Om adevărat şi Dumnezeu adevărat
Filipeni 2.5-8

Willem Johannes Ouweneel

© Heijkoop-Verlag, Online începând de la: 07.10.2018, Actualizat: 07.10.2018

Versete călăuzitoare: Filipeni 2.5-8

Filipeni 2.5-8: Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus: El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a socotit ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi aluat chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce.

Felul de gândire al lui Hristos

Dacă dispărem complet, dacă Domnul este totul iar noi învăţăm să privim pe frate cu ochii Săi, nu îl vom privi noi atunci mai pe sus de noi înşine şi nu vom urmări noi mai mult interesele altora, decât pe ale noastre? Pentru aceasta este necesar să fim în apropierea Domnului Isus şi să avem gândul care era în El atunci când a fost aici pe pământ. Ar trebui să privim acea desăvârşită bucurie de a se jertfi care L-a făcut să se coboare din cer pe pământ, care L-a făcut să meargă pe drumul cel mai de jos, pe El, Cel venit din înălţime. De ce a făcut Domnul Isus aceasta? Pentru că ne-a iubit! Şi această dragoste, această adevărată dragoste divină vrea numai un lucru: să slujească şi nu să I se slujească (Matei 20.28). Firea proprie, eul, vrea să i se slujească. Ceea ce lumea numeşte dragoste este deseori numai egocentrism, egoism, vrea numai să primească. Eul ocupă locul central. Numai Domnul Isus ne-a arătat adevărata dragoste, o dragoste în care S-a dăruit în totul, în care S-a dezbrăcat de dumnezeirea Sa şi S-a smerit devenind om, aşa cum găsim aici. Acesta este felul de a gândi cu care ar trebui să întâmpinăm pe fraţii şi surorile noastre. Vrem să ne ferim să studiem următoarele versete având ca ţintă numai contemplarea slavei Domnului Isus, oricât de bogată şi de preţioasă ar fi aceasta. Să reţinem că apostolul scrie aceasta aici ca să ne îndemne, ca la fiecare cuvânt pe care îl găsim aici referitor la Domnul Isus să ne spună: acest fel de gândire să fie în voi. La fiecare pas de smerenie al Domnului, apostolul ne spune: tot aşa trebuie să fie şi felul vostru de gândire. Atunci vom deveni mici în ceea ce ne priveşte pe noi înşine, nu mai rămâne nimic din noi înşine atunci când vedem ce a făcut Domnul Isus şi ce aşteaptă apostolul de la noi sub călăuzirea Duhului Sfânt, şi anume, să avem felul de gândire care l-a caracterizat pe Domnul Isus atunci când a venit din cer şi a trăit aici pe pământ şi în cele din urmă a fost ascultător până la moartea pe cruce.

Aici nu este vorba de suferinţele Sale în lucrarea de ispăşire de pe cruce, prin care ne-a împăcat cu Dumnezeu. În acest sens Domnul Isus nu poate fi un model pentru noi. În această privinţă El a fost unic. Duhul Sfânt nu ne poate niciodată îndemna să urmăm pe Domnul Isus în dăruirea Sa pentru păcatele noastre. Noi nu ne putem dărui nici pentru păcatele noastre, şi nici pentru păcatele altora. De aceea aici nu este vorba de suferinţele pentru ispăşire, ci de sentimentele inimi Lui care L-au făcut pe Domnul să meargă pe acest drum greu, întunecat. Acest fel de gândire trebuie să fie în noi. Aceasta aşteaptă Domnul de la noi. El ni se prezintă şi ne spune: vezi tu drumul Meu pe care am mers? Vreau să-ţi dau putere, propria Mea putere, ca să înveţi să mergi şi tu pe el.

