Jertfa arderii de tot: o îndrumare pentru adorarea adusă de noi (2)
Jertfitorul şi preoţii

Dirk Schürmann

© SoundWords, Online începând de la: 30.08.2018, Actualizat: 26.09.2018

Versete călăuzitoare: Leviticul 1

F. Jertfitorul

1. Persoana jertfitorului

Acum se pune întrebarea: Cine este jertfitorul? Dacă ne gândim la caracterul model, atunci trebuie să spunem, că aici putem vedea mai multe aspecte:

  1. Pe de o parte noi nici nu putem jertfi lui Dumnezeu, căci noi nu avem nimic, pe care I le-am putea aduce. Singurul, care putea aduce o jertfă plăcută lui Dumnezeu, era Domnul Isus. Şi aşa se spune despre Hristos în epistola către Evrei 9.14, că El „prin Duhul etern S-a oferit pe Sine Însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu.” Prin aceasta vrea să se spună: El S-a pus la dispoziţia lui Dumnezeu ca jertfă. Hristos este în sensul acesta atât Jertfitorul cât şi jertfa.

  2. Dar pe de altă parte şi noi suntem chemaţi, să aducem trupurile noastre ca jertfă. Astfel în Efeseni 5.2 suntem îndemnaţi: „umblaţi în dragoste, după cum şi Hristos ne-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi, ca dar şi jertfă lui Dumnezeu, ca parfum de bună mireasmă!” Aceasta înseamnă deci: ceea ce Hristos a făcut, aceea să facem şi noi. Aşa cum El S-a adus lui Dumnezeu ca jertfă, aşa să facem şi noi, dacă umblăm în dragoste.

  3. Apoi noi putem desigur să privim poporul lui Dumnezeu din zilele noastre şi să vedem pe fiecare din acest popor, care a fost salvat, care a fost eliberat, care vrea să aducă ceva lui Dumnezeu. Acestuia Dumnezeu îi spune, cum şi cu ce poate veni şi ce Îi este plăcut Lui. Aceasta este valabil de fapt în general pentru toate jertfele. Deci când noi venim la Dumnezeu şi dorim să-I dăm ceva, atunci Dumnezeu ne spune şi ce putem să-I aducem, şi anume, ceva care se înalţă spre El. Această jertfă este desigur iarăşi Hristos – ceea ce noi am văzut de la El ca glorii în jertfa pe care El a adus-o conform cu Evrei 9.14. Această parte subiectivă o avem aici în primul rând înaintea noastră. Aceasta dovedeşte de exemplu faptul că la jertfirea porumbelului ceva trebuia aruncat. Însă aceasta nu putea fi la Domnul Isus.

2. Activităţile jertfitorului

Aducerea darului său de jertfă

Jertfitorul nu putea aduce orice jertfă – el trebuia să aducă un animal de parte bărbătească fără greşeli. Faptul că aceste două însuşiri trebuiau să existe, înseamnă: jertfitorul trebuia să se preocupe cu ceea ce el voia să aducă. El trebuia să aleagă acasă, abia după aceea putea veni la intrarea cortului şi să ofere lui Dumnezeu jertfa sa.

În Leviticul 1.5 este vorba de viţel. În ebraică se spune de fapt „fiul turmei de viţei” în loc de „viţelul tânăr”, aşa cum este în anumite traduceri. Aceasta lasă să se înţeleagă, că trebuia să fie cel mai bun bou al cirezii. Aceasta are pentru noi două înţelesuri. Înţelesul obiectiv: Domnul Isus era cel mai bun dintre toţi. Ceva mai înalt, ceva mai bun decât El nu era şi nu este. Pe de altă parte înseamnă că cel care aducea jertfa trebuia să accepte să-l coste ceva, ca să aducă această jertfă de ardere de tot. La fel este şi la noi astăzi în sens subiectiv: noi trebuie să petrecem timp în rugăciune. Noi trebuie să investim timp şi oboseală, ca să ne preocupăm cu El şi să cunoaştem scumpătatea lucrării Sale, şi apoi să aducem adorare. Astfel noi în fiecare săptămână trebuie să ne preocupăm din nou cu Domnul Isus, ca să descoperim mereu glorii noi în El, pe care le putem aduce Tatălui în adorare.

