [1] – David, copilul lui Dumnezeu, psalmistul plăcut al lui Israel, cu ale cărui cuvinte spirituale sufletele sfinţilor din toate veacurile au exprimat nostalgia lor după „Dumnezeul viu”! David a căzut. David a căzut aşa de adânc, că noi nu ne mirăm să vedem numele ei alături de cel al lui Tamar. David, omul după inima lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 13.22)! Ah, cât de multor vrăjmaşi ai Domnului le-ai dat prilej să hulească (2 Samuel 12.14)! Cât de mulţi din poporul lui Dumnezeu au trebuit să te deplângă! Era aceasta mărturia pe care inima lui Dumnezeu putea s-o recunoască? Era aceasta dorinţa sufletului tău după El? Ce ai făcut? Ai omorât un om în timpul slujirii lui cu credincioşie, care a fost plin de râvnă pentru tine, ca să ascunzi curvia ta? Ai fost tu omul, care în timpul fugii dinaintea duşmanului său, atunci când Providenţa l-a dat în mâinile tale, îi bătea inima, deoarece a tăiat colţul mantalei? (1 Samuel 24.5). Ah, noi suntem mai trişti decât a putut fi inima ta vreodată cu privire la Saul şi preluăm cuvintele tale, ca să te plângem: „Cum au căzut cei puternici şi şi-au pierdut armele de război!” (1 Samuel 1.27).

Şi cu adevărat, o, Doamne, Dumnezeul nostru, în prezenţa Ta nu se poate lăuda nici o făptură! Dacă David nu a putut, vom putea noi? Vai, dacă mă cunosc, ce pot face eu altceva, decât să-mi umplu gura cu ţărână şi veşnic să fiu mut înaintea Domnului! „Orice carne este ca iarba şi toată gloria ei ca floarea ierbii” (1 Petru 1.24). Şi, „cel care gândeşte că stă în picioare să fie atent să nu cadă” (1 Corinteni 10.12). Glasul, care a ajuns la urechea mea prin păcatul lui David, conţine mult mai mult decât o condamnare a lui David. Este propria mea condamnare. Pot eu spune, că aş fi mai bun? Îmi pot eu retrage mâna de pe mâna lui pătată de sânge? Vai, nu! Eu recunosc în el propria mea condamnare – şi aceasta nu numai ca păcătos, ci şi ca sfânt. De la început şi până la sfârşit relatarea despre căderea lui David pune înaintea ochilor mei certitudinea, că numai îndreptăţirea (justificarea) păcătosului poate fi felul îndreptăţirii mele. Este ca şi acea voce a lui Dumnezeu la potop, pe care oamenii o numesc ciudată şi contradictorie. Cu toate că Dumnezeu a exprimat sentinţa Lui asupra omului înainte de potop şi a nimicit fiinţele vii, deoarece „orice imaginaţie a gândurilor inimii lui [omului] era numai rău toată ziua” (Geneza 6.5), El explică după potop: „Nu voi mai blestema din nou pământul din cauza omului, pentru că gândul inimii omului este rău din tinereţea lui; nici nu voi mai lovi din nou tot ce este viu, cum am făcut” (Geneza 8.21).

Preamărit să fie Numele Lui, care nu a lăsat în mâinile mele siguranţa salvării Sale! Viaţa mea depinde de viaţa Unuia, care Şi-a ocupat locul în cer, după ce El prin Sine Însuşi a făcut curăţirea păcatelor mele. În glorie El este pentru mine la fel cum a fost pe cruce. El a fost primit de Dumnezeu şi în El am fost primit şi eu. „Pentru că Eu trăiesc, şi voi veţi trăi” (Ioan 14.9).

Dacă ar fi fost posibil pentru David, prin păcatele lui să cadă din mâna lui Dumnezeu, atunci cu siguranţă în această chestiune ar fi căzut. Prin menţionarea acelei femei, care a luat parte la păcatul lui, în genealogie, văd că nu era posibil să cadă. Încă o dată, asemenea cazului lui Tamar, văd cum păcatul leagă pe Mântuitorul cu păcătoşii. Dumnezeu nu a ascuns nicidecum oroarea Lui cu privire la rău şi l-a făcut cunoscut în mod deosebit. În realitate era exclusiv harul, care L-a făcut să acţioneze astfel. „Ce seamănă omul, aceea va şi secera” (Galateni 6.7). De aceea nu este nici o minune, că curvia şi uciderea se ridică mereu pe drumul lui David. Nici o minune, că sabia nu s-a îndepărtat de casa lui, şi că femeile lui au fost dezonorate în ziuă plină. Însă în mijlocul acestor spini şi mărăcini crescând, rodul şi urmarea păcatului, răsare o floare mică din acest pământ blestemat, ca mărturie despre harul care acolo unde păcatul s-a înmulţit, harul s-a înmulţit şi mai mult (Romani 5.20). Din legătura lui David cu Bat-Şeba, pe care păcatul a realizat-o, a ieşit un copil, al cărui nume este următorul în genealogia Domnului. El primeşte, ca şi cum ar trebui să confirme adevărurile descrise, numele deosebit „Iedidia” (preaiubit al Domnului) (2 Samuel 12.25).

Şi este imaginaţie sau realitate, dacă presupunem că în acest nume este ceva din Numele Copilului născut de curând, care armonizează cu toate acestea? Dacă numele „Solomon”, „paşnic, iubitor de pace” pare probabil ciudat în legătură cu o istorie aşa de tristă, totuşi el nicidecum nu este necorespunzător în ordinea din această genealogie. El nu este nepotrivit în legătura cu Tamar, Rahav, Rut sau Bat-Şeba. Şi el este un nume binecuvântat, ca să încheie istoria celor patru nume – nume, prin care Dumnezeu, atunci când El le enumeră, vorbeşte despre ceea ce El iubeşte să prezinte. Altfel El nu ar fi folosit o astfel de ocazie minunată, ca să ne amintească de ele.

Dacă vreunuia, după toate câte am văzut, i se pare prea minunat, pentru ca această prezentare să poată fi din partea lui Dumnezeu, atunci doresc să-i amintesc cum odinioară un rug arzând a fost făcut o minune asemănătoare, ca să trezească atenţia unuia care trecea pe lângă el. Când apoi acesta s-a apropiat, a auzit un glas din rug, care anunţa că Dumnezeu era cu adevărat acolo. La fel să nu pară ciudat, dacă El şi astăzi printr-un fel de minune atrage pe oricine care este gata să asculte o istorisire, pe care El o relatează cu plăcere. Şi toţi, care trec pe alături, ca să vadă minunea, au voie, aşa cum a fost atunci tot aşa şi astăzi, să audă acelaşi glas.

 

Adnotare

[1] Citatul biblic justifică trecerea de la studiul despre Bat-Şeba la studiul despre David; căci, să observăm, că numele Bat-Şeba nici nu este numit! (remarca traducătorului)


Tradus de la: Die Frauen im Geschlechtsregister

Preluat din „A Study of the Psalms and other Papers”, ediţia a 5-a, Winschoten/NL, pag. 193-204; Bible Treasury, N 11 (1916), pag. 54–59.

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole din categoria Isus Hristos (81)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).