Măcar că avea chipul lui Dumnezeu

»Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus: El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu ...« (Filipeni 2.5,6). Este important că apostolul începe aici prin a ne arăta pe ce treaptă deosebit de înaltă se afla Domnul Isus înainte de a se coborî pe cea mai de jos treaptă. Vedem mult mai clar cât de mult S-a coborât, dacă mai înainte vedem cât de înaltă a fost poziţia Sa. El a avut chipul lui Dumnezeu, sau cum spune traducerea engleză a avut »forma« lui Dumnezeu, adică natura Sa şi fiinţa Sa erau divine. El era Dumnezeu, Dumnezeu Fiul; El era Cuvântul vieţii, care era la Tatăl şi care ne-a fost descoperit (1 Ioan 1.1,2). El era Fiul Tatălui (2 Ioan 3), din veşnicie Fiu la sânul Tatălui, desfătarea Lui în toate zilele, veselindu-Se neîncetat înaintea Lui (Proverbe 8.30). El era Dumnezeu, Fiul, care era obişnuit să poruncească legiunilor de îngeri, El, Creatorul, prin care s-au făcut lumile (Evrei 1.2); care a chemat la existenţă toate lucrurile, care a vorbit, şi s-a făcut, a poruncit, şi a luat fiinţă (Psalmul 33.9). Aceasta era Persoana despre care citim aici că S-a dezbrăcat. »El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi nu a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat un chip de rob« (Filipeni 2.6,7). El nu a considerat ca ceva de dorit faptul de a fi egal cu Dumnezeu, ca ceva care merită să-l răpeşti. De ce nu? Deoarece El era egal cu Dumnezeu, deoarece El era în chipul lui Dumnezeu, poseda natura şi caracterul fiinţei lui Dumnezeu.

Când citim aceste versete ne aducem aminte de un alt om, de primul Adam. Ca şi cum Dumnezeu ar spune aici: să fie în voi gândul care era în ultimul Adam. Dumnezeu priveşte la noi şi se întreabă dacă El vede în noi viaţa primului Adam, sau viaţa ultimului Adam. Ai tu ca model de viaţă pe întâiul Adam? Atunci îţi voi spune ce a făcut întâiul Adam. El a considerat de apucat să fie egal cu Dumnezeu! Diavolul a venit la Eva şi a zis: dacă vei mânca din pomul acesta, vei fii ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul (Geneza 3.5). Ea a ascultat mai bine de el, decât de Dumnezeu, căci ea privea ca pe ceva de dorit, a fi egal cu Dumnezeu. Adam s-a unit cu ea în acest lucru de apucat şi s-a înălţat pe sine însuşi. El nu a luat chip de rob. El era rob de la natură, dar a vrut să lepede acest jug de la el şi s-a ridicat la rangul lui Dumnezeu, ca să fie egal cu El, mâncând din pom. El s-a înălţat pe sine însuşi şi a devenit neascultător până la moarte, căci a ascultat de diavolul. S-a împlinit Cuvântul lui Dumnezeu care spunea că dacă va fi neascultător, va muri. De aceea Dumnezeu l-a coborât aşa de mult, aşa cum spune în Evanghelia după Luca 14.11: »Căci oricine se înalţă, va fi smerit; şi cine se smereşte, va fi înălţat«.

Acesta este tabloul întâiului Adam; acesta este tabloul nostru. Noi ne-am întins spre ceea ce era Dumnezeu. Am vrut să devenim răpitori, ca să fim egali cu Dumnezeu, şi prin păcat am devenit asemenea lui Dumnezeu, cunoscând binele şi răul, dar în acelaşi timp am fost subjugaţi de cel rău. Am devenit conştienţi că suntem goi, şi ne-am ascuns de El. În felul acesta am devenit neascultători până la moarte. Aceasta este starea întregii omeniri, căci acest Adam mort a devenit tatăl şi capul întregului neam de oameni.