La intrarea cortului

Aceste jertfe trebuiau aduse la intrarea cortului întâlnirii. Aceasta arată că jertfele au fost aduse la locul unde se strângeau laolaltă şi se întâlneau cu Domnul. Acolo se puneau jertfele la dispoziţia Domnului, aşa cum şi Domnul Isus S-a jertfit pe Sine Însuşi lui Dumnezeu fără pată. El S-a adus lui Dumnezeu; El S-a pus la dispoziţia Lui. – Adorarea are loc şi astăzi în măsura cea mai înaltă la masa Domnului (în imaginea altarului; vezi 1 Corinteni 10), când noi ne strângem acolo împreună cu fraţii noştri şi cu surorile noastre, pentru ca împreună să aducem adorare lui Dumnezeu în prezenţa Domnului.

Să-şi pună mâna pe capul jertfei

Prin faptul că cel care aducea jertfa îşi punea mâna pe capul animalului de jertfă, el se făcea una cu jertfa care urma să fie de un parfum plăcut pentru Dumnezeu. Această jertfă va transmite asupra lui această mireasmă plăcută dinaintea lui Dumnezeu: „va fi plăcut pentru el” (n. tr.: traducerile în limba română redau ideea aceasta prin: „îi va fi primit”).

Deoarece Domnul Isus S-a oferit (S-a adus) ca jertfă, Dumnezeu putea spune: „Acesta este Acela în care Mi-am găsit plăcerea”. Această dăruire era o mare bucurie pentru Dumnezeu. De aceea Domnul spune şi: „Pentru aceasta Mă iubeşte Tatăl, pentru că Eu Îmi dau viaţa” (Ioan 10.17). Dar când noi Îl aducem pe Hristos înaintea lui Dumnezeu, atunci putem şti că aceasta este şi pentru noi o plăcere. Simbolic noi putem pune mâna pe capul acestei jertfe, ne putem face una cu jertfa aceasta. Căci punerea mâinilor înseamnă – aşa cum de exemplu aceasta ne este arătat clar în 1 Timotei 5.22 –, că noi avem parte la o chestiune şi ne facem una cu ea. Astfel noi suntem văzuţi pe deplin una cu această jertfă, când noi simbolic punem mâna pe capul acestei jertfe. Atunci Dumnezeu ne vede una cu această jertfă; El găseşte bucuria, pe care o are în această jertfă, şi cu privire la noi; El vede gloria, pe care o vede în această jertfă, şi la noi; şi valoarea acestei jertfe este valoarea pe care Dumnezeu o vede şi în noi. Deci prin faptul că ne punem mâna pe capul jertfei arderii de tot, toată graţia acestei jertfe trece asupra noastră. Dacă în Leviticul 1.4 se spune: „Să-şi pună mâna pe capul arderii de tot, şi va fi plăcută pentru el”, atunci Dumnezeu are plăcere în aceeaşi măsură de cel care aduce jertfa ca de jertfa însăşi. Putem înţelege aceasta numai dacă cunoaştem învăţătura Noului Testament cu privire la noi despre „a fi în Hristos”.

Cu toate că aici nu este vorba de jertfa pentru păcat, se spune totuşi, că jertfa face ispăşire. Ispăşirea în acest caz nu înseamnă în primul rând ispăşirea pentru păcate, ca în cazul jertfei pentru păcat. Aici nu este vorba de căderi sau de păcatele noastre, ci este vorba mai degrabă de gloria a ceea ce a fost făcut faţă de noi. Nu numai că tot ceea ce vorbea despre păcat a fost acoperit – în limba ebraică „ispăşire” vine de la „a acoperi” –, ci cu noi s-a petrecut ceva. Noi suntem acoperiţi cu graţie, cu gloria acestei jertfe. Nu numai că Dumnezeu nu mai vede la noi nici un păcat, nici o slăbiciune, nici o nedesăvârşire, ci El vede numai supunerea şi aptitudinea lui Hristos de a împlini voia lui Dumnezeu, şi că El a făcut aceasta. Epistola către Efeseni capitolul 1 esprimă aceasta în felul următor: noi am fost făcuţi plăcuţi în Preaiubitul. Aşa cum El este plăcut înaintea lui Dumnezeu, la fel suntem şi noi plăcuţi înaintea lui Dumnezeu. Aceasta a făcut El cu noi, cei care eram păcătoşi. Întreaga valoare a jertfei Sale trece asupra noastră.

