Jertfa arderii de tot: o îndrumare pentru adorarea adusă de noi (1)
Însuşirile şi însemnătatea jertfei arderii de tot

Dirk Schürmann

© SoundWords, Online începând de la: 30.08.2018, Actualizat: 26.09.2018

Versete călăuzitoare: Leviticul 1

În articolul acesta şi cel următor va fi vorba despre jertfa de ardere de tot descrisă în cartea Leviticul capitolul 1. Mai întâi vrem să ne preocupăm cu însuşirile şi însemnătatea jertfei arderii de tot (şi în contrast cu jertfa pentru păcat şi vină) şi totodată vom studia ce însemnătate au aceste lucruri pentru noi astăzi. După aceea în partea a doua ne vom preocupa mai detaliat cu cel care aduce jertfa şi cu preoţii.

A. Fundalul

1. Chemarea făcută de Domnul din cortul întâlnirii

Cartea Leviticul începe cu relatarea cum Domnul cheamă pe Moise, ca să-i vorbească. Prima dată când Dumnezeu cheamă un om a avut loc în grădina Eden, când omul s-a ascuns acolo de El. Atunci Dumnezeu a chemat pe om şi a zis: „Unde eşti?” (Geneza 3.9). Aceasta a avut loc după căderea în păcat, prin care omul a fost despărţit de Dumnezeu şi înaintea lui Dumnezeu era mort spiritual. A doua oară a fost când de pe Muntele Sinai Dumnezeu l-a chemat pe Moise şi i-a spus cum poporul ar putea să-I slujească pe baza Legii: „Dacă … veţi asculta de glasul Meu …” (Exodul 19.3-6). Acum, când citim pentru a treia oară, Dumnezeu a chemat iarăşi, şi El a făcut aceasta ca să facă cunoscut oamenilor cum ei se pot apropia de El.

Dumnezeu nu a vorbit de pe Sinai, aşa cum a făcut mai înainte. Poporul a încălcat Legea, şi astfel Dumnezeu, dacă ar fi vorbit iarăşi de pe Sinai, putea numai să judece. Acum El S-a retras înapoia perdelei cortului din pustie – cu aceasta se încheie cartea Exod – şi astfel prin intermediul preoţiei putea în har să vină împreună cu poporul. Cartea Levitic începe prin aceea, că Dumnezeu Se adresează poporului prin Moise. Acum exista jertfa de ardere de tot (Exod 29), ceea ce pentru Dumnezeu era o mireasmă plăcută şi principial Îi dădea posibilitatea să recunoască poporul acesta ca popor al Său şi să locuiască în mijlocul acestui popor. Înainte de a fi „Cortul întâlnirii” era un cort de întâlnire pe care Moise l-a ridicat în afara taberei şi unde se ducea oricine vrea să caute pe Domnul şi să se apropie de El. Însă odată cu finalul cărţii Exod exista, cum am spus, Cortul întâlnirii. Când un om vine la acest cort, ca să se apropie de Domnul şi să-I aducă ceva, lui i se spune din acest cort ce trebuie să facă.

2. Un om dintre copiii lui Israel

Se spune: „Când vreun om dintre voi …”. Deci nu este un om deosebit – un preot, un levit, o căpetenie sau altcineva dintr-o clasă deosebită – ci oricine. Fiecare – chiar şi cel mai sărac, cel mai mic, cel mai neînsemnat din popor – este apelat aici. Căci şi un astfel de om aparţinea acelora care au fost salvaţi din Egipt, au trecut prin Marea Roşie, au cântat cântarea eliberării, care prin Lege au fost aduşi în legătură cu Dumnezeu, care aveau pe Dumnezeu locuind în mijlocul lor. Într-un astfel de om se poate aprinde dorinţa să aducă ceva acestui Dumnezeu, care l-a salvat. Dumnezeu este acum aşa de amabil şi îi spune ce este plăcut Lui, ce vrea să aibă cu plăcere şi cum să I se aducă. Căci un dar are valoare numai atunci dacă place celui căruia i se face.