Dumnezeu spune, acum a venit un al doilea Om. Dumnezeu a căutat mii de ani după acest al doilea, ultimul Adam. A privit (Psalmul 14), ca să vadă dacă este vreunul care să facă binele. A privit din ceruri peste fiii oamenilor, ca să vadă dacă era vreunul care-L caută pe Dumnezeu. Dar toţi s-au abătut, nu era nici unul care să aibă pricepere. Până în momentul când a venit acest Om, pe care Dumnezeu L-a privit treizeci de ani şi nu a găsit nimic în El care să fie în contradicţie cu caracterul Său, care să nu fie în concordanţă cu fiinţa Sa. După treizeci de ani s-a deschis cerul şi Dumnezeu a spus: »Acesta este Fiul Meu Preaiubit, în care Mi-am găsit plăcerea« (Matei 3.17). El a spus aceasta despre Omul Isus Hristos, despre Cel ce avea chipul lui Dumnezeu şi care S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat chip de rob.

„S-a dezbrăcat de pe Sine Însuşi”

Ce înseamnă să ne dezbrăcăm de noi înşine? Să ne gândim la 2 Corinteni 8.9: »Căci cunoaşteţi harul Domnului nostru Isus Hristos. El, măcar că era bogat (căci avea chipul lui Dumnezeu), S-a făcut sărac pentru voi, pentru ca prin sărăcia Lui voi să vă îmbogăţiţi«. El S-a făcut nimic, înaintea oamenilor Şi-a acoperit cu un voal slava Sa ca Dumnezeu. Desigur, El a fost Dumnezeu atunci când a fost aici pe pământ, tot aşa cum a fost când era în cer; aici însă nu a fost în slava Sa divină oficială. Dacă ar fi fost aşa, ne-ar fi nimicit pe toţi, căci nimeni nu poate vedea pe Dumnezeu şi să trăiască. El a fost aici într-o stare de smerenie aşa că rămăşiţa lui Israel, când se va întoarce în viitor la Dumnezeu, când se va gândi la starea ei de necredinţă din urmă, va spune: »El nu avea nici frumuseţe, nici strălucire ca să ne atragă privirile şi înfăţişarea Lui nu avea nimic care să ne placă« (Isaia 53.2). Numai ucenicii Lui credincioşi au putut să spună mai târziu: »Noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl« (Ioan 1.14). Însă această slavă a fost numai din când în când vizibilă pentru cei credincioşi; nu purta nici-o aureolă. Ca Om a fost aici în totul asemenea nouă. El a venit într-o fire asemănătoare cu a păcatului (Romani 3), cu toate că El nu a cunoscut păcatul, nu a făcut păcat şi nu a putut fi ispitit prin păcat. Aşa a fost El: Dumnezeu, care S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi ca să devină om. Faţă de noi a renunțat la slava Sa exterioară. Desigur Domnul Isus nu a renunţat la dumnezeirea Lui atunci când a venit pe pământ, aşa cum spun din păcate unii oameni din zilele noastre. Cum ar fi fost posibil ca El, care este Dumnezeu Însuşi, să renunţe la dumnezeirea Sa! Nu, El Şi-a acoperit cu un voal slava Sa numai cu privire la noi, ca să nu fim nimiciţi.