Ispăşire înseamnă două lucruri:

  • Îndepărtarea mâniei:

Găsim aceasta de exemplu în Numeri 17, când Aaron face ispăşire pentru popor cu lucrarea de tămâiere, sau în 1 Cronici 21, când David sacrifică boii pe aria lui Ornan. Găsim aceasta şi în Geneza 32, când Iacov potoleşte mânia lui Esau printr-un dar. În contextul acestei întâmplări se întâlneşte pentru prima dată în Biblie cuvântul acesta.

  • Satisfacere:

În întâmplarea cu Iacov şi Esau vedem că este vorba şi de a da ceva cuiva, prin care îi faci o bucurie, îl satisfaci, îi faci un serviciu. (Desigur aici era vorba şi de faptul că Iacov s-a făcut vinovat faţă de Esau.) Deci ispăşire înseamnă şi a satisface.

Înjunghierea

Apoi se spune: „Să înjunghie viţelul înaintea Domnului” (Levitic 1.5). Aici ni se aminteşte că Domnul Şi-a dat viaţa de bună voie. El a lăsat viaţa Sa – aceasta este o altă activitate a celui care aducea jertfa. Niciodată preotul nu avea a face ceva cu înjunghierea. Chiar şi atunci când noi aducem „jertfa de ardere de tot” ne gândim că Domnul Isus Şi-a dat viaţa, că El Însuşi a trebuit să moară. Am văzut că cuvântul „viţelul” înseamnă de fapt „fiul cirezii”. Aceasta ne aminteşte şi de faptul, că era un Fiu, care S-a dat pe Sine la moarte, era Fiul lui Dumnezeu, Fiul Tatălui, care stătea în această relaţie şi atunci când era Om şi I S-a adresat Lui cu cuvintele „Ava, Tată”. Singurul Fiu de la sânul Tatălui trebuia să devină această jertfă.

Viţelul este înjunghiat înaintea Domnului. Aceasta înseamnă că trebuia să aibă loc cu privire la Dumnezeu.

Păsărea nu putea fi despicată. În cazul acesta nu se vedeau alte detalii lăuntrice. În imagine vedem aici că sunt din aceia care aduc jertfă şi care din păcate nu sunt în stare să vadă motivele lăuntrice ale lui Hristos, dragostea Sa pentru Tatăl şi faţă de noi oamenii, dăruirea Lui faţă de Dumnezeu, voinţa şi energia Sa în împlinirea planului lui Dumnezeu, şi nu preţuiesc desăvârşirea acestor însuşiri.

Jupuirea pielii

Jupuirea pielii vorbeşte despre faptul că noi recunoaştem cum Domnul a revelat deplin la cruce pentru ochiul credinţei toate motivele Lui lăuntrice.

Dacă se priveşte în afară jertfa de ardere de tot, atunci desăvârşirea şi gloria jertfei nu se văd încă clar; se vede numai că era desăvârşită în exterior şi era un animal de parte bărbătească, un viţel. Dar când se jupoaie pielea şi tot ce este lăuntric este descoperit, toate părţile jertfei sunt despărţite, atunci devine vizibil că fiecare parte a jertfei este desăvârşită.

Tăierea în bucăţi

Măruntaiele vorbesc despre sentimente, pieptul vorbeşte despre dragostea Sa şi coapsele despre puterea şi energia cu care El a înaintat până la extrem, ca să glorifice pe Dumnezeu la cruce. Grăsimea vorbeşte despre energia deplină a voinţei – în sens pozitiv despre ceea ce este cel mai bun, în sens negativ despre ce este cel mai rău. Ce energie L-a mânat pe Domnul – aşa cum ne arată evangheliile, şi în mod deosebit evanghelia după Ioan –, să împlinească voia lui Dumnezeu. Aici sunt văzute gloriile în particularităţile lor.