Expresia „Când vreun om dintre voi” arată de asemenea că este o chestiune cu totul personală. Desigur această expresie ar putea să însemne şi că Dumnezeu nu Se aşteaptă să fie mulţi cei care vor veni. Însă El Se bucură de fiecare.

3. A aduce un dar de jertfă

Ceea ce omul vrea să facă aici este în cele din urmă expresia dorinţei lui de a se apropia de Domnul. Cuvântul „a aduce” are la rădăcina lui expresia „a se apropia”. Acelaşi lucru este valabil şi pentru cuvântul „dar de jertfă”. Prima dată, când această formă de bază karab se întâlneşte în Scriptură este în Geneza 20.4: „Dar Abimelec nu se apropiase de ea [Sara]”. Prin aceasta devine clar că prin această apropiere este vorba de o apropiere cu scopul unei părtăşii intime. Deci dacă cineva voia să aibă părtăşie cu Dumnezeu, atunci el trebuia să aducă ceva care era în stare să realizeze părtăşia.

B. Însuşirile deosebite ale jertfei de ardere de tot

1. O jertfă prin foc de mireasmă plăcută

Jertfa de ardere de tot era o jertfă mistuită de foc de o mireasmă plăcută pentru Domnul. Această jertfă mistuită de foc trebuie înainte de toate să fie diferenţiată de jertfa pentru păcat şi pentru vină. Despre jertfa pentru păcat şi pentru vină nu citim – cu o singură excepţie specială, când grăsimea este pusă pe altar –, că era ceva de o mireasmă plăcută. De aceea vedem foarte clar, că în cazul jertfei arderii de tot nu este vorba de o jertfă în care să se arate în vreun fel grozăvia păcatului. În jertfa arderii de tot vedem cum spre Dumnezeu se înalţă numai desăvârşiri, glorii şi frumuseţi. Căci tămâierea [afumarea, parfumarea] ca jertfă de foc înseamnă „înălţare în fum”, aşa cum şi expresia „jertfă de ardere de tot” (ebraică: olah) înseamnă de fapt „înălţare”. Această afumare stă în contrast clar cu arderea ca jertfă pentru păcat, unde se foloseşte un alt cuvânt. O astfel de jertfă de foc o găsim pentru prima dată la Noe în Geneza 8. Acolo citim şi că ea era o mireasmă plăcută pentru Domnul sau – altfel tradus – mireasmă de liniştire. Această jertfă a satisfăcut deplin pe Dumnezeu. Citim aceasta şi în Efeseni 5.2: „Hristos ne-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi, ca dar şi jertfă lui Dumnezeu, ca parfum de bună mireasmă.” Jertfa pentru păcat dimpotrivă era arsă ca jertfă în afara taberei ca ceva detestabil.

2. O jertfă de bună mireasmă

Şi această însuşire stă în contrast deosebit cu jertfele pentru păcat şi pentru vină. Când un jertfitor aducea o jertfă de ardere de tot, atunci de fiecare dată devenea din nou conştient că el era plăcut înaintea lui Dumnezeu. În acelaşi fel şi închinătorul nou-testamental este conştient că el este plăcut înaintea lui Dumnezeu, dacă el vine la Dumnezeu cu ceea ce înfăţişează jertfa arderii de tot (vezi Efeseni 5.2). Pentru preot dimpotrivă aceasta nu are nici o însemnătate; la el nu este amintită. Noi nu citim că ea este o jertfă de o mireasmă plăcută pentru preot. Preotul a fost făcut o dată plăcut, atunci când a fost uns ca preot. Acum el este preocupat permanent în prezenţa lui Dumnezeu. Deoarece el ştie că el a fost făcut plăcut odată pentru totdeauna, el nu are nevoie să i se amintească printr-o astfel de jertfă.

3. Era o jertfă din animale vii

Ceea ce aici a fost jertfit lui Dumnezeu era viaţă; era ultimul lucru care putea fi adus într-adevăr lui Dumnezeu (Ioan 10.17). În privinţa aceasta această jertfă se deosebeşte de jertfa de mâncare, unde nu este vorba că are loc moartea. Dumnezeu Îşi revendică viaţa pentru Sine. Din acest motiv şi sângele trebuia să fie pentru Dumnezeu şi nu trebuia mâncat.