El a venit la noi ca un om, în totul asemenea nouă. Dar nu ca om simplu! Ne-am fi putut imagina că aici pe pământ I S-a acordat pretutindeni locul dintâi. Atunci când Domnul Isus a intrat în propria-I creaţie nu putea să fie altfel decât că El era Întâiul născut din toată creaţia (Coloseni 1.15). Creatorul a luat parte la propria Lui creaţie. Nu se cuvenea ca El să ocupe locul dintâi între creaturi? În El, prin El şi pentru El au fost create toate lucrurile (Coloseni 1.16). Însă la exterior El nu a ocupat locul dintâi. Căci potrivit felului Lui de a gândi, care Îl avea, nu a vrut să fie cel mai mare dintre oameni. El Însuşi spune: »Căci Fiul Omului nu a venit ca să I se slujească ...« (Matei 20.28). Ar fi fost de la sine înţeles dacă El, Creatorul tuturor lucrurilor, Domnul îngerilor, al împăraţilor şi al oamenilor ar fi venit ca să se lase slujit! Dar El a venit ca El Însuşi să slujească şi să-Şi dea viaţa ca preţ de răscumpărare pentru mulţi! El spune ucenicilor Săi: »Căci care este cel mai mare; cine stă la masă, sau cine slujeşte la masă?« (Luca 22.27). El, Cel pe care ei Îl numeau Domnul, era în mijlocul lor ca unul care slujea. Acestea nu erau cuvinte rostite cu uşurătate, căci cu acest prilej El S-a încins, a luat apă, S-a plecat pe genunchi şi a spălat picioarele ucenicilor. Acesta era gândul care era în Hristos, acest fel de a gândi, de a se jertfi în totul pentru alţii, de a renunţa la Sine, de a nu se gândi la propriile interese, nici măcar la drepturile Lui de Creator, de Domn şi Stăpân, ci numai la alţii. Aceasta este dragostea. »Acest gând să fie şi în voi!« El a luat chip de rob, El, Cel care în acelaşi timp a rămas Dumnezeu. El a spus, după ce Dumnezeu a căutat în zadar mii de ani după unul care să facă binele: »Iată-Mă că vin! În sulul cărţii este scris despre Mine – vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Şi Legea Ta este în înăuntrul inimii Mele« (Psalmul 40.7,8; Evrei 10.7). El a luat de bună voie chip de rob. Aceasta dovedeşte că El este Dumnezeu! Dacă nu ar fi fost Dumnezeu, nu ar fi putut să ia chipul unui rob. Noi oamenii suntem de la natură sclavi, ori sclavi ai păcatului, ori sclavi ai lui Dumnezeu. Şi îngerii sunt slujitori ai lui Dumnezeu; ei slujesc Domnului Isus. Nici ei, nici noi nu putem să luăm chip de rob, căci noi suntem deja sclavi. Ceea ce pentru un om este păcat, anume să-şi părăsească starea, era la El o faptă divină de dezbrăcare de Sine. El, Cel care era Dumnezeu, putea să se descopere în carne (1 Timotei 3.16). O Persoană cu chip de Dumnezeu şi cu chip de rob! Poţi tu să înţelegi aceasta? »Nimeni nu cunoaşte deplin pe Fiul, afară de Tatăl« (Matei 11.27). Taina Fiului este de neînţeles pentru fiii oamenilor. Chip de rob şi chip de Dumnezeu – ce opoziţie! Şi aceasta într-o persoană.

„Făcându-Se asemenea oamenilor”

În felul acesta a mers El aici ca Om pe pământ. »Făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om« (Filipeni 2.7,8). Nu era nici-o diferenţă în această privinţă. Nu a fost aşa cum deseori se aude spunând, că El a avut chip de om numai la exterior, că El a fost Dumnezeu într-o mantie de om. Nu, El a devenit în chip desăvârşit om, om în adevăratul sens al cuvântului, cu trup omenesc, cu suflet omenesc şi cu duh omenesc. El a flămânzit, după ce a umblat patruzeci de zile în pustie; a obosit şi a fost însetat, atunci când a stat la fântâna din Sihar; a fost un Om în totul asemenea nouă. Un Om venit în chip asemănător trupului păcatului, dar Unul care nu a cunoscut păcatul şi nu a făcut păcat. Aceasta este diferenţa – în rest în totul asemenea nouă. Aşa a mers El aici pe drumul Său. Înfăţişarea Lui nu a atras atenţia asupra Sa, atunci când a fost în mijlocul mulţimii, cu excepţia a ceea ce a făcut şi ce a spus, însă la exterior a fost un om ca şi noi. Nu era nimic deosebit de văzut la El, nimic care să ne atragă privirea (Isaia 53.2).