Spălarea

După aceea citim că măruntaiele şi picioarele trebuiau spălate cu apă. Aceasta trebuia să se facă, nu pentru că aceste părţi erau murdare, ci spălarea trebuia să arate că măruntaiele erau curate. Spălarea cu apă este aplicarea Cuvântului lui Dumnezeu în puterea lui curăţitoare. Aplicat la noi înseamnă că întotdeauna este ceva care trebuie înlăturat. Însă la Domnul Isus nu se putea găsi ceva, care să nu fie curat.

Un animal curat se caracteriza prin aceea, că avea copita despicată şi rumega. Copita stă în legătură cu piciorul şi rumegarea (care se face cu stomacul) stă în legătură cu măruntaiele. Picioarele vorbesc despre umblare, măruntaiele despre motivaţiile lăuntrice. Era deci important ca aceste două aspecte – picioarele şi măruntaiele – să fie în ordine. Umblarea fariseică corectă având o inimă rece este la fel de neplăcută lui Dumnezeu ca atunci când ai o inimă pentru El şi Cuvântul Său, dar cu toate acestea eşti indiferent în umblare. De aceea aici sunt spălate picioarele şi măruntaiele; nu pentru a îndepărta vreo murdărie, ci ca să se arate, că în ceea ce priveşte această curăţie, totul era desăvârşit. Domnul Isus putea spune: „[Sunt] întocmai ceea ce vă şi spun” (Ioan 8.25).

Capul este locul unde se află mintea. Domnul ştia în chip desăvârşit toate gândurile lui Dumnezeu. „Isus deci, ştiind toate cele care urmau să vină asupra Lui, …” (Ioan 18.4). Ştiind pe deplin totul, El a mers pe drumul ascultării până la cruce în deplină concordanţă cu Tatăl Său. Despre cap şi despre grăsime nu se spune că ele trebuiau spălate cu apă. Hotărârea Lui şi energia dăruirii Lui faţă de Dumnezeu mergeau în urmă până în veşnicia trecută. Acolo El spune: „Iată, Eu vin ca să fac voia Ta, Dumnezeule” (Evrei 10.7).

G. Preoţii

1. Persoana preotului

Acum urmează slujba preoţilor. Preoţii aveau aptitudinea să facă slujbe pentru Dumnezeu în Locul Preasfânt, şi ştiau cum trebuiau făcute aceste lucruri pentru Dumnezeu. Dacă noi aducem slujba adorării ca aceia care sunt preoţi, atunci depinde de aptitudinea noastră să ştim cum doreşte Dumnezeu să I se aducă ceva. Este însă remarcabil, că preoţii nu ar fi avut nimic de făcut, dacă mai înainte cel care aducea jertfa nu era pregătit să aducă o jertfă. Astfel pentru o adevărată slujbă de adorare este nevoie atât de solicitudinea inimii, cât şi de aptitudinea de a face slujba aşa cum se cuvine pentru Dumnezeu. Aici nu este vorba de marele preot Aaron – o imagine a Domnului Isus –, ci este vorba de preoţi (familia preoţească), care atunci erau într-adevăr puţini din popor, însă astăzi sunt toţi credincioşii. Însă aici nu este vorba de această realitate obiectivă, că noi toţi în ceea ce priveşte poziţia suntem preoţi. Aici este vorba – ca pretutindeni în imaginile Vechiului Testament – de partea subiectivă, de realizarea practică a poziţiei noastre. Prin aceasta preoţii sunt o imagine a acelora care sunt experimentaţi practic să facă slujba înaintea lui Dumnezeu. La fel este şi astăzi la noi. Nu toţi au aptitudinea în mod practic să facă slujba preoţească a adorării. Ei nu sunt în stare să propună cântarea potrivită, să spună o rugăciune potrivită, să citească un text potrivit sau în rugăciune liniştită să formuleze gânduri potrivite. Cu toate că ei sunt preoţi, mulţi nu pot exercita această slujbă. Şi despre această practică ne relatează Vechiul Testament.