Prima tablă a Legii cuprinde obligaţiile omului faţă de Dumnezeu. Rezumând s-ar putea spune că omul trebuie să-şi dedice viaţa lui Dumnezeu. Şi aici vedem simbolic pe cineva care îşi dă viaţa deplin lui Dumnezeu. Când Domnul Isus citează prima poruncă, El spune: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta şi cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul [sau: mintea, gândirea, înţelegerea] tău.”

4. Era o jertfă în totalitate

Dacă la Domnul Isus ar fi fost un singur gând, un singur pas în umblarea Lui, un singur sentiment, care să nu fi fost în totul pentru Dumnezeu, atunci El nu ar fi putut să fie o jertfă de ardere de tot pentru Dumnezeu. Însă Domnul Isus a dat totul, El nu a reţinut nimic. În acelaşi fel totul a fost ars pe altar pentru Dumnezeu. El nu a folosit nimic pentru Sine Însuşi, pentru propria plăcere sau pentru propria comoditate sau spre folosul Lui. Şi Dumnezeu a preţuit toate acestea. Aici ni se spune foarte clar, că lucrarea de la cruce era pentru Dumnezeu.

C. Poziţia jertfei arderii de tot şi a jertfelor

Erau mai multe posibilităţi pentru a aduce un dar de jertfă. Prima jertfă, pe care Dumnezeu o numeşte aici, este jertfa arderii de tot. Ne-am putea întreba, de ce Dumnezeu începe aici cu jertfa arderii de tot. Căci ţinând seama de păcatele, pe care un om le-a făcut, şi de vina, pe care el a luat-o asupra lui, ar fi trebuit ca omul, care voia să se apropie de Dumnezeu, să vină mai întâi cu jertfa pentru păcat. Problema păcatului şi a vinei trebuie mai întâi rezolvată. Şi cu toate acestea Dumnezeu începe cu jertfa arderii de tot. El începe cu ceea ce pentru El era cel mai important şi mai preţios, şi nu ceea ce era cel mai important pentru om.

Cel mai important pentru Dumnezeu este jertfa arderii de tot şi nu jertfa pentru păcat. În afară de aceasta, aici nu este vorba de felul cum un păcătos vine la Dumnezeu, ci cum un răscumpărat din poporul lui Dumnezeu se poate apropia de Dumnezeu. Omul devine aici plăcut înaintea lui Dumnezeu, prin aceea că el aduce o jertfă de ardere de tot.

D. Jertfa

1. Anumite animale

Jertfa arderii de tot trebuia să fie un animal – ceva, care trebuia să moară ca suplinitor. Vedem aceasta deja comparativ la Abel şi Cain. Abel a adus o jertfă dintre cele mai bune animale ale turmei lui, Cain dimpotrivă, numai cereale.

Însă nu orice animal era potrivit pentru jertfă. Este de la sine înţeles, că numai animale curate puteau fi jertfite. Într-adevăr şi gazelele şi cerbii erau animale curate, dar cu toate acestea nu trebuiau aduse ca jertfă, deoarece ele erau animale sălbatice. Ca jertfă de ardere de tot trebuiau aduse animale. Aceasta arată spre faptul, că trebuiau să fie animale, care erau blânde. Şi porumbeii erau potriviţi, deoarece ei erau foarte răspândiţi şi pretutindeni ei puteau fi prinşi uşor, respectiv ţinuţi. Pentru jertfa de ardere de tot nu se puteau folosi animale neîmblânzite, nestăpânite, sălbatice. Acestea nu erau un model potrivit al Domnului nostru, care chiar S-a dat pe Sine Însuşi de bună voie.

2. Animale de jertfă diferite

Când este descrisă jertfa arderii de tot, sunt numite trei grupe de animale, care puteau fi jertfite, şi sunt date trei pasaje, în care sunt descrise aceste trei grupe, care ne prezintă trăsături de caracter diferite ale Domnului Isus ca jertfă de ardere de tot. Viţeii, animalele mici (oi şi capre) şi a treia grupă o constituie turturelele şi puii de porumbel.