„Până la moarte”

Însă această dezbrăcare de Sine, această poziţie de sclav nu era de ajuns. Dacă după treizeci de ani S-ar fi întors la Dumnezeu, Dumnezeu I-ar fi spus, Celui ce a fost Rob: »Bine, Rob bun şi credincios ..., intră în bucuria stăpânului Tău« (Matei 25.21). Domnul Isus S-ar fi putut întoarce în felul acesta înapoi, El nu ar fi trebuit să moară, căci El a fost fără păcat. Da, pentru noi moartea este ceva de la sine înţeles. »Plata păcatului este moartea« (Romani 6.23). »Oamenilor le este rânduit să moară o singură dată« (Evrei 9.27). Dar El nu trebuia să moară. El nu a păcătuit. Pentru El nu era nici-o plată pentru păcat. Putea să se reîntoarcă la Dumnezeu şi ar fi fost răsplătit pentru slujba Lui făcută cu credincioşie aici pe pământ. Ce s-ar fi petrecut cu noi atunci? Judecata ta şi a mea ar fi fost cu mult mai îngrozitoare. Căci atunci când vom fi stat înaintea lui Dumnezeu şi vom fi zis: nu am putut face altfel, diavolul ne-a înşelat (compară cu Geneza 3.13), sau: am fost oameni mici, slabi, Dumnezeu a cerut prea mult de la noi, atunci Domnul Isus ne va fi spus (căci El va fi judecătorul: Ioan 5.22; Faptele apostolilor 17.31): Eu am umblat treizeci şi trei de ani pe pământ, în totul asemenea vouă. Nu am făcut niciodată ce nu a fost plăcut lui Dumnezeu. Aceasta ar mări acuzarea noastră şi mai mult, căci El este dovada vie că în principiu omul ar fi putut să corespundă cerinţelor lui Dumnezeu, dacă ar fi fost ascultător. Dar Domnul Isus nu a ocolit moartea. El, Cel care S-a dezbrăcat de chipul Lui de Dumnezeu, după ce a luat chip de om, S-a smerit şi ca om. În exterior găsit ca un om, S-a smerit şi ca om a ocupat locul cel mai de jos, locul cel mai dispreţuit. Vreau să atrag din nou atenţia asupra esenţei acestor cuvinte, prin care conştiinţa şi inimile noastre să fie atinse. De ce sunt spuse toate acestea? Ca astfel felul de gândire care era în El, dându-Se pe deplin pe Sine şi gândindu-Se numai la alţii, pentru care a ocupat locul cel mai de jos, să fie şi în noi! Felul acesta de a gândi era plin de dragoste şi nu voia, nici nu putea să facă altceva, decât să slujească. O astfel de dragoste era în El şi ea L-a făcut să fie ascultător până la moarte, da, moarte de cruce.