În cazul preoţilor nu citim nimic despre punerea mâinilor. Despre preotul, care aici aduce jertfa, nu se spune nici că jertfa este plăcută pentru el. Căci pentru preot aceasta nu joacă nici un rol. Un preot, care este obişnuit să slujească în Locul Sfânt, este el însuşi plăcut. El a devenit plăcut în momentul când a fost sfinţit ca preot prin jertfele care erau aduse la sfinţirea lui. Preotul se ocupă exclusiv cu jertfa însăţi. Preoţii sunt obişnuiţi să exercite slujbe spirituale, sunt obişnuiţi să fie în prezenţa lui Dumnezeu, pot exprima în cuvinte gândurile adânci, pe care le găsim în jertfa de ardere de tot, unde noi, ca cei care aduc jertfa, uneori trebuie să căutăm cuvinte. Între noi sunt şi fiice ale lui Aaron, care aparţin familiei preoţeşti, Adunării, dar care nu sunt obişnuite ca fiii lui Aaron, să intre în Locul Sfânt în putere spirituală. Însă prin aceasta nu este vorba de surorile, care trebuie să tacă în adunări. Ele pot, dacă s-au preocupat mult cu Domnul şi lucrarea Sa, desigur să fie în stare să exercite slujbă preoţească şi în mod practic. Însă ele aduc cuvintele lor în linişte înaintea lui Dumnezeu. Pe lângă aceasta sunt şi fii ai preoţilor, care sunt prea tineri pentru a putea exercita slujbe preoţeşti, şi sunt şi din aceia care au un handicap. Nici aceştia nu pot exercita slujbă preoţească.

Dacă vedem pe fiii lui Aaron ca „preoţi”, atunci îi vedem în aptitudinea lor personală de a face slujba; dacă îi vedem ca fii „ai preotului”, atunci îi vedem mai mult în dependenţa lor de marele preot. La fel şi noi putem numai prin El – adică prin Marele Preot Isus Hristos – să aducem lui Dumnezeu jertfe de laudă

2. Activităţile preoţilor

Preotul avea alte sarcini decât cel care aducea jertfa. El era în mod normal preocupat cu toate acele activităţi care stau în legătură cu altarul; stropirea sângelui pe altar, să pregătească focul pe altar cu lemne, să pună pe altar bucăţile şi să tămâieze totul pe altar. Aceste activităţi stau în legătură cu faptul că în mod obişnuit ei lucrează în Locul sfânt şi au cunoştinţă despre ceea ce este în concordanţă cu gândurile lui Dumnezeu şi cu ceea ce are valoare pentru Dumnezeu. Aşa cum am spus: în ceea ce priveşte poziţia, noi toţi suntem astăzi preoţi, dar realizarea practică a slujirii noastre preoţeşti depinde de practica noastră spirituală în apropierea Domnului. Cel care aduce jertfa este un credincios, care într-adevăr aduce adorare lui Dumnezeu – adică (ca să rămânem în cadrul jertfei arderii de tot), el exprimă faţă de Dumnezeu bucuria lui că Hristos L-a onorat şi glorificat pe Dumnezeu aşa de mult la cruce –, dar care încă nu înţelege destul de bine diferite lucruri din această slujbă. În practică astăzi „aducători de jertfă” şi „preoţii” sunt credincioşii cu înţelegere diferită şi/sau probabil apropiere diferită de Domnul.

Despicarea capului

În cazul porumbelului preotul trebuia să facă în locul celui care aducea jertfa chiar şi activitatea de omorâre. Sunt unii aducători de jertfă care nu văd gloria morţii Domnului Isus.

Să aducă sângele şi să-l stropească

Potrivit cu Levitic 17.11 sufletul este în sânge. Sufletul este viaţa. Însă sângele este principiul vieţii numai atâta timp cât este în trup. Dacă este vărsat, sângele este o imagine a pătrunderii morţii.