Viţelul

În viţel vedem în mod deosebit activitatea, puterea, dar şi perseverenţa, energia şi supunerea de a sluji, care înaintează prin toate greutăţile. Boii au fost folosiţi înainte de toate ca animale de tracţiune. Prin toate greutăţile ei au tras plugul la arat. Nu au dat înapoi dinaintea oricărei greutăţi sau denivelări. Pe de altă parte boul este folosit în Scriptură şi ca model al animalului care slujeşte. Şi el este o imagine a puterii: „Unde nu sunt boi, ieslea este goală; dar mult câştig este în puterea boului”, se spune în Proverbe 14.4.

Caracterul boului îl găsim prezentat foarte clar în evanghelia după Ioan:

  • Domnul spune ucenicilor în Ioan 11.7-9: „Să mergem din nou în Iudeea. Ucenicii I-au zis: Rabi, acum căutau iudeii să Te ucidă cu pietre, şi din nou Te duci acolo? Isus a răspuns: Nu sunt douăsprezece ceasuri în zi? Dacă umblă cineva ziua, nu se împiedică.” Ucenicii L-au atenţionat cu privire la pericolul care Îl ameninţa în Ierusalim. Şi cu toate acestea Domnul S-a dus acolo, aşa cum un bou atunci ca animal de tracţiune mergea prin toate obstacolele.

  • În Ioan 14.31 El spune: „Ridicaţi-vă, să plecăm de aici!”

  • În Ioan 18.1,8 se spune: „După ce a spus aceste lucruri, Isus a ieşit împreună cu ucenicii Săi dincolo de pârâul Chedron, unde era o grădină, în care au intrat El şi ucenicii Săi. … V-am spus că Eu Deci, dacă Mă căutaţi pe Mine, lăsaţi-i pe aceştia să se ducă.”

  • În Ioan 19.5,17 se spune: „Isus deci a ieşit afară, purtând cununa de spini şi haina de purpură. Şi, purtându-şi crucea, El a ieşit la locul numit ‚al Căpăţânii’, care în evreieşte se numeşte Golgota, unde L-au răstignit.”

Totdeauna El ia iniţiativa. El este Cel care merge statornic pe drumul acesta până la sfârşit. „El Şi-a îndreptat faţa hotărât să meargă la Ierusalim”, se spune în Luca 9.51. Acesta este caracterul viţelului. El era binevoitor să facă ceea ce Tatăl I-a poruncit, chiar şi să treacă prin toate greutăţile şi obstacolele de pe cale. Acesta este şi caracterul principal al jertfei arderii de tot, şi de aceea viţelul se potriveşte cel mai bine pentru a caracteriza jertfa arderii de tot.

Oaia

În oaie vedem mai mult caracterul liber consimţit şi dăruirea pasivă, în blândeţe să lase să vină asupra Sa ceea ce a fost hotărât, fără să cârtească sau să reproşeze ceva. Aceasta o citim mai ales în Isaia 53.7: „El a fost asuprit şi El a fost chinuit, dar nu Şi-a deschis gura; ca un miel pe care-l duci la tăiere şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund, nu Şi-a deschis gura”, sau în Ieremia 11.19: „Dar Eu eram ca un miel blând pe care-l duci la măcelărie.” Această supunere de bună voie şi dăruire de bună voie pentru ceea ce a fost hotărât, o găsim în mod foarte deosebit la Domnul Isus, şi de asemenea şi aceasta este prezentat în evanghelia după Ioan: „Paharul pe care Mi l-a dat Tatăl, să nu-l beau?” (Ioan 18.11), şi: „Această poruncă am primit-o de la Tatăl Meu” (Ioan 10.18).