El a devenit ascultător, El, Cel care în cer niciodată nu a trebuit să fie ascultător. În cer nu putea şti din experienţă ce este ascultarea. El era obişnuit ca să fie ascultat. El, Cel care a poruncit, şi s-a făcut, care a vorbit, şi a luat fiinţă. Legiuni de îngeri trebuiau să asculte de El. Însă El a venit pe pământ, şi cu toate că era Fiu, a trebuit să înveţe să asculte (Evrei 5.8). El a trebuit literalmente să experimenteze în trupul Său ce înseamnă să asculţi; care erau consecinţele cuvintelor: » Iată-Mă că vin! Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule!« El a ştiut ce înseamnă aceasta. Căci El spune puţin mai înainte (Evrei 10): »Tu nu ai voit şi nu ai primit nici jertfe, nici prinoase, nici arderi de tot, nici jertfe pentru păcat.« El a vrut să se dea pe Sine ca jertfă; El, Cel care nu trebuia să moară, S-a întrupat în carne şi sânge ca să poată muri (Evrei 2.14). A venit ca om pe pământ, ca să devină ascultător până la moarte. A învăţat aceasta în practica cea mai aspră a vieţii. Nu într-o viaţă aşa cum o avem noi, ci într-o viaţă în care Dumnezeu I-a arătat drumul care sfârşea pe cruce. El putea spune: »Tatăl Mă iubeşte, pentru că Îmi dau viaţa, ca iarăşi s-o iau. Nimeni nu Mi-o ia cu forţa, ci o dau Eu de la Mine. Am putere s-o dau, şi am putere s-o iau iarăşi: aceasta este porunca, pe care am primit-o de la Tatăl Meu« (Ioan 10.17,18). Tatăl I-a dat o poruncă, şi El a fost ascultător de această poruncă, ascultător până la moarte, căci Tatăl I-a poruncit să-Şi dea viaţa, ca iarăşi s-o ia. El a fost ascultător, căci era călăuzit de acest gând şi pentru că S-a gândit la persoane care nicidecum nu erau demne de aşa ceva şi care nicidecum nu întrebau de aşa ceva. Şi fraţii şi surorile noastre nu aşteaptă totdeauna de la noi ca să ne dăruim pentru ei. După etalonul nostru ei nici nu au meritat totdeauna ca să fie priviţi mai pe sus de noi înşine. Şi totuşi, întrebarea este nu dacă ei sunt demni, ci dacă noi suntem călăuziţi de gândul Domnului Isus, care S-a dat pe Sine pentru tine şi pentru mine atunci când nu era nimic atrăgător în noi înşine pentru care să fi mers cu plăcere la moarte. El a făcut-o pentru că Tatăl I-a dat o poruncă şi pentru că El Însuşi a avut dorinţa să-Şi dea viaţa şi prin aceasta să ne câştige pentru Sine. Aceasta este dragoste! »Gândul acesta să fie în voi, care a fost şi în Hristos Isus.« Un fel de a gândi care sfârşeşte pe cruce, dacă trebuie.

 Şti tu ce este crucea? Nu mă refer la cruce, ca loc unde a avut loc împăcarea noastră, ci la cruce, aşa cum ea ar trebui să însemne în viaţa mea şi a ta, căci aici este vorba de modele pentru noi. Şi noi trebuie să ne luăm crucea şi să urmăm pe Domnul. Şi drumul nostru poate realmente, sau simbolic să sfârşească la cruce, dacă felul nostru de a gândi este asemenea aceluia al Domnului Isus. Mulţi oameni au o cruciuliţă care atârnă pe perete în cameră, sau la gât. Crucea a devenit un simbol de onoare. Constantin cel Mare a spus că el a învins prin acest simbol. Dar aici crucea nu este o onoare, ci locul celei mai mari ruşini. Domnul Isus a suferit crucea, nu a luat seama la ruşine (Evrei 12.2). În Galateni 5.11 şi 1 Corinteni 1.23 citim despre cruce că este un »prilej de poticnire«. Da, crucea este un prilej de poticnire! Am vorbit în această săptămână cu o evreică despre Evanghelie şi am observat din nou că oamenii, şi în mod deosebit iudeii, nu vor să fie salvaţi de cineva care a atârnat pe cruce. Nu există ceva mai ruşinos şi mai dispreţuitor ca şi crucea lui Isus. Când Pavel a venit la corinteni, la cei înţelepţi, care aveau păreri foarte bune despre ei, a zis: la voi, care credeţi că sunteţi foarte înţelepţi, nu am putut veni cu înţelepciunea lui Dumnezeu, cu ceea ce conţin hotărârile lui Dumnezeu. V-am putut vorbi numai despre crucea dispreţuită; despre Isus Hristos, şi El răstignit (1 Corinteni 2). Noi însă propovăduim pe Hristos răstignit. Da, aceasta este necesar pentru oamenii care au păreri înalte despre ei; aceştia trebuie să facă cunoştinţă cu crucea aducătoare de dispreţ, ca acolo să-şi vadă propria nimicnicie.


Tradus de la: Wahrer Mensch und Wahrer Gott

Extras din cartea Christus unser Leben, Heijkoop-Verlag, 1984, pag. 41–48

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole din categoria Isus Hristos (48)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).

Bibeltexte im Artikel anzeigen