Preoţii trebuiau să aducă sângele şi să-l stropească în jurul altarului. Faptul că aici se vorbeşte despre ispăşire şi moarte, arată că a trebuit să se acţioneze cu privire la păcat. Chiar dacă aici nu este gândul referitor la jertfa pentru păcat, totuşi ni se aminteşte că păcatul era prezent. La fel şi Domnul Isus a devenit jertfa de ardere de tot pe locul păcatului – pe pământul acesta, unde a pătruns păcatul – şi pe cruce, unde păcatul a atins punctul lui culminant. Acolo la cruce a curs şi sângele Lui. Acest sânge este semnul pentru faptul că moartea a avut loc, că a avut loc ispăşirea şi Dumnezeu a fost satisfăcut cu privire la păcat. Sângele trebuia stropit de jur împrejur, ca să se poată vedea din toate părţile că totul a fost pus în ordine cu privire la păcat. Învăţăm astfel cum acest cort poate fi şi un cort al întâlnirii, unde se poate veni laolaltă cu Dumnezeu şi cu ceilalţi credincioşi.

Aşezarea lemnelor şi focului

Preoţii se preocupă apoi cu lemnul şi cu focul. În vorbirea simbolică a Vechiului Testament focul vorbeşte întotdeauna despre sfinţenia verificatoare a lui Dumnezeu în judecată sau în curăţire sau prin foc se dă dovada că un metal este curat. Domnul Isus a permis să treacă multe peste El, prin care a dovedit curăţia Sa şi dăruirea Sa, şi El a mers în judecata lui Dumnezeu. Astfel preoţii văd toate etapele şi conţinutul întreg al încercărilor din partea lui Dumnezeu prin care a trecut Domnul Isus.

Aşezarea bucăţilor pe altar

Preoţii prezintă deci fiecare bucată a jertfei pe altar. Ei pot aşeza totul înaintea lui Dumnezeu într-un fel în care totul este plăcut Lui. Preoţii aflaţi în exercitarea funcţiei pot vedea astăzi cum Domnul Isus S-a pus la dispoziţia lui Dumnezeu cu toate aptitudinile şi însuşirile Lui, şi pot de asemenea să le facă cunoscut înaintea lui Dumnezeu. Nu sunt fraţi şi surori care au simţul deosebit să arate cum unele versete biblice, care vorbesc despre Domnul Isus, scot în mod deosebit în evidenţă aptitudinile şi însuşirile Domnului? Aceştia au probabil şi aptitudinea să exprime aceste lucruri în cuvinte în rugăciune, ceea ce de la alţii acestea se înalţă spre Dumnezeu numai ca simţăminte neclare.

Separarea guşii

Guşa porumbelului trebuia aruncată. S-ar putea ca noi să avem gânduri greşite referitoare la Persoana Domnului Isus sau la lucrarea Sa. Atunci slujba preotului este să îndepărteze acestea, ca ele să nu ajungă pe altar. Totodată este posibil ca noi înşine să ne murdărim. Şi în privinţa aceasta preoţii trebuie să fie un ajutor eficace. Această mijlocire nu are nimic a face cu poziţia noastră. Principial noi toţi suntem în aceeaşi apropiere de Dumnezeu şi nu mai avem nevoie de un mijlocitor. Însă în practică este aşa, că sunt fraţi şi surori, care cu privire la închinare/adorare au gânduri care nu sunt în concordanţă cu Scriptura. Arunci este important ca acestea să fie corectate. Dar probabil sunt fraţi şi surori care sunt mai aproape de Domnul şi pot corecta aceasta. „Preoţii” din Vechiul Testament sunt o imagine a acestora. În practică aceasta se arată de exemplu probabil în aceea că gândurile cu rătăcirile lor, pe care şi le face fratele A, sunt aduse deodată corectate înaintea lui Dumnezeu prin rugăciune cu glas tare de către fratele B.

Smulgerea penelor

Aceasta este semnul vizibil că porumbelul nu mai are posibilitatea să zboare. Probabil aceasta face aluzie la faptul că Domnul Isus a renunţat să Se reîntoarcă în cer, fără să înfăptuiască lucrarea.