Capra

Dimpotrivă găsim aici în capră, care aici este numită după oaie, cu toate că ea este amintită în aceeaşi grupă a animalelor mici, mai mult caracterul jertfei pentru păcat. Găsim confirmat aceasta în Leviticul 4.27-31. Acolo ea este numită în prima alegere ca jertfă pentru păcat pentru oricine din popor; la fel şi Leviticul 16, unde găsim ţapii jertfei pentru păcat adusă pentru popor. Cu toate acestea aici nu este jertfă pentru păcat, ci jertfă de ardere de tot. Însă faptul că este o capră, arată că Domnul Isus avea aptitudinea de a deveni jertfă pentru păcat. El avea aptitudinea de tratare a problemei păcatului. În Ioan 1.29 citim: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel care îndepărtează păcatul lumii”. Era numai Unul singur, care era capabil să rezolve problema păcatului, şi acesta era Domnul Isus. Erau câţiva care aveau bunăvoinţă; Pavel voia să moară pentru poporul lui, şi la fel şi Moise. Însă cu toate că ei aveau buna voinţă pentru aceasta – caracterul oii –, ei nu aveau capacitatea de a face aceasta. Aceasta o avea numai Domnul Isus. Capra, spre deosebire de oaie, este un animal solitar. Şi aceasta o găsim la Domnul Isus. Şi El era Cel singuratic şi drumul lui a devenit tot mai singuratic până la cruce. „Iată, vine ceasul, şi acum a venit, ca să fiţi risipiţi fiecare la ale lui şi pe Mine să Mă lăsaţi singur”, spune El în Ioan 16.32.

Păsările

Pasărea zburătoare pe cer arată că Domnul Isus era Omul din cer – un Străin singuratic aici pe pământ, care venise din cer, pentru ca aici pe pământ ca Străin să facă lucrarea pentru Dumnezeu. Tot caracterul Lui era ceresc. Şi aceasta o găsim în evanghelia după Ioan, de exemplu în capitolul 3, unde se vorbeşte despre „Cel care a coborât din cer” (Ioan 3.13). Într-un alt capitol El se denumeşte „Pâinea care a coborât din cer” (Ioan 6.41). În mod special sunt numite aici turturelele şi puii de porumbel.

Porumbelul este numit prima dată în Scriptură când Noe după potop l-a lăsat să zboare din corabie. El se reîntoarce cu o frunză de măslin în cioc, ceea ce arată că după judecată a venit pacea. Porumbelul este folosit şi ca model al inocenţei. „Fiţi nevinovaţi ca porumbeii”, spune Domnul Isus (Matei 10.16). Şi ochii, care deseori sunt comparaţi cu porumbeii – mai ales în Cântarea Cântărilor –, mărturisesc despre această inocenţă, de devotamentul curat. Privirea este îndreptată numai spre un singur lucru, şi acesta este urmărit: voia Tatălui. Drept urmare şi porumbeii erau potriviţi să reprezinte jertfa arderii de tot.

3. Însuşirile deosebite ale animalelor

De parte bărbătească

Trebuia să fie un animal de parte bărbătească; aceasta înseamnă că animalul de jertfă trebuia să fie tare, să aibă putere. Bărbatul este capul creaţiei, şi de aceea genul masculin mărturiseşte despre responsabilitate, dar şi despre energia cu care se realizează poziţia în care Dumnezeu ne-a adus. Poziţia noastră (despre aceasta vorbeşte genul feminin în Scriptură) este fără cusur, dacă Dumnezeu ne-a aşezat într-o astfel de poziţie, dar dacă noi nu mergem pe drumul nostru conform acestei poziţii, mărturia noastră este stricată şi Domnul Isus este dezonorat.

Fără cusur

Cel care jertfea nu putea aduce orice animal. El trebuia să ştie ce animal aduce şi trebuia să fie animalul cel mai bun. În cartea Maleahi Domnul trebuia să acuze, că ei I-au adus animale care aveau cusur. El le arată că era o lipsă de politeţe, o atitudine de nerecunoştinţă, o dezonorare faptul că ei nu I-au dat ce este cel mai bun.