Tămâierea

Domnul Isus a devenit jertfa de ardere de tot exact pe locul dinaintea lui Dumnezeu unde Dumnezeu a lăsat să vină asupra Lui sentinţa cu privire la păcat. Şi aici la jertfa arderii de tot ni se aminteşte de problema păcatului. Animalul pentru jertfa de ardere de tot trebuia să moară. Hristos a luat păcatul ca prilej să glorifice pe Dumnezeu. Glorificarea lui Dumnezeu înseamnă: să prezinţi gloriile minunate şi frumuseţea însuşirilor lui Dumnezeu, respectiv să le exprimi:

  • Căci El a glorificat sfinţenia lui Dumnezeu, prin aceea că El a fost părăsit de Dumnezeu din cauza păcatului.

  • La fel, El a glorificat dreptatea lui Dumnezeu, prin aceea că El a trebuit să ia asupra Lui toată pedeapsa păcatului şi El a luat-o, cu toate că era Fiu.

  • El a glorificat şi dragostea lui Dumnezeu, prin aceea că El a arătat că Dumnezeu a adus sentinţa nu asupra noastră, care de fapt noi o meritam, ci că El a adus-o asupra Fiului Său curat şi nevinovat şi nu L-a cruţat.

  • Vedem aici şi că harul lui Dumnezeu a fost glorificat, prin aceea că Dumnezeu S-a coborât la păcătoşii vinovaţi, care erau total dependenţi de favoarea Sa;

  • şi îndurarea lui Dumnezeu, că Dumnezeu S-a plecat spre făpturi aşa de sărmane şi nenorocite, cum eram noi.

Prin faptul că Domnul Isus a luat păcatul ca prilej pentru glorificarea lui Dumnezeu, acum este posibil ca Dumnezeu să ne socotească nouă buna Sa plăcere, pe care El a găsit-o în jertfă.

Jertfa era o jertfă de mireasmă plăcută Domnului. De altfel aceasta este valabil pentru toate treptele acestei jertfe. Chiar şi cea mai slabă jertfă era o jertfă de o mireasmă plăcută Domnului. Preţuirea din partea lui Dumnezeu este aceeaşi, chiar dacă preţuirea din partea celui care aduce jertfa nu este aceeaşi. Ce mângâiere!

Jertfa pentru păcat a fost de asemenea complet mistuită de foc. Însă ea nu era tămâiată ci arsă complet. Ea nu era o jertfă de o mireasmă plăcută lui Dumnezeu. Ea era arsă în afara taberei şi nu pe altar ca jertfa arderii de tot.

Totul din jertfa arderii de tot trebuia să se înalţe ca mireasmă, totul trebuia mistuit. Nu rămânea nimic, toate valorile mari se transformau în mireasmă; totul era mistuit prin foc. Focul vorbeşte, aşa cum am spus mai înainte, despre sfinţenia verificatoare a lui Dumnezeu, despre judecată sau curăţire, sau dă dovada că un metal este curat. Domnul Isus a avut parte pe Golgota de judecata lui Dumnezeu. Însă tocmai aceste cele mai grele ceasuri au slujit la revelarea desăvârşirii Sale. Aceasta era mireasma plăcută care s-a înălţat de pe cruce spre Dumnezeu. Devotamentul Lui, ascultarea Lui, dragostea Lui, sfinţenia Lui – toate au fost aduse la lumină în cel mai înalt grad. Dacă noi admirăm fiecare parte a jertfei arderii de tot şi le spălăm, ca să vedem curăţia, cu toate acestea din aceasta nu rezultă nici o mireasmă plăcută. Mireasma plăcută o vedem în momentul când Domnul Isus a mers în moarte şi a oferit totul spre glorificarea lui Dumnezeu. Toate însuşirile lui Dumnezeu au fost aduse la lumină în chip desăvârşit în toată frumuseţea lor prin El. Căci acum a devenit vizibilă şi dragostea, dreptatea, îndurarea şi maiestatea lui Dumnezeu. Ca să repetăm:

  • Dumnezeu a iubit lumea atât de mult, că El L-a dat pe singurul Său Fiu şi nu L-a cruţat.