Animalul trebuia înainte de toate să fie şi fără cusur, deci să fie desăvârşit. Aceasta arată foarte clar că aici este vorba de o imagine a Domnului Isus, aşa cum El era desăvârşit în toate. În El nu era nici un păcat, El nu a făcut nici un păcat, El nu a cunoscut nici un păcat, toate acţiunile Lui erau desăvârşite. În epistola 1 Petru 1.19 se spune, că noi am fost răscumpăraţi prin sângele „preţios al lui Hristos, ca al unui miel fără cusur şi fără pată”. Aceasta este mai mult decât prevedeau cerinţele. Şi acest caracter al lipsei de păcat, al desăvârşirii îl găsim clar arătat în evanghelia după Ioan, evanghelia jertfei arderii de tot. Domnul întreabă în evanghelia după Ioan 8.46: „Cine dintre voi Mă dovedeşte de păcat?”, şi în Ioan 14.30: „Vine stăpânitorul lumii şi el nu are nimic în Mine.”

E. Trepte în formele diferite de aducere a jertfelor

1. Valoarea şi mărimea animalului

Prima grupă este viţelul. Aceasta este jertfa cea mai mare, căci oile şi caprele sunt mai mici, şi porumbeii şi turturelele sunt şi mai mici. Este o diferenţă foarte mare între viţel şi porumbel. Prin aceasta trebuia să se vadă clar preţuirea pe care o face jertfitorul care aducea această jertfă de ardere de tot şi înţelegerile diferite ale valorii jertfei arderii de tot. Probabil jertfitorul nu era aşa de bogat, ca să poată aduce un viţel, sau poate pentru el nu avea multă valoare. Însă Dumnezeu este mulţumit şi cu un porumbel ca jertfă de ardere de tot, dacă este ceva care vorbeşte despre Fiul Său şi despre ceea ce El era pentru Dumnezeu. Şi un credincios poate avea o preţuire foarte diferită a jertfei Domnului. S-ar putea ca el să nu aibă aşa multă înţelegere a valorii jertfei arderii de tot a Domnului; că el Îl recunoaşte numai ca Acela care – asemenea unui porumbel – a coborât din cer pe pământ. Această preţuire diferită poate avea mai multe motive. În primul rând ar putea să fie că el a venit de curând la credinţă, aşa că el nu a avut timp destul să se preocupe cu aceste lucruri. Sau el este constrâns să se preocupe cu alte lucruri, aşa că el nu are timp. În cel mai trist caz el este prea comod şi trândav să se preocupe cu ea, sau are interese mai mari pentru alte lucruri. Însă cu siguranţă Dumnezeu ştie ce jertfă putem noi aduce.

2. Aptitudinea de a fi o jertfă de ardere de tot

În aceste animale de jertfă găsim şi o linie coborâtoare cu privire la faptul că animalul de jertfă este potrivit să prezinte gândurile lui Dumnezeu referitoare la jertfa arderii de tot. La viţel se spune: „este o jertfă de ardere de tot”, la animalele mici se spune „este ca jertfă de ardere de tot”, şi la porumbei găsim numai „darul lui de jertfă”. (n. tr.: în versiunea în limba română nu se recunoaşte clar această graduare).

3. Cantitatea de sânge

O altă diferenţă mare între aceste grupe (viţel, animale mici, porumbei) constă şi în sânge. La primele două grupe, sângele a fost stropit în jurul altarului. În cazul viţelului se menţionează categoric, că acest altar stătea la intrarea cortului întâlnirii, adică acolo unde se venea prima dată, când se intra în cortul întâlnirii. Deci când se venea la locul unde se putea fi împreună cu Dumnezeu, la intrare se vedea altarul pe care era stropit sângele de jur împrejur. Sângele dădea mărturie despre faptul că tot ce avea a face cu păcatul a fost rezolvat în chip divin şi ispăşirea a fost făcută. La grupa a doua – animalele mici – acest lucru nu mai este scos în evidenţă în mod deosebit; cu toate acestea sângele era stropit de jur împrejurul altarului. La grupa a treia – grupa păsărilor – nu mai este aşa mult sânge, ca să fie posibilă o stropire. El este stropit numai pe peretele altarului.

4. Despicarea în bucăţi

Şi în privinţa despicării în bucăţi a animalelor de jertfă sunt diferenţe. Despre viţel citim, că fiii lui Aaron, preoţii, trebuiau să aşeze bucăţile. La animalele mici aceasta nu mai este prezentat cu toate detaliile. Şi la porumbei nu mai este nici măcar posibil; acolo se spune chiar foarte categoric să fie despicat între aripi, dar să nu îl despartă în două. Aici nu se văd bucăţi şi de aceea porumbelul nu trebuia despărţit în bucăţi. Gloriile Domnului se diferenţiază tot mai puţin.

5. Asemănări în caracterul jertfei arderii de tot

În cazul caprei ne gândim deja la jertfa pentru păcat, căci ea era animalul caracteristic pentru jertfa pentru păcat (vezi Leviticul 16). Şi dacă comparăm darul ca ardere de tot adus printr-un porumbel cu porumbelul adus ca jertfă pentru păcat (Leviticul 5.7-10), atunci găsim foarte multe asemănări. De aceea aici ne putem gândi că un credincios, care nu înţelege în măsură deplină însemnătatea jertfei arderii de tot, aduce o jertfă care poartă în ea foarte mult din caracterul jertfei pentru păcat. Aceasta o putem vedea deseori în orele de strângere laolaltă ca Adunare, care sunt marcate de ceea ce Hristos a făcut pentru noi, cum El a fost făcut păcat pentru noi şi că El a îndurat pedeapsa pentru păcatele noastre.

Animalul mic trebuia sacrificat în partea de nord a altarului. Nordul are înţelesul de „ascuns, întunecat”, şi oferă o impresie negativă. „De la nord va fi vărsat răul” (Ieremia 1.14). În privinţa aceasta ne putem gândi la judecată. Duşmanii lui Israel au venit întotdeauna din partea de nord. În partea de nord nu străluceşte soarele. Asirianul este împăratul nordului. Şi aceasta este o aluzie la judecata asupra păcatului.

6. Punerea mâinilor

Punerea mâinilor o găsim numai la animalul cel mai mare de jertfă, viţelul. Punerea mâinilor o găsim la jertfa de ardere de tot, jertfa pentru pace şi jertfa pentru păcat. În toate cazurile ea vorbeşte despre o identificare a jertfitorului cu jertfa, chiar dacă este sub forme total diferite. La jertfa pentru păcat prin mărturisirea păcatelor şi punerea mâinilor, păcatele jertfitorului trec asupra jertfei. La jertfa pentru arderea de tot şi la jertfa de pace caracterul de bună plăcere al jertfei trece dimpotrivă asupra jertfitorului. Numai atunci când credinciosul vine cu această cea mai înaltă formă a jertfei arderii de tot, el înţelege acest caracter minunat al identificării cu jertfa desăvârşită.

7. Activitatea jertfitorului

Activităţile jertfitorului se reduc cu mărimea animalului de jertfă. La porumbel toate activităţile trebuie exercitate de preot. Chiar şi omorârea porumbelului trebuie s-o facă preotul, cu toate că în mod normal el nu are nimic a face cu aceasta: preotul nu sacrifică. La fel se poate întâmpla şi în orele de strângere laolaltă, că un frate exprimă un gând – de exemplu printr-o cântare, o rugăciune sau un verset biblic –, însă abia alţi fraţi (care stau în apropiere preoţească practică de Dumnezeu) dezvoltă gândul acesta în frumuseţea lui.

8. Desăvârşirea jertfei

La jertfele cele mai slabe – porumbel – este vorba, că este prezent ceva care nu corespunde caracterului jertfei arderii de tot. În cadrul jertfei arderii de tot ar trebui să se ardă totul pe altar; nu ar trebui să fie nimic nepotrivit în vreun fel. Acest gând nu mai este în cazul jertfirii porumbelului, căci aici guşa cu resturile ei trebuia aruncată  pe locul unde se aruncă cenuşa, ceea ce vorbeşte de judecata exercitată. Această parte nu era potrivită să fie o jertfă de ardere de tot sau să fie arsă împreună cu celelalte ca jertfă de ardere de tot. La fel este şi la adorarea adusă de noi deseori este ceva care nu este demn, care trebuie aruncat.

Partea următoare


Tradus de la: Das Brandopfer – eine Anleitung für unsere Anbetung (1)

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole din categoria Isus Hristos (48)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).

Bibeltexte im Artikel anzeigen