  • Dumnezeu era aşa de drept, că El, când era vorba de păcat, nu a făcut nici o excepţie, chiar şi atunci când era vorba de Fiul Său, după ce acesta S-a încărcat cu păcatele noastre şi S-a lăsat făcut păcat pentru noi.

  • Îndurarea lui Dumnezeu a venit la lumină: căci El Însuşi S-a îndurat de aceia care erau vrăjmaşii Lui, şi le-a adus mântuirea.

  • Maiestatea lui Dumnezeu a devenit vizibilă prin aceea că judecata a fost exercitată în toată puterea ei.

Jertfa de ardere de tot era o jertfă de foc, nimic din ea nu trebuia fiert. La fierbere apa nu poate fi încălzită mai mult de 100 de grade. Domnul Isus a trebuit să aibă parte de cea mai mare încercare şi nimic nu a fost diminuat. Important este şi faptul că aici se spune: „Preotul să le ardă [cuvânt folosit şi pentru arderea tămâiei; de aceea şi exprimarea „tămâiere”] pe toate pe altar.” Este o jertfă totală a lui Hristos pentru Dumnezeu. Hristos nu a reţinut nimic. Ca rezultat al acestei jertfe, păcatele sunt îndepărtate prin această jertfă pentru totdeauna (veşnic) dinaintea ochilor lui Dumnezeu (Ioan 1.29; Evrei 6.26).

N. Darby scrie în privinţa aceasta în scrierea lui Synopsis:

Atunci când El era pe locul păcatului ascultarea Lui era desăvârşită şi Dumnezeu a fost glorificat în chip desăvârşit în tot ce este El. Hristos, care Se dedică pe deplin lui Dumnezeu pentru exprimarea deplină a gloriei Sale, suferă deci aici încercarea totală a judecăţii. Focul verifică ce este El. El a fost sărat cu foc. Sfinţenia desăvârşită a lui Dumnezeu verifică totul până la extrem în puterea judecăţii Sale, ce este în El. Sudoarea ca sângele, implorarea impresionantă din Ghetsimani, suferinţa profundă de pe cruce, în conştienţa mişcătoare a dreptăţii {personale}: Pentru ce M-ai părăsit? Un strigăt ne luat în seamă, cu privire la o oarecare uşurare a încercării. Toate valurile şi toate talazurile Domnului Dumnezeu au trecut peste El. Dar deoarece S-a dedicat în chip desăvârşit încercării temeinice, acest foc mistuitor şi încercarea gândurilor Sale lăuntrice nu au putut produce altceva – şi nici nu au produs – decât numai o mireasmă plăcută pentru Dumnezeu. Nu era nici un gând, nici o vrere, care să nu fi fost pusă la încercare. Viaţa Lui a fost mistuită în această privinţă. Totul a fost dat lui Dumnezeu. Moartea era însă primul element al jertfei arderii de tot, însă moartea a venit prin păcat. Acolo unde era omul, unde era păcatul, unde puterea lui satan era prezentă ca moarte, unde era judecata de neclintit a lui Dumnezeu, acolo Hristos a glorificat pe Dumnezeu. Şi era o glorie care nu putea fi prezentată altfel. Dragostea, dreptatea şi maiestatea pe locul păcatului şi morţii. Hristos, care nu cunoştea păcatul, a fost făcut păcat pentru noi. Şi în ascultare desăvârşită şi dragoste desăvârşită pentru Tatăl Său El a mers în moarte. Acolo Dumnezeu a fost glorificat, puterea de moarte a lui satan a fost nimicită. Dumnezeu a fost glorificat în Om potrivit cu tot ceea ce El Însuşi este, în timp ce păcatul era intrat în ascultare şi în dragoste. El era la locul unde era păcatul, şi Dumnezeu a fost glorificat aşa cum nici o altă făptură şi nici o fiinţă lipsită de păcat nu putea s-o facă. Încercarea ascultării şi glorificarea lui Dumnezeu a constat tocmai în aceea că cu El s-a procedat aşa cum se procedează cu păcatul (J. N. Darby, Synopsis).

Partea anterioară


Tradus de la: Das Brandopfer – eine Anleitung für unsere Anbetung (2)

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole din categoria Isus Hristos (73